Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1912-1913 (Anul 2, nr. 1-52)
1912-12-01 / nr. 7
52 FLACARA FIGURI CONTIMPORANE Dacă încerc să schițez figura d-lui Galaction este numai ca să-mi exprim nedumerirea adâncă, desăvârșită, ciudată ce-mi învăluie văzul și gândirea ori de câte ori vreau să pătrund misterul complexului său sufletesc. Ființa lui este înșelătoare ca marea. După cum fiecare val scânteiază altfel în lumina multicolorantă a zilei, tot așa undele ce ne țin din spre largul depărtat al sufletului său au luciri ce nu se aseamănă între ele, sunt mânate în același timp spre orizonturi ce se vrășmășesc. Dar, ca și marea, el este sincer, neprecugetat și neprevăzut, în înșelările lui. Cu glasul cel mai dulce sau, mai bine zis, cel mai... îndulcit, rostește adevărurile sau impresiile cele mai tăioase. Vorba sa este ca o spadă ascuțită învelită în vată. El nu taie pe nimeni: e prea bun creștin ca să verse sânge. Cei cari strâng însă cu putere de bărbat spada vătuită ce li se oferă cu un încurajator sentimentalism, — se taie singuri. D. Galaetion când vorbește pare că este singur nedumerit de propria sa ființă: sprâncenile stufoase i se ridică uimite; nasul i se încrețește pare că desgustat că trebue să mărturisească sentimente ce nu le are, sau să ascundă gânduri ce nu pot fi spovedite; ochii îi scânteiază intermitent ca două lămpi ce se aprind și se sting mereu înaintea unei săli de cinematograf; cu mâinile își apasă pieptul ca un profet îndrăgostit. D. Iser a văzut în Galaetion un sfânt ce visează. Eu văd un demon care se svârcolește. Iar adevărul mi se pare este că acest scriitor, cu scânteri extraordinare și cu originalități naive, întrupează în același timp și pe înger și pe demon. Când vorbește despre Dumnezeu, cu o convingere ce compromite pe un bărbat îmbrăcat civil, un zâmbet palid i se strecoară pe sub mustața răsucită cu galanterie, — și-atunci d. Galaetion pare un drac îngânând crezul la o strană veche. Când d. Galaetion vrea să fie diabolic și teribil, o lumină naivă i se răspândește peste fața sa mare, încrustată pare că în abanos ești la soare, — și atunci d. Galaction pare blând, candid, înduioșător ca un copil de-abea născut, — un prunc însă cu barbă și mustăți și cu fire albe prea timpurii. Dacă ar fi trăit în antichitate, d. Galaction ar fi putut să fie sirenă. Vremurile moderne însă nu i-au oferit decât slujba de defensor eclesiastic. Dar, cine poate să afirme cu siguranță că sirenele erau altceva decât niște defensori eclesiastici păgâni și femenini? □ □ □ P. L. G..GALACTION TREI SCRISORI ale lui Ion L. Caragiale Cu toată izolarea lui, cu tot exilul ce singur și-a impus, cu tot disprețul ce i se impută, pentru lumea de la noi, pe Caragiale îl mistuia, în mijlocul Berlinului civilizat, dorul de prietenii din țară. Ca o dovadă, reproducem următoarele trei scrisorele adresate de marele dispărut bunului său prieten, pianistul Dimitriu, distinsul artist și mult apreciatul profesor la Conservatorul Scumpe Maestro. Cu mare dor, foarte mare, îți trimit o salutare călduroasă din fundul sufletului. De la toți, ai mei, frățești imbrățișeri pentru d-na Dimitriu. Când?.. Când o să te văz intrând pe ușa mea, să-mi luminezi casa și să-mi intărești puterea de gândire ? Spune-mi : când? Al d-tale exclusiv admirator II Caragiale 7 Otombrie 1906 Marți, 7 Noembrie 1906 Berlin (La început, o pagină —scrisoarea d-nei Caragiale) Iubite maestrule. Ce să-ți mai adaog după rândurile de mai sus ale Didinei ? Cu toate astea, tot îți mai adaug că nu-ți poți închipui ce dor mi-e de d-ta și cu ce dragoste te-aș întâmpină. Hotărăște-te odată și dă-mi nespusa bucurie de a te vedea la Berlin. Ce bine am să te fac să petreci și ce petrecere ar fi și pe cocoanele noastre! Despre odihnă, mâncărică și băuturică să n’ai grijă. Vă adăpostim aici mai bine decât oriunde. Haide! Zi odată un da hotărit, și pornește către casa frățească. Vă așteaptă aici o soră bună și un frate bun cari din suflet că doresc — ba încă nu numai un frate și o soră, dar și doi nepoți cari mereu și-aduc aminte de băiatul voluminos și 'nalti). Să nu ziceți nu, că m’ați, nenorocit. Credinciosul și nestrămutatul d-tate admirator și prieten Nenea Iancu Săru’ mana, madam Dimitriu! III 16/2s Aprilie 1907 Dragă Maestre. Mai întâi vă urăm petrecere bună de sfintele sărbători , la mulți ani cu sănătate și noroc și cu toate cele dorite după pofta inimii! Apoi vă rugăm a ne scrie negreșit când poftiți la noi la Berlin, unde vă așteptăm cu foarte mult dor și cu nespusă nerăbdare. Spuneți-ne exact ziua și ceasul plecării, ca să fie tot pregătit in regulă și să vă eșim înainte la gară. Mutt a fost, puțin a rămas! Cu toate că nouă ni se par aste câteva zile până să ne revedem mai lungi decât toată vremea de când nu ne-am văzut. Noi gândim că n’aveți să petreceți urât la noi, ba chiar că o să petreceți, ca după vechiul obiceiu, binișor. Cât despre noi, firește că o să petrecem cum n’am mai petrecut de mult. Vă trimitem toți cele mai călduroase salutări și, încă odată, cu mare nerăbdare și cu dor nespus așteptăm răspunsul d-v. neîntârziat. Al d-v. vechiu prieten și frate Caragiale □ □ □ ') Cum obișnuia Caragiale să-i zică Maestrului Dimitriv.