Foaia noastră, 1972 (Anul 22, nr. 1-24)

1972-01-15 / nr. 2

Ce-a spus bunica — la poftim incoace. Bunica a venit ca un nour cu grindină. Bunicul umblă în birou, la casa de fier. Gura bunicei s-a ascuţit de tă­cere; ochii fulgeră, nasul împunge. Bate crivăţul dinspre bunica. A­­colo-i nordul nepotului. Dinţii l-a zmuncit de umăr ca pe haimana, apoi l-a apucat de ureche ca pe un nepot. — Mă rog, ce-i asta? „Asta’’ e trăsnetu. „Asta” e trîmbiţa judecăţii de apoi. „Asta-i”.... — Un pachet de ţigări, bunică, răspunde paloarea cu glas alb. — Aşa? De ţigări? — De ţigări, — repetă aiurit ne­potul, ca şi cum deodată ar fi de­venit ecou in peştera năprasnică. Şi de unde, mă rog, ţigări în ca­sa mea? — Ştiu eu, bunică. Poate că le-a uitat tata. Bunica tace ca un tun, astfel privindu-l. — Tată-tău? — Tata, şopteşte nepotul blind ca iedul in gura lupului. — Tată-tău? Unghiile bunicei pun fiorul u­­nui cîrcel în urechea nepotului. — Ştiu eu, bunică! — Ba ştii. — Ştiu? Eu?! — Ştii. Tu. — Spune mata, ce ştiu? — Ba spune tu. Tace ca un gheţar. Şi creşte. Nepotul ingeaţă ca picurul unui uluc. Şi scade. — Zi drept: imi spurci casa. Îmi feşteleşti covoarele. Strici sănă­tatea lui bunicu-tău. Zi, fumez. — Fumez, bunică. — Cine te-a învăţat? Ticălosul de frate-tău? — Eu singur. — Auzi! Şi-ţi place? — Îmi place. — Auzi! Tată-tău ştie? — Nu. — Nici maică-ta? — Nici. — Numai bunică-ta, săraca. Ea să le poarte pe toate, Isuse Mîn­­tuitorule! Oftează, cu o înclinare din şale şi ochii spre cer. Ce-are să se intimple? Bunica tresare. S-aude în biroul bunicului zăngănit de chei. — Na. Ce? O palmă? Palmă? Vorbă? Nu mai știe. E năuc. — la-ţi buruiana dracului, ne­trebnicule, că-mi frige mînile. Am­­ să dau o liturghie la biserică pen­tru sufletul tău. li dă ţigările. N-au fîlfîit îngeri, nu s-au rid­i­­cat lespezi, n-au căzut paznici în genunchi, acoperindu-şi cu palme­le ochii răniţi de lumina cerului deschis, — dar e ca o Înviere. Bunicul apare în fund. Bunica îl împinge pe nepot — cu grabă şi cu scîrbă — spre o­­daia lui. Dar vine după el, şi mai nă­prasnică, şuerîndu-i o şoaptă șer­pească: — Ca să nu afle bunicu-tău că-i prăpăd. Ce-a spus bunicul Ce-o fi avînd bunicul? De vreo două seri se uită lung la nepot, tind crede că nu-l vede nimeni, și parcă mereu uită ceva în o­­daia nepotului. Abia se scoală de la tabiet, și după ce nepotul îi să­rută mina spunîndu-i noapte bună — iar se întoarce în odaia nepotu­lui. Se uită în dreapta şi în stingă, şi parcă vrea ceva, dar se codeşte. — Ce faci acolo, Alecule? îl întreabă de dincolo glasul cu oche­lari al bunicei. — Îmi caut ochelarii, Elencule. — Nu-i mai căuta, că-s pe na­sul matale. Zi că i-ai găsit şi pa­ce. Şi bunicul pleacă binişor ca fu­mul luat de vint, cu ochelarii pe nas. E tare greu să te ascunzi de bu­nica, mai ales cînd eşti ca buni­cul. Dar se vede că toate lucrurile nu-s numai uşoare, dar şi altfel, chiar şi-n casa bunicilor. Nu degeaba stă şi doarme şi s-alintă cînd e treaz motanul la picioarele bunicului. Poate că i-a şoptit într-o noap­te cel cu coadă și cu „miau”, la ureche: — Cucoane Alecule, seara ţi-i somn, dar cucoana Elencu e gro­zav de trează. Mata n-ai observat, cucoane Alecule, că numai după dejun ... sfrrr ... sfrrr ... sfrrr ... Adevăr grăit-a. După dejun, cu­coana Elencu s-aşează bine în fo­toliu — ca pentru drum lung, cu diligenţa — îşi pune ochelarii, deschide o carte veche, cu litere chirilice, şi citeşte cu glas tare din „Vieţile Sfinţilor”, — în timp ce bunicul se plimbă prin odaie, cu mînile la spate, ş-un fel de huţa­­huţa, în scîrţîitul zurmachiilor brodaţi de bunica. Somnul bunicei vine numai din „Vieţile Sfinţilor”. Nu-l văd nici ochelarii bunicei. Numai odată-i cade cartea pe braţe, deschide gu­ra şi doarme sfădindu-se cu aghioasele pe limba somnului. — Drăguţă .. . sîsss . . . Bunicul e de fum şi şoaptă ca o înserare de toamnă cu răsărit de lună, lingă o biserică veche. Somnul bunicei taie lemne în pădure, voiniceşte. — Drăguţă, ştiu, p oftează bu­nicul dezmierdînd părul nepotului, ca şi cum l-ar consola de-o mare durere. Ştiu, drăguţă ai patima tu­tunului. Păcate omeneşti.. . Se opreşte. Trage cu urechea. Somnul bunicei i-o armată a somnului, în marş. — Mie, drăguţă îmi pare tare rău, pentru sănătatea matale. Ca să nu te afle Elencu . . . — Cei faci mata acolo, Alecu­le? Bunicul parcă a sughiţat, l-au tresărit și ochelarii, strîmbîndu-se. — Ce să facem? Mai punem și noi țara la cale. — Da, dumneavoastră, holteii, — cască lung bunica. 1­1. Teodoreanu — — — Vînătorul şi pădurarul Un vînător de la oraş, semeţ, S-a întîlnit c-un pădurar glumeţ (Era Păcală chiar, din întîmplare). Şi l-a-ntrebat cu ifos: — Pădurare, Ştii tu pe-aicea urme iuţi de fiare, De lupi, de urşi, de vulpi? Vreau să le văd, Că am de gînd să fac prăpăd! Da ştiu, răspunse omul, chiar mai mult. Hai, spune, repede, te-ascult. S-au pripăşit pe lingă rîu, aproape, Vreo cîţiva lupi grozavi, să se adape, De vrei să-i vezi, hai după mine, Şi vîntoarea o să-ţi meargă bine. Dar vînătorul, cum a auzit, Mai rău ca ceara s-a îngălbenit Şi, întoreîndu-se din drum, A bîiguit acum: Măi, frate pădurare, Nu-ţi fac nici o do­jană, Dar eu cerui doar urmele de gheare, Nu ţi-am cerut chiar fiarele-n persoană! Ei, vînător semeţ, să ţii tu minte, (Păcală-al nostru i-a grăit rîzînd) Să nu te lauzi cu ce ai de gînd, Să fii viteaz în fapte, nu-n cuvinte . . . Tudor Măinescu Un pisoi şi-un şoricel Un pui de miţă (un pisoi) A prins sub pat un şoricel, Şi tot jucîndu-se cu el, A zis, cu coada-n sus bir zoi: Acum, după cite ştiu Din mo­şi­ strămoşi, din tată-n fiu, Ar trebui să-ţi viu de hac, Dar nu ştiu bine cum să fac. Te rog, învaţă-mă mata Fii bun şi-mi dă măcar un sfat. Că nicidată pîn-acum Eu şoarece n-am mai mîncat. Atunci, privind furiş la el, Răspunse bietul şoricel: Mă iartă, domnule pisoi, Te-aş învăţa, dar nu ştiu cum Că nici eu n-am mai fost mîncat De altă miţă pîn-acum! George Topîrceanu — — Scaiul Cum sînt mic şi şugubăţ Lumea spune că m-agăţ Cînd de-o crupă, cînd de-o blană, Cînd de-o coadă năzdrăvană. Este drept că-mi place tare Să m-anin de fiecare Şi să-i toc mereu urechea Pînă îl apucă strechea! Dară şi gura lumii, rea, Nu mă lasă-n tihna mea, Şi cîrteala ei se ţine Veşnic . . . ca un scai de mine. Nicolae Tatomir

Next