Fulgerul, 1913-1914 (Anul 6, nr. 1-52)

1914-07-07 / nr. 36

ANUL VL No. 56 (506) Un număr 10 bani. Luni 7 iulie 1914 ABONAMENTE Pe an . Pe 6 luni ANUNCIURI Pag. IV 20 b. rândul III 30ff ti Inserţiunî şi reclame 50 bani rândul. ZIAR INDEPENDENT Apare în fie­care Luni X U K VL Redacţia şi Administraţia la Tipografia „Progresul“, Iaşi, Strada Ştefan­ cel-Mare 4. 8 lei. m ABONAMENTE Pe an Pe 6 luni ANUNCIURI Pag. IV 20 b. rândul V .11130 » » ■îksefţiuni și reclame . '50 bani rândul. f. .* 8 lei I Specula din București | cu moartea lui Eminescu 15 iunie 1914 a fost o zi de mare doliu pentru toată partea cultă a nea­mului nostru, căci reamintea pe 15 iu­nie 1889, când Mihai Eminescu muri la Bucureşti, lovit de cărămida azvârlită­­ de-un nebun.­­ Nu există în ţară un ungher locuit, în care să nu se fi făcut o panahidă, la­­ care asistenţii, plini de evlavie, de ad­mirare şi de recunoştinţă cătră marele­­ poet şi patriot, să nu fi jălit cu inimă îndurerata şi cu gând cernit aniversarea aceasta. Unde însă jalea era mai adâncă şi unde inima era mai îndurerată, era în Iaşi, în vechea capitală a Moldovei, căci aici Eminescu era cunoscut de mai multă lume, într’un lung şir de ani, aici Emi­nescu fu recunoscut geniu în poezie, aici Eminescu era sincer iubit şi admi­rat în viaţă şi aici prietenii lui şi-au­­ făcut o religie din apreciarea, stimarea şi glorificarea lui Mihai Eminescu, şi fie­ care s’a crezut apostol în a propaga printre urmaşi aceleaşi simţiri şi aceiaş convingere despre acest geniu răsărit pe pământul Moldovei. Tot laşul a sărit în ajutor, când Mi­hai Eminescu căzu bolnav. Toţi, mic şi mare, sarac şi avut, şi-au dat banul pentru a-l însănătoşi. Ieşenii au fost a­­cei cari l-au căutat la Botoşani prin bă­trânul şi vrednicul dr. Isack, tot ei l-au trimis la Viena cu doctorandul Focşa şi apoi la Bad-Hall, de unde, după ter­minarea băilor, l-au adus la Botoşani, în septembre 1887 şi unde, tot mulţu­mită medicului Isack şi întreţinut de ieşeni la sora sa Hanrietta, bietul Emi­nescu se făcuse bine de tot, de începu din nou să scrie. O poezie ca „Lucea­fărul“ nu se concepe de-un bolnav la minte. Şi tot bine i-a fost pănă când, în april 1888, avu nefericirea să fie râpit şi dus la Bucureşti, în acest cuib de scriitori reclamagii cari, numai ca să’i vadă lumea bând cu Eminescu şi să’i creadă amici cu el, l-au târât prin toate berăriile şi speluncile posibile, făcând nopţi albe cu el. Şi cu toate aceste cri­me ale falşilor lui prietini, sănătatea lui Eminescu tot mai rezistă încă pănă în mart 1889, adică un an de la sosirea lui în Bucureşti. Va veni vremea să nu răspundă cei câţi­va prieteni vechi ai lui, din Bucu­reşti, când îi vom întreba de ce-au lăsat pe bietul Eminescu să fie strivit în să­nătatea lui de cătră toţi scribii reclama­ţii din capitală, de pe acea vreme, şi la urmă, care-a fost paza ce-au trebuit s’o organizeze când pe Eminescu l-au dus la dr. Şuţu şi l-au lăsat în sama nebunilor, de s’a putut ca unul din ei să’l omoare cu o cărămidă. Capitala Moldovei, ca o mamă ce’și jălește copilul perdut, îi făcu, în tăcere, toate pomenirile­ după datina neamului, și, în durerile zvâcnite din inima ei cu­rată, se restrânse numai la atâta. Poate o mamă să facă reclamă din jalea ei ? Poate ea să cheme asupra’şi privirile lumei, ca să fie văzută cum îşi jăleşte odorul perdut ? Şi aşa cernită a fost capitala Moldo­vei în ziua de pomenirea morţei lui E­­minescu. Grandioasă în durere, cople­şită de tristeţă, ea rămase tăcută şi re­semnată de marea perdere pe care ziua de 15 iunie i-o aminti. Ar fi fost un sacrilegiu contra acestei sfinte simţiri, dacă cineva ar fi exhibat şi alte manifestări, ce n’au avut ce căuta la impunătoarea jale plină de religioasă amintire, ce cuprinse tot oraşul nostru intelectual. Dar ni­ a fost însă să vedem făptuin­­du-se asemenea sacrilegiu la Bucureşti, în zilele acestea de 4, 5 şi de astă­zi 6 iulie, şi încă de cine? De acei zişi in­telectuali, cari îşi asumă chemarea de-a porni spre perfecţie şi strălucire cultura neamului nostru. O tovărăşie poreclită de ea însăşi „Societatea scriitorilor ro­mâni din Bucureşti“ şi-a dat în teapă, dovedind că, la Bucureşti, în capitala României, totul e marfă, totul se exploa­tează pentru câştig bănesc, că totul e calp, josnic şi hâd. Tot avântul e numai spre bani, e o întrecere fără odihnă şi fără răgaz după reclama vânătoare de arginţi. Dacă n’ar fi, după cum am mai des­cris, starea de reală incultură la covâr­şitoarea parte e mulţimei purtătorilor de condeiu de-acolo, şi dacă n’am cunoaşte starea sufletească a acestora, am fi ră­mas încreminiţi citind că, drept manifes­tare de jale la comemorarea morţei lui Eminescu, „Societatea scriitorilor români“ a organizat pentru 4, 5 şi 6 iulie a. c., adică pe trei zile de-a rândul, serbări de petreceri voioase, petreceri de haz, de concurenţă între femei frumoase, numai şi numai ca ea să-şi strângă cu uşurinţă arginţii de care are nevoie. Este îndignător acest spirit de speculă bănească, această mentalitate cămătă­­rească-jesuitică : „Că scopul scuză mij­­loacele“. Ruşinea vă acopere pe voi cei de la „Societatea scriitorilor români din Bucureşti“, căci de râsul lumei nu faceţi neamul. Iată cum glăsueşte, între altele, ape­lul acelei celebre societăţi cătră întreaga ţară „pentru a da posibilitate intregei ţări să participe la aceste măreţe (?) ser­bări. .. “ „ Scritorii noştri, aşa de darnici (fără a cere gologani? N. R.), când e vorba să procure altora clipe de fericire, şi­­au risipit (?!) şi de data asta din belşug imaginaţia pentru a face din serbările de la 4, 5 şi 6 iulie adevărate evenimente de fericire“. Apelul ni spune cam­ vor fi aceste e­­venimente de fericire. Cităm numai unile din ele : „Serenade pe lac“ „Danţuri“ „Alergări în saci“ „Alergări pe magari“ „Concursuri de frumuseţi, dame şi domnişoare“ Şi alte saltimbăncării. Nici ruşine n’au aceşti netoţi. Auziţi’i că ţuipăiturile în saci, sau întrecerile pe magari sunt manifestări demne de jale pentru comemorarea perderei genialului Eminescu, manifestări concepute de quin­­tesenţa scriitorilor români din Bucureşti, adică de tot ce în literatura romănă, chipurile, e mai de samă. Ce ? nu mai există medici psihiatrici sau nu mai trăeşte dr. Obregea de n’au înpedecat ca această societate să pue asemenea sacrilegiu sub prezidenţia de onoare a M. S. Regina şi sub patronajul d-nei şi d-lui Emil Petrescu primarul capitalei ? Dacă ar exista vr’un Român în aceea tovărăşie, i-am striga : „ Măi, m­oaţă, câţi oameni sunteţi a­­colo şi câţi străini ? “ „ Nici un om, altul, nu’i — ni-ar răs­punde el, şi, de ruşine, i-ar părăsi. Nici ar putea fi alt­fel, căci Românul adevărat are inimă şi bun simţ şi nu se face de batjocură, când e să pomeniască moartea unuia care i-a fost drag, şi nici caută din pomenirea ce-o face sâ câş­tige bani. Când va muri acea faimoasă socie­tate de vânători de bani prin ori­ce mij­loace, membrii ei să-i urmeze dricul alergând în saci şi întrecându-se pe magari, drept semn de jale grea, che­mând în acelaş timp şi femei să-şi ex­hibeze frumuseţile. Aceasta ar fi potrivit mentalităţei conducătorilor acelei socie­tăţi, tot pe atât de sublimă în concepţii şi manifestări ca şi canibalii. Domnule preşedinte, moartea cărui mare om al neamului o mai aşteaptă comitetul d-tale, ca să aibă prilej de câştig de bani prin comemorări cu ser­bări de bucurie şi fericire, cu ţopăituri în saci şi întreceri de magari, cu exhi­biţii de femei frumoase? Dea­ o face şii va ajunge urgia pro­priilor lor uneltiri. Să nu se joace cu focul, căci se poate întâmpla ca tocmai lor să li pârlească mai întâi ochii. Spre revoluţie Din izvor foarte autorizat, de la Bucureşti, aflăm că cei d­in fruntea partidului liberal nu-şi fac iluzii a­­supra îndelungatei lor rămâneri la putere­. Reformele anunţate, aşa cum au fost ele anunţate, nu vor putea fi în­făptuite, întru­­cât nici partidul con­servator, nici acel conservator-democrat nu vor să consimtă la realizarea, pen­tru acum, a colegiului unic. Bătrânii liberali, cari­ ar fi dispuşi să steie la discuţie şi să admită con­cesiuni în această materie, sunt tero­rizaţi şi împedecaţi în manifestarea dispoziţiei lor de către tinerii generoşi, cari susţin morţiş să obţie ori totul, ori nimic. Şi dovadă că lucrurile sunt ast­fel, e constituirea ligei reformelor, care­ a avut loc, joi, la sala Cinema­ modern din Iaşi, cu uşile închise şi ferestrile astupate. Generoşii, cari­ au simţit terenul fu­­gindu-li de sub picioare, sau hotărât să recurgă la ori­ce mijloace, numai saşi ajungă ţinta. Ardă moara, numai să ardă şoarecii— şi-au zis ei, când şi-au pus în gând să râdice satele pentru a cere colegiul unic. Şi dacă răzvrătirea spre care îm­ping lumea de la sate nu va fi în stare să impue partidelor de opoziţie admiterea reformelor, aşa cum le vor şi le cer ei, guvernul liberal se va re­trage şi va lăsa pe urmaşii sei să iasă din afacere cum vor putea şi cum îi va tăia mintea. Să bage bine de samă însă tineri­mea generoasă din partidul liberal la procedările de cari se foloseşte. Dacă unii dintre ei—deprinşi a fura, la nevoie, graniţa—vor­ şti să scape prin fugă, cei­ mulţi nu vor cu­ „Omul sfinţeşte locul“ Am avut prilejul să mă încredinţez încă odată de înţelepciunea acestui bă­trânesc proverb. Nu visitasem manufactura de tutun din Bucureşti de vr­o trei ani — încă de pe timpul fostului director Ioachi­­mescu. —Întâmplarea a făcut s’o vizitez zilele acestea, şi am rămas uimit de enorma deosebire între ceea ca e astă­zi această instituţiune, şi între ceea ce era acum trei ani. Clădiri nouă s’au rădicat ca să com­­plecteze lipsurile ce se simţeau, insta­laţii nouă de motoare electrice în număr de trei , două de câte 120 cai putere şi unul de 150 cai, într’o clădire ce pare­­a fi o bombonieră, curăţenie desăvârşită pretutindeni, iar în locul depozitului de ferăriii vechi şi alte materiale, ce pre­zentau un aspect respingător, o splen­didă grădină. D. inginer N. Teodorescu, directorul manufacture­, a căruia pricepere şi des­toinicie în conducerea unei instituţiuni de aşa însămnătate am avut prilejul să le cunoaştem şi să le apreciem încă de pe când era director al manufacturei din Iaşi, s-a întrecut, la Bucureşti, pre sine însuş. Dacă, în primul loc, poartă mare grijă pentru bunul mers al manufacturei, adică pentru înteresul statului, aceiaş grijă o are pentru cei cari contribue la acest bun mers, adică pentru lucrătorii şi func­ţionarii manufacturei, pentru cari are o dragoste şi o îngrijire mai mult de cât părintească. In primul loc, d-sa s’a gândit să apere pe colaboratorii sei de lacoma şi neo­menoasa exploatare a proprietarilor de case şi, printr’o fericită combinaţie cu societatea locuinţelor eftene, a făcut ca prin minune să se ridice în câmpul de lângă regie un oraş nou, cu strade drepte, pavate şi iluminate, cu clădiri igienice şi cochete, în care, pentru 30-35-40 lei pe lună, funcţionarii şi lucrătorii găsesc o locuinţă cu cinci încăperi, bucătărie, closet, canal, apă, lumină electrică, ogradă deosebită, într'un cuvânt tot confortul. Lângă aceste locuinţi s’a aranjat un parc frumos şi bine îngrijit, şi în curând se va începe construirea unui hotel gran­dios, cu 200 de camere, pentru funcţio­narii şi lucrătorii necăsătoriţi, cu sală de spectacole, sală de lectură, etc., o magazie de consum şi altele. Şcoala de adulţi dă instrucţia trebui­toare celor ce n’o au. Situaţia materială a lucrătorilor şi a funcţionarilor a fost foarte mult înbună­­tăţită, s’au făcut gradaţii lucrătorelor, iar o casă de economie specială le înlesneşte la toţi adunarea de bani albi pentru zile negre şi la ea găsesc ajutor imediat la ori­ce nevoie.­­Modul d-lui inginer Teodorescu de a conduce această mare instituţiune i-a câş­tigat respectul şi dragostea tuturor. Toţi, de la mic pănă la mare, îi roagă sănătate şi zile îndelungate. Eu din par­te-mi, nu pot de­cât să’l felicită, dorind să’şi găsiască cât de mulţi imitatori. G. C. S.

Next