Foaia Românească, 2000 (Anul 50, nr. 1-52)
2000-07-21 / nr. 29
21 IULIE 2000 Proiectul de Pacificare Maghiaro-Română 14 iulie 1849 - o dată pierdută în negura istoriei în pofida memoriei neglijente a prezentului, ziua de 14 iulie marchează un moment deosebit atît în istoria poporului român, cit și în trecutul maghiarilor, în vara anului 1849 s-a semnat Proiectul de Pacificare Maghiaro-Română, primul document de înţelegere dintre cele două naţiuni. Poate că actul este interpretat diferit de cele două istoriografii, dar cred că nu se pune la îndoială faptul că din principiile fixate în proiect reiese dovada maturităţii în gîndirea naţională a elaboratorilor acestuia. E drept, momentul semnării nu era oportun, dar cu siguranţă putem afirma că şi lumea de azi trebuie să ţină cont de acele principii progresiste, pentru a evita actele însîngerate iscate pe chestiuni naţionale, de care din păcate nici astăzi nu este lipsită regiunea în care trăim. Acum 151 de ani, „negociatorii” maghiari şi români, aflaţi ambii în situaţii critice, au ştiut să găsească formule juridice dintre cele mai înaintate, formule pe marginea cărora astăzi se ceartă comitete şi comisii din cele două ţări. Proiectul de Pacificare, semnat de Bălcescu şi Kossuth prevedea, printre altele, dreptul la folosirea limbii române în administraţia de stat, dreptul la o biserică ortodoxă română independentă şi la întreţinerea şcolilor cu predare în limba română, împrejurările istorice Avînd în vedere schimbările progresiste ale vremii, românii din Ungaria şi Transilvania au sperat în 1848 la obţinerea drepturilor de libertate naţională. Unirea Ardealului - locuit în majoritate de români cu Ungaria, s-a înfăptuit fără acordul românilor. Liderul revoluţiei maghiare, Kossuth Lajos, era convins că, o dată cu înlăturarea vechiului sistem juridic imperial, respectiv cu acordarea drepturilor de libertate personală, se va rezolva şi problema naţionalităţilor. Nici românii, dar nici celelalte naţionalităţi din Ungaria, altele decît cea maghiară - ele constituind majoritatea populaţiei ţării -, nu s-au mulţumit cu atitşi au optat pentru drepturi naţionale colective. Dorinţa lor n-a fost ascultată de guvernul ungar, prea ocupat cu cucerirea propriilor drepturi naţionale. Curtea vieneză s-a folosit de neînţelegerile iscate între unguri şi naţionalităţi şi a promis acestora din urmă libertatea naţională. în urma promisiunilor şi a dorinţei de a cuceri libertatea naţională, o bună parte a croaţilor, sîrbilor şi românilor ajung în conflict cu guvernul ungar. Mai tîrziu, naţionalităţile s-au înşelat amarnic în ce priveşte libertatea promisă de austrieci. Pînă la începutul verii anului 1849, românii şi ungurii din Transilvania au trecut prin nenumărate acte însîngerate reciproce. Istoricul timişorean Ion Munteanu explică: „în timpul frămîntărilor procesului de împăciuire, Avram Iancu,într-o scrisoare adresată unui ofiţer din garda honvezilor, scrie foarte clar: «între noi şi voi armele niciodată nu vor putea hotărî.» Istoria a confirmat acest adevăr". Bălcescu, politicianul pragmatic între timp, revoluţia maghiară ajungea într-o stare foarte critică. Trupele ţariste - chemate de Viena - pătrundeau în Ardeal, iar din vest honvezii erau ameninţaţi de armata habsburgică. în primăvara anului 1849, din toata Europa, doar revoluţia maghiară s-a mai aflat în desfăşurare. Istoricul maghiar din Seghedin Marjanucz László afirmă: „în Ţara Românească a fost înăbuşită răscoala împotriva ruşilor. Reprezentanţii revoluţionarilor paşoptişti au venit în Ungaria. Printre aceştia s-a aflat şi Nicolae Bălcescu, care nu urmărea nişte iluzii, ci foarte raţional a crezut că, bazînduse pe succesele de primăvară ale oştilor lui Bem, colaborînd cu maghiarii se poate cuceri şi libertatea naţională română, respectiv unitatea politică parţială.” Ion Munteanu evocă figura revoluţionarului: „Nicolae Bălcescu n-a fost un om romantic, dimpotrivă, aş spune că a fost un politician pragmatic. El a spus că libertatea naţională nu vine de la curtea despoţilor sau a împăraţilor. Libertatea naţională trebuie cucerită. Pentru acest scop este necesară o înţelegere în interiorul naţiunii române şi o colaborare cu naţiunile vecine, în acest caz cu naţiunea maghiară aflată în lupta pentru independenţă”. Primul document de colaborare între români şi unguri Tratatul de Pacificare se semnează după negocieri îndelungate, la Seghedin. Acesta enumeră drepturile naţionale acordate românilor din tot cuprinsul Ungariei şi al Transilvaniei. Printre acestea cele mai însemnate sînt: dreptul la folosirea limbii române în administraţia de stat, dreptul la o biserică ortodoxă română independentă şi la întreţinerea şcolilor cu predare în limba română. în acelaşi timp s-a mai semnat un document care prevedea şi o colaborare militară între Ţara Românească şi Ungaria, prin planul de a forma o Legiune Română, care avea menirea de a izgoni oştile ţariste de pe teritoriul Ardealului şi al principatelor române. Limba legiunii ar fi trebuit să fie cea românească, şi ea ar fi luptat sub conducerea comună a Ungariei şi a Ţării Româneşti. Sînge şi îmbrăţişări, învăţăminte ale istoriei „La 15 martie 1848, nici cei mai progresişti intelectuali revoluţionari maghiari n-au înţeles esenţa problemei naţionalităţilor. Timp de mai bine de un an, politicienii maghiari au fost nevoiţi să se autoeduce. E adevărat, au făcuto sub presiunea situaţiei politice, dar neapărat rămîne un merit: schimbarea viziunilor” - susţine Mihai Cozma, profesorul din Seghedin. Meritul ambelor părţi este că şi-au dat seama de necesitatea colaborării şi convieţuirii paşnice. Păcat că momentul era tardiv şi cele aşternute pe hîrtie la Seghedin nu s-au putut aplica şi practic. Proiectul de Pacificare rămîne un testament al unei epoci sîngeroase, în care ambele popoare au avut de suferit, dar este totodată şi dovada că o înţelegere între cele două popoare este nu numai posibilă, ci şi benefică amîndurora. A alimenta neînţelegerile dintre maghiari şi români nu poate fi decît în folosul altora, dar numai pînă cînd românii şi maghiarii vor înţelege că cine îi îndeamnă la vrajbă trebuie pedepsit. O astfel de concepţie asupra relaţiilor româno-maghiare îl făcea pe ofiţerul maghiar Simonffy să spună: „Cine seamănă discordie între naţiunile noastre este duşmanul propriei naţiuni”. Ştefan Crâsta Vinerea trecută, în 14 iulie, comunitatea românească din Seghedin şi-a amintit despre semnarea în 1849 a Proiectului de Pacificare dintre poporul maghiar şi român. Cei doi politicieni, Nicolae Bălcescu şi Kossuth Lajos, cu 151 de ani în urmă, au pus bazele unor principii progresiste. Românii şi ungurii din Seghedin şi azi îşi amintesc de această primă apropiere a popoarelor vecine. La placa comemorativă - inaugurată anul trecut pe peretele clădirii din piaţa Klauzál, despre care se presupune că ar fi găzduit întîlnirea lui Bălcescu şi Kossuth -, au depus coroane de flori doamna Ványai Éva, viceprimar în numele conducerii oraşului, Andrei Oancea, consulul general al României la Seghedin, dr. Gheorghe Petruşan, preşedintele Autoconducerii Românilor şi Ştefan Soc, preşedintele Asociaţiei Culturale a Românilor din Seghedin. De Sfintul Nie... La Micherechi se spune că ziua de „Sîntilie” (20 iulie) este o sărbătoare mînioasă. Pe vremea „purtăturii”, nu se lucră-n câmp. Totdeauna era vreme grea. Erau vîntoase, „îmburda” crucile de grîu şi căruţele. Bătrânii ziceau: în ziua asta, adică la „Sîntilie”, e bine să nu lucrezi. Gh. Dulău