Familia, 1893 (Anul 29, nr. 1-52)

1893-09-26 / nr. 39

462 FAMILIA gimnasiul şi liceul, iar studiile juridice şi le-a făcut la universitatea din Leina (Lemberg), absolvându-le in anul 1849, tocmai in timpul când se pornise şi la Românii din Bucovina o mişcare seriosă culturală, politică şi naţională, la care au luat parte şi părinţii lui. Acestă mişcare n’a putut remâne fără de efecte asupra spiritului deştept al ilustrului răposat, dar urmând reacţiunea centralisătore şi germanisătore dintre 1850 şi 1860, baronul Alesandru Vasilco n’avu ocasiunea nici de a păşi, nici de a se distinge pe arena politică. Se insura dară de timpuriu cu domnişora Catinca Flondor din Hliniţa şi prinse a se ocupă cu administrarea întinselor moşii pârinteşci, de cari nu putea griji îndeajuns bătrânul şi cam bolnavul seu tată, carele eră necesitat să petrăcă adeseori in Cernăuţi. îndată vise ce s’a inaugurat din nou in anul 1860 era constituţională in imperiu, şi Bucovina a căpătat autonomie şi representanţa sa particulară, baronul Alesandru Vasilco a simţit că rolul seu nu se poate mărgini numai la administrarea bunurilor sale, ci că trebue să prestee patriei sale inguste, şi chiar împărăţiei serviciile sale. El dară păşi ca candidat la deputăţia ţării in colegiul de alegere al proprietarilor mari, şi fu ales in anul 1862 in dieta ţării. Aice lua parte ca membru al partidei conservatore, in care remase necontenit. Din anul 1870 incoce vnse baronul Alesandru Vasilco găsi cu cale ca să nu mai candideze la proprietarii cei mai pentru deputăţie, ci la cei mici, la ţăranii din districtul Vişniţei, la cari se bucură de o poporalitate mare şi bine meritată; ei îl şi aleseră de atunci incoce de câteori au fost chiamaţi la alegere. Dela intrarea sa pe arena luptelor politice, baronul Alesandru Vasilco n’a mai părăsit scaunul deputăţiei. In anul 1868 fu denumit de Majestatea Sa împăratul chiar şi membru pe viaţă in casa magnaţilor a consiliului imperial din Viena. In dieta ţării ajunse baronul Alesandru Vasilco a fi denumit de Majestatea Sa împăratul in trei rânduri preşedinte al ei şi căpitan al ţării pentru respectivele periode legislative, şi anume in 16 august 1870, in 19 iulie 1884 şi in 21 septembre 1890. Acest post l’a ocupat totdauna cu cea mai mare nepărtinire, cu prudinţă şi tact,, ţinănd seama de impregiurările date şi având necurmat in vedere binele ţării şi pertratarea spornică a afacerilor supuse deliberării camerei ei legislative. Pentru acăstă corectitate in dirigenţa dietei şi a afacerilor ţării, Majestatea Sa împăratul îl distinse in anul 1885 cu ordinul Coroanei de fier clasa a doua, iar in anul 1887 cu demnitatea de consilier intim al seu cu titlul de escelenţă. Acăstă rară distincţiune îi asigură şi la locurile cele mai innalte o iirgurinţă binecuvântată asupra afacerilor politice ale ţării. In anul 1862, când baronul Alesandru Vasilco intră pentru intâia odată in dieta ţării, se aflau in ea, ca şi astădi, tot numai doue partide principale, una conservatoare şi alta liberală. Cea dintâiu eră condusă de baronul Alesandru Petrino, iar a doua de baronul Eudoxiu Hurmuzachi. Nota caracteristică şi distinctivă dintre ele nu o formă pe atunci naţionalismul, căci pe terenul naţional românesc toţi Românii din ambele partide se intâlniau adeseori cu plăcere, ci mai alas diferinţa şi diverginţa in vederile lor politice şi sociale. Abia din martie 1892 incoce a luat partida conservatoare, pe lângă caracterul ei de mai nainte, încă şi o faţă naţională românăscă, ca representantă a poporului românesc şi autochton din ţără, pe când in partida liberală s’au concentrat toţi acei deputaţi cari, din diverse motive, se arată contrari caracterului istoric al ţării şi al dreptelor pretensiuni ale elementului românesc din ea. La începutul vieţii noastre constituţionale politice, dirigenţa in afacerile naţionale româneşci o avea Eudoxiu Hurmuzachi; după mortea lui in 1874 trecu ea in mânile lui Georgiu Hurmuzachi şi după moartea şi a acestuia, întâmplată in 1882, in mânile baronului Alesandru Vasilco. Spre a arătă aice cât de competent eră baronul Alesandru Vasilco la acăsta, şi cu câtă sinceritate şi convingere, cu câtă demnitate şi însufleţire credea el că trebue să fie apărate autonomia ţării şi interesele naţionale ale poporului românesc din ea, ajunge ca să cităm aice numai câteva pasage dintr’un discurs al lui rostit in dieta ţării in şedinţa dintr’a 30 octombre 1869. Se agită pe atuncea cestiunea ca protocoalele dietei să fie redigiate şi in românesce, şi ca şi tecstul românesc să fie privit ca autentic deopotrivă cu cel nemţesc. Acăstă pretensiune justă şi întemeiată precum in trecutul istoric al ţării, aşă şi in impregiurările faptice de astăzi, scorni o vîjîlie înfricoşată printre deputaţii neromâni, şi chiar pe banca guvernială. Lucrul eră limpede in sine, dar Românii comiseseră din capul locului o greşălă neiertată, aceea adecă că nu continuară, precum începuseră dintru intâiu, a deliberă in dietă şi a-ş redigia protocoalele in românesce. Drept este că asemeni drepturi firesci nu se învechesc, nu se prescriu niciodată, oricât de îndelungat timp nu le-ar exercită cineva, şi că omul se poate folosi de ele când numai voeşce, dar pentru deputaţii neromâni şi chiar pentru represintantul guvernului de atunci, carele nu şciea româneşce şi nici nu simţiă trebuinţa neapărată ca să inveţe, lucrul se înfăţişă altfel; ei credeau, său se prefăceau a crede, că au câştigat vreun privilegiu prin neexercitarea vreunui drept natural de cătră alţii. Se opuseră deci din resputeri in contra unei pretensiuni atât de juste şi de neofensive a Românilor; ba încă unii deputaţi merseră in nelealitatea lor până intr’acolo, incât nu se sfiiră a suspiţionă in public pe Români şi a zări in cererea lor drăptă o gravitate amarnică spre statul României şi o neloialitate cumplită cătră impărat şi impăraţie! Horribile dictul Atunci se sculă deputatul baron Alesandru Vasilco şi cu înfăţişarea sa marţială, dar liniştită ca a leului care nu se sfieşce de sorecii şi sobolii ce umblă pe lângă el şi prind a-l intărîta, şi cu o voce blândă, vise străbătută de timbrul convingerii şi al demnităţii naţionale, respinse nemţesce sus şi tare: «Am audit dintr’o parte din care mai puţin m’aş fi aşteptat, că acăstă cerere nu ar fi oportună, că ea ar fi de natură dacoromânăscă şi nelegală, şi acăsta o aud intr’un moment când tocmai se vorbeşce că principele Carol ar voi să se proclame ca rege al României. Cum se potriveşce acăsta cu propunerea domnului deputat Andreevici, nu o înţeleg. Dar in fine, de ar şi plăcă cuiva să vădă vreo trădare de patrie când un Român îşi stimăză naţiunea, când e plin de simpatie pentru desvoltarea lucrurilor din Principate, atunci respectivul arunce inteia petre, in mine, căci eu mărturisesc din tot sufletul că sunt culpabil de aceste grozăvii» Şi ca să facă să răsară mai tare in evidenţă purtarea necorectă a adversarilor sei, adause indată derând: «Românii sunt priviţi cu neîncredere de mulţi neromâni din ţăra acăsta, şi Dumnezeu ştie ce mai de lucruri li se impută! Cu mult mai echitabil şi mai drept cugetă Românul in privinţa acăsta; el deloc nu ia un nume de reu, dăcâ Germanul se insufleţeşce pentru pangermanism, şi dăcă ţine toaste Anul XXIX.