Foaia Noastră, 1967 (Anul 11, nr. 1-24)

1967-09-01 / nr. 17

Scrisoare din România PREZENŢE MAGHIARE ÎN ROMÂNIA Revista beletristică „Igaz Szó” („Cuvînt adevărat”), care apare lunar la Tîrgu Mureş, publică un studiu interesant intitulat „Cit s-a tradus în limba maghiară din operele lui Arghezi?”, semnat de către dr. Sámuel Domo­kos, profesor la catedra de limba română a Universităţii de Ştiinţe, „Eötvös Loránd” din Budapesta. Precum reiese din acest studiu documentat, din lirica şi proza lui Tudor Arghezi au fost transpuse în limba lui Petőfi şi Jókai, Illyés şi Móricz 284 de scrieri pînă în anul 1960 şi 742 de scrieri între anii 1916—1965, pe­rioadă în care tălmăcirea maghiară a lui Arghezi a luat o deosebită dezvoltare. Din operele lui Tudor Arghezi există așadar 1026 de tălmă­ciri maghiare. Se pare — scrie Sámuel Domokos — că în nici o lim­bă străină nu s-a tradus atît din operele lui Arghezi, cît a fost transpusă în limba maghiară.* Populara colecţie de cărţi intitulată sugestiv „Bibliote­ca pentru toţi” din Romînia a luat fiinţă în anul 1895. In perioada ianuarie 1960— iulie 1967 au apărut — în a­­ceastă colecţie — un număr de 400 de volume, însumînd 14 000 de pagini, cuprinzînd opere reprezentative din lite-­­ratura română, maghiară, africană, sud-africană, ameri­cană (S.U.A.), arabă, belgia­nă, bulgară, cehă, chineză, daneză, elină, elvețiană, en­gleză, finlandeză, franceză, georgiană, germană, neogrea­că, guatemaleză, idiş, india­nă, islandeză, italiană, latină, norvegiană, persană, polonă, rusă, sîrbă şi spaniolă. în şase ani şi şapte luni (ianuarie 1960—iulie 1967), cele 400 de volume au apă­rut în impresionantul tiraj de 24 650 000 exemplare, exact atîtea cîte au văzut lumina tiparului în perioada 1895— 1949, prin urmare în 55 de ani de regim burghezo-moşie­­resc. * în numărul din iulie al re­vistei „Cinema”, ca în mai toate numerele revistei bucu­­reştene dedicate celei de a şaptea artă, întîlnim nume­roase prezenţe maghiare, care de care mai elogioase. Astfel, despre filmul „10 000 de sori”, regizat de către Ferenc Kosa, film care a binemeritat la Cannes pal­maresul pentru cea mai bună regie a acestui an, prestigioa­sa şi exigenta revistă din ora­şul de pe malul Dîmboviţei scrie în cronica sa plină de superlative: „10 000 de sori” este unul din filmele cele mai fru­moase, cele mai emoţionante, cele mai convingătoare reali­zat în ultima vreme de cine­matografia ungară, un film la fel de important ca „Două­zeci de ore” al lui Zoltán Fábri, sau „Fascismul obiş­nuit” al lui Mihail Romm. Nu putem rămîne indife­renţi însă faţă de faptul că e vorba şi de o peliculă de diplomă a unui student proas­păt absolvent al Insitutului de Cinematografie. Ceea ce îl distinge în primul rînd pe Ferenc Kosa, este credinţa sa pasionată faţă de socialism. Filmul său este de o sinceri­tate extremă în examinarea bilanţului social al Ungariei revoluţionare, după aproape 25 de ani de experienţă. în plus, Kosa dovedeşte şi mari calităţi plastice, o excelentă cunoaştere a mediului moral pe care-l analizează, o mare sensibilitate faţă de fiinţele şi lucrurile acestei planete numite „Terra”. Acelaşi număr al revistei „Cinema” prezintă cititorilor români pe încă un regizor maghiar, Miklós Jancsó, des­pre care citim următoarele: „S-a născut în 1921. Si­multan urmează cursurile Facultăţii de drept şi cele de etnografie şi istorie a ar­tei. Obţine titlul de doctor în drept în 1944 şi diploma Şcolii superioare de artă dra­matică de la Budapesta, în 1950. Debutează ca regizor de jurnale de actualităţi şi apoi de filme documentare, în 1958, realizează primul său film artistic de lung metraj intitulat „Au răsunat clopo­tele la Roma”. Urmează o perioadă în care alternează filmele de scurt-metraj şi do­cumentare cu cele artistice de ficţiune. Toate parcă nişte etape în pregătirea acelui „Sărmanii flăcăi” cu care, în 1965 se prezintă la Cannes, în 1966, „Sărmanii flăcăi” obţine mai multe premii la Festivalul naţional de la Pécs, iar în 1967, Miklós Jancsó este ales membru în presti­giosul juriu de la Cannes, ju­riu care l-a premiat — în sfîrşit — pe Antonioni şi ca­re, în general, se pare că s-a bucurat anul acesta de una din cele mai interesante com­petiţii din istoria filmului cannez.” în altă parte, revista amin­teşte că filmul lui Miklós Jancsó, „Sărmanii flăcăi” care cu ocazia aniversării eli­berării Ungariei, la 4 aprilie 1967, a fost prezentat într-un cadru festiv la cinematograful „Scala” din Bucureşti, repur­­tînd şi aici, în rîndurile spectatorilor ca şi în presă, un răsunător şi binemeritat succes —• a fost turnat în, numai 25 de zile. L. Dunajecz Noutăţi literare , în Editura pentru Litera­tură din Bucureşti (în limba maghiară) a apărut recent un volum intitulat 1­uvelişti trans­ilvăneni din secolul al XIX-lea (Szépliteraturai aján­dék). Prefaţa, adnotările şi cite o notă la portretele auto­rilor, aparţin lui Köllő Ká­roly. Titlul volumului a fost îm­prumutat de la suplimentul Tudományos gyűjtemény a­­părut între 1821—1827, titlu care mai tîrziu a fost schim­bat de Mihály Vörösmarty la „Koszorú”. Fiecare din cele 29 nuvele exprimă fie o viziune roman­tică, fie una realistă asupra vieţii. Problemele încep a fi şi ele abordate, insistîndu-se asupra diferenţelor tot mai accentuate dintre palate şi cocioabe. Nu putem afirma că aceşti povestitori ai seco­lului trecut, prin zugrăvirea satului, i-ar fi redat realist, complet viaţa. între alţii, amintim pe autorul János Majláth, care în nuvela Gilli, povestitoarea redă o feerie de origine românească. Sán­dor Lengyel în Maridia, zu­grăveşte cu duioşie viaţa unui sat transilvănean, iar Elek Gojdu, în Mea culpa, influ­enţat de naturalismul francez, ca reprezentant al burgheziei liberale, cu dezamăgire priveş­te neomenia aparatului de stat burghezo-feudal. Cititorii ro­mâni de literatură maghiară au cunoscut şi l-au îndrăgit după Petőfi pe Jókai. Acest fapt îl doreşte şi recenta ree­ditare în româneşte a romanu­lui Diamantele negre în Edi­tura pentru Literatură Uni­versală din Bucureşti. Tradu­cerea este semnată de Nicola Jianu şi József Czinczár, iar prezentarea o face Miklós Nagy. Vorbind despre Jókai, a­­mintim că tot în acest an a apărut şi romanul Robul Răbu, în limba maghiară, la Editura pentru Literatură. E greu de precizat cîte ediţii a atins această valoroasă lucra­re din 1879 cînd a apărut şi pînă azi. Deşi au trecut 90 de ani, cititorul de azi o citeşte cu acelaşi viu interes ca şi atunci. De remarcat, numărul tot­­mai mare de volume literare maghiare traduse şi apărute in ediţii obişnuite sau biling­ve în limba română în ulti­mul timp. G. BRANEA LAJOS KASSÁK Salonul 23 O, sărman şi bătrîn trup al meu, sărman şi bătrîn trup al meu, ştii tu oare că zaci pe un pat de spital, că eşti palid ca luna şi că sîngele îţi curge din răni. Pe ce galeră ai ajuns ce ape te leagănă cum este ţărmul pe care vei ancora odată? Astfel îţi vorbesc bunul meu trup bătrîn care sînt eu iar tu îmi spui că pe aici nu sînt nici galere, nici ape numai pereţi albi, nu sînt decit paturi albe căptuşite cu oameni întinşi care îşi deschid ochii şi din cînd în cînd oftează din străfunduri. Astfel mă frămînt eu în tine biet şi bătrîn trup al meu şi aud cum pe îndepărtatele şi întunecatele săli unde ard opaiţe cu ochi însîngeraţi răsună paşi nesiguri. De bună seamă se îndreaptă spre fereastră femeia cea grasă cu păr învolburat ca să scruteze cerul căutînd steaua făcătoare de bine. Pe aici nu sînt nici galere, nici ape, nici milostive şi strălucitoare stele. Stau de veghe doar teama şi nădejdea. De aş zări un fir de pai m-aş agăţa de el. Dar pe aici nu sunt nici galere nici ape nici prea îndurătoare stele. Şi nici un fir de pai. Zac picotind în adine de noapte şi aştept c­an poarta zorilor noi să apară medicul şi să-mi vorbească blind ca unui copil, iar eu să-i zîmbesc cum îi zîmbeam odinioară părintelui meu. II. Patul acesta de fier, alb, e căminul meu. Parcă aş fi singur sub cerul pustiu. Nici glasuri, nici mişcare. Sunt una cu lumea obiectelor nesimţitoare. Cîteva sticluţe înfundate alifii rău mirositoare petece de hîrtie pe care e scrisă împlinirea apropiată a destinului meu. lată deşertăciunea fanteziei mele şi acum mă gîndesc la acel prieten fără fiinţă pe urmele căruia am cutreierat lumea în lung şi-n lat. Uneori mi s-a părut că i-aş fi zărit umbra printre casele oraşelor, printre copacii pădurilor, alteori se părea că mă cheamă din depărtări dar nicăiri nu l-am găsit şi totuşi el e singurul căruia i-am rămas fidel în toate deşertăciunile. Zac aici neputincios cu mine însumi şi îmi închipui că el şi acum se tupilează într-un colţ frumos înger blond care mă prinde de mînă ca să nu mă răpească moartea. III. Acesta-i locul unde omul îşi odihneşte poate pentru ultima oară mîrţoagele istovite. Focurile răzvrătirii s-au stins lanţurile închisorilor s-au desprins de pe mine. Mă-mbrăţişează realitatea care este dincolo de realitate şi nu-mi mai amintesc decit de căruţa de circ după care alergam pe şosele ca un cîine. Aveam optsprezece ani poet cu plete lungi cu o ridicolă bărbuţă ca de capră şi cu un fel de focuri care spuzeau în inima mea. Trăiam pe atunci în vraja unei fete în vraja fetei care aplecată pe fereastra căruţei de circ cînta despre dragostea care te face fericit şi ameţitorul leagăn în care mă roteam--------­O, inima mea, cuib al focurilor vii de ruguri fîntînă adîncă a iubirilor acum doar sub ploaia de cenuşă a vulcanilor sub fluxul mărilor mai baţi neînţeleasă alarmă şi numai mecanismul precis E.K.G. mai veghează asupra ta. Dar inima mea, nu te lăsa învinsă, mai sínt păsări care n-au ciugulit încă din palma mea mai sínt încă stele care mi-au rămas ascunse mai sínt încă fete pe care nu le-am admirat. In românește de AUREL BUTEANU

Next