Foaia noastră, 1990 (Anul 40, nr. 1-52)

1990-01-05 / nr. 1

în Ungaria, prima ţară din centrul şi estul Europei care a declarat necesitatea reformării societăţii socialiste, s-a manifestat totdeauna o pronunţată aversiune faţă de politica regimului Ceauşescu. Se spunea destul de limpede, încă din anii '70, că acest tiran nu reprezintă, nu poate reprezenta interesele reale ale României, considerată în mod sfidător ..socialistă" şi ..comunistă". Aceasta pentru că după revoluţia ungară din 1956, între politica Ungariei şi a României a fost o deosebire flagrantă în toate privinţele. Ne mai putând suporta mizeria şi jocul ceauşist, din 1988 mii şi mii de români, unguri şi germani din România fug în patria noastră, asigurînduui-se casă,, masă, dreptul de a se stabili aici sau de a merge mai departe. De la această dată, Ungaria oficială şi neoficială se situează pe următoarea poziţie: o critică aspră, fără echivoc adusă la adresa politicii clicii lui Ceauşecu şi solidaritate sinceră şi totală cu poporul român suferind, cu lupta pe care reprezentanţii cei mai viteji ai lui au dus-o, in fruntea cu Doina Cornea, Károly Király, András Sütő, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Deşliu şi mulţi alţii. Revoluţia paşnică, din Ungaria, poziţia net antistalinistă a opiniei publice maghiare, demascarea demagogiei, a viciilor, a crimelor dictatorului odios şi ale lacheilor săi au constituit un real pericol pentru sistemul social de la Bucureştii, devenit, în ultimul timp, un apacronism al vieţii politice europene. După aceste antecedente nu este deloc întîmplător faptul că Ungaria a fost prima ţară care a recunoscut, de facto, de la Început noua conducere a României vecine, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, că ministrul afacerilor externe şi ministrul apărării naţionale al patriei noastre au fost în cele mai grele momente ale luptei poporului român cu duşmanul intern într-o permanentă şi directă legătură cu omologii lor români spre a putea acorda toate ajutoarele posibile. Emoţionante şi grăitoare sunt şi iniţiativele diferitelor partide, organizaţii sociale, comunităţii confesionale şi a particularilor de a veni în ajutor populaţiei României cu medicamente, materiale sanitare, preparate de singe, cu mii şi mii de tone de alimente, transportate la cei care suferă difi primele momente ale declanşării tragediei. Această manifestare spontană şi firească de simpatie a ungurilor faţă de românii constituie una din cele ,mai frumoase pagini ale istoriei relaţiilor celor două popoare vecine, creând condiţiile unei colaborări mai trainice, multilaterale şi eficace. Aşa ceva o dată s-a mai întîmplat în istoria convieţuirii noastre, prin anii 1946—48. Acest bun început a fost iusă curmat de introducere din ţările noastre a dictaturii staliniste, care pe lingă greşelile colosale în domeniul economiei şi al suprastructurii sociale au subminat în mod păcătos problemele minorităţilor naţionale, iar sub masca internaţionalismului proletar s-a trecut, — ca în aproape toate ţările socialiste, — la o politică de asimilare directă sau indirectă a naţioalităţilor, ceea ce a fost înlesnită şi de zidurile — la propriu şi la figurat — pe care le-au ridicat între naţiuni şi naţionalităţi, transformînd graniţele în mijloace de despărţire drastică, nemiloasă a acestora. Prin urmare, numai prin îndreptarea greşelilor efectuate în acest domeniu atât de nevralgic al relaţiilor dintre state se poate crea un climat propice colaborării, conlucrării, convieţuirii paşnice. De aceasta depinde şi viitorul relaţiilor dintre cele două ţări şi popoare. Ungaria a trecut la un sistem politic pluralist, democratic pe cale paşnică. România a scuturat jugul dictaturii prin jertfe grele de singe, în condiţii economice şi politice deosebite de cele ale ţării noastre. Românii intră în revoluţie în momentul în care toate ţările socialiste vecine sau din apropiere, din centrul Europei au efectuat schimbări radicale intr-un timp relativ scurt şi pe baza unor tradiţii politice mai bogate, în orice caz diferite de acelea de peste Carpaţi, dar care pot oferi unele experienţe pentru ei. Desăvîrşirea procesului de democratizare în România, care , după doborîrea staliniştilor se simte, pe bună dreptate liberă ca niciodată in istoria ei, — depinde de nivelul culturii sale politice, de măsura în care va fi capabilă să dezbrace haina optimismului facil, de măsura în care va şti să însuşească experienţele ţărilor occidentale, săînţeleagă că numai cu sprijinul lor, inclusiv cu cel al vecinilor, va fi capabilă să iasă din criza economică, culturală şi morală în care a fost tîrîtă în ultimele decenii şi să tragă concluziile potrivite din această realitate. Numai că România, deocamdată, mai poate avea laîndemînă şi un alt model, acela al perestroicii hibride, nelămurite a Uniunii Sovietice, care nici după mai mulţi ani de la declararea introducerii reformei nu dispune de un program limpede de restructurare al economiei şi al structurii politice, de rezolvare satisfăcătoare a problemei naţionale, piatră de încercare pentru toate ţările care aspiră la libertate şi democraţie. Avem tot interesul ca România să devină o ţară europeană. Este un interes nunumai al românilor, ci al tuturor popoarelor europene. Victoria României este victoria întregii Europe, luminii asupra întunericului, a cinstei asupra samavolniciei. Preţul acestui cîştig este însăimens. A curs mult, prea mult singe, singe nevinovat pe străzile Timişoarei, ale Bucureştiului şi ale altor oraşe mari. Şi revoluţia nu a învins încă în România. România şi-a frint lanţurile spre a putea merge pe cale revoluţiei. Timp de patru decenii, românii au răbdat şi au suferit cum numai ei ştiu să rabde şi să sufere. Acum, după, ce au stat aşa de mult timp cu capul aplecat, pot să privească cu demnitate în ochii lumii civilizate „Nu suntem laşi, nu suntem un popor vegetal...” a bocit Ana Blandiana intr-un reportaj zguduitor. Poate persecutată de călăii tiraniei a exprimat o idee scumpă românilor. Evenimentele revoluţionare ditre 16—23 decembrie, datorită martirajului tinerilor, au dezminţit cu puterea faptelor „filozofia” jenantă, cuprinsă în vorbele „capul plecat sabia nu-l taie.” Gh. Petruşan Românii pe calea revoluţiei VINERI 5 IANUARIE 19901