Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)

1890-10-28 / nr. 43

ORADEA-MARE (NAGYVÁRADJ 28 octom­bre st. v. ~9 novembre st. n. Ese in fiecare duminecă. Redacţiunea : Strada principala S75 a. Ir. 43. ANUL XXVI. 1890. Preţul pe un an 10 fl. Pe ‘/a de an 5 fl.; pe '/* de an 2 fl. 70 cr. Pentru România pe an 25 lei A fost, a fost!.. ^închinată Majestății Sale Carmen Sylva.) |pi­ra in adâncul nopței, stelele își aprinsese focul, șgi^fun vel alb străveziu tăia albastra tărie și prin ^K^el âncă se vedeau mii strălucind. Pacea odihniă ca nesfârșitul in Carpații nalți L și recoroși, numai din când in când audiai in s strungă câte-o oiță mișcându-se, adese stârnind domol fremetul crângului mele de rouă, ori ca ’ntr’o părere murmurul părîului ce curgea viciu la poalele munţilor păduratici, şi gârbovi de bătrâni. Baciul îm­brăcat in alb dela grumazul gol şi pân’ pe gleznele strînse de bârnele negre ale opincelor, sta culcat pe spate cu mânile ’ncinse peste cap, şi mânecile largi căzute spre umăr mai că atingeau brâul roş ce-i mă­­nunchiă cămaşa căzută scurt, pe iţarii creţi. Ciobănaşul avea chipul lămurit, cu nasul drept, sub care se croia gura cărnaşă şi rumenă, or obrazul subţiratic şi spin de tinereţă eră desmierdat de plete negre ca pământul, şi însufleţit de ochi albaştri ce păreau străini in chipul smad şi sub sprâncenele în­­tunecate ce se dungiau pe fruntea lată şi visatoare. — El privia in cer măsurând cu ochii trudiţi nesfârşitul orizont cu depărtatele lumi, şi lămurind din desişul nebuloselor albii »cloşca cu pui«, ori privind cu drag »carul cel mare« pironit atât de aproape de păturile văzduhului, şi care se pierd una de altă necunoscut de depărtate in infinit. Ciobănaşul le tot privi, făurind cântece in şuer de doină; dela o vreme vise, i se lăsă greu pe minte, un paiigăneş se lăţi in preajma ochilor pe jumătate inchişi, şi când genele se lipiâ, vălul căcjii, şi ătă-l in lumea cu stelele. Priviâ inspre resărit şi vedea cum din ce in ce se lumină, şi cum in fund de tot se deschidea cerul intr’o bere argintie, nourii se aşezau straturi din cer până ’n pământ, stelele se dedeau intr’o parte făcând loc; el vedea că e o mare pregătire, că intrega fire se schimbase intr’o clipă, și acum așteptă privind, privind de-i apuneau ochii. — Lumină tot mai mult, tot mai tare, pân’ intr’un târgliu se desprinse din fun­dul argintiu o umbră albă, ce tot apropiindu-se părea o vedenie, şi numai când începu să se scoboare păs­torul veija că era p­rin*L 19ina cântând scobortă treptele de nouri incet, incet, ca gândul când trece şi se lipeşte de-o dulce amintire. Ochii ei restrângeau cerul, de­asupra frun­­ţei late de gânduri sclipia un lucefer, purtă o mantă albă ca şi chipu-i, pe care cădea ca un stol de raze firele pletelor argintii. Ciobanul voi să-i sară ’n cale şi s’o intimpine in josul scărilor, dar cu o singură clipire de gene i se risipi tot­ fericirea şi nu simţi decât furtuna su­fletului in prada nălucirei. Şi când ochii lui treziţi priviâ ’n ceruri, luna indemnatare de vise umplea văzduhul luminând. Fermecat de chipul şi cântecul 4‘nei închise ochii; zădarnic vise-i strîngea oftând, blânda închi­puire nu se mai arătă. A doua şi a treia noapte vise, dulcea vedenie el se furişă sub genele lui lungi şi mătăsose ; şi cu cât o vedea mai des, cu atât sufle­­tu-i se desvălță mai aprins. Dar cum să o potă ajunge, ceru-i atât de ’nalt! Un gând vise-i pironi mintea, şi fără a mai ju­decă mult, prinse a ctuce din fluer o doină, ce-acum resună duios ca şi cântecul tainei, și astfel purcese pe plaiul ingust, sprăvalatic de pe piciorul muntelui um­brit de bracii. Depărtat drum a călcat întovărășit de oițele lui, până ce sora ajunse lângă o colibă. — Cine-i afară ? întrebă un glas stins de bătrân. — Eu, Peleș, mamă Sinae, am venit să-mi ghi­­cesci norocul . . . — In c­as bun să te aducă Dumnezeu şi intră voinice. Şi când Peleş intră, Sinaia tresări privindu-1. — întinde palma — grăi bătrâna; şi când ba­ciul deschise mâna şi fermecătorea privi in dungile de pe palmă, fruntea şi faţa i se încreţiră înmulţind şi alăturând sbîrciturile, pe când intre sprâncene se se brăzdă o vagă ’ntunecată. — Fără noroc eşti făt frumos, ai îndrăgit ce nu ţi-e dat ţie — cuvântă bătrânica inchiriându-i pumnul, şi-l privi cu ochi adânci ce se mişcau in chipul sbâr­­cit şi cafeniu pe lângă care părul, alb ca un fuior se dungiă pe tâmplele prăbușite și vânete. — Și pentru ce nu ar cătă la mine, mamă, când eu o iubesc atâta ! Atunci chipul bătrânei ei se sbârci când dădu un hohot de râs. — Ușor judeci, flăcăule, dar tu nu știi că pen­tru noi dina-i un vis, că nu grăesce cu suflare ome­­neasca ; ea nu stă de vorbă decât cu stelele, florile, adierea vântului, murmurul păr­ului, ele numai îi îm­pac sufletul. Dar tu, de vrei să-ţi ştii soarta, pot să-ţi cat un stele, haidem. Şi mâna rece a fermecătorei strînse palma fer­­binte a lui Peleş, când amândoi eşiră sub cerul troc­­nit de stele. Şi când Sinaia îşi ridică spre cer dege­tul negru și ciolănos, păstorul ascultă cuvintele ce sunau : — Vegli? aceea-i stânca ta, tu ai să trăesti și după ce-i muri, par­că are să te invie o­­jină, că steaua n’o să-ți cadă, nici numele să-ți pierd. Cum și

Next