Familia, 1891 (Anul 27, nr. 1-52)
1891-12-08 / nr. 49 szám
Anul XXVII. FAMILIA n’aibă grijă, că ţara, patria lor sfântă şi dulce, le a fie recunoscatoare ş-acum şi in veci. A Ilincăi, pe când îi punea medalia pe piept, dădu un oftat greu, ş-apoi întrebă incet pe ofiţer: — S’trăiţi, domnule locotinent, mulţi din al XIII lea au picat ieri? — N’au picat aşă de mulţi cum se părea : mai sânt încă mai la o companie teferi, şi răniţi in viaţă mai sânt încă doue-trei sute . . . Dar voi să vă purtaţi bine ! . . . n’aveţi grijă . . . A Ilincăi nu mai cricni ninic. Oftaturile chiar le innăbuşî in gât, ca să nu vadă cumva ofiţerii c’ar fi un becisnic. In urma ofiţerilor veniau mai mulţi bucătari de la popotă, aducând unul o beşică de rachiu, altul vre-o câţiva posmagi, şi alţii un bidon de borş, atate anume pentru străjeri. De multă vreme nu mai pusese udătură in gură. Ion supse porţia de rachiu, repede cu un suspin, îş luă şi porţia de borş, pe care-l sorbi mai de asemenea intr’o clipela, şi după ce trecură bucătarii, începu a râde cât îl slugeau dinţii şi din troscotul cel de posma. Când îş mântui el mesa, porni iar dela o strajă până la alta, după cum era porunca. Pieiorele vise de astădată i se îngreunau şi mai tare decât până acuma; el se opri intr’un loc, puse patul puşcei in pământ, şi lăsă capul puţin plecat pe vârful ţevei, unde îş împreunase şi mânile. De greu ce ieră capul, îi intră ţava in frunte de curmă pielea. Aşă sedând, un întuneric mare i se făcu dinaintea ochilor; ş-apoi incet-incet, deşi trez, el incepu a visă.* Se treziă iarăş in satu lui, pe prispa casei lui, clădită cu grea sudoare, având de o parte pe Ca- Duca lui, ce ţine in braţe-i pe Silică, — un trântor frumuşel, dar slăbănog, care făcea un tololoi de nu se mai aucilă nici in cer nici in pământ, — şi de altă parte pe Măndica, un bujoraş de copilă, cu perul ca arama cea nouă, cu ochi albaştri şi trupul rotofei, de părea c’are să trăască cât lumea s-are să facă pe toate fetele să moră de ciudă de frumuseţea ei. Şi cum se mai uită cu rând la fiecare odor al lui pe rând, şi cum îi sorbiă cu ochii, — şi cum ar fi vrut să-şi scotă chiar inima dintr’ânsul şi să le-o deie lor, numai să-i vadă pe toţi fericiţi! îşi mai aruncă câte-o gândire la cele doue fălci de pământ ce le-a luat cu chirie de la arendaş, şi pe care semănate, cum putuse, din toate cele câte puţintel, ca să fie şi pentru casă, la iarnă, şi ceva pentru vândut, ca să se mai cuprindă cu multe de toate ce trebuesc la casa omului. Ş-apoi dac’a da Cel de sus să fie belşug in roda, şi s’a vinde şi cu preţ, ce mai lăicere a să terne Catinea la iarnă, cu lânuri de toate feţele, ce de mai albituri are să ţâsă ; — ş-apoi din când in când, la Crăciun, la Bobotâză, la Sfintele Paşti, s’or face şi cozonaci din făină pervă alasă, şi păşti cu brâncă dulce şi strafide de a ghiotura . . .* Din visarea lui tresare Ion a Ilincăi, îşi frâcă fruntea increstată de ţara puşcei, îşi destinde puţin trupul, şi porneşte până la straja dinaintea lui Eră Grigore Mălin de strajă acolo. Dar pe dânsul nu-l mai ţineau picioarele, nici capul; eră picat la pământ, cu mâna vnse tot pe armă, cu căciula la o palmă departe de cap, — și dormiă sforăind cât ce putea. — Mei Măline! mai sermane Măline ! scula repede ! să nu care cumva să te oblicască vr’un sergent sau ofiţer, că te odihnesci sau c’ai adormit, căivai de pielea ta! — Scolă mei Măline! . . Dar Mălin pace, dormiâ ca un buştean! — Scóla mei Măline, că-i da peste dracu! îi maiJise odată a Ilincăi, şi-l apucă la zgălţit cât ce putu de tare, până ce in sfârşit se trezi. Mălin sări repede de jos, — ţiindu-şi bine puşca in mână ; se simţi gol pe cap; îşi căută căciula, o luă de jos, o scutură, — îi trecu un fior prin trup, — îşi puse iar căciula in cap, şi mulţumi lui a Ilincăi că l’a deşteptat. • — M’a trecut un păcat mare, mulţămită ţie, —zise Mălin lui Ion. — D’apoi dacă nu te-oi crede eu, de Măline frate, apoi cine te-a crede! — De trei zile n’am mai odihnit nici-o ţîră , — mi-o slăbit şi ciolanele şi sufletu din mine . . . Şi amândoi, — spuindu-şi de dureri şi de necasuri, amintindu-şi de cei ce-i lăsase departe de dânşii, in satul liniştit, unde ogorul inţelenia pe urmă-te, unde vitele le remâneau flămânde sau se prăpădiau prin ogrăzile altora, unde mama, tata, bunicul, nevasta, copiii ori giuruita îi aşteptau cu lacrămi, — se purtau incetinel pe malu intăriturilor şi veghiau necontenit vr’un semn de mişcare din partea duşmanului. Era inse totul liniştit; natura intregă, imbetată de atâta vărsare de sânge şi grozăvenii ce a văzut in ajun, căută acum a se învălui intr’o pâclă dusă, şi adormită câteva ciasuri fără simţire. — Mă Ioane, incepu Mălin intr’o vreme, — poate Dumnezeu de sus n’a vru să scap lafăr şi să me mai intere in satu meu, la părinţi şi la Frăsina, logodnica mea; tu, când a fi să te duci la satul teu, treci negreşit prin satul nostru; — să te opresci vre-un cias pe la casa lui Nastasă Mălin, fruntaş cunoscut de toţi de prin pregiur, şi să-i spui: —dar mai aşă... mai cu încetul, — mai departe ... să le spui că . . . să nu mai aştepte ... că n’au de ce me mai aşteptă. — Hei mări Măline, dar cine ştie dacă eu sau tu, sau cine din noi doi vom fi mai norocoşi să ne mai intorcem, ca să ne vedem satul şi dragii noştri ce ne aşteptă cu lacrămile pe obraji? — Nu se ştie frate puterea şi voinţa lui Dumnezeu. — Aşă-i; şi - oi îndeplini dorinţa, dacă oi scăpă; dar dac’a fi să scapi tu şi să peiu eu, — să te răpedi şi tu un sat la mine — şi să spui câteva cuvinte de mângăere femeiei şi copiilor, şi să rogi din parte-mi pe arendaş, pe primar şi pe ceialalţi fruntaşi din sat, să le fie milă de nişte bieţi orfani săraci şi fără sprijin. Amândoi dorobanţii nu mai puteau nici să-şi ţie lacrimile, nici să se ţie drept in piciore; ei se răsemară unul de altul şi se cuprinse cu mânile de gât, şi remaseră aşă neclintiţi multă vreme. * Un tropot amestecat cu zungănituri de arme, se auzi deodată la câmp. Cei doi soldaţi săriră din amorţala lor, şi cu arma in posiţie de apărare se suiră repede pe o moviliţă ce eră nu departe de dânşii. O detunătură de sute de focuri se aveji atunci. Mălin şi cu a Ilincăi, fără să scotă barem un ţipăt, se rostogoliră de pe vârful moviliţei, şi intr’o clipă amândoi ajunseră in fundul şanţului redutei. * Urmă apoi un nou asalt, şi mai îngrozitor decât cel de eri, in care turcii fură din nou bătuţi şi respinşi, şi românii din nou eşiră victorioşi, — şi vitejia lor resunâ iarăș in toate colțurile lumei, și țara intrâgă sărbători apoi isbânda falnică a fiilor sei. 57 .