Foaia noastră, 1982 (Anul 32, nr. 1-53)

1982-02-19 / nr. 8

EMIA NOASTRĂ Grija faţă de bătrini la Micherechi - Ce mai faci, nană Evă? - am întrebat-o nu întîmplător pe văduva lui Mihai Petruşan. - Acuma, bine. Că am cine să-mi ducă de grijă - a răspuns cu ochii înlăcrimaţi. - Că io, pină in zilele trecute nu am avut pă nime. Pruncu mneu o murit, fata-mi este mă­ritată în România, io iară îs bă­­trînă şi nu mai pot face aproape nimica,­­ a continuat.­­ In iarna asta o fost că oi lăsa tote lucrurile mele statului, numa să am loc în careva că­min al bătrînilor, unde am cre­zut că mă voi mai întilni cu cu­noscuţi din sat, că io numa cu­­noscut am p-aici. Nana Eva Petruşan are 82 de ani şi se trage dintr-un sătuleţ din Uniunea Sovietică, de din­colo de Moscova, în anii celui de-al II-lea război mondial l-a cunoscut pe bărbatul ei, care a răposat cu doi ani în urmă. Acum nana Eva trăieşte în casa cooperatorului Gheorghe Ciotea, care de pe acum i-a de­venit şi oficial tutore „susţină­tor”, care îngrijeşte şi­ ocroteşte bătrîna, devenită aici „buna” casei. - Cum aţi ajuns într-o relaţie atît de familială cu soţii Ciotea? - In ultimii ani am fost tare necăjită. Am prins mult şi am fost tare singuratică. Cind nu mai ştiam ce să fac, mă mai du­ceam la dinșii, unde întotdeauna m-au primit cu plăcere. în iarna trecută, iaca, am stat la ei mai multe săptămini şi ei m-au în­grijit. La urmă le-am spus că pentru ă mă îngriji le dau jumă­tate din casă, că numai atîta este partea mea. Cind fata mea din România a auzit că ,,m-a pre­luat” Gheorghe ,cu care după bărbat sînt neam, ea a renunţat şi la partea ei din casă în folo­sul lui Gheorghe. Amu îs feri­cită că am cine şi să grijească dă mine. - Sînteţi o familie numeroasă, pe care aţi mai şi mărit-o prin contractul cu nana Eva. Bătrînii sînt ca copiii, se zice. Nu vă te­meţi de eventuale probleme? - i-am întrebat pe soţii Ciotea. - Avem chiar destule pe ca­pul nostru. în toamnă am avut un accident la fabrica de zahăr din Sarkad, nici de atunci nu mi s-a vindecat mina dreaptă. Dar ne-a părut rău de dînsa că n-are pe nimeni care s-o îngrijească. Ştiţi cum e asta? Unde pot min­ca şase, mai este loc şi pentru al şaptelea­­ e de părere gazda, Gheorghe Ciotea. Înteresîndu-mă la Sfatul co­munal din Micherechi despre si­tuaţia îngrijirii bătrînilor de aici, am aflat că de bătrîni în general se îngrijesc copiii lor. Abia sînt unu-doi, care au fost nevoiţi să se mute în cămine ale bătrînilor. Actualmente, de exemplu, la Mi­cherechi 75 de familii au legat contracte de întreţinere cu oa­meni vîrstnici. Pentru îngrijirea lor, această formă se vede cea mai potrivită, asigurînd un trai fără griji şi gînduri. Astfel, toto­dată, se aranjează şi situaţia ma­terială a familiei respective. Casa în general rămînînd copilului care-şi întreţine părinţii, aş­a cum fusese obiceiul şi mai demult. O altă şi relativ nouă formă de în­grijire a pensionarilor este aceea, cînd Sfatul comunal plăteşte cui­va aşa-numitul onorariu pentru îngrijire, care în general este de 7-800 de forinţi lunar. Această formă vine mai ales în ajutorul celora care neavînd familie, tre­buie să apeleze la străini care să-i îngrijească. Din păcate, această formă de îngrijire socială nu este încă destul de răspîndită. Despre un cămin de zi pentru bătrîni încă nu prea se aude la Micherechi, deşi înfiinţarea unei astfel de instituţii sociale - potri­vite şi corespunzătoare pretenţii­lor actuale, ca mărturie a grijii societăţii faţă de bătrîni - va fi necesară mai curînd sau mai tîr­­ziu și aici. V. M. „De la Hortobagy la Sar­ret” Cu participarea întregii comunităţi săteşti Şi în iarna aceasta, comuna Apateu era atît de activă, de cum fusese cu zeci de ani în ur­mă, cînd iarna era anotimpul în­tâlnirilor, al petrecerilor şi mun­cilor făcute în comun. De atun­ci lucrurile s-au mai schimbat. Numai că în săptămînile trecu­te, străvechiul obicei parcă a reîn­viat, întreaga populaţie era în mişcare, mocnind de emoţie şi aşteptări: aparenii se pregăteau să facă faţă cu cinste condiţiilor prescrise de concrusul „De la Hortobăgy la Sărret”, iniţiat de comitetul judeţean Hajdu­-Bihar al F.P.P. în ciuda gerului şi al iernii crîncene, membrii cercului de is­torie locală conduşi de Maria Teheran şi soţia lui Rudolf Soly­­mosi umblau prin sat, pentru a colecţiona obiecte, unelte­­ şi obiceuri. Iar rezultatul a fost îm­bucurător: peste o sută de obiecte au constituit nucleul expoziţiei organizate în cadrul concursului. La deschidere, Imre Dani, pre­şedintele Sfatului comunal a re­levat cît de importantă este această acţiune, care ajută ca şi generaţia tînără să cunoască unel­tele şi obiectele de uz casnic fo­losite odinioară. Unora dintre obiectele expuse, generaţia tînă­ră nici nu le mai ştia numele. Concomitent cu organizarea expoziţiei au fost întocmite şi patru lucrări. Anume: Mobilie­rul caselor ţărăneşti de odinioa­ră” (soţia lui Jănos Hosszú); ,,Originea unor nume şi porecle din satul nostru” (Maria Tehe­ran); „Vechi obiceiuri de vin­decare” (dr. Jeno Berechki); „Is­toricul C.A.P. Regiunea Crişului” (György Danko). Capitolul cel mai spectaculos al concursului l-a constituit totu­şi programul folcloric realizat cu concursul a numeroşi apareni, sub conducerea însufleţită a pro­fesorilor Ioan Berenyi şi Săndor Szentannay. Şi aici trebuie sub­liniat meritul cel mai mare al organizatorilor: ei au ştiut să-i lămurească pe consăteni la par­ticipare activă. Căci pe scenă a­­proape 60 de apareni au prezen­tat montajul literar-folcloric „Cum s-au împletit obiceiurile, munca şi distracţia în viaţa popo­rului din Apateu”. Decorul a fost sugestiv, roata de tors s-a învîrtit cu spor, unul s-a muiat, colacii din traistă au fost mîncăţi pînă la unul. Aşadar, un ta­blou viu al vieţii de acum cinci­zeci de ani, la care au participat prin cîntec, dans, strigături şi obi­ceiuri apatem­ de la 9 la 76 de ani. Strădania nu a fost zadarnică, juriul a apreciat totul la maxi­mum, încît programul a fost pro­movat în faza teritorială şi jude­ţeană.­ ­• V. Iată un moment din spectacolul folcloric de pe scena din Apateu r-= Sfertul Ciprd­/Cimilut=^­------- | o -------­ Plantarea florilor Se apropie primăvara. Nu pes­te mult vor începe lucrările din grădini, astfel și pregătirea so­lului, formarea straturilor pentru plantarea florilor. Straturile pentru flori le pu­tem face sub forme geometrice regulate, sau în formă de linia­­tură neregulată. Forma straturu­­cilor depinde şi de celelalte ele­mente constitutive ale grădinii: arbori, tufe, garduri, pajişte. Deosebim grădini de peisaj şi de aranjament geometric. Gră­dinile de peisaj nu au o formă condiţionată pentru asociaţia ve­getală, pe cînd la cele geome­trice gardurile, arborii, tufele şi straturile de flori necesită o or­dine geometrică. în grădinile mici, de cele mai multe ori se formează o mixtură a celor două tipuri, deoarece­­ din cauza lipsei de spaţiu, gră­dină de peisaj nu prea se poate constitui. Marginea şi forma grădinii sînt factori determinanţi totuşi avem posibilitatea de a destinde forma de plantare, anume, deşi gardurile şi arborii puşi la mar­ginea grădinii sînt în şir, înăun­tru, tufele ornamentale mai mici şi straturile de flori pot fi plani­ficate după plăcere și în petice neregulate. Este bine dacă straturile de flori sînt alcătuite în locuri mai accentuate în apropierea casei, lingă locul de odihnă, lîngă drum, unde acestea sînt la vedere și sînt încîntătoare. Mărimea stra­turilor este determinată întot­deauna de locul dat, în grădinile mai mici se pot forma petice mai mici, într-una mai spaţioasă, pe­tice sau straturi mai întinse. Straturile de flori să nu fie nici prea largi, nici prea înguste. Cele mai potrivite sînt cele de lăţimea 50-120 cm, la care de cele două părţi le ajungem, fie la afînarea solului, fie la udat. Alegerea soiurilor să se facă tot ţinîndu-se seama de mărimea şi de caracterul grădinilor, în grădinile de lîngă casă, unde plantele primesc îngrijire perma­nentă şi le udăm regulat, pentru a planta flori mai pretenţioase, în grădinile caselor de odihnă, sau în cele de „hobby”, să plan­tăm flori nepretenţioase, mai mo­deste, rezistente la secetă şi la frig, soiuri­ care necesită mai pu­ţină îngrijire. (V­a urma) I. Cefan Nu ştiu cine cum îi cu nunţi­le, da’ mie îm place şi fiu nun­taş. Ii dirept că pă cum bătrî­­neşte nomu, pă ce tă’ mai ra­­revări îi temat la petreceri d-as­­te, poate şi pîntru asta m-o pi­cat bine cînd văru mneu, şi-i zî­­cea Moraru, m-o temat la os­­păţu nepotului lui. înălți­aşe s-or fost inţăleasă că la biserecă n-or mere, aşe că n-o ţinut mult cununie, şi păstă on ceas bun iară ne-am aflat tăt la casa vărului, şi pă cum ne-am înhortăcit noi întră noi, aşe ne-am pus iară şi şidem. Noi bătrînii ne-am aflat on loc bun în soba ce mică. O vinit vreme cinii, am ci­nat, şi tă’ mai bine ne-am băgat in voiarbe. Dă vorovit ungureş­te am vorovit, că neamurile mni­­resî or fost unguri, adecate aşe am ştiut noi. Bogăt şi dăstul că di­­-o vreme am început noi şi vorovim dăspră limbă, dăspră naţie, dăspră cetăţănie. Amu nu­ma pă scurt vă spun că dă ce o fost voarbă: tata bătrîn a mni­­resî - şi-i zicem Müller - zice aci cum că iei îi ungur, că iei îi dă naţionalitate maghiară, că şi cetăţenie lui îi maghiară. Bine, Zic io ,că fătă lume îi dă cetă­ţănie maghiară în ţară la noi, da’ asta nu însamnă că şi naţio­nalitate lui îi maghiară. Io dă pildă îs on rămân dă cetăţenie maghiară. Cînd o auzit asta bă­­trînu Müller o început şi mă convingă că asta nu să poate, c-aşe ş-aşe, şi ce ştiu io ce. Şi tăt cam aşe o vorovit şi on alt neam d-a munresî, iei ungur, lui şi-i zice Molnar. Da' io­tă d-a me am ţinut, l-am întrebat pă hortacu Müller că dară şti iei nemţeşte? Şti. Apu şi tata lui şi mama lui or ştiut. Adecate fătă viţa lui şi după tată şi după ma­mă or fost nemţi, da’ iei îi un­gur, că iei ungur să ţine. Ne-o auzit on tînăr, on ne-am d­a lu’ Müller. Să scoală tînăru, îş umple on păhar cu vin şi vi­ne la noi, închină cu noi şi în­cepe şi ne spună, cum o zis iei, o poveste, o poveste pă care v-o spun şi io. O fost odată on să­laş. La sălaşu acela or trăit mul­te ghine şi o părete dă reţe. Pri­măvara şi ghinele şi , reţele or a­­vut pui mult. Cînd puii amu or fost mărişori, s-or început şi vo­­rovască, tăt or vorovit numa in limba ghinelor, c­aşe-i suca şi să vorovească în limba care o cu­­noatte fătă lume. Da’ dî l-o vre­me, on pui dă raţă o început şi să laude că şi iei îi pui dă ghi­­nă, şi nime nu l-o putut abate dî la părere lui. Cînd o ajuns, pînă aci cu po­veste, tînăru l-o întrebat pă bă­­trînu Müller, că dară după pă­rere lui, numa păntru că puiu dă raţă să spune pui dă ghină din iei a fi on cocoş cu creastă roşie şi cu pene negre-n coadă? Că ce-o fost şi cum o fost mai dăparte, asta nu v-o povestesc, dar, cred că vă puteţ închipui că nu numa­io ce şi alţi or învă­ţat din asta una şi alta. Dă pil­dă şi că tînării d-amu îs mai în­văţ­at, mai inţălept ca mulţ din­­tră bătrînii care să ţin că-s ocoşi. Vă salută cu drag. V­asile Ciurdaru pensionar

Next