Flacăra, octombrie-decembrie 1963 (Anul 12, nr. 40-52)

1963-10-12 / nr. 41

VOCI DE AUR intre spectatori, iubitorii de operă sunt poate aceia care îşi manifestă cu cel mai constant entuziasm admi­raţia faţă de artiştii pe care i-au îndrăgit. Ei caută date despre viaţa lor, le cercetează debuturile, le urmă­resc evoluţia, colecţionează fotografii şi autografe, ascultă cu pasiune discuri... Acestor melomani îndrăgostiţi de operă şi de marii ei interpreţi le oferim cîteva scurte portrete din galeria artistelor lirice ale vea­cului nostru. începem cu aceea care a atins cele mai ameţitoare înălţimi. AH­ELITA GALLI-CURCI în anul 1940, la Beverly Hills,în California, se retrăgea Amelita Galli-Curci, care părăsea scena după mai bine de trei decenii de activi­tate. Cîteva discuri, uzate astăzi şi realizate cu mijloace cu mult inferioare celor pe care le deţin acum casele de înregistrări, ne-au păstrat sonoritatea unică a glasului acestei cîntăreţe care a ilustrat la începutul veacului nostru marea tradiţie a virtuozităţii vocale, caracteristică şcolii italiene de canto. Amelita Galli-Curci avea un mod de a-şi conduce glasul, un timbru şi o agilitate de o aparenţă atît de naturală, încît s-ar putea spune că ea nu găseşte, în momentul de faţă, o continuatoare directă pe linia atît de per­sonală a stilului ei de coloratură. Vocea pare mai curînd firavă, dar atît de clară şi pură ca unda cristalină a unui izvor cu susur deli­cat ; uimitoare pentru ascultător rămîne însă acea senzaţie de totală degajare, de plutire fără efort în cantilenele inspirate, dar mai ales în jocul scînteietor al fuzeelor sonore îm­prăştiate de pasajele de coloratură. Pare de-a dreptul de necrezut că o asemenea tehnică nu este rezultatul studiului cu nici un mare pedagog. Galli-Curci a absolvit, la clasa de pian, Conservatorul din orașul natal (s-a născut în 1882 la Milano), iar studiile de canto le-a desăvîrșit ca auto­didactă. A debutat în anul 1904 la Roma, în rolul Gildei din „Rigoletto“ de Verdi. Se pare că Galli-Curci nu a fost o mare artistă dramatică, dar că pe scenă ceea ce cucerea fără rezerve era această splendidă voce mînuită cu atîta abilitate și simț muzi­cal. Începînd din anul 1919 ea va apare regulat ca solistă la Teatrul Metropolitan din New York, în principalele roluri ale reper­toriului de coloratură. Galli-Curci a realizat un fapt mai obişnuit astăzi, dar neuzitat pe atunci, interpretînd şi cîteva roluri de so­prană lirică (Cio-Cio-San, Violeta). Orice referire la interpretările Amelitei Galli-Curci este însoţită de calificative entu­ziaste ; tinerii cîntăreţi pot învăţa din puţinele ei discuri ce înseamnă şlefuirea fiecărui sunet, ce înseamnă echilibrarea respiraţiei pentru dobîndirea lejerităţii absolute şi a frumuseţii liniei melodice, cum virtuozitatea impeca­bilă trebuie însoţită de trăirea interioară a muzicii. Dar, mai presus de toate, Galli- Curci ne învaţă ce înseamnă perfecţiunea stilului de coloratură mînuit cu sensibilitate artistică. KIRSTEN FLAGSTAD Drumul marilor artişti către glorie se înfăţişează cîteodată ciudat; n-ai crede, privindu-i începuturile, că undeva pe parcurs se va realiza o cotitură atît de neaşteptată. O asemenea surpriză ne-o oferă biografia uneia dintre cele mai strălucite interprete wagneriene a timpurilor noastre, soprana Kirsten Flagstad. Cine își poate imagina că răscolitoarea Isoldă a cîntat ani în şir în diferite operete pe scenele unor teatre din patria ei, Norvegia? Viaţa ei ne mai întîmpină cu încă un fenomen straniu: la vîrsta de 24 de ani, cînd îşi făurise deja un oarecare re­nume, cîntăreaţa se căsătoreşte şi în timpul unei sarcini îşi pierde complet vocea. Dar după o vreme ea dă naştere unei fetiţe, eveniment după care încearcă să cînte din nou; spre uimirea ei, Kirsten constată a doua zi după naştere nu numai că i-a revenit vocea, dar că glasul i se amplificase şi căpătase o sonoritate cu mult mai bogată decît în trecut. Aceasta s-a întîmplat în anul 1919. De-abia în 1928 începe însă să se ocupe de repertoriul de operă şi peste 4 ani cîntă pentru prima oară rolul Isoldei. După o audiţie, pentru a participa la festivalul din Bayreuth, ea apare aci două stagiuni şi apoi este angajată, fără prea mare entuziasm, de impresarii Teatrului Metropolitan din New York, care ducea lipsă de interprete pentru rolurile wagneriene. Şi iată că această artistă, aleasă mai mult de nevoie decît pentru calităţi excepţionale pe care nimeni nu i le bănuia încă, reuşeşte în 1935 un debut triumfal în „Walkiria" de Richard Wagner: „Doamna Flagstad este acea «rara avis» din pădurile wagneriene, o cîntăreață care are voce, care cîntă bine și este tînără... Aici a fost una din marile ocazii cînd exigentul Richard ar fi asistat fericit la întruchiparea Sieglindei sale..."—scria imediat după spectacol un cronicar. La trei zile după „Walkiria", Flagstad apare triumfătoare şi maiestuoasă în Isolda; de atunci ea a devenit principala stea a Teatrului Metropolitan. înzestrată cu o rezistenţă vocală şi fizică excepţionale, artista se dăruia cu pasiune interpretărilor atît de dificile ale persona­jelor feminine din operele lui Wagner. A cîntat rolurile Isolda şi Kundry (din „Par­sifal") în două după-amieze consecutive: gs Brünnhilde („Amurgul zeilor"), Isolda şi va („Maeştrii cîntăreţi din Nürnberg"), în trei seri consecutive. Această energie artistică părea că îi spo­reşte mereu forţele creatoare. Flagstad este invitată pe principalele scene europene, unde aduce aceeaşi splendidă tălmăcire a muzicii wagneriene. Cei mai mari dirijori îi solicită colaborarea; astfel, Wilhelm Furtwängler realizează cu ea în rolul principal acel monument al carierei sale dirijorale, înregis­trarea integrală a operei „Tristan şi Isolda" de Wagner, pe care în repetate rînduri iubi­torii de muzică au putut-o urmări în emisiuni­le staţiilor noastre de radio. Trebuie totuşi menţionat că marea artistă nu s-a rezumat numai la repertoriul wagne­rian şi că succesele ei au fost tot atît de con­sistente şi în alte roluri. O admirăm pe Kirsten Flagstad şi pentru demnitatea şi luciditatea ei; încă în plină glorie, ea s-a retras de pe scenă în anul 1955, neînţelegînd să-şi dezamăgească admiratorii. A încetat din viaţă anul acesta, lăsînd în urma ei o adevărată tradiţie a stilului wagnerian. Amelita Galli-Curci Kirsten Flagstad ELISABETH SCHWARZKOPF Elisabeth Schwarzkopf a devenit aproape o legendă a timpurilor noastre. Şi aceasta pentru că personalitatea ei răspîndeşte atîta farmec, încît chiar şi noi, aceia care nu am văzut-o niciodată pe scenă, ne-o imaginăm ca întruchiparea perfectă a eroinelor pe care le interpretează. într-adevăr, ea are un fel cuceritor de a cîntă, o vibraţie tandră şi o gingăşie în glas, o mare supleţe în expresia lirică, o feminitate pe care o transmite per­sonajelor cărora le dă viaţă. Din fotografiile pe care le întîlneşti la tot pasul în revistele de specialitate din lumea întreagă sau însoţindu-i înregistrările pe discuri ea se înfăţişează ca o femeie frumoasă, cu o figură distinsă, luminată de privirea visătoare a ochilor albaştri. Această cîntă­reaţă, a cărei prezenţă pe scenele celor mai strălucite teatre muzicale europene şi ameri­cane este considerată o sărbătoare a muzicii, şi-a întemeiat cariera artistică pe o pregătire muzicală cum puţini interpreţi lirici au rea­lizat vreodată; de aceea tehnica ei desăvîrşită nu este un miracol, ci o pildă a rezultatelor la care se poate ajunge prin însuşirea unei

Next