Foaia românească, 2017 (Anul 67, nr. 1-52)

2017-01-27 / nr. 4

27 IANUARIE 2017 I MINORITATE I Gheorghe Marc, opt decenii de viață pentru românii din Ungaria A plecat de mic copil din Micherechi pentru a învăța, pentru a face mai multe școli decât părinții și bunicii lui. Mama sa, o femeie foarte bisericoasă, ar fi vrut să-l vadă preot, dar mai târziu, în anii de liceu el și-a dorit să-l urmeze pe vărul său și să devină inginer agrar. Foarte repede și-a dat seama că meseria asta nu este pentru el, astfel că a devenit profesor de română și istorie. Gheorghe Marc a îndrăgit foarte mult învățământul și școlarii români din ]ula, cu toate că a profesat aici doar 12 ani. Tot restul vieții și l-a trăit printre românii din Ungaria, a activat printre ei, i-a reprezentat în Parlament, și îi adună și acum lunar pe pensionarii din ]ula în cadrul unui club. Un colț special în inima lui este ocupat de satul natal Micherechi și de neamurile de acolo, un alt colț de către neamurile din Săcal pe care i-a primit odată cu nevasta lui de o viață precum și de către toți românii din Bihorul unguresc, de către cei doi copii și cei cinci nepoți cu care se mândrește. Și-a trăit toată viața particulară și profesională printre și pentru românii din Ungaria. La 80 de ani, Gheorghe Marc se simte împlinit dar și-ar dori ca mica lui comunitate să fie mai activă, mai unită și încă mult timp românească. 1937: născut pe 13 ianuarie, la Micherechi,în familia lui Mihai Marc și Floarea Bordaș 1948: de la școala generală din Micherechi se transferăm noua școală românească de stat de la Jula 1951-1955, elev la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Jula 1955, câteva luni a fost student la Facultatea de Științe Agrare din Dobrițaa pe care a abandonat-o pentru a se transfera la Facultatea Pedagogică din Seghedin 1956-1959, secția de română și istorie la Facultatea Pedagogică din Seghedin 1959-1971: profesor de istorie și biologie la Școala generală și Liceul „Bălcescu” din ]ula, pedagog la Căminul de elevi români 1971-1979: secretar cu probleme de învățământ la Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria 1978-1982: director adjunct la Casa de Cultură Maghiară din București 1983-1985: secretar general al UDRU 1985-1989: deputat din partea naționalității române în Parlamentul de la Budapesta 1991-până azi: fondator și președinte al Clubului pensionarilor români din ]ura 1993-2002: șef de oficiu la Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria (Continuare în pagina a 8-a) . . , FOAIA. I _ www.foaia.hu rnmánftasdí 3 Editorial Povești nespuse pentru copiii noștri Toți cei care am terminat școală românească știm măcar o singură poezie de Mihai Eminescu. De când Ziua Culturii Române este ziua de naștere a lui Eminescu, 15 ianuarie, vorbim mai mult la fiecare început de an despre poetul nepereche al românilor și ne amintim de cele învățate în anii noștri de studii. Cunosc copii din școlile noastre care când îi întrebi care este poetul lor preferat răspund automat. Eminescu. Dar dacă-i întrebi de ce, habar nu mai au ce să spună. Știu doar că Eminescu a scris poezii care trebuie să le învețe pe de rost, pentru că este obligatoriu, altfel vor avea notă proastă la literatură. Că Eminescu scria poezii despre dragoste, despre codru verde și despre floare albastră, și că a fost un poet melancolic care tot timpul era îndrăgostit. Cam atâta știu copi­i­i de la școl­i­le noastre românești din Ungaria. Dar că l-ar fi inspirat pe careva ca și el să scrie poezie nu am auzit niciodată... Cu toate că pe Eminescu, la fel ca pe Slavici sau pe Rebreanu, am putea foarte ușor să-i apropiem de școlarii noștri. Cu siguranță ar prinde mai mult la ei câteva povești reale despre aceștia, decât tocirea în mod obligatoriu a poeziilor sau lecturarea romanelor, care au un limbaj greoi și învechit pentru tinerii de azi. La ce ne gândim? Cu cât ar fi mai autentic să se țină o oră extraordinară în fața plăcii din strada Vács colț cu Nyári Pál din Budapesta, acolo unde stă scris că în acea clădire a funcționat, între 1865-1880, redacția revistei „Familia” a lui Iosif Vulcan, publicație în care i-au apărut primele poezii ale lui Eminescu. După care s-ar putea face o scurtă vizită la I­nstitutul Cultural Român din Budapesta, aflat în strada Izsó nr. 5, unde se află cel mai vechi bust al lui Eminescu de pe teritoriul Ungariei. Bineînțeles, într-o altă zi, s-ar putea face o deplasare la Oradea, cu un scurt popas în curtea bisericii ortodoxe din Apateu, unde se află un alt bust de Eminescu, iar după așezarea câtorva flori la baza soclului, vizita să continue la redacția de azi a revistei „Familia”, unde redactorii cu siguranță ar povesti cu mare bucurie despre tânărul Eminescu, care și-a încredințat primele poezii celui care urma să-i devină naș literar, Iosif Vulcan. Iar pentru ca elevii români din jala să cunoască povești reale cu Liviu Rebreanu nici măcar nu trebuie să plece din oraș, pentru că după un scurt popas la bustul acestuia din parcul Catedralei „Sf. Nicolae”, printr-o ușoară plimbare pot ajunge la fosta cazarmă, pe peretele căreia stă măr­turie că „în această clădire a staționat Garnizoana Ciula, regimentul 2 de honvezi, la care se afla de la 1 septembrie 1905 până la 12 februarie 1908, ca sublocotenent de infan­terie, marele scriitor român Liviu Rebreanu”. Nici locurile natale ale scriitorului Ioan Slavici nu sunt departe de noi, Siria este la doar 70 de km de ]ula. Iar povestea prieteniei dintre Slavici și Eminescu i-ar capta cu siguranță pe copii. Mai ales când vor afla că cei trei mari scriitori și jurnaliști români, Eminescu, Caragiale și Slavici, au fost într-o vreme și colegi de redacție, la revis­ta „Timpul”. Din amintirile scrise de Slavici, chiar aflăm multe lucruri despre prietenia și colaborarea celor trei: „Caragiale simțea limba vie, care era vorbită zilnic, mai bine decât Eminescu. Eu știam doar limba pe care am învățat-o alergând cu ștrengarii pe câmp și pe dealuri. Deoarece niciuna dintre gramatici care existau atunci nu se potrivea cu principiile noastre, ne-am pus în gând să ne croim noi una, așa numai pentru noi. Eminescu a luat asupra sa etimologia, Caragiale a stabilit sintaxa, iar eu îmi dădeam silința să potrivesc vorbele cu firea limbii românești.” Literatura română nu ar trebui să fie o știință complica­tă pentru copiii noștri, ci una apropiată lor, altfel niciodată nu vor simți că ei aparțin aceleiași culturi cu Eminescu, Slavici sau Rebreanu. Eva Simon

Next