Familia, 1895 (Anul 31, nr. 1-52)

1895-01-15 / nr. 3

26 şi casa şi buhaiul şi cogiocul şi mălaiul şi faţă cu aceste are viteji eşiţi din sinul lui cari cercă a-i aduce cu puterea lucrurile răpite, luate cu sila. Un monstru din poveste fură din ţara împăratului verde sarele, luna şi stelele, iar Făt frumos omoră pe monstru, aduce sarele, luna şi stelele in desagi acasă la împăratul verde, iar acela-i dă fata de soţie şi jumătate împărăţia zestre. Un bălaur se face stăpân peste unica fântână aflătore in satul împăratului roşu şi nu dă poporului apă de nu-i dă in totăiua câte o fată mare să o mânânce, până in urmă trebuia să-i dee chiar pe fata împăratului. Pân’ atunci a mers cum a mers, a suspinat şi răbdat poporul, dar atunci se scula Făt frumos şi tăia toate capetele balaurului şi scoase fata să şi-o facă nevastă sieşi; dar ţiganul, sluga lui Făt frumos, minţeşte împăratului că el a omorît pe balaur şi cât p’aci era să-i dee lui fata, care plângea şi suspină, bine ştiind că altul e eroul; ba ţiganul devenise chiar mire, şedea pe 12 perini la masă, până i se demască mişelia, atunci fu legat de cadele a doue iepe sirepe şi făcut mii de bucăţele. In alt mit un om sărac avea o mnică holdă de grâu, şi o lucră cu diliginţă şi holda se făcea până eră de secere, iar când da să o secere, un bivol negru mare i-o păşcea şi săracului nu-i remânea decât truda, până ce unul din feciori, cel mai mic, cel mai voinic, mi-1 urmări şi mi-1 omorî ; din acel cias holda remase nebăntuită, şi — de şi mică — le da hrana de toatejilele, erau singuri stăpâni peste ea. Cine nu vede in bivolul cel negru al acestui mit pe asupritorii poporului de jos ai acestei ţări cari păşcea şi cea mai mică holdă a săracului, până ce un Horea, Iancu, Pintea şi alţii îl alungară?! Evident că pe asupritori poporul i-a urît şi-i ureşte, iar pe mântuitori i-a cinstit, venerat şi indumneiteit chiar, ascunindu-le nemurirea chiar. Moţii nici aici nu cred că lancul ar fi mort, iar despre Pintea viteazul sunt feluri şi feluri de mituri, unde se susţine despre el lucruri supranaturale, precum vom vedea. Dar cine a fost Pintea viteazul? Cum de numele ei a ajuns departe de locul unde el a petrecut şi murit? In munții de mieclă-nopte apus ai Ardealului este un sat cu numele Măgogea, locuit esclusiv de Români, ca toate satele din apropiare. Românii din Măgogea erau toți nobili, nu slujiau adeca la „domni“, dar nici nu aveau iobagi, erau adeca stăpâni pe ce aveau ei, dar nu-ş insuşiau dreptul de a fi stăpâni şi peste al altuia. Unii din ei erau omeni mai cu stare, iar alţii erau mai săraci, căci locul e puţin productiv, mai numai din economia vitelor se susţineau până înainte de asta cu o sută de ani, incet cu incetul răzuiră păduri şi-şi făcură loc de bucate. Acuma-s cam 200 de ani trăiă in Măgogea un bocotan numit Stupul, căci eră bogat ca un stup care-i mai bogat. Intre alţi servitori avea Stupul şi unul mut cu numele Cupşa Pintea. Un an de cjile îl slugi Pintea pe Stupul, dar nici un cuvent din gura lui n’a scos; toţi îl credeau mut, că eră tăcut şi gânditor. Părinţi nu avea. Şi Stupul purtă reu pe Pintea, nu-i da nici de mâncare de ajuns, iar lucră până-i pârăiau osele. Se gândiă adesea bietul Pintea la dicala cântecului: Cine-i slugă la altul Multe rabdă săracul FAMILIA Las să rabde, dacă şede, Codru-i mare şi nu-l vede! Odată fiind la plug Pintea cu stăpânul, acesta, de ce, de ce nu, destul că ia oticul şi îl încinge pe Pintea peste spate. Acesta a fost prea mult şi pentru un mut. Deci se înfuria, băga codoriştea sbiciului in pământ şi strigă rostit cătră stăpânul seu: Până face codoriştea asta frumjă verde — nu me mai vegfi; va fi amar defilele tale, de va invenji până de agli intr’un an!“ Cu aceste vorbe Pintea apuca codrul, iar Stupul remase încremenit când auzii ameninţarea din gura lui Pintea, pe care-l ţinea mut. La anul veni Pintea chiar in acel loc şi afla codoriştea sbiciului înverzită. Atunci începu a glice ’n frumjă de bucurie că i-a venit vremea. S’a pus şi a belit tuspatru boii Stupului, şi-i frige şi-i mănâncă cu ortacii, iar Stupului i plăteşce cu doue chichii de bani (după alţii a dat Pintea o chivără de bani sluşnicii care-i da de mâncare, până la slugă la Stupul.) Apoi s’a dus şi dus a fost până ’nJiua de aci. Lumea lui de aci incolo a fost codrul, unde-şi avea conacul cu ortacii lui, care erau la număr 12. Mai mult se ţinea Pintea pe dealul ce este spre mieclă-nopte dela Lăpuş şi care deal până inolina de aeri se numeşce Şatra Pintii. De acolo da năvală asupra bogaţilor, cu deosebire asupra oamenilor neguţători, îi despoia de bani, din cari făcea parte şi la săracii din satele vecine. De aceea suflet de om nu l’ar fi tradat pentru cât bine-i in lume, că era spaima bogaţilor şi mila săracilor, iar săraci şi p’atunci erau mai mulţi in lume decât bogaţi. Multă vreme, mulţi ani de-a rândul o fi trăit el cu ortacii lui prin codrii, eşind pe la strimtori după bani şi gălbiori pe la cei neguţători; multă vreme o fi cutrierat el munţii câtu-i dela Lăpuş până ’n Maramureş şi Bucovina şi Moldova, ba şi inmijlocul Ardealului a intrat, tot prin codrii, veţfi bine, că dar gliee cântecul: C’o lăsat cetăţi şi sate, Că sânt pline de picate, Pi-o intrat in codrul verde, Unde urîtul se pierde. Pe când caliciunea, sărăcimea, mulţimea nemulţămită cu starea lucrurilor, povestiau cu bucurie de vitejiile lui Pintea: pe atunci bocotanii, bănoşii, asupritorii tremurau când îi audiau de nume şi ar fi dat oricât, numai să se potă mântui de el. Intre mulţii lui duşmani erau şi cetăţenii din Baia-mare, cărora le făcuse in multe rânduri daune însemnate, din care causă aceştia şi erau cei mai însemnaţi duşmani ai lui; dar Pintea habar n’avea de numeral duşmanilor, nu; el trecea de-a lungul şi de-a latul Băii-mari cântând: De-ar avè duşmanii modru, Face-m’ar cenuşă ’n codru ; De-ar avea duşmanii rând, Face-m’ar cenuşă ’n vânt! Ingrigiatu-s, nu me las, Să fac voia la pizmaş ! Tradiţia ne spune că intr’o crnă grea eră Pintea cu soţii lui pe Şatra Pintii şi erau in mare lipsă de bucate, venise greul traiului, deşi bani aveau destui. Deci el a ţinut sfat cu soţii ce ar fi de făcut, şi a ales pe trei enşi şi le-a dat bani să margă in Baia-mare s’aducă vin, pane şi sare. Dar cei trei se codiau, că fără el nu cutezau a intră in cuibul cel plin de pecate Anul XXXI"