Familia, 1905 (Anul 41, nr. 1-52)

1905-07-31 / nr. 31

362 FAMILIA poezia în ce te privește pe tine e un fleac și-ţi vezi de afaceri. Acuma vise,­­ cate zama strugurilor a fost care par’ că me tot tră jbea de reverendă, îmi tot da câte un ghiold și-mi şoptiă: Ei, nu fi laş, spune una bre ! Iar Aurelia mi-a promis că de voiu spune o poezie originală, me iartă. Ce să fac, mi-am aprins o ţigaretă şi am în­­ceput: Amor şi tabac. Dragă, cine-a fost mişelul care-a zis că nu te plac? O, te plac cu mult mai tare, Ga pachetul de tabac, Din care acum ţigara Cu plăcere o sucesc, Şi al cărei fum albastru Iţi spune că­ te iubesc ! Dacă pip mult, ştii tu bine că me strică la plumâni, Dar nu-mi pasă, pentru tine Pip şi şepte săptămâni, Căci decât în lumea asta, Care-i ca o iapă sură, Mai bine ’ntr’o zi cu soare Să mor cu ţigara ’n gură! Versurile astea peste tot au plăcut, o singură strimbâtură am observat la Aurelia la ultimele şire din strofa a doua. — M’ai iertat, dşoară ? — Numai să isprăveşti cu visul. — Unde am lăsat ? — Unde am picat în gârlă! — Da, ai picat în gârlă. Iar eu înainte de a trece vreme de noue fumuri de ţigare, am fost în gârlă după dta şi te-am scos afară toată udă. Erai rece ca ghiaţa şi nu mai resuflai. Te-am învălit în haine de ale mele şi te-am dus în braţe până la seminar. Aici te-am aşezat intr’o odăiţă caldă şi­­ am cercat să te aduc la viaţă. îţi frecam mânile şi obrajii, dar fără rezultat. Ochii iţi erau închişi, erai albă ca ceara şi atât de frumoasă erai aşă cum erai. Plângeam de ciudă că nu-ţi pot ajută nimic, când de­odată se deschide uşa şi întră părintele prefect, un om înalt şi îndesat, cu barba neagră şi deasă. M’a întrebat: — Ce faci, părinte, aci ? — Ce să fac ? Ia, reu fac, că nu pot suflă viaţă în comoara asta de copilă! S’a apropiat şi el de locul unde zăceai, s’a uitat lung la dia, apoi s’a întors la mine : — Du-o ’n biserică, singur Dzeu îi poate ajută. — O duc, o duc ori unde. Totuş vise te-aş rugă şi pe sfinţia ta să-mi ajuţi, căci eu sunt tare obosit şi me tem să nu cad cu ea. Mai bucuros aş vrea să-mi crepe capul în patru, decât să se mişte din capul ei un fir de păr măcar! — Nu pot, părinte, mi-a respuns prefectul. Eu îs jurat pe viaţă să nu m’ating nici măcar c’un de­get de femei. Ce să fac ? Te-am luat in braţe şi te-am dus în biserică. Am ingenunchiat cu cita înaintea alta­rului şi­ ai deschis luminile ochilor, erau frumoşi ca şi mai înaite. Şi am deschis şi eu ochii.------eră ziua albă. — E gata visul, m­ai iertat, dşoară ? — Te-am iertat! — Şi o să me saluţi şi de aci încolo? — Nu ştiu. — Cum, nu ştii ? — Ce ? Doar aştepţi să me port faţă de dta şi de aci încolo ca până acum ? — Nu ştiu, dşoară, nu ştiu. Fă cum vrei ! Apoi am mai golit câte un păhărel, am mai vorbit câteva nimicuri, am tras una cu ochiul celor trei co­legi, cari toţi erau ocupaţi cu drăgălaşele lor vecine — şi ne-am gătat de ducă, intonând un cântec re­ligios pentru odi­hna reposatei. Aşă am strins pe Aurelia de mână, încât uşor se putea întâmplă să-i smulg mâna şi simţieam căldura ori electricitatea ce o fi trecând prin vinele mele. — Seara bună, seara bună, seara bună ! Acuma stau ca un desperat lângă masă și-mi tot smulg câte un firicel din păr. Nu știu ce să me mai fac. Aurelia nu mă va mai iubi nici­odată, eu nu-s în stare să încerc să mă împac mai mult, ştiu înainte că toate vor fi zadarnice. Mai bine părăsesc toate ale lumii dulceţi şi vin în mănăstire, unde din frageda copilărie s’a dorit sufletul meu. Dimineaţă nesmintit me duc la mitropolitul, iar mâne la amiazi îţi scriu. XX 27 februarie. Dragă frate! Am fost. M’am apropiat de el, i-am sărutat sfinţita dreaptă, am primit obicinuita blagoslovenie, mi-am spus numele şi am început logosul următor: „înalt Prea­sfinţite Doamne! „încă din frageda copilărie am simţit o deose­bită atragere spre viaţa religioasă. Singurul dor ce m’a muncit până eram gimnazist, a fost dorul de a rumpe odată cu lumea asta trecătoare şi deşartă şi de a intră in mănăstire, unde viaţa întreagă s’o de­dic bunului Dzeu. Totdauna înse am fost împiedicat de părinţi, cari la un astfel de pas nu s’au învoit odată cu capul. Pe urmă, din mila lui Dzeu şi a înalt Prea­sfinţiei Voastre, am fost primit in sinul tinerului cler al acestei de Dzeu păzite mitropolit. E frumos şi sublim statul preoţesc, dar pe mine nu me indes­­tuleşte. Rogu-ve aşă dată, luaţi în socotinţă dispo­ziţia sufletului meu, care a fost totdauna contrară spiritului lumii acesteia şi dispuneţi, ve rog, să fiu primit între no­biţii mănăstirii călugăreşti de aci!“ Mitropolitul mi-a ascultat discursul până la sfârşit, pe urmă a zimbit şi mi-a zis: — Fiule ! Fiecare să-şi păzească diregătoria sa, aşă zice apostolul neamurilor. Eşti încă prea tiner şi prea neînvăţat cu viaţa, nu cunoşti poate nici a mica parte dîntr’ânsa. Isprăveşte-ţi cursurile şi dacă atunci mintea ta va fi cuprinsă tot de aceste idei, atunci să vii la mine şi vom vorbi altcum. Mergi in pace! Cum vezi, aici am isprăvit-o. Acu-i acu, frate! în ceasul acesta de restrişte, adă-ţi, te rog, aminte de nevrednicul teu prieten ! O viaţă, fără Aurelia, nu-mi pot închipui, vreau să trăiesc măcar cu umbra ei — şi asta nu­mai în mănăstirea voastră se poate. De aceea rogu-te, vorbeşte cu stareţul, poate va află vre­un colţişor în mănăstire şi pentru mine. Anul XLI

Next