Familia, 1899 (Anul 35, nr. 1-52)

1899-09-26 / nr. 39

458 FAMILIA cari le adusese. Apoi iarăş se îmbrăţişară şi se opriră în fata oglindii. — Dar tu eşti slăbită ... De ce te laşi aşâ ? Uite cum ţi s’au subţiat braţele şi obrajii tei roşii, cum s’au ofilit ... Nu te scusâ. lasă că am aucjit eu, întot­­dauna te laşi la urmă ... La masă mânând remăşiţele şi rochii îţi faci tot la cinci ani. E prostie, îţi spun eu. Creiji că-ţî mulţumesce cineva? Irina simte şi acum pe faţa ei zîmbetul crispat sub care se silia să ascundă tot ce-l chinuia In clipa aceea sufletul, stăpânindu-se să nu isbucnească în la­­crămî. Vedea par­că mişcarea stângace cu care îşi as­cunsese la spate mânile roşii şi aspre ca să nu le mai vadă Margareta şi pe acele, însedar dar cerşise iertare cu ochii ei rugători. Trecu şi ea . . . Trecu şi Margareta, veselia tine­­reţei, albă şi trandafirie ca regina unei splendide şi lu­minoase feerii. Cerşetoare . .. Da. S’a rostit cuvântul pentru care a suferit în viaţă atâta de mult. Nici odată n'a pre­tins, n’a cerut ca altele; totdauna s’a rugat, a implorat, a cerşit .. . Singură s’a pus în jug. De câte ori norocul n’o fi trecut şi pe lângă ea şuerând din aripi ca o pasăre sglobie. Dar ea nu s’a repezit să pună mâna pe el. Cum l-ar fi oprit din sbor când alţii îl aşteptau cu nerăbdare ? Alţii . . . alţii ... ea nici odată nu se gândise la sine. Acasă, la părinţi, când fusese vorba de împărţit averea între fraţi, numai ea singură a fugit din mij­locul gălăgieî şi s’a ascuns prin locuri pustii, să nu vaijă, să nu aud­ă nimic. Şi numai Intr’un târziu, după ce a fost măritată şi nevoile au început să bată cu asprime la uşa ei, s’a hotărît în sfârşit să cerşească şi ea ce era al ei. Negreşit că nu i s’a dat nici pe departe cât i se cuveniâ. Bărbatul o mustră pentru aceasta şi ea ca să-l împace, îşi da toată tinereţea, toată puterea, tot sufletul. Nu era destul. Nevoile cresceau­­Jilnic. Trei co­pii ! Da . . . Bucuria, fericirea ei toată. Dar dacă el nu putea, n’avea de unde să-i ierte atâta fericire. Cine era de vină ? Tot ea. Putea să fie mai pricepută, să fi făcut ca multe dintre prietinele ei cari n’au copii şi remân tot svelte şi frumoase, elegante şi mândre cu capul ridicat in ochii bărbatului înamorat de ele. Ea stă în faţa lui umilită şi slabă în capotul ei subţire şi tocit cerşindu-i­­jilnic indulgenţă, pentru masa nu destul de bună, pentru casa nu destul de caldă şi luminoasă, pentru lipsa vre­unei haine şi alte mici nemulţămiri cari posomoresc viaţa lui. . . . Dar iată că se zăreşte deja oraşul înnecat în ceaţa amurgului, în fumul coşurilor, în haosul mistu­itor atâtor vieţi. E Marea sirenelor . . . E câmpul de luptă unde cei tari trăesc în îmbelșugare, iar cei slabi își întind mânile tremurătoare după fărîmături. . . Irina s’a ridicat în picioare. Acolo . .. Da, inima i se bate cu putere. L-a și zărit. E aci pe peron. în clipa următoare îl va putea strînge la piept. La pieptul lui cald, puter­nic, sânâtos ... Va privi in fața lui, în ochii lui, cari ii lipsiseră așâ de mult . . . — Să stai atâta ! cine a mai vânjut! Acasă ca­ Anul XXXV, fiii me­i nebuniau. Nici odată n’am să te mai las ni­­căiri, să știi. Se așează în birje unul lângă altul, ea abia cu­tezând să respire de frică să nu-1 supere, el preocupat şi rece, negrăind tot drumul nici o vorbă. Şi numai într’un târziu, când copiii adorm, con­tenind în sfârşit întrebările stăruitoare: mie ce mi-ai adus? Irina se apropie încet de dânsul. Faţa ei palidă se colorează, ochii ei mari vorbesc elocvenţi, luminoşi, pe când frumuşel­ii ridică pârul de pe frunte şi-l întreabă rugător, cerşind: — Ţi-a fost dor de mine ? . . . Constanţa Hodoş. — Maică ! Jiu mai pot! .. Mări aş trece-n noi, Piscuri aş urca, Pe ghimpi aş călca, Drum cât lumea lung, Journal să-mi ajung Visul! . . Gare vis? Jiu soră. Ce-mi e scris ? S’a­’nchis cartea. Unde ? Dorul nu-mi respunde. Unde-o vrea . . . departe. Dar ved că n’am parte : Bate vent de moarte Şi-l las să me poarte. Lacrămi nu-ţi mai stoarce. De nu m’-oi întoarce Prîn’ la primăvară, Să pornesci prin ţară Şi, din sat în sat, Să­’ntrebi de-am lăsat Vr’un semn, ca să ştii în­cotro să vii. Maică! Jalea-ţi curmă, C’o să-mi dai de urmă. Iar când nu­’el găsi, De ghiaţă de-oi fi, Maică, să me-’ngropi Intre patru plopi. II Diua se mâreşce; V­işinu-’nfloreşce; Plugul e-n ogoare? Razele de soare Mugurii desfac? Pasările-şi fac Cuiburi în copac; Munţii-n toată ţara îţi topesc povara . ..

Next