Flacăra, ianuarie-martie 1982 (Anul 31, nr. 1-12)

1982-01-15 / nr. 2

Un meşter între atîţia alţii: Vasile Chiva Chiva D. Vasile nu-i altul decît fiul lui Dumitru V. al Chivei din Bertea, meşter rotar renumit la vremea lui cale de peste şapte sate. Acum, sau mai exact de marţi, 5 ianuarie, Vasile D. Chiva a plecat pe 70 de ani, iar de însoţit în această călătorie cu alte 365 de gări nu se mai află prin preajmă decît femeia lul, Ioana, o femeie tare repede de gură, cu care s-a luat acum o jumătate de secol. Copiii s-au risipit care încotro, un băiat la Tîrgovişte, altul la Urziceni, fata la Moieşti, un băiat i-a murit in armată, pe la Timişoara, iar atunci Vasile Chivu a simţit, în durerea sa fără margini, să ridice un fel de monument care şi-acum rezistă dăltuit in piatră la marginea satului, numai Petre, al patrulea fiu, a ră­mas mai pe aproape, stă in Boldeşti-Scăeni, dar şi el vine numai cînd poate. Şi cu asta ce-i ?, pare să spună, cît lucrez eu mă distrez cel mai bine, nervos nu e decît cînd miinile stau, atunci abia îi vine să se ia de gînduri, iar asta nu ajută prea mult, doar de te întristează. Ştie că există azi copii de 18 sau 19 ani care doar stau şi nu fac nimic, dar nu-şi explică, adică chiar să stea ei aşa şi să nu facă nimic, cum de se poate . De la copiii lui are şapte nepoţi pe care-i iubeşte aşa cum îşi iubeşte spre exemplu cele vreo 120 de dălţi de sculptură în lemn, scule nepreţuite pe care le-a cumpărat in 1949 de la o nemţoaică oarbă din Braşov căreia ii murise bărbatul, meşter şi el în arta lemnului scobit cu pri­ceperea A dat atunci, ţine bine minte, 2500 de lei pe scule, la două săptămini după stabilizare, iar cînd a ieşit pe uşă a­ mers puţin, apoi a luat-o la fugă, de frică să nu-l cheme să i le ia înapoi. (Continuare în paghra 9) DUMITRU GRAUR 1 Ianuarie de muncă şi de speranţe Trăim încă — la mijloc de ia­nuarie — sub covîrşitoarea im­presie a Mesajului de Anul nou adresat de secretarul general al partidului, preşedintele republi­cii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Un document care, ca toate cele emanînd de la cea mai autori­zată voce a partidului, a naţiu­nii noastre socialiste, a devenit, din însăşi clipa rostirii sale, plat­forma de existenţă şi de creaţie a Întregului nostru popor, în acest ceas istoric al ascensiunii sale pe care-l numim cea de-a doua treaptă a cincinalului calităţii şi al eficienţei. Un document în care, ca totdeauna, ne recunoaştem cu tot ceea ce gîndim, plănuim, în­cercăm, rîvnim. Un document­­programă de muncă şi de crea­ţie precis definită, clar exprimată, fără amăgitoare miraje, nearătîn­­du-ne drumul spre viitor mai senin şi mai lin decît este,­ ci, dimpotrivă, dezvăluind acest drum cu tot ce-i al lui, cu îm­pliniri ca şi cu asperităţi, stator­­nicindu-l, cu alte cuvinte, pe o direcţie profund realistă, deloc infatuată în ţeluri, chiar dacă pretenţioasă şi exigentă, cerînd eforturi sporite, cerînd intensifi­carea demersului constructiv al României şi al românilor în lu­mea contemporană. Un document precedat şi însoţit, ca întotdea­una, de fapte, de fapte vii, de o (Continuare în pagina 3) ILIE PURCARU ■ Domnitorul limbii noastre Intr-o lume relativi Ce-a făcut fi-a desfăcut, Eminescu-i remarcarea Dorului de absolut. A înmugurire nouă, plîng, trosnind în vis, copacii Ne e dor de Eminescu ca de duhul vechii Dacii, Peste Moldo-Bucovina carul cosmic se răstoarnă Şi se naşte Eminescu ca Luceafărul din iarnă. Alfabetul ca oglinda, de suflări, se abureşte, Şi se naşte-un creier dacic care scrie latineşte, El din verbele române, teafăr, se ridică, iată-l. Limba noastră îi e mama şi pămîntul ţării, tatăl. Dacă-n artă sînt confuzii, dacă nu e joc de artă, Eminescu este dorul ce ne ceartă şi ne iartă. Stau, ca gloanţele in urmă, muguri noi în toţi copacii Ne e dor de Eminescu ca de duhul vechii Dacii. Ne e dor de Eminescu ca de noi, deasupra noastră. ___ Ca de-o floare pămînteană într-o cosmică fereastră Ca de minusul şi plusul existenţei noastre, toate, Cărora un verb le zice, cuviincios, eternitate: „Limba noastră-i limbă sfîntă“, cum un alt poet îngîna Şi-au venit călări duşmanii să-i dea legea lor păgînă Şi-a venit, atunci, poetul privegheat de stranii astre Şi-a legat, in cifrul Doinei, tainele rostirii noastre. Vrem să arătăm aceasta şi cu versul şi cu plînsul Ca de fiu şi ca de tată, ne e veşnic dor de dînsul, Unde-un fiu învaţă „mamă“, şi-un bătrîn îşi ia „adio** Inima lui Eminescu totdeauna vom găsi-o. Toate trec, precum poetul a simţit că trece însuşi Şi-a unit gîndirea noastră cu tăcerea-i şi cu plînsu-şi, Ne e dor de Eminescu ca de-un fiu şi de-un părinte, Domnitorul limbii noastre şi-al tăcerii noastre sfinte. Ne e dor de Eminescu de-am privi oriîncotrova, Că Muntenia, Ardealul, ca şi maica lui Moldova, Intr-atît îl au în ele, că românul, tot, îl ştie, Versul lui tămăduieşte ca o dulce terapie. Ne e dor de Eminescu cel prin boală-atît de teafăr, Cel incorporat în ceruri şi-apoi plîns într-un Luceafăr Picurînd asupra noastră, sfînt, în fiecare noapte, Din biblioteci pîcloase, ale Căilor de lapte. Cînd se terminase anul, maica sa, cu el fiindă, L-a spălat intr-o ninsoare, l-a trecut printr-o colindă Și din rana pămîntească sub o cosmică fereastră, Ne e dor de Eminescu ca de însăși firea noastră. ADRIAN PAUNESCU ■ S-a deschis cel dinţii cabinet de homeopatie De la bun început, „Flacăra“ a îmbră­ţişat cauza homeopatiei, pledînd pentru reconsiderarea unei vechi şi eficiente me­tode terapeutice pe care n-a plasat-o, nici un moment, în opoziţie cu medicina cla­sică, alopată, ci pe care a socotit-o, cu argumente, un adjuvant al acesteia. Azi, cînd homeopatia a fost pusă în drepturi, căpătind un statut şi, totodată, un cadru autorizat, legal, de funcţionare, satisfac­ţia noastră, ca membri ai unei familii restrînse care a susţinut cauza, e subin­­ţeleasă, dar nu e cazul, credem, s-o luăm de la Adam şi Eva. Se impune insă să reamintim citeva lucruri, de esenţă. A­­vînd la bază principiul „similia similibus currantur“ (un fel de cui pe cui se scoate) şi acţionînd prin intermediul diluţiilor in­finitezimale,­ homeopatia şi-a ciştigat, în timp, mulţi adepţi, la asta contribuind şi lipsa ei de pretenţii, faptul că a repre­zentat şi reprezintă o terapie ieftină. Nu­mai ignoranţa a aşezat-o, dacă nu cumva pe ici, pe colo o mai şi aşază, în con­tradicţie cu alopatia, despre care tre­buie să afirmăm, chiar cu riscul de a fi combătuţi, că s-a cam în­depărtat de bolnavi, apropiindu-se de medicamente. Consecventă, homeopatia a rămas să se adreseze mai mult bolnavilor şi mai puţin bolilor, ea particularizînd ca­zurile intr-o măsură mai mare decît alo­patia, pe care a şi reabilitat-o in unele situaţii, fără insă, repetăm, a o înlocui. Intr-o lume în care abuzul de medica­mente e tot mai la modă, de unde ascen­dentul bolilor iatrogene, metodele simple şi eficiente ale homeopatiei au adus un aer proaspăt, punînd la dispoziţia oame­nilor mijloace suplimentare de a se trata şi vindeca. (Continuare In pagina 11) OVIDIU IOANIȚOAIA ■ Opinia unui alegător Prejudecăţi noi Am învins şi continuăm să învingem — am mai spus şi dealtfel toată lumea ştie — numeroase vechi prejudecăţi une­le paralizînd de veacuri sau punînd sub semnul întrebării incalculabile energii, cu incalculabile pierderi pentru progresul naţional, şi am combătut cu vehemenţă justificată pe purtătorii acestor prejude­căţi şi am făcut tot ce ne-a stat în pu­tinţă, în cadrul democraţiei socialiste, pentru a sluji ideea conştiinţei superioare desprinse de prejudecăţi. Şi totuşi am produs şi noi, şi uneori imediat, in locul vechilor prejudecăţi alte prejudecăţi, noi, nu o dată mai păgubitoare decit cele înlă­turate şi, cel puţin citeva dintre ele, s-au instalat, se pare, foarte confortabil în con­ştiinţa noastră nouă şi foarte solid şi iarăşi, cu incalculabile pierderi. Iată de ce nu e bine să nu ne facem că nu ştim că şi noi am produs propriile noastre prejudecăţi şi mai ales nu e bine să nu le discutăm cu luciditate, deschis, public, fiindcă se cunoaşte, nu am pre­tenţia că spun vreo noutate, iarăşi să nu credem că dacă presa sau mass-media in ansamblul ei nu discută deschis, public anume fapte si nu pune deschis, public, anume întrebări si nu aduce in fata opi­niei publice anume chestiuni arzătoare, ea, opinia publică, nu le discută, nu-si pune întrebări, nu caută răspunsuri, nu are o opinie fată de anumite fapte si fată de anumite realităţi cu care, oricum, se confruntă în­viațe de toate zilele. Să fim (Continuare in pagina 19) DINU SARARU ■

Next