Fulgerul, 1913-1914 (Anul 6, nr. 1-52)
1914-07-07 / nr. 36
ANUL VL No. 56 (506) Un număr 10 bani. Luni 7 iulie 1914 ABONAMENTE Pe an . Pe 6 luni ANUNCIURI Pag. IV 20 b. rândul III 30ff ti Inserţiunî şi reclame 50 bani rândul. ZIAR INDEPENDENT Apare în fiecare Luni X U K VL Redacţia şi Administraţia la Tipografia „Progresul“, Iaşi, Strada Ştefan cel-Mare 4. 8 lei. m ABONAMENTE Pe an Pe 6 luni ANUNCIURI Pag. IV 20 b. rândul V .11130 » » ■îksefţiuni și reclame . '50 bani rândul. f. .* 8 lei I Specula din București | cu moartea lui Eminescu 15 iunie 1914 a fost o zi de mare doliu pentru toată partea cultă a neamului nostru, căci reamintea pe 15 iunie 1889, când Mihai Eminescu muri la Bucureşti, lovit de cărămida azvârlită de-un nebun. Nu există în ţară un ungher locuit, în care să nu se fi făcut o panahidă, la care asistenţii, plini de evlavie, de admirare şi de recunoştinţă cătră marele poet şi patriot, să nu fi jălit cu inimă îndurerata şi cu gând cernit aniversarea aceasta. Unde însă jalea era mai adâncă şi unde inima era mai îndurerată, era în Iaşi, în vechea capitală a Moldovei, căci aici Eminescu era cunoscut de mai multă lume, într’un lung şir de ani, aici Eminescu fu recunoscut geniu în poezie, aici Eminescu era sincer iubit şi admirat în viaţă şi aici prietenii lui şi-au făcut o religie din apreciarea, stimarea şi glorificarea lui Mihai Eminescu, şi fie care s’a crezut apostol în a propaga printre urmaşi aceleaşi simţiri şi aceiaş convingere despre acest geniu răsărit pe pământul Moldovei. Tot laşul a sărit în ajutor, când Mihai Eminescu căzu bolnav. Toţi, mic şi mare, sarac şi avut, şi-au dat banul pentru a-l însănătoşi. Ieşenii au fost acei cari l-au căutat la Botoşani prin bătrânul şi vrednicul dr. Isack, tot ei l-au trimis la Viena cu doctorandul Focşa şi apoi la Bad-Hall, de unde, după terminarea băilor, l-au adus la Botoşani, în septembre 1887 şi unde, tot mulţumită medicului Isack şi întreţinut de ieşeni la sora sa Hanrietta, bietul Eminescu se făcuse bine de tot, de începu din nou să scrie. O poezie ca „Luceafărul“ nu se concepe de-un bolnav la minte. Şi tot bine i-a fost pănă când, în april 1888, avu nefericirea să fie râpit şi dus la Bucureşti, în acest cuib de scriitori reclamagii cari, numai ca să’i vadă lumea bând cu Eminescu şi să’i creadă amici cu el, l-au târât prin toate berăriile şi speluncile posibile, făcând nopţi albe cu el. Şi cu toate aceste crime ale falşilor lui prietini, sănătatea lui Eminescu tot mai rezistă încă pănă în mart 1889, adică un an de la sosirea lui în Bucureşti. Va veni vremea să nu răspundă cei câţiva prieteni vechi ai lui, din Bucureşti, când îi vom întreba de ce-au lăsat pe bietul Eminescu să fie strivit în sănătatea lui de cătră toţi scribii reclamaţii din capitală, de pe acea vreme, şi la urmă, care-a fost paza ce-au trebuit s’o organizeze când pe Eminescu l-au dus la dr. Şuţu şi l-au lăsat în sama nebunilor, de s’a putut ca unul din ei să’l omoare cu o cărămidă. Capitala Moldovei, ca o mamă ce’și jălește copilul perdut, îi făcu, în tăcere, toate pomenirile după datina neamului, și, în durerile zvâcnite din inima ei curată, se restrânse numai la atâta. Poate o mamă să facă reclamă din jalea ei ? Poate ea să cheme asupra’şi privirile lumei, ca să fie văzută cum îşi jăleşte odorul perdut ? Şi aşa cernită a fost capitala Moldovei în ziua de pomenirea morţei lui Eminescu. Grandioasă în durere, copleşită de tristeţă, ea rămase tăcută şi resemnată de marea perdere pe care ziua de 15 iunie i-o aminti. Ar fi fost un sacrilegiu contra acestei sfinte simţiri, dacă cineva ar fi exhibat şi alte manifestări, ce n’au avut ce căuta la impunătoarea jale plină de religioasă amintire, ce cuprinse tot oraşul nostru intelectual. Dar ni a fost însă să vedem făptuindu-se asemenea sacrilegiu la Bucureşti, în zilele acestea de 4, 5 şi de astăzi 6 iulie, şi încă de cine? De acei zişi intelectuali, cari îşi asumă chemarea de-a porni spre perfecţie şi strălucire cultura neamului nostru. O tovărăşie poreclită de ea însăşi „Societatea scriitorilor români din Bucureşti“ şi-a dat în teapă, dovedind că, la Bucureşti, în capitala României, totul e marfă, totul se exploatează pentru câştig bănesc, că totul e calp, josnic şi hâd. Tot avântul e numai spre bani, e o întrecere fără odihnă şi fără răgaz după reclama vânătoare de arginţi. Dacă n’ar fi, după cum am mai descris, starea de reală incultură la covârşitoarea parte e mulţimei purtătorilor de condeiu de-acolo, şi dacă n’am cunoaşte starea sufletească a acestora, am fi rămas încreminiţi citind că, drept manifestare de jale la comemorarea morţei lui Eminescu, „Societatea scriitorilor români“ a organizat pentru 4, 5 şi 6 iulie a. c., adică pe trei zile de-a rândul, serbări de petreceri voioase, petreceri de haz, de concurenţă între femei frumoase, numai şi numai ca ea să-şi strângă cu uşurinţă arginţii de care are nevoie. Este îndignător acest spirit de speculă bănească, această mentalitate cămătărească-jesuitică : „Că scopul scuză mijloacele“. Ruşinea vă acopere pe voi cei de la „Societatea scriitorilor români din Bucureşti“, căci de râsul lumei nu faceţi neamul. Iată cum glăsueşte, între altele, apelul acelei celebre societăţi cătră întreaga ţară „pentru a da posibilitate intregei ţări să participe la aceste măreţe (?) serbări. .. “ „ Scritorii noştri, aşa de darnici (fără a cere gologani? N. R.), când e vorba să procure altora clipe de fericire, şiau risipit (?!) şi de data asta din belşug imaginaţia pentru a face din serbările de la 4, 5 şi 6 iulie adevărate evenimente de fericire“. Apelul ni spune cam vor fi aceste evenimente de fericire. Cităm numai unile din ele : „Serenade pe lac“ „Danţuri“ „Alergări în saci“ „Alergări pe magari“ „Concursuri de frumuseţi, dame şi domnişoare“ Şi alte saltimbăncării. Nici ruşine n’au aceşti netoţi. Auziţi’i că ţuipăiturile în saci, sau întrecerile pe magari sunt manifestări demne de jale pentru comemorarea perderei genialului Eminescu, manifestări concepute de quintesenţa scriitorilor români din Bucureşti, adică de tot ce în literatura romănă, chipurile, e mai de samă. Ce ? nu mai există medici psihiatrici sau nu mai trăeşte dr. Obregea de n’au înpedecat ca această societate să pue asemenea sacrilegiu sub prezidenţia de onoare a M. S. Regina şi sub patronajul d-nei şi d-lui Emil Petrescu primarul capitalei ? Dacă ar exista vr’un Român în aceea tovărăşie, i-am striga : „ Măi, moaţă, câţi oameni sunteţi acolo şi câţi străini ? “ „ Nici un om, altul, nu’i — ni-ar răspunde el, şi, de ruşine, i-ar părăsi. Nici ar putea fi altfel, căci Românul adevărat are inimă şi bun simţ şi nu se face de batjocură, când e să pomeniască moartea unuia care i-a fost drag, şi nici caută din pomenirea ce-o face sâ câştige bani. Când va muri acea faimoasă societate de vânători de bani prin orice mijloace, membrii ei să-i urmeze dricul alergând în saci şi întrecându-se pe magari, drept semn de jale grea, chemând în acelaş timp şi femei să-şi exhibeze frumuseţile. Aceasta ar fi potrivit mentalităţei conducătorilor acelei societăţi, tot pe atât de sublimă în concepţii şi manifestări ca şi canibalii. Domnule preşedinte, moartea cărui mare om al neamului o mai aşteaptă comitetul d-tale, ca să aibă prilej de câştig de bani prin comemorări cu serbări de bucurie şi fericire, cu ţopăituri în saci şi întreceri de magari, cu exhibiţii de femei frumoase? Dea o face şii va ajunge urgia propriilor lor uneltiri. Să nu se joace cu focul, căci se poate întâmpla ca tocmai lor să li pârlească mai întâi ochii. Spre revoluţie Din izvor foarte autorizat, de la Bucureşti, aflăm că cei din fruntea partidului liberal nu-şi fac iluzii asupra îndelungatei lor rămâneri la putere. Reformele anunţate, aşa cum au fost ele anunţate, nu vor putea fi înfăptuite, întrucât nici partidul conservator, nici acel conservator-democrat nu vor să consimtă la realizarea, pentru acum, a colegiului unic. Bătrânii liberali, cari ar fi dispuşi să steie la discuţie şi să admită concesiuni în această materie, sunt terorizaţi şi împedecaţi în manifestarea dispoziţiei lor de către tinerii generoşi, cari susţin morţiş să obţie ori totul, ori nimic. Şi dovadă că lucrurile sunt astfel, e constituirea ligei reformelor, care a avut loc, joi, la sala Cinema modern din Iaşi, cu uşile închise şi ferestrile astupate. Generoşii, cari au simţit terenul fugindu-li de sub picioare, sau hotărât să recurgă la orice mijloace, numai saşi ajungă ţinta. Ardă moara, numai să ardă şoarecii— şi-au zis ei, când şi-au pus în gând să râdice satele pentru a cere colegiul unic. Şi dacă răzvrătirea spre care împing lumea de la sate nu va fi în stare să impue partidelor de opoziţie admiterea reformelor, aşa cum le vor şi le cer ei, guvernul liberal se va retrage şi va lăsa pe urmaşii sei să iasă din afacere cum vor putea şi cum îi va tăia mintea. Să bage bine de samă însă tinerimea generoasă din partidul liberal la procedările de cari se foloseşte. Dacă unii dintre ei—deprinşi a fura, la nevoie, graniţa—vor şti să scape prin fugă, cei mulţi nu vor cu „Omul sfinţeşte locul“ Am avut prilejul să mă încredinţez încă odată de înţelepciunea acestui bătrânesc proverb. Nu visitasem manufactura de tutun din Bucureşti de vro trei ani — încă de pe timpul fostului director Ioachimescu. —Întâmplarea a făcut s’o vizitez zilele acestea, şi am rămas uimit de enorma deosebire între ceea ca e astăzi această instituţiune, şi între ceea ce era acum trei ani. Clădiri nouă s’au rădicat ca să complecteze lipsurile ce se simţeau, instalaţii nouă de motoare electrice în număr de trei , două de câte 120 cai putere şi unul de 150 cai, într’o clădire ce parea fi o bombonieră, curăţenie desăvârşită pretutindeni, iar în locul depozitului de ferăriii vechi şi alte materiale, ce prezentau un aspect respingător, o splendidă grădină. D. inginer N. Teodorescu, directorul manufacture, a căruia pricepere şi destoinicie în conducerea unei instituţiuni de aşa însămnătate am avut prilejul să le cunoaştem şi să le apreciem încă de pe când era director al manufacturei din Iaşi, s-a întrecut, la Bucureşti, pre sine însuş. Dacă, în primul loc, poartă mare grijă pentru bunul mers al manufacturei, adică pentru înteresul statului, aceiaş grijă o are pentru cei cari contribue la acest bun mers, adică pentru lucrătorii şi funcţionarii manufacturei, pentru cari are o dragoste şi o îngrijire mai mult de cât părintească. In primul loc, d-sa s’a gândit să apere pe colaboratorii sei de lacoma şi neomenoasa exploatare a proprietarilor de case şi, printr’o fericită combinaţie cu societatea locuinţelor eftene, a făcut ca prin minune să se ridice în câmpul de lângă regie un oraş nou, cu strade drepte, pavate şi iluminate, cu clădiri igienice şi cochete, în care, pentru 30-35-40 lei pe lună, funcţionarii şi lucrătorii găsesc o locuinţă cu cinci încăperi, bucătărie, closet, canal, apă, lumină electrică, ogradă deosebită, într'un cuvânt tot confortul. Lângă aceste locuinţi s’a aranjat un parc frumos şi bine îngrijit, şi în curând se va începe construirea unui hotel grandios, cu 200 de camere, pentru funcţionarii şi lucrătorii necăsătoriţi, cu sală de spectacole, sală de lectură, etc., o magazie de consum şi altele. Şcoala de adulţi dă instrucţia trebuitoare celor ce n’o au. Situaţia materială a lucrătorilor şi a funcţionarilor a fost foarte mult înbunătăţită, s’au făcut gradaţii lucrătorelor, iar o casă de economie specială le înlesneşte la toţi adunarea de bani albi pentru zile negre şi la ea găsesc ajutor imediat la orice nevoie.Modul d-lui inginer Teodorescu de a conduce această mare instituţiune i-a câştigat respectul şi dragostea tuturor. Toţi, de la mic pănă la mare, îi roagă sănătate şi zile îndelungate. Eu din parte-mi, nu pot decât să’l felicită, dorind să’şi găsiască cât de mulţi imitatori. G. C. S.