Flacăra, ianuarie-martie 1971 (Anul 20, nr. 1-13)

1971-01-30 / nr. 5

­ de Sanda FAUR — ...Şi cînd colo, iată-te la cazne. La muncă silnică. Greu de scos un zîmbet civil şi o vorbă de duh de la mine, nu-i aşa? — Tovarăşe Caragiu, nu mă demobilizaţi in muncă. Nu-i frumos din partea dv. Dialogul meu cu Cottescu a început cu un reproş adresat breslei noastre cronicăreşti, bietul Birlic — Doamne, ce repede devin oamenii legendă! — mi s-a arătat in orele libere cam irascibil, te pomeneşti că Tom­a Caragiu e hotârit să facă tocmai acum, şi tocmai cu mine, greva umorului! — Nu, tovarăşă dragă, linişteşte-te, rîd imediat. Să ştii că eu rîd tot timpul, dimineaţa cînd mă spăl pe dinţi, la prînz cînd mestec, noaptea cînd dorm, rîd chiar dacă întîmpin — în timpul acestor acţiuni — dificultăţi de ordin fiziologic. Consum rîsul în loc de vin tonic. Face bine, face bine... — Am o bănuială cumplită, dacă-mi daţi voie: nu cumva sinteţi un cinic, un dur? — O să te dezamăgesc: sînt un biet timid, un sărman sentimental. Iar de astă dată, poţi să mă crezi, am spus adevărul. Ştii, eu sînt născut în munţi, la o stînă de la 2 000 m înălţime; pe acolo oamenii vorbesc cu cerul, cu oile, cu copacii, şi-i spun tu chiar şi lui Dumnezeu (ai ob­servat cred că ţi-am spus şi dumitale «tu» de vreo două ori...). — Mă rog, mă rog, nu vă formalizaţi, in compania in care m-aţi plasat... — Aşa că sufleţelul meu poetic de aromân crescut în susurul apelor, a tălăngilor şi a cînturilor «Iliadei» şi «Odiseei» (pe care bunicul meu le ştia pe de rost) suferă de boala aceasta de domnişoare, care se numeşte senti­mentalism. Să-ţi fac o confidenţă: eu cînd iubesc o femeie, o iubesc cu credinţă statornică pe o întindere de mini­mum zece ani. Dac-ar fi numai după mine, ar ţine şi mai mult. — Şoc după şoc, stimate tovarăşe Caragiu­­intii, un carac­ter grav, apoi o inimă romanţioasă. Pot să pariez că după aceste mărturisiri suporterii dv. — in majoritate de sex masculin, după cum am citit intr-o anchetă din revista «Tea­trul» — vor căpăta o dominantă feminină. — Vezi ce-nseamnă să fii sincer cu o gazetăriţă? Aşa-mi trebuie, dacă am acceptat să-mi pun sufletul în stiloul dumitale! — După ce v-aţi tot refuzat, vedeţistic, acestui interviu, un an şi-o vară... Tovarăşe Caragiu, de ce şi de cine rideţi dv. toată ziulica ? — Rîd de cei care-şi pun morga pe obraz — ca gulerul tare la gît — și eu simt licheaua șireată de dedesubt; mă leșină de rîs privirea caldă, sinceră, tovărășească, în care eu zăresc demagogia fălcoasă; hohotesc cu sughițuri de principialitatea care acoperă, ca un capac, interesul ce dă în clocot. — Nu e ris de om vesel acesta, e un ris amar. Nu e cumva și un ris de mizantrop? — Ai văzut vreun comic (prost cuvînt, dar n-am altul) care să rîdă degeaba? Dar rîsul meu nu e rîs rău, cel mult lucid.Eu nu rîd de oameni, ci cu oamenii, îi iau cu mine, mă înțeleg, comunic cu ei. — E ceea ce se cheamă, in argoul profesional, priza la public. O aveți, și încă din plin. Sunteți, intr-adevăr, ceea ce se cheamă un actor foarte popular. — Publicul mi-a mai rămas... Pentru că prieteni n-am. Am bănuit o vreme că sunt prieten cu Besoiu, la un mo­ TOMA CARAGIU: «rici, tovarășa, nici tot timpul...» Fotografii de Elena GHERA­ ment dat l-am suspectat chiar şi pe Amza Peltea de ceva sentimente amicale, dar le-a trecut la amîndoi. Noroc de Beligan, care-mi place şi mă iubeşte mult... — Eu zic să trecem uşor peste asta: «Flacăra» n-are, din păcate, vocaţia răfuielilor prieteneşti. Dar aţi haiducit vreo trei filme împreună, cu «pradă» bună de popularitate pentru fiecare in parte... — Cinci filme. Două le-am făcut anul trecut, nu s-au dat încă pe piaţă: «Zestrea domniţei Ralu» şi «Săptă­­mîna nebunilor». — Tot şugubăţul haiduc răspopit? — Tot. Astă-vară, lîngă mănăstirea Horezu, un ţăran mi-a făcut cinste cu două pahare de vin pe chestia răs­­popitului şi m-a sărutat o dată pe obrazul stîng şi o dată pe cel drept, l-a plăcut. îmi place și mie. Poate pentru că, pe undeva, sînt și eu un haiduc. — Azi haiduc, miine vardist. Crea soarta actorilor: te întorci mereu pe dos, ca o mânuşă. Dac-ar fi să alegeţi intre căpitanul mucalit al «B.D.-ului in acţiune» şi, să zicem, fostul ofiţer Vasilescu, bandit de felul lui, din «Facerea lumii», la care filmaţi în prezent, la care v-aţi opri? — La Sem, pungaşul din «Gluga pe ochi». Nu numai pentru că e personaj de teatru, ci pentru că mă ajută să rîd cum ştiu eu, de cine ştiu eu. — Am înţeles deci că preferaţi teatrul, filmului... In asta semănaţi leit cu Alain Delon. — Ai înţeles foarte bine, chiar dacă nu seamăn: el e totuşi un dur!... E bun şi filmul: circuli prin ţară cu el, mai circuli­­dacă iese pasienţa, dar iese rar!) şi prin lume, ajungi să circuli pe chestia asta şi în maşinuţa proprie, nu strică, facem sport, tot zic doctorii că sîntem, noi, modernii, nişte prăpădiţi de sedentari, mă mai întorc cu maşinuţa în sînul naturii, nu strică, ne mai spălăm ochii cu cer, poţi să şi pescuieşti, e foarte şic, ba poţi să-ţi cumperi şi ta­blouri. Eu cumpăr tablouri. Le ador (acum iar sunt serios). Am păsări de-ale lui Ion Pacea, fluturi de-ai lui Vincenţiu Grigorescu, colaje de-ale lui Biţan, nuduri desenate de Piliuţă, peisaje de Alin Gheorghiu, am şi-o sculptură de-a Georgetei Caragiu. Asta pe gratis, pentru că e de la sora mea. — Aşadar, familia Caragiu musteşte de talente artistice. — Cea mai grozavă e însă Matilda, sora mea, filolog de meserie. A scris o carte de vreo 200 de pagini despre — imaginează-ţi! — funcţiile gerunziului, două sute de pagini despre fugind, tăind, spînzurînd, turnînd; acum predă limba şi literatura română la Salzburg. Cînd eram acasă, eu cu Geta ne mai ţineam de şotii, eu făceam pe Agamemnon, ei îi plăcea să bocească demn, ca Penelopa, dar sora noastră mai mică nu se clintea de la învăţătură nici s-o pici cu ceară. — Imi face plăcere tot ce-mi spuneţi, pentru că, iată, am avut şi eu un secret faţă de dv. — Matilda Caragiu mi-a fost colegă de facultate. — Şi tăceai... Şi nu spuneai nici o vorbă... Iar mie îmi ceri să torn într-una din guşă în căpuşă! — Asta mi-e meseria. De fapt, cum aţi ajuns la teatru, tovarăşe Caragiu? După cite am înţeles, pe linie de familie... — Pe linie de familie am fost ciobani, drăguţă tovarăşă. E adevărat, ciobani cu Homer în traistă. Dar totul mi se trage de la bunica: o bătrînică uscată, mică. Daphna o chema, care mergea tot timpul îmbrăcată în negru și (Continuare in pag. 27) — Sînt gata să jur, tovarășe Tom­a Caragiu, că o lume mă invidiază acum pentru acest ceas de taclale la o cafea, în cabina teatrului, cu dumneavoastră, își imaginează, desigur, că abia îmi mai pot trage răsuflarea de rîs în fața marelui spectacol comic pe care mi-l oferiți în exclusivitate.

Next