Gândirea, 1922-1923 (Anul 2, nr. 1-17)
1922-05-15 / nr. 3
Anul II. No. 3. Redactor: Cezar Petrescu 16 Mai 1922. CÂNTECUL CĂLĂTORULUI DORIND FURTUNA . Doamne, ne-ai făcut „la fel cu tine" . Ai lăsat lumea atât de rea. Și nici viața mea Nu aduce un bine. De ce mai înfloresc livezile, Cerul de ce mai poartă soarele ? Vezile. Mulțimile — ucigătoarele. Asta era rostul vieții Și puterea ti? Ai lăsat Din pragul dimineții Până în fundul nopții, acelaș păcat. Doamne, de ce ai icoane îmbrăcate Și cădelnici bogate de argint Când flămând săracul e gol în dreptate. Și toate vorbele mari — mint. • II. Singur, dea lungul câmpiilor .In care dorm frații fără gând, Ascult liturghia ciocârliilor Și plângând, adaog gândului un rând. III. Din fonețea ce copere zilele lor S'a ridicat o șoaptă ușoară, S’a avântat fior ușor, Plecând smeritele ierburi subt povară. Doamne ! stârnește un vârtej puternic Nu să aplece fânii peste cei ce moartea i-a cosit, Ci să rupă cerul — celor ce viețuesc nemernic omoară pe orfan — omoară și pe îmbogățit. Ridică furtuna roșie și mare Să astupe cetățile blestemate Să înnece, întreaga mare IV. Tind că numai în Rău e dreptate STATUI ALBE. Cu fiecare aniversare, gândul nostu frământat, rătăcit și van, se oprește în față fantomelor ce din trecut rămân să înfrunte nemurirea, pe când noi gloată, trecem în sbucium deșert. Căci nu odată morții trăesc mai mult decât noi, viețuitorii. Și nu odată bătrânii de odinioară, sunt mai tineri decât posaca noastră tinerețe. Dar nu numai pe mormintele bătrânilor crește buruiana uitării, ci și în sufletele noastre soaetii au înăbușit locul lor. Uităm prea des, uităm prea repede, uităm prea mult tot ce e frumos, — cu tot atâtă vinojie, cu câtă înțelegem să ne păstrăm bolnave ori, scormonind cu plăcere tot ce e gunoi ori păcătoșenie în jurul nostru, a Astfel în loc sufletul să culeagă rouă curată a amintirilor, ne bucurăm de câte ori aproapele nostru a săvârșit o mișelie ce-o credem întrecând pe a noastră. Așa risipim o viată ce nu mai are întoarcere. Nu știm să admirăm, nu știm să iubim, nu știm să iertăm. Poate de aceia, astăzi încercările rare ale oamenilor poltici de a face literatură sa t jalnice, iar încercările literaților de a face politică au fost rele. Noroi și mediocritate, greșeli uriașe sau parveniri josnice au sancționat nereușita, afară de câteva temperamente mari, pe care nu avem căderea a le aprecia, fiind încă subt lumina orbitoare a actualității. Trecutul însă a reprezintat o pleiadă întreagă de suflete mari, cărora poate azi ar trebui mai bine să le înțelegem calea armonioasă până chiar în rătăciri. Și între ei , pomenirea a cincizeci de ani de la somnul groapei, trebue să înalțe vânjoasă astăzi, statuia albă a lui Eliade Rădulescu. Suntem asemeni sălbatecilor, ce în primele zile ale omenirei, în lupta cu fiarele codrului, își smulgeau din morminte osul părinților și făceau din el armă de luptă. După epocile de aur și piatră, iată ne copiii unei noui trepte de propășire, în care din morminte e nevoie, să strângem rămășița gândurilor și cu astei de înarmare să călcăm mai departe în noapte. Proza noastră sarbădă e neputincioasă în a rechema pentru tot, Pe cel ce înfruntând zâmbetul sceptrilor plictisiți de azi, credea în libertate fără să fie un naiv și lupta în numele libertăți, fără să fie un arivist. „Bătrânii“ cu toate despuierile morții, și,cu toate profanările progresului, păstrează și una frumusețe de a fi tăit tot atât de nobil vara, pre cât de înalte le-au fost și gândurile.