Libertatea Noastră, 1954 (Anul 4, nr. 1-26)

1954-05-13 / nr. 10

Scriitorul este ochiul, urechea şi vocea socie­tăţii. (Gorki)PAGINA LITERARĂ JÓKAI MÓR — 1825—1904 — Cincizeci de ani de la moartea marelui povestitor maghiar Pe întreg cuprinsul patriei noastre s-au organizat serbări comemorative cu ocazia celei de a cincizecea aniversări a morţii marelui scriitor Jókai. Jókai Mór este unul din cei mai populari şi mai citiţi scriitori ai literaturii maghia­re. Unele din romanele lui: A kőszívű ember fiai, Uj föl­­desúr, Fekete gyémántok, Egy magyar nabob, Sárga rózsa, sunt citite şi astăzi de tineret şi adulţi. Viaţa lui Jókai a fost tot aşa de bogată ca şi opera. S-a născut la Komárom în 1825. A studiat la Pápa, unde a făcut cunoştinţă cu poetul Petőfi Sándor, cu care a în­fiinţat împreună cercul literar al liceului. Prietenia cu Pe­tőfi a avut influenţă binefăcă­toare asupra lui Jóka­i. La fel ca şi majoritatea tineretului progresist înainte de 48, s-a alăturat şi el mişcării revolu­ţionare conduse de Petőfi. A fost membru în aşa zis »masa celor zece« al cărui şef era poetul Petőfi. Din partea lui Petőfi a primit misiunea să redacteze cele 12 puncte care cuprindeau revendicările na­ţiunii maghiare faţă de dinas­tia habsburgică, revendicări care, printre altele, pretin­deau drepturi egale şi presă liberă. In ziua de 14 şi 15 martie, cînd Petőfi a citit în cafeneaua Pilvax şi în faţa Muzeului Naţional »Nemzeti Dal«, Jókai a citit cele 12 puncte care au fost primite la fel ca şi poezia lui Petőfi, cu însufleţire rar întîlnită pină a­­tunci. După înfrîngera revoluţiei de la 48, Jókai, ca toţi patrio­ţii care au luat parte în mişca­rea pentru libertatea poporu­lui, a trebuit să se ascundă mult timp de frica răzbună­rii călăilor lui Haynau. Mai tîrziu, după compromisul lui Deák Ferenc, Jókai Mór a obţinut onoruri mari în socie­tatea de atunci, fiind ales şi deputat. A fost unul din cele mai sărbătorite personalităţi a­­le timpului. Pentru aceasta unii din contemporanii lui l- au considerat om care nu pri­veşte decît interesele lui, care a trecut în tabăra duşmanilor poporului. Unii literaţi, cum a fost Revicki Gyula, au făcut adesea aluzie la aceasta în scrierile lor. Este adevărat că Jókai nu a fost un caracter intransigent, cum a fost poe­tul Petőfi, dar a fost bun pa­triot, scriitor care în împreju­rările de atunci dorea să fie de folos naţiunii. Nu s-a luptat făţiş cu do­minaţia habsburgică, insă în scrierile sale ceea ce ar fi a­vut de spus în legătură cu noile împrejurări,* o spunea prin gura eroilor cărţilor lui. Jókai a scris peste 100 de volume, deci mai mult ca oricare alt­ scriitor din lite­­teratura maghiară. Intre a­­ceste volume se găsesc şi de acelea care au fost îngropate de praful uitării, dar și de acelea care vor fi citite a­­tît timp cit va exisita limba și literatura maghiară. Chiar actualmente se joacă la Tea­trul Tineretului din Budapes­ta romanul prelucrat în piesă de teatru »A kőszivű ember fiai« și se bucură de un suc­­ces foarte mare. Mulţi iubi­tori de literatură îşi pun în­trebarea care e secretul că Jókai­­este mereu la modă,­ este scriitorul preferat al ti­neretului. Intre altele credem că şi următorul : operele lui Jókai dovedesc imaginaţia bo­gată a scriitorului de mare ta­lent, stil viu şi plin de culori captivante, plus temele lui sunt rupte din viaţa societăţii de pe atunci, fragmente din trecutul marelui Jókai. Fieca­re pagină a romanului lui ţine atenţia cititorului încordată şi-l poartă pe meleaguri pline de aventuri, optimism, unde realitatea se amestecă cu irea­lul, cu lumea basmelor și a viselor. PIINE NEAGRA de Darms József XIII. (Continuare) Pe învăţător l-a influenţat foarte mult desfăşurarea eve­nimentelor. In fiecare zi ve­neau la el femei, bărbaţi, membrii cercului biblic plîn­­gîndu-se de greutăţile vieţii şi cerînd ajutor. S-au pre­zentat la el şi soţiile celor doi oameni care au fost loviţi de gloanţele jandarmilor cînd s-a făcut licitaţia. Şi au venit şi femei ai căror soţi au fost duşi fără să se ştie unde, pentru că nu au vrut să lase să li se vîn­­dă mobila unor săraci. Din toate acestea învăţătorul în­ţelese că el e un om prea mic şi neînsemnat ca să poată fa­ce dreptate. Totuși ar fi vrut să-și dovedească buna cre­dință și să-i ajute pe cei ne­voiași. S-a prezentat la no­tar, rugîndu-i să intervină în­ favoarea celor arestați. — Lasă-mă, te rog, Laci, eu­ nu am dreptul să fiu senti­mental ca tine, eu nu pot fi idealist! — spuse notarul zîm­­bind. — Te rog, domnule notar, nu considera rugămintea mea sentimentalism. E vorba des­pre cel mai dureros adevăr, despre adevărul biblic, care stă asupra tuturor concep­tări­lor. Cred că mă înţelegi, eşti doar şi tu creştin... — Asta este adevărat. Sunt creştin şi eu şi tu, pentru că avem nevoie de religie. Fă­ră ea ar domni ucigaşii. Dar nu uita că în ţară trebuie să fie ordine, care trebuie men­ţinută cu orice mijloace. Eu m-am bucurat cînd ai alcătuit cercul biblic, fiindcă prin as­ta ne-ai uşurat şi nouă multe greutăţi,ai abătut privirea oa­menilor de la­­ideile revoluţio­nare, însă după cum văd pur­­tarea-ţi de acuma nu o să-ţ­i folosească... — Pentru ce? Cum mă port eu? — întrebă Fekete înfrico­şat şi ieşi pe uşă, văzînd că e totul în zadar. Se îndreptă spre curtea domnească cu intenţia să-l roage pe inten­dent să le dea ceva de lucru acelora care nu mai au nici pîine. Drumul era plin de no­roi, totuşi mergea înainte prin noroi şi apă ca să poată spune de seară la cercul biblic ce­va veşti îmbucurătoare. Inten­dentul a fost surprins, cînd l-a văzut. — Bună ziua, domnule învă­ţător! Ce cauţi la noi pe astfel de timp? — Fekete i-a spus cu ce scop a venit. Fața in­tendentului, pe măsură ce-i vorbea, devenise mai aspră. — Vă mai aduceți aminte că ne-aţi mai promis astă iar­­nă ajutor... — E adevărat că am promis, dar am adăugat că întrucît îmi va sta în putință și regret, nu-mi stă, pentru că domnul grof a pierdut mult la cursele de cai si mi-a scris să reduc cheltuielile. — Poate se găsesc lucruri, care trebuiesc făcute. — Se găsesc, dar si oameni se găsesc destui. Chiar mai mulţi, de citi am nevoie. Cred că o să mai concediem şi din­tre cei care slujesc acum. Tre­buie să raţionalizăm munci­le. — Şi nu vă gîndiţi, domnule intendent, că purtarea aceasta e în contradicţie cu principii­le creştine. Creatorul l-a mi­lostivit pe grof cu moşia a­­ceasta ca să poată avea şi alţi posibilitatea sa trăiască în ju­rul lui. — Domnule învăţător, mie îmi porunceşte domnul grof şi nu Creatorul. Noi nu putem fi sentimentali. îmi pare foar­te rău că nu-ţi pot fi de folos, deocamdată. Poate cu ocazia secerişului... — Pină atuncia cred că mulţi oameni au să piară de foame. S-au despărţit. învăţă­torul făcu drumul înapoi, a­­profundat în gînduri. îşi a­­minti că la şcoală trebuie să predea morala creştină, să-i înveţe pe copiii să nu fie ma­­terialişti şi conducătorii toţi par nişte lacomi materialişti. Cum mergea pe drumul plin de apă şi noroi, gîndindu-se că »nu ideile sunt de vină ci oamenii« observă că dinspre Insula Speranţei vine un­ om îmbrăcat. A fost doctorul Szi­geti. — Unde umbli pe o­ vreme ca asta, domnule doctor? — Am un bolnav aicea la fermă care se apropie de sfîr­­şit, nu cred că are să mai a­­jungă ziua de mîine. Pe urmă veni vorba despre licitaţia cu urmări sîngeroase. învăţătorul a spus că trebuie ajutaţi oa­menii aceştia şi el în interesul lor ia­ umblat pe la notar şi curtea boierească. — Din punctul lor de ve­dere ei au dreptate, — răs­punse doctorul. Fekete răma­se uimit. — Cum, şi dumneata eşti de partea lor? Eu am crezut că eşti de partea săracilor, vă­zînd că faci tot ce poţi pentru ei. — Eu constat că din punc­tul lor de vedere ei au drep­tate. Asta însă nu înseamnă că şi eu sunt cu ei. Dumneata nu înţelegi, domnule învăţă­tor, că morala lor e ipocrizia. Ei vorbesc de idealism şi de frumos, dar altfel se compoar­­tă. Se zice că sînt două cate­gorii de oameni: buni şi răi. In realitate însă nu sîn­t de­cît oameni bogaţi şi săraci şi toată viaţa e o luptă între a­­ceste două categorii. Depinde că unde se simte omul atras. Intermediu între ele nu se poate face, se exclude după­­cum se exclude şi e de necon­ceput în acelaşi vas deodată apă împreună cu jar. Demult observ activitatea cercului bib­lic, ştiu că ai avut intenţii bune şi totuşi rezultatele sunt rele. In joc să ajuţi săracilor ajuţi duşmanilor lor. — Greşeşti dumneata. Nu­mai eu ştiu cit umblu pentru ei, pentru săraci. — Cu toate acestea bogaţi­lor le foloseşti fiindcă îi faci pe săraci să poarte jugul mai răbdător, mai umiliţi, în spe­ranţa că adevărul lui Cristos va triumfa. — Asta este adevărat, eu cred în asta. Şi după cele întîmplate, după întîlnirea cu notar şi in­­tendent? — Vorbind au ajuns în sat. La o încrucişare de străzi s-au despărţit. Fekete păşea obosit şi dezcurajat, proftindu-se pe baston, îşi spunea în sine că nu are drep­tate doctorul, pe de altă­ parte recunoştea că se înşeală, că a lucrat degeaba pînă acum că după cum i-a spus şi nota­rul că activitatea cercului bib­lic le foloseşte celor la putere. Se ţinea şedinţa comitetului bisericesc. Prezida preotul, lingă el Fekete scria proce­sul verbal. împrejurul mesei ședeau chiaburii satului, ca­re aveau cite 25—30 pogoa­ne de pămînt. — Cine are vreo propune­re? întrebă preotul. Luă cu­­vîntul bătrînul Ferenc Bene­dek. Trad. de Ilie Ivănuș (Va urma) HANUL HAIDUCILOR de SIMON ISTVÁN Acoperit cu stuh, la drum crăiesc, e-un han, din vremi cînd luau haiducii plosca şi petreceau. Bătrinii povestesc de Savanya şi despre Sobri Jóska, de cum i-a zugrăvit pe zid plaivasul, cînd îşi făceau, la asfinţit, popasul. Ci iată-i Illés — »flintă«, Papp — »măciucă«, şi crîşmăriţa ce le-ntinde masa cu vin ales. Şi slobozesc haiducii un chiot lung de tremură şi casa, îşi duc,­rîzînd, carafa sub mustaţă, şi-şi joacă mîndra pină dimineaţa. Trăgeau haiduci vestiţi, aici la crismă, pe la necaz cîntau şi beau domol. Ii hăituia, că n-au intrat în slujbă la împărat, să-i piardă prin Tirol. Iar cînd s-au pus să tragă-n cei bogaţi au fost trimişi jandarmi, să-i ia, legaţi. Aici la han i-a încolţit potera, dar plumbii lor plătit-au scump tot chinul. Illés şi Sobri s-au scăldat, cu ură, în singe de jandarm, mai jos ca vinul. Cu flinta-n mîini căzut-a şi Porcarul, ştiut de toţi cum îşi răzbună-amarul. ...Acuma de-ar trăi acei bărbaţi, ar sta cu mine-aici la crismă, vara, de vorbă despre anii minunaţi în care creşte şi-nfloreşte ţara. Mecanici-tractorişti, azi, i-aş vedea, ciocnind voioşi, cu mine, la tejghea. De pe pereţi, haiducii ochii-şi pleacă spre noi, iar umbra lor, pe sub frunzar, se-aşează să cinstească o cinzeacă în amintirea anilor de jar cînd haiduceau prin codrul înfrunzit să apere norodul obidit. In româneste de Mihnea Gheorghiu.

Next