Fulgerul, 1916-1917 (Anul 9, nr. 1-48)
1916-11-07 / nr. 1
2 FULGERUL moartea eroică pentru apărarea Credinţei. Patria ca şi Credinţa cer asemenea jertfe, şi aceia cari se luptă şi mor pentru Patrie şi Credinţă sunt sfinţii, cărora, atât cei de faţă căt şi urmaşii, le datoresc veneraţia neperitoare şi cultul cel mai desăvârşit. Noi vom trece, dar numele acestor eroi, acestor sfinţi, în veci va trăi glorios. Lecturile religioase ale P. S. S. Arhiereul Anthim, pe lângă că sunt foarte interesante ca subiect, sunt şi foarte frumos scrise, într’o românească limpede şi aleasă, ceea ce nu ne miră, autorul fiind om de Înaltă şi lăudabilă cultură. Un lucru însă m’a impresionat; lecturile pentru ostaşi mi-au părut prea lungi şi citatele textelor sfinte prea frecvente, dacă avem în vedere cititorii cărora le sânt destinate. Aşa, de pildă, Viaţa Sf. Dimitre mucenic, ocupă mai multe numere din sus-citatul ziar, şi scumpul nostru ostaş, care azi-mâine va eşi din spital vindecat, nu va mai avea oportunitatea de a continua cetirea întreruptă ieri, de unde micşorarea efectului îmbolditor, iar citatele prea dese, distrag atenţia unei minţi simple, care se captivează numai prin farmecul naraţiunei. Evident că, dacă aceste lecturi ar fi publicate în mii de broşuri populare, chiar soldatul, "punându-le în traista sa, cu sfinţenia cu care le-ar păstra, ele ar fi ca un vratic îmbolditor şi ca o ocrotire cerească în lupta noastră cea sfântă. Nu pentru a concura pe înaltul Prelat, ci pentru a exemplifica cele de mai sus, dau în coloanele Fulgerului viaţa unui sfânt muncenic, al cărui nume, tradiţional in familia mea, am cinstea de a-l purta; aceasta este: Sfântul Eustaţiu *) Se comemorează acest Sfânt, atât de biserica ortodoxă cât şi de cea catolică la 20 septembre. Sf. Eustaţiu a fost un mare general roman, din timpul lui Traian, vestit prin marile sale aptitudini militare. Se născuse dintr’o familie patriciană şi poseda însemnate bogăţii, cari le împărţia cu ostaşii sei, ori de căte ori se arătau viteji. Intr’o zi, găsindu-se la o vânătoare, gonea un cerb de-o frumuseţă rară. Deodată cerbul se opri și se intoarse cătră vânătorul, care rămase uimit de ceea ce văzu. Printre coarnele animalului, strălucea, ca flacără, icoana Mântuitorul răstignit ! Dar aceasta n’a fost totul . Din gura cerbului e şi o voace supra-omenească care astfel grăi : „Eustaţie, de ce mă goneşti cu atâta furie ? Mai bine după alt vânat aleargă, şi viaţa cea neperitoare caută s’o câştigi.“ înţelese Eustaţiu ca această apariţiune dumnezeească îi arătă calea ce trebuia să urmeze: viaţa neperitoare era însăşi credinţa în Dumnezeu cel unut şi adevărat : el se lepăda de păgânism şi îmbrăţişa religia creştinească. Când impăratul Traian află că iubitul şi ilustrul său general se făcuse creştin, se înfurie, îi ridică comanda armatelor sale şi îl izgoni din imperiu. Eustaţiu merse pribegind prin ţări străine ; nenorociri peste nenorociri căzură pe capul său; nevasta şi copiii sei într’o zi dispărură de lângă dânsul, şi în mizeria cea mai cumplită se văzu redus. Cu toate acestea el nu se lepădă de credinţa cea adevărată, ca să recapete avuţiile perdute; din contra, icoana lui Hristos strălucea mai înflăcărată în inima sa. După câtva timp armatele romane, în lupta contra unui duşman, pentru moment, mai puternic sau mai numeros, suferiră o înfrângere ruşinoasă. împăratul Traian îşi aduse aminte de fostul său general Eustaţiu şi regretă asprimea cu care-l tratase. Trimese solii prin toate părţile ca să-l caute şi să-l readucă la Roma. Solii îl găsiră redus în joasnica condiţie de sluga unui vacar. Primi să se reîntoarcă la împărat, cu condiţia de-a fi lăsat în credinţa sa. împăratul, fericit de-a revedea pe Eustaţiu, îi încredinţa iarăşi comanda armatei sale, şi de-atunci victoriile legiunilor romane se ţinură lanţ, iar inamicii imperiului fură cu desăvârşire reduşi la neputinţă. Acum, când pacea generală s’a încheiat, împăratul revine la gândul de mai înainte: generalisimul sau, în Roma păgâni, nu poate sâ se închine decât zeilor păgâni; aşa fiind legea, Eustaţiu va trebui si sa lepede de credinţa pe care a îmbrăţişat-o cu atâte ardoare. Insă el răspunde împăratului : „Prin Hristos am biruit, şi pentru Hristos mă voi lupta până la moarte; niciodată insă nu-l voi tăgădui, iar zeilor voştri falşi şi mincinoşi nici o putere din lume nu mă va face să mă mai închin !" Atunci împăratul porunci ca Eustaţiu, împreună cu soţia sa şi pe copiii sei pe cari-i regăsise şi cari îmbrăţişaseră şi ei creştinismul, să fie aruncaţi la fiare. Minunat spectacol însă s’a văzut în acea zi la circ, unde Eustaţiu, cu soţia şi cu copii, trebuiau să fie sfâşiaţi de lei şi de tigri. Aceste animale fioroase şi ţinute nemâncate mai multe zile, în loc de-a se azvârli asupra pradei, îngenunchiară şi nu se apropiară de ea, împăratul văzând o aşa mare minune ar fi vrut sa ierte pe acei nenorociţi ; însă poporul duşman de moarte al creştinilor, ceru pentru denşii un alt supliciu, care fu şi mai crud. Eustaţiu cu soţia sa şi cu copiii sei fură închişi în pântecele unui taur de aramă, sub care fu aprins un foc mare, repede flacăra încinse metalul şi’l roşi ; publicul aştepta cu nerăbdare să audă gemetul martirilor eşind ca un muget din gâtlejul fumegând al monstruosului animal de bronz; din contra se auziră nişte voci îngereşti cari cântau laude lui Dumnezeu unu şi adevărat. A perit Eustaţiu, au perit tovarăşii sei de mucenicie; însă sufletele lor au sburat la Cer unde ei se bucură de acea fericire care este răsplata tuturor acelora cari pentru o cauza sfântă,"viaţa îşi jertfesc , iar aici pe pământ eterna li va fi memoria, şi recunoştinţă celor mântuiţi prin sângele lor. L. E. Sinigaglia *) Prenunţaţi : ca trea»tul pe e, şi a m acestal pe ». închinare eroilor României Vrednici purtători ai steagului ţârei noastre, care simbolizază un trecut de glorie şi de mărire, voi, eroi ai României, cure tărie sufletească de neînvins şi cu inimile ’nflăcărate de focul sacru al patriotismului, v-aţi avântat în lupte înfiorător de crâncene şi, săvârşind fapte de neîntrecut eroism, aţi îngrozit pe duşman. Credincioşi patriei şi neamului, luptat-aţi cu dispreţ de viaţă până la cel de pe urmă suspin şi aţi închis ochii nădăjduind că dreapta cauză pentru care v’aţi jertfit, fi-va câştigată. Parae curs-a sângele vostru pe plaiurile Ardealului, unde fraţii noştri dela voi aşteaptă mântuire. Vitejia voastră v’a rădicat în rândurile mucmicilor iubirei de patrie şi gloria pus-a’ acelaş nimb şi aceiaşi aureolă pe frunţile voastre. Mormintele voastre, adumbrite de laurii sânt sacre patriei, dela care teţi binemerita în veci, iar sufletele voastre inălţuiii sau la ceruri în slava nemurirei. La rostirea numelor voastre — sfinte pentru noi—pătrunşi de veneraţie, cu smerenie ne’nchinăm şi plecăm genunchii. DOLORES. Noul protopop al Iaşului. De vr’o două luni de zile, avem drept căpetenie bisericească a oraşului şi judeţului Iaşi pe părintele Econ. Val. Iordăchescu. Noul conducător bisericesc al oraşului şi judeţului nostru este o persoană bine cunoscută, prin capacitatea sa şi prin demnitatea cu care ştie să-şi poarte rangul său de preot. Sf. Sale de loc din Paşcani ş’a mai ocupat serviciul de protopop al judeţului Suceava, unde a dat probă de multă conştiinţă şi demnitate preoţească, în câteva împrejurări, când a ştiut să se opue unui prefect abuziv. In urmă, Sf. Sa s’a stabilit In laşi, ocupând slujba de paroh al istoricei biserici „Golia. Na Motoia ai Păr. Icrocretaca va şti să-şi îndeplinească îndatoririle sale cu deplin succes şi că va fi la'nălţimea chemărei sale. Va da concursul său de autoritate bisericească atâtor întreprinderi de folos pentru ţară şi va dezvolta toată activitatea pentru întărirea şi hrănirea sufletelor, în aceste vremi mari, prin cari trecem şi’n cari se simte atâta nevoie de tărie şi mângâiere religioasă, îl’ felicităm de noua chemare în care a intrat şi-i urăm să aibă mulţămirea de-a vedea munca sa încoronată de succes. Filos Fiecare la postul său Cum sunt lucrurile acuma, fiecare trebue să lucreze cu zor din chemarea în care se află, pentru ca rezistenţa ţarei să fie asigurată prin fiecare din noi. Trebuie ca întregul mecanism al ţărei să meargă, toată viaţa ei să se ’ndeplinească cu regulă, dacă voim că armatelor să li se dee toate mtăririle de cari au nevoie. Noi trebue să fim ca un imens arsenal, în care să se lucreze fără ’ncetare, şi din el să treacă spre front neîncetate puteri morale şi materiale. Nimenea nu trebue să stee degeaba şi fiecare să fie la chemarea sa, pentru ca activitatea desfăşurată să facă dovada că maşina ţarei merge de minune. In asemenea vremuri, ar fi cu totul inexplicabil ca oamenii să se găsască aiurea decât la postul lor şi făcând altceva decât ce sunt datori după slujba lor, ori nefăcând nimica. Iată de ce ne mirăm când cetim în Neamul românesc de la 13 oct. a. c. ştirea următoare: “Episcop care nu stă la eparhiei. Când toată lumea trebuie să stea la locul său, pentru a’şi face datoria cetăţănească de unde se află, P. S. S. Episcopul de Râmnic stă la Bucureşti. Administratorul Casei Bisericei exprimându’şi mirarea că’l vede în capitală, Prea Sf. Sa a răspuns: *—Dă-mă afară ! „Nici războiul nu’ndreaptă pe unii oameni !“ Are toată dreptatea Neamul românesc şi ne exprimăm şi noi mirarea că se găseşte un episcop,’ în aceste vremuri, care nu stă la datoria lui aşa cum şi-a exprimat-o administratorul Casei Bisericei şi cum şi-o exprimă şi Neamul românesc. Pe la începutul luneî octomvrie, s’a putut ceti câteva zile dearîndul prin ziare că P. S. S. a oficiat în Bucureşti şi că a sfinţit pe cineva ca preot. Va să zică’i un fapt că P. S. Sa ’şi face’n Bucureşti slujbele pe cari ar trebui să le facă în eparhie. E o greşală care se face şi, mai cu seamă în aceste timpuri, e de nevoie ca fiecare să lucreze la postul său. FORAM Preoţi căzuţi la război Neamul românesc dela 13 oct. a. c a publicat câteva ştiri relativ la preoţii cari au căzut în război. Păr. Florescu- Dâmboviţa din Bucureşti a fost publicat pe lista dispăruţilor. Tot între dispăruţi a fost publicat şi: Păr. Duminică Ionescu din Argeş. Intre morţi e socotit Preotul Sădeanu din Anadolchioi-Constanţa. La aceştia, mai putem adăuga noi pe Preotul Furnică de la Reg. 75 din Urziceni, căzut la Turtucaia. Omorât de Bulgari, fără ca să fi făcut parte din oştire, a fost Preotul Belizarie Popescu din jud. Constanţa. In Bucureşti, zace rănit la spitalul „Protopul Tudor“ Pâr. Econ. I. Grigorescu din Constanţa, rânit de aeroplane, când armatele noastre operau trecerea, pe la Flămânda, în Bulgaria. ZAB II Pacea dela Passarovitz ia sultanului Banatul parte din Serbia cu Belgradul şi Oltenia. Cel dela Cuciuc-Cainargi (1774) di Roşilor teritoriul dintre Dnipru şi Bug, dreptul de protecţie asupra creştinilor din imperiul otoman, dreptul de plutire în mările otomane pentru vasele île război şi de comerţ ale Rusiei. Am aeietat de câteva ori la cursurile 4-1« M. Iorga, toate vara ferecată la Universitatea din Iaşi, şi’mi amintesc de cuvintele distinsului profesor, care a afirmat, în treacăt, că istoria orientală îi obscură şi’i o muncă colosal’a o aprofunda, nefiind sistematic aranjată. Da, e drept. Istoria Turciei e foarte dificilă. Unile evinimente nu’s deloc lămurite .Aşa, între 1808- 1829, întâlnim pe Mahomed II, care încearcâ—în zădar—a Introduce reforme administrative şi militare In ţara sa. Dar proecţile lui au dat faliment. In 1812 Ruşii au luat Basarabia. Puterile intervin în chestia elenică, distrug cu violenţă flota musulmană (1827) şi impun cu energie recunoaşterea independenţei Greciei. In lupta cu imperiul moscovit îi impune tratatatul dela Adrianopoli, In urma căruia Turcia perde delta Dunărei şi mult teritoriu din Asia. Intre 1838-61, Albul Medgid proectează alte multe reforme, cari au avortat ca şi cele ale predecesorului său. Franţa propune un proiect relativ la dreptul de protecţie al locurilor sfinte, ceea ce aduce un nou conflict între Rusia şi Turcia, la care iau parte Franţa, Englitera şi Piemontul. Prin tratatul dela Paris (1656) se garantează integritatea imperiului otoman. Intre 1861-76 —fiind sultan Abdul Azis — Turcia’i tulburată prin insurecţiile Muntenegnului, Serbiei şi Cretei. Răsipa sultanului duce statul turcesc la faliment. Abdul Hamid II devine sultan In toiul revoluţiilor provinciilor slave, care provoacă intervenţia armat’a Rusiei şi a nostră, provocând tratatul de la St. Stefanie, care a impus Turciei: independenţa Serbiei şi Muntenegrului şi cesiuni de teritorii acestor state; independenţa României ; constituirea principatului Bulgariei pe cele două cline ale Balcanilor, pănă la Adrianopoli cu Salonicul şi parte din coastele Arhipelagului ; cedarea cătră Rusia a unei părţi din Armenia. Tratatul dela Berlin, modificând pe cel dela St. Stefano, impune Turciei. 1. Bulgaria constituită’n principat autonom, sub suzeranitatea sultanului, c’un guvern creştin, ş’o miliţie naţională. La sudul Balcanilor se formeaz’o provincie nouă—Rumelia Orientală—sub autoritatea direct’a sultanului, având autonomia administrativă ş’un guvernator creştin. 5. Se acordă Greciei o rectificare de frontieră. 3. Ocuparea Bosniei şi Herzegovinei de Austria. 4. Independenţa şi cesiuni teritoriale Muntenegrului şi Serbiei; independenţa României; cesiunea Basarabiei de jos Rusiei şi alipirea Dobrogei la România. 5. Principiul liberei navigaţii pe Dunărea din nou consacrat şi menţinerea comisiunei europene a Dunărei. 6. Cesiune de teritorii in Asia. Dela tratatul dela Berlin plnâ'n ziua de astăzi Turcia n’a avut o zi fericită. Rumelioţii declară anexarea ţărei lor la Bulgaria. In Macedonia ciocniri zilnice. Serbii, Bulgarii şi Grecii rivalizează pentru preponderenţa în această provincie, în care bandele bulgăreşti fac crime groaznice. Românii de-acolo preferă să rămâie sub Turci, pentru, simplul motiv că ei erau mai siguri de-a’şi putea păstra individualitatea etnică. Turcia'şi perde puterea’o Europa, din zi In zi mai mult. Carol Drimmer Fugarii voinicoşi Speriaţii dela Bucureşti, cari-au umplut Moldova de frica năvălirei nemţeşti, şiau luat bună pedeapsă prin batjocura si ridicului, de care-au fost înconjuraţii Dar acum apare-o nouă specie de fugari acei cari, după ce-au fugit ca toţi fugarii acum s’au întors la iîncureşti şi ocărăsc pe cei fugiţi — chipurile ca să se uite că au fost şi ei In Lie fugari. Dar nu scapă, pentru că ziarele îi scot la iveală. Şi e curios că aliii din ei nu-şi lasă ifosele nici atunci. Fie, dar tei mai «uiţi a’au avut un alia mm — Naraţii, niei ca aliaţii—fi