Femeia, 1962 (Anul 15, nr. 1-12)
1962-01-01 / nr. 1
Trenuri, în noapte, aleargă pe toată întinderea ţării. Pe tăbliţe de metal, prinse de vagoane, sunt scrise itinerarele care adunate ar alcătui o întreagă toponimie a patriei: Paşcani, Vatra Dornei, Arad-Curtici, Constanţa, Satu Mare, Timişoara, Giurgiu... în dreptunghiurile ferestrelor, ca pe tot atîtea ecrane, rulează filmul priveliştilor ţării noastre — oraşe şi sate, munţi şi cîmpii, uzine şi sonde. Călătorii privesc şi nu se mai satură privind. Parcă o caravană de lumini însoţeşte toate aceste trenuri, alergînd paralel cu ele. Din oceanul de întuneric al nopţii, roiuri de becuri electrice smulg zeci de oraşe şi sate. Uzinele, unde munca nu conteneşte, acum iluminate feeric, seamănă ca nişte transatlantice străbătînd întinderile nopţii. înalte coloane de lumini, sondele înţeapă cerul cu cîte o scînteie care se preface în stea; puzderia de stele pare a fi semănată de oameni. Nu te mai saturi privind, călătorule! Cu fruntea lipită de geam, ai vrea să numeri toate aceste becuri aprinse în ultimul deceniu şi care ţes patriei un veşmînt de lumină. Dar nu poţi, aşa cum nu poţi număra stelele pe cer. Şi totuşi... cîte or fi? Fiecare bec, fiecare licurici electric sclipind în lungul cîmpiei, la arie. In fereastra casei de naşteri sau pe uliţa satului e semnul unei măreţe bătălii, bătălia pentru electrificare, începută la chemarea şi sub conducerea partidului. Fiecare bec, fiecare scînteie aprinsă la filamentul acelui mic clopot de sticlă, este un trofeu cucerit în lupta cu năprasnice cursuri de apă, cu uriaşe forţe adormite în măruntaiele năruriţlui A falu Ion Ia grea, purtată cu forţele crîncene ale naturii şi cu moştenirea tristă lăsată de regimul burghezo-moşieresc. A fost o luptă eroică, purtată de muncitori, tehnicieni, constructori, energeticieni, de mii şi mii de oameni însufleţiţi de planul partidului, înaripaţi de avânt patriotic, în Tlararaţiue” în lunea despre viitor a lui Lenin. Şi de aceea o luptă biruitoare. Trenuri, în noapte, aleargă pe toată întinderea ţării. A ţării scăldate în lumină, întunecată moştenire ne-a lăsat regimul burghezo-moşieresc, întunericul neştiinţei de carte (4 milioane de analfabeţi), întunericul superstiţiilor (la sate ploaia era invocată cu sfintele moaşte) şi întunericul propriu-zis. „Introducerea electricităţii în casa lucrătorului sau ţăranului ar însemna, domnilor, o profanare a tradiţiei modului de viaţă al acestor oameni“ — a spus cu neruşinat cinism, în 1934, un mare moşier ieşean, în acel an, numai 3,5 la sută din totalul satelor erau electrificate. în 1938 puterea totală instalată era de numai 501 000 kW. Regiuni întregi, Moldova, Oltenia, Dobrogea şi nordul Ardealului, nu aveau nici o linie electrică de înaltă tensiune. în micul orăşel moldovenesc în care locuiam, proiecţia unui film dura, din cauza deselor întreruperi de curent, o după-amiază întreagă. Birjele aveau de o parte şi de alta a caprei cîte un felinar şi adesea singura lumină pe străzi venea de la acele biete felinare. De cîte ori, seara, nu ne trimiteau mamele la uzina electrică să întrebăm de ce nu arde lumina? Niciodată nu ne-am întors cu vreun răspuns. Astăzi, şi în orăşelul moldovenesc lumina arde ziua şi noaptea şi nu se întrerupe decît un singur minut, în noaptea de revelion. Cu aproape doisprezece ani în urmă, partidul a elaborat măreţul şi cutezătorul plan de electrificare. „Electrificarea ţării noastre — arăta atunci tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej — se impune ca o sarcină de cea mai mare urgenţă şi însemnătate. Lichidarea înapoierii economice şi culturale a ţării, pe baza trecerii la marea producţie socialistă în industrie şi agricultură, este de neconceput fără electrificare“. Poporul nostru şi-a însuşit fiecare dintre prevederile planului şi le-a transformat într-o realitate, în sensul propriu şi nu numai figurativ al cuvîntului, luminoasă. Electricitatea este o hrană a industriei. O pîrghie în dezvoltarea agriculturii, a ştiinţei şi culturii, a ridicării bunăstării poporului. De împlinirea visului leninist al electrificării întregii ţări este legată făurirea viitorului comunist. Planul conceput de partid a fost un uriaş generator de energie pentru marea armată a proiectanţilor, constructorilor, electrotehnicienilor, montorilor, pentru oamenii atîtor şantiere deschise în toate regiunile ţării. Milioanelor de cai-putere ale unor rîuri vijelioase li s-au pregătit frîie puternice. Arbori metalici, stîlpi de înaltă tensiune s-au pregătit să traverseze Carpaţii ca nişte alpinişti temerari, cum nu mai văzuseră munţii noştri, în locuri unde de mii de ani nu domneau decît mărăcinii, mistreţii şi stihiile se descărcau turbine şi transformatoare pentru viitoarele centrale electrice. Aşa a fost în Dobrogea, acolo unde se înalţă acum Termocentrala „Ovidiu II“. Aşa a fost la Moroeni, unde şuvoiul năvalnic al Ialomiţei a fost prefăcut în lumină şi forţă motrice. Aşa a fost la Doiceşti, la Paroşeni, la Sadu, la Sîngeorgiu de Pădure, la Comăneşti, la Borzeşti, unde s-au construit puternice termo şi hidrocentrale. Şi tot astfel s-a petrecut la Bicaz, locul unde s-a înălţat măreaţa cetate a luminii, de 210 000 kW, şi care se înscrie printre marile amenajări hidroenergetice din Europa. Iar în tot acest timp se realiza sistemul naţional energetic unic, ramurile lui se întindeau cu fiecare an, cuprînzînd, interconectînd aproape toate regiunile. Toate aceste noi centrale, asemenea unor ventricule ale unei inimi puternice, au început curînd să trimită în arterele uzinelor noastre socialiste un sînge tînăr, o energie nouă, sporită. La Reşiţa s-au construit hale noi pentru producerea de utilaje electrice. La Craiova o uzină vastă, „Electroputere“, a fost ridicată în vederea aceluiaşi scop. Fete tinere, unele venite din sate unde nu se aprinsese încă primul bec electric, s-au înscris la şcoala de pe lîngă noua uzină craioveană, pentru a învăţa meseria de bobinatoare. în mii de sate, unde de la întemeierea lor oamenii nu avuseseră parte decît de strălucirea rece a lunii şi de lumina zgîrcită a feştilei, s-au aprins becuri electrice, zeci de mii de becuri. în numărul acestor sate se cuprinde şi Ipoteştii, unde s-a născut marele nostru poet Mihail Eminescu. Sala pe deal, la Ipoteşti, ard acum luceferi aprinşi de oameni. Un nimb de lumină încunună chipul de astăzi al patriei. Uriaşe forţe naturale au fost supuse, uriaşe motoare au fost puse în mişcare prin munca îndrăzneaţă a comuniştilor, a maselor de oameni călăuziţi de comunişti. Slăvim această muncă ale cărei roade le întîlnim la tot pasul şi se răsfrîng asupra vieţii noastre. Energia descătuşată în ultimul deceniu hrăneşte acum marile cuptoare hunedorene, pune în mişcare mecanismele automatizate ale Laminorului de la Roman, instalaţiile de la Oneşti şi Săvineşti, revarsă valuri de lumină asupra oraşelor noastre. Lumina! Acest tezaur, ascuns ochilor atîtor generaţii care ne-au precedat, intră acum, cu o bogăţie de raze mereu mai mare, în viaţa patriei noastre, a căminelor noastre. La acelaşi izvor soarbe şi oţelarul, şi colectivistul, şi poetul, şi radiologul, şi gospodina. Aceleaşi surse de energie şi lumină pentru cuptoare şi electrificarea ariei, pentru releul de televiziune şi fierul de călcat, pentru aparatul medical şi frigider, pentru linotipul care imprimă aceste rînduri şi pentru veioza la lumina căreia le citiţi. Fără de număr sînt roadele măreţei bătălii de electrificare a ţării. Dar în anii ce vin,, roadele vor fi şi mai multe, şi mai bogate: 18,5 miliarde kilowaţi-ore în 1965; 65 — 70 miliarde kilowaţi-ore în 1975, spun Directivele Congresului al III-lea al partidului. Şi gîndul se duce la turbinele viitoarei hidrocentrale de pe Argeş, la noile centrale din regiunile Ploieşti, Oltenia, Crişana, Mureş- Autonomă Maghiară, Iaşi, aleargă o dată cu locomotivele Diesel-electrice, încearcă să cuprindă salbele de lumini cu care patria se va înfrumuseţa, energiile cu care se va îmbogăţi. Pe pămînturile ţării noastre se vor aprinde constelaţii mai luminoase decît cele cu care e semănată în nopţile de vară bolta cerească. Şi strălucirea lor va fi ea însăşi o laudă adusă celor ce le-au aprins, oamenii minunaţi ai patriei noastre socialiste. IGOR ŞERBU :Romînia este o ţară bogată în cursuri de apă şi zăcăminte de lignit... în ţara noastră stă sarcina măreaţă de a pune stăpînire pe milioanele de cai,putere care se irosesc în apele noastre, pe milioanele de cai-putere care zac în subsolul ţării noastre şi să-i folosim pentru ridicarea industriei, agriculturii şi transporturilor, pentru propăşirea şi înflorirea patriei noastre*. (Din raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra planului de electrificare a tarii.)