Foaia Românească, 1999 (Anul 2, nr. 1-52)

1999-01-08 / nr. 1

8 IANUARIE 1999 La-n­cep­ut­ul anului calendaristic 1999 (Urmare din pag. mai) - Care ar fi bilanţul realizărilor infrastructurale? - La bun început trebuie să mă plîng din cauza bugetului restrîns, sărac, care trebuie „înmulţit şi împărţit" cum se spu­ne cit mai raţional, ca să avansăm cît de puţin, mai ales în privinţa ridicării sau măcar a păstrării, menţinerii nivelului de trai obţinut. Din păcate dosarele de concurs mereu erau respinse, astfel de sume în plus nu prea am reuşit să facem rost. Ne bucurăm totuşi de cîteva investiţii, realizări care au contribuit pe parcurs la faptul ca consătenii să se simtă cie mai bine acasă şi în citeva cazuri să atragem unele familii tinere, cărora viaţa de la oraş Ie-a părut prea scumpă, descurcindu-se mai uşor „la ţară", ocupîndu-se mai ales de îndeletniciri casnice. A uşurat traiul oamenilor de pildă, introducerea gazului natural în locuinţe (40 la număr) iar în 53 sună telefonul (din cele 85), dat fiind că comuna s-a racordat la arcuitul telefonic naţional crosbar. Trotuarele sînt lărgite, întreţinute, drumurile principale sînt asfaltate sută la sută şi e pe cale bună şi reglarea apei reziduale. Sîntem mîndri de cabinetul medical frumos şi corespunzător amenajat, dat în folosinţă în '95, la care a lucrat „satul întreg". Săptămînal de trei ori au loc consultaţiile medicale iar medicamentele se pot procu­ra la faţa locului, la „farmacia de casă", cum o numim noi. Pentru că v-aţi referit anterior la situaţia socială, doresc să spun, că vîrstnicii sînt sprijiniţi mai cu seamă prin ajutoarele obişnuite, dar şi cu mesele de prinz oferite la preţ convenabil şi transportate acasă de către economul satului cu o maşină, care e folosită în interesul localnicilor şi cînd se solicită pen­tru a ajunge în grup într-un loc mai îndepărtat. în sat prea multe instituţii publice nu avem, dar le înşir totuşi: oficiu poştal, Primărie, magazin alimentar şi de fura­je, birt, lăptărie, casă mortuară şi cam atît. - Cum e culturalizarea generală a maselor?­­ In această privinţă pretenţiile nu sînt prea mari. La bibliotecă, la „Casa comunităţilor" se întrunesc mai ales ti­nerii dornici de distracţie sau la diferite acţiuni săteşti, unde într-un mediu plăcut îşi petrec timpul liber. Odinoară se or­ganizau manifestări culturale româneşti, şirul cărora spe­răm că de pe acum va fi mai bogat. Tot aici amintim şi situaţia instructiv-educativă. Noi nu avem nici grădiniţă de copil, nici şcoală generală, din cauza efectivului scăzut al tineretului. în această ordine de idei preşcolarii şi elevii navetează la instituţiile de învăţămînt din Jaca, cheltuielile de studii binenţeles fiind suportate de Auto­guvernarea noastră.­­ Posibilităţi de încadrare în cîmpul muzicii, cred că nu sînt...­­ Mi-a fost teamă de această întrebare, fiindcă de şomaj, de aceste greutăţi nu sîntem scutiţi nici noi. Deloc nu avem locuri de muncă, nici chiar în localităţile din împrejurimi nu sînt servici, desfiinţîndu-se rind pe rind multe unităţi econo­mice, comerciale unde mai lucrau pe vremuri şi nişte veche ideni. Astfel pentru asigurarea existenţei de fiecare zi, localnicii sînt preocupaţi de gospodăriile personale, cultivînd pămînt, crescind animale ceea ce azi nu e rentabil nici pen­tru ei. Chiar cu doi ani în urmă era să fie închisă lăptăria, cum s-a procedat de exemplu la Forta şi Darvas.­­ La-nceputul noului ciclu de activitate şi al noului an calendaristic 1999 ce planuri, ce dorinţe aveţi?­­ Prea multe visuri nu putem avea ştiind de pe acum că bugetul din nou va fi foarte restrîns. In orice caz e de urgen­ţă rezolvarea reglării apei de infiltraţie în strada Dózsa. Am dori neapărat să fim mai „deschişi” prin drumuri spre alte localităţi chiar şi România, fiindcă astfel ne simţim ca într-un „bîrlog". Dorim să fim sănătoşi ca să putem activa pentru prosperarea sătuleţului, pentru reînnoirea relaţiilor cu localităţile populate şi de români, cu forurile competente româneşti în interesul tuturora.­­ Vă mulţumesc pentru interviu şi vă doresc tradiţi­onalul „La mulţi ani!" şi realizarea planurilor de viitor! - E. Bányai - Avem cadre didactice de care mai uităm, munca lor parcă am măsura-o după alte cri­terii. Numai rareori se întîmplă, ca devenind adulţi, să-i pomenim ca pe foştii noştri das­căli. Deşi, în inima noastră pe mulţi dintre ei îi considerăm chiar mai mult decît un simplu pedagog. Vorbesc despre acei învăţători şi învăţătoare, profesori şi profesoare care se ocupă de copii după orele obligatorii, la că­minul de zi şi la colegiul de elevi. Cu aceşti dascăli mulţi copii au legături speciale, pe drept au devenit persoane de legătură din­tre pedagogii de la „şcoală" şi părinţi, dintre copii şi părinţi. Dacă am căuta printre amintirile noastre şcolare, precis că ne ar reveni clipe plăcute, situaţii impresionante, la să văd, ce-mi amintesc din anii de şcoa­lă!... De dascălul Alexandru Goron de la Micherechi, care ne-a învăţat atîtea jocuri, ne-a făcut cunoscute atîtea poveşti... De pro­fesoarele Maria Rúzsa şi Maria Szucsigán, din anii de liceu, cînd am avut mare nevoie de „prietene mai mari". Cu ele am discutat sincer despre tot ce ne preocupa pe atunci, chiar şi despre primele iubiri din anii adoles­cenţei. A fost firesc că ne am deschis sufletul tocmai lor, am petrecut mult timp împreu­nă... Maria Szucsigán a rămas profesoară la şcoala românească din Ciula unde lucrează de peste douăzeci de ani. Cînd o întîlnesc printre elevi, o văd energică şi în acelaşi timp blîndă ca pe vremuri. Fiindcă am ajuns să ne tutuim, rog cititorii să accepte acest interviu în felul acesta. - In ultimii ani te văd tot printre elevii cei mai mici... - Mă simt bine printre micuţi. Ei sînt la o vîrstă and sînt foarte receptivi, se deschid spre lume, sînt dornici să înveţe, se minunează de „noutăţi", se apropie de om cu sinceritate, îşi arată senti­mentele. Pentru ei o învăţătoare e în acelaşi timp şi mamă, şi educatoare şi învăţătoare. Se mai întîmplă să mă numească cite unul „mamă”. Şi într-adevăr, îi iubesc aproape ca o mamă. Copiii de azi sînt vioi şi totodată timizi, sinceri dar une­ori şi încăpăţînaţi, iar eu trebuie să mă comport ca un părinte­ consecvent, uneori sever, dar şi cu multă dragoste. Cine nu iubeşte copiii fără nici o rezervă, să nici nu aleagă această profesie. - Dacă am socotit bine, lucrezi aici de peste 20 de ani? - Am început activitatea la căminul românesc în anul 1975, ca pedagog necalificat. Pe atunci făceam studiile la Seghedin, la specialitatea ro­mână şi pedagogie. Am lucrat nouă ani doar la cămin, după ce - reîntorcindu-mă între timp din concediul de maternitate - am fost încadrată la căminul de zi al copiilor. Am educat şi suprave­gheat elevi din cursul inferior. In ultimii doiva ani sînt „partenera" de după-masă a învăţătoarei-di­­rigintă Zorica Bordás. - Prin ce diferă metodologia de edu­caţie şi de instruire a elevilor de diferite vîrste? - La cei mai mic, din clasele 1 -2, e necesară multă răbdare, o dragoste demonstrată, arătată şi relaţie stabilă, permanentă cu părinţii. Trebuie să-i înveţi o mulţime de lucruri legate de compor­tament şi conduită. Sînt întotdeauna alături de ei, îi ajut cum să ţină creionul, să corecăm împreu­nă. In acest fel aceşti copilaşi te întineresc zi de zi. Să-ţi povestesc o mică întîmplare: un elev din clasa întâi mi-a zis că nu-şi poate face lecţia, fiind­că i-a obosit mina (pretext inventat pentru a multa oară), i-am zis, dar tu eşti băiat mare, deştept şi tare, ia încearcă încă o dată. S-a uitat la mine, ca la cine vrea să-l păcălească şi mi-a răspuns: Fac, dacă jumătate din lecţie mi-o faci tu. Şi am făcut­o... în cazul elevilor din clasele 3-4 cade un ac­cent mai mare pe temele orale. La această vîrstă, copiii sînt mai independenţi şi în verificarea şi co­rectarea lecţiilor scrise... Am avut o clasă, clasa a 6-a de acum, elevii căreia i-am instruit timp de cinci ani, la urmă le-am devenit mamă „supli­mentară". La deschiderea festivă din acest an șco­lar, o fostă elevă mi s-a aruncat de-a dreptul în brațe, repetîndu-mi într-una numele „Maca néni", „Maca néni”. Aceste clipe îmi întăresc convinge­rea dt de bine mi-am ales profesia... Dar tu, Anuţă, îţi aduci aminte dt de bine m-am simţit şi printre voi, liceeni. Pe atunci am fost şi eu tânără, la început de carieră, sufleteşte eram foarte apropiată de voi... Cum să fi uitat cît de înţelegătoare a fost cu noi „Maca néni", cum ne-a însufleţit îna­intea examenelor de bacalaureat, cît de fi­resc ne-a îngăduit să învăţăm în spatele cetă­ţii, „pe dolmă", cînd era timp frumos, cum ne mîngîia cînd eram în „suferinţe de amor"... - Eşti mama a doi feciori. Ce a însem­nat să lucrezi după-masa şi seara? -­ând am lucrat la cămin, nu am reuşit în­totdeauna să petrec timpul dorit în cercul famili­ei. După naşterea lui Adam, fiul mai mic, am fost încadrată la şcoală după-masă şi lucram doar citeva ore suplimentare la cămin (spre a-mi în­tregi orarul obligatoriu). Pe atunci se mai întâm­pla că trebuia să-l scot mai devreme... De aidi lucrez doar după-masă, mi-am întocmit un orar propriu în acord cu sarcinile de acasă. Astfel di­mineaţa pot ajuta ca toţi membrii familiei să por­nească la timp. Apoi gătesc, fac cumpărături etc., ca seara să putem petrece iarăşi timpul împreu­nă.­­ Mă gîndeam într-o zi: ce sarcini în plus încarcă umerii pedagogilor de la că­minul de zi, pentru ca ei să fie la curent cu noile metode introduse la şcoli, ca ei să poată ajuta copiii în rezolvarea lecţii­lor!­­ Toţi colegii noştri care predau la catedră ne consideră şi pe noi drept colegi, dascăli, parteneri în, munca instructiv-educativă. Gnd la şcoala noastră s-a introdus metoda „Tolnavie", am în­văţat-o şi eu, dea pot să ajut în mod profesional. Apoi, participăm şi noi la cursurile de perfecţio­nare.­­ Şi sînteţi apreciaţi la fel ca pedagogii care predau la clase?­­ Eu aşa simt că în toate privinţele. Munca noastră este importantă în alt sens, dar e indis­pensabilă. Sîntem antrenaţi şi în activităţile ex­­traşcolare, ajutăm la pregătirile pentru cite-o săr­bătoare, pentru un concurs etc... De altfel, la un curs de perfecţionare organizat în primăvara anu­lui trecut de Institutul Pedagogic din Békéscsaba, (participarea noastră fiind finanţată de şcoala noastră), mulţi colegi din alte şcoli s-au plîns că sînt consideraţi ca pedagogi „de mîna a doua"... Gndva la căminul de zi al copiilor au fost anga­jaţi cei mai buni dascăli. Iar munca noastră e şi azi la fel de importantă. Şi acum, ce se întîmplă? Părinţii lucrează foarte mult, ajung acasă obosiţi. La fel de obosiţi sînt şi copiii, cu care învăţăm ore îndelungate şi după-masă, rămînînd doar puţin timp pentru relaxare. îţi închipui cum ar putea să se apuce de învăţat aceşti părinţi şi copii obosiţi doar seara! Şi-mi pare rău de copii, fiindcă pe cum sporeşte materia de studiat, aşa creşte şi timpul consacrat studiilor... şi tot mai puţin timp liber rămîne pentru orele de distracţie şi destinde­re în voie. Eu mă străduiesc ca după temele obli­gatorii, să ne mai veselim împreună. Ştii ce at­mosferă plăcută pot crea aceşti copii mici?!... Interviul l-am realizat într-o după-masă, la căminul de zi, într-un mod foarte distractiv. O întrebare și un răspuns, urmat de o mică pauză cînd „Maca néni" a admirat un desen, a ascultat o întrebare, s-a mirat de un joc­­ răbdătoare, senină, cu aceeași dragoste. Atunci mi-am dat seama de adevărul auzit: dacă nu iubești copiii pe deplin, să nici nu te gîndești la această profesie. -­am­a - „Se mai întîmplă să mă numească mamă”

Next