Foaia Românească, 2022 (Anul 72, nr. 1-52)

2022-10-14 / nr. 41

14 OCTOMBRIE www.foaia.buFOAIA I . romanească I 3 MINORITATE Noi si ei ? Am tot amânat să scriu sau să vorbesc în public despre românii, care s-au stabilit în Ungaria după căderea regimului lui Nicolae Ceaușescu (1989). După 1987, au apărut și la Catedra de Română din Seghedin români care fugeau din țară din motive politice și sociale, adresându-ni-se cu tot felul de cerințe la care noi nu aveam cum să răspundem. Unii au rămas, alții s-au îndreptat spre țările vestice. Au venit și studenți,în primul rând de naționalitate maghiară, pe care, prin admiterea la institutul nostru, i-am ajutat să se integreze într-o societate pentru ei necunoscută, în care deseori erau numiți „români”.în mentalul unguresc, cetățenia contează, nu naționalitatea. La noi, la românii din Ungaria, nu mulți au scris și vorbit despre fenomenul refugiatului ca atare și, mai ales, despre întâlnirea și colaborarea românilor istorici cu românii nou-veniți. De aceea mi-a părut bine că o româncă care s-a stabilit în Budapesta a adus în discuție problema sensibilă la care ne referim. Sensibilă și importantă în caz că doresc să-și păzească românismul. La audiența publică a Autoguvernării pe Țară a Românilor din Ungaria (AȚRU), ținută la 14 decembrie 2021, Mirela Cristina Onciu, președinta Autoguvernării Românești din sectorul 13 al capitalei ungare, afirma că „din 2019 încoace... este foarte mare discrepanța între români și români, între românii vechi și românii nou-veniți”, iar apoi punea întrebarea cu un evident caracter retoric: „De ce este oare asta?”. (Vezi Foaia românească, nr. 2 din 14 ianuarie 2021, p. 5.) Răspunsul președintelui Gheorghe Cozma a fost evaziv și reticent, explicabil din momentul ce noi, românii autohtoni din Ungaria, nu avem o strategie de prelungire a românismului în cadrul condițiilor politice și sociale pe care le pune la dispoziție statul național ungar, respectiv cu privire la tratarea românilor mai nou stabiliți în Ungaria, momentan una din cele mai importante probleme a românilor istorici, care sunt în declin și tot mai puțini. La întrebarea de mai sus nu se poate da un răspuns adecvat fără a gândi într-un sistem, fără a cunoaște mentalitatea românilor socializați în mediu unguresc și problema complicată a integrării unor cetățeni străini, fără a ști sau a vrea să comunici și să colaborezi. Ori așa ceva s-a întâmplat prin 1990 și cu ceva mai târziu, câțiva dintre românii băștinași s-au adresat în mod nefavorabil românilor nou-veniți, care au avut multe motive să fugă din România lui Nicolae Ceaușescu. Nu pot uita, vai, că și o rudă de-a noastră a căzut la acest examen identitar, a tunat și fulgerat când, în 1990, au apărut în satul ei câțiva români de „dincolo” curioși să-și cunoască „frații” din Ungaria. Scene asemănătoare, cu o altă conotație, au avut loc, din păcate și lajula, Budapesta și Seghedin. Că nu eram în stare să comunicăm cu românii din România s-a dovedit și în 1991, când Victor Crăciun, după ce a „construit” podul cu flori între România și Republica Moldova, s-a îndreptat spre românii din țările vecine, ajungând și la noi. Delegația compusă din personalități remarcabile ale vieții culturale românești a fost primită la Liceul Bălcescu. Nu mai știu ce am spus în cuvântul de salut, cert este însă că ore întregi am stat în holul liceului, noi de o parte, delegația din România de o altă parte, fără să ne apropiem și să comunicăm, cum ar fi firesc în cazul fiilor aceluiași popor. Care-i motivul acestei atitudini rezervate? Trecând peste slăbiciunile comune bine-cunoscute ale omului (teama de rivali, de concurența profesională etc.), trebuie, cred, să avem în vedere izolarea în care românii din Ungaria au trăit de la Trianon încoace, torturile omogenizatoare prin care au trecut, slăbirea conștiinței de apartenență la poporul român și, evident, cunoașterea insuficientă a limbii și a culturii române. Excepții peste tot sunt, sunt și la noi. Aceste „excepții” (preoți, profesori, ziariști etc.) țin în viață de un secol puținul românism de care mai dispunem, într-un cuvânt, în primul rând pentru românii nou-veniți: românii istorici din Ungaria, bazându-se pe cetățenia maghiară, se desolidarizează de românii din România („suntem români, dar nu ca cei de dincolo”) și se definesc ca o comunitate cu o dublă identitate națională - o identitate înnăscută, moștenită de la înaintași, și o identitate însușită prin educație și socializare primite din partea națiunii dominante în cadrul politicii sale de omogenizare a alterităților naționale. Identitatea însușită este rezultatul unor manipulații de deformare a identității moștenite. Două sunt consecințele acestei conștiințe contestabile: naționalitatea se îndepărtează de valorile identitare (limbă, cultură) ale poporului din care face parte și din care a fost desprinsă, și, în urma unui lung proces de integrare, se contopește în națiunea dominantă a statului în care trăiește. Teoria cu privire la dubla identitate națională este contestabilă pentru că nu există popor bilingv, cunoașterea a mai multor limbi nu înseamnă și mai multe identități naționale. Această conștiință națională falsă îți sugerează ideea că ești astfel, că te deosebești prin mentalitate și alte particularități identitare, că limba nu e singura marcă a identității naționale etc. (vorba unor români istorici: „ce avem noi cu ei?”), îngreunând comunicarea și colaborarea românilor din Ungaria cu românii din România și cu statul român, fără susținerea căruia, de altfel, românii din străinătate nu-și pot păstra mult timp identitatea națională. Tot acesta este motivul pentru care românii istorici nu s-au apropiat și nu au inițiat un dialog instituționalizat cu reprezentanții românilor stabiliți în țara noastră după 1989. Această parte a românilor care actualmente trăiesc și își imaginează viitorul în această țară, și nu ar vrea să dispară în marea ungurimii, ar trebui să evite capcanele în care românii băștinași au căzut, ce-i drept cam de mult, în epoci în care identitatea națională nu depindea numai de libera alegere a individului, ci și de multe torturi omogenizatoare, înainte de toate de etnobișnițarii maghiari veniți din România. Ungaria este un stat național în care, printr-o decizie constituțională, națiunea politică maghiară cuprinde și alteritățile naționale, care se deosebesc de majoritatea națională dominantă numai prin origine, limbă și particularități culturale. într-un astfel de stat, minoritățile naționale, mai ales cele reduse la număr,cum este și românimea, mult timp nu-și poate menține identitatea intactă fără instituții educaționale și organizații civile eficiente. Efortul în comun pentru înființarea acestora, în cazul românilor stabiliți în Budapesta și în jurul ei, ar putea fi cel mai eficient liant între românii istorici și românii nou-veniți. (Mă refer la românii stabiliți în Budapesta și în județul din jurul ei, fiindcă restul românilor nou-veniți, datorită numărului redus și risipiți în toate părțile Ungariei, nu au nicio șansă de supraviețuire. O comunitate se poate forma numai prin un scop comun, prin o comunicare corectă și permanentă, prin o colaborare stăruitoare. E bine că a fost pusă în discuție o problemă fundamentală a românilor care-și trăiesc viața în Ungaria, perspectiva acestei comunități, căci despre aceasta este vorba! Discrepanța dintre români și români este însă foarte veche. Nu au fost uniți nici la 1848, nici după 1867 și nu sunt unitari nici acum. Nu, fiindcă interesul particular a fost totdeauna mai important decât interesul comunitar. Noi nu am avut și, cu puține excepții, nu avem nici acum o pătură de citogeni. Am avut însă totdeauna câțiva intelectuali înțelepți care au susținut cauza națională a românilor în diasporă. (Continuate în pagina a s-a)