Gazeta de Duminică, decembrie 1997 - ianuarie 1998 (Anul 1, nr. 1-2)

1998-01-15 / nr. 2

Nr.2 2, 15 ianuarie 1998 GAZETA DE DUMINECA "EMINi­ESCI­ AL ‘m‘TV.%0%, ÎNCEPATUl KILUX 9­ 0AST%JE 1 f .V­A. Ti Jk statornici și neclintiți în crezurile lor. Acești * V * "obscuri", adică lăsați în uitare, deși ei țineau LUI EMINESCU greul , nu ieșeau din matca vieții lor spirituale. Numai Eminescu, ca și Hașdeu în epoca sa, putea Noi ne aflăm, spiritual, în Constelația sufletești, ca cei "însemnați", nu adaptau cu Eminescu, în care viețuim de la ivirea lui pe acest ușurință năravurile și obiceiurile de aiurea, pământ, și vom viețui, generații înainte, până nefolositoare pentru buna noastră rânduială, când se va ivi un nou Eminescu. Eminescu este al nostru al tuturor începuturilor noastre, în grai, în credință, în datină și în argumentul suprem de a fi noi înșine în spațiu și în timp. El a fost și este răsăritul de conștiință al neamului său, chemat să se rânduiască la locul de mai sus, alături de alte neamuri. Încrederea sa în tot ce "mișcă-n țara asta", încrederea sa în formele de început, sănătoase, ale națiunii sale - acelea care au pecetluit o ordine și o credință între alte națiuni ale Europei, dându­­le pilde de credință și bărbăție în apărarea moștenirilor lăsate nouă de Dumnezeu - stă mărturie de netăgăduit că viețuim încă în Constelația lui Eminescu. Mai mare și mai bogată moștenire nu ne putea da Dumnezeu. De aceea, la fiecare jumătate de ianuarie a anului, în ziua de 15 ianuarie, ziua când el s-a ivit pentru noi, ne amintim altfel de el, de parcă ar fi printre noi, de parcă l-am auzi murmurând un îndemn de bine pentru toți, pentru cei mulți pe care i-a iubit, poate ca nimeni altul, promova și înțelege acest ultim adevăr, încât, întorcându-se cu recunoștință spre cei "obscuri", necunoscuți, Eminescu scria în veacul trecut: "țăranul reprezintă capitalul biologic și spiritual al națiunii". Era el prin aceasta un conservator depășit, desuet, cum repede l-au etichetat criticii lui? E de gândit încă. Dar e știut că popoarele sedentare, care moștenesc un pământ, nu-1 cuceresc, moștenesc acel pământ de nu se știe când, sau deodată cu frunza și iarba, produc un asemenea om înrădăcinat în țărâna lui. Eminescu 2. "NU POȚI ÎNȚELEGE PE CEI ÎNSEMNAȚI DACĂ NAI SIMȚIT ADÂNC PE CEI OBSCURI" Așa grăia Măria Sa, Eminescu. Pentru el, cei "obscuri" erau cei mulți și buni, dar uitați de cei însemnați, de cei sus-puși. El vedea în cei "obscuri" pe cei luminați de dreapta credință, a fost străfulgerat de acest adevăr prin care el devine al tuturor începuturilor noastre. 3. "UN POPOR MIC SE ÎNCHINĂ, DAR NU SE SUPUNE..." Sunt cuvintele lui mari. Cuvintele lui Eminescu, care vor să spună că închinarea este un act de noblețe spirituală, dar supunerea e abdicarea de la acea noblețe. Te închini, lui Dumnezeu, iar după acest obicei creștin te închini și semenului când îl primești la tine în casă. Te închini și vecinului tău, arătându-i puterile tale lăuntrice, superioare, dar nu te supui lui. De aceea este atât de actual și mereu ac­tual Eminescu. De aceea scrie el: "vom închide ochii și vom asculta glasul firii noastre căci, la popoarele sănătoase, sunt vremi în care și bătrânii sunt cuprinși de avântul tinereții lor." Deci nu prin exclusivism, nu prin izolare, nu prin decimarea fizică și spirituală a celorlalți, din jurul tău, care și ei sunt prinși în formele vieții lor specifice, care dau viață omenirii celei mari, ci închinându-se în fața lucrurilor bune și mari pe care le fac, și făcând și noi și mai bine, poate, decât ei, numai așa nu vom fi supuși și niște supuși. Europa de azi, cu năzuințele ei, am zice, îl actualizează și-l cultivă pe Eminescu. Fiecare popor al Europei, mai mic sau mai mare, pune mâna pe inimă și se închină celuilalt, dar nu pentru a se supune și a fi umilit, ci pentru a se înălța în frăție și asemănare. Adevărul acesta îl trăim noi în Constelația lui Eminescu, cel pe care-l numim al tuturor începuturilor noastre. Vasile Vetișanu EMINESCU ÎN SĂLAJ? Au călcat pașii lui Eminescu pământul sălăjean? - urmare din pag. 1 -motiv pentru care a fost persecutat de vechiul regim, ce rezerva luna ianuarie numai pentru*"somitățile" roșii, la putere. Iată, acum, că alți oameni ai locului, baciu Grăviluț Nicolae și nana Găvriluț Marie, în casa cărora m-am aflat în 4 ianuarie a.c., ajunși la vârsta de 74 ani, mi­au mărturisit că bătrânii dinaintea bătrânilor lor țineau minte și grăiau cu lacrimi în ochi că Ioniță Bădescu, pruncul preotului Bădescu, venea la Răstolț, pe furiș, cu un domn mare, Eminescu, fiind tare buni prieteni, îi ascultam pe cei doi cuprins de fiorul mărturisirii lor și de bucuria ce o simțeau că pot primi și spune aceste lucruri în casa lor, binecuvântată de Dumnezeu cu de toate. Să trecem și peste aceste mărturisiri, dar avem dreptul să spunem că pașii spirituali ai lui Eminescu au călcat pământul sălăjean mai mult, poate, decât alte pământuri, datorită marii lui prietenii cu sălăjeanul Ioniță Scipione Bădescu. Acesta din urmă avea un frate, la Măieriște, în Sălaj, pe Simion Bădescu, la care venea mereu, și tot pe furiș, fiind urmărit. Se întâlnea cu fratele său și câțiva oameni la Casa din Măieriște, aflată vizavi de Biserică (azi casa e în paragină, părăsită). Acolo trăgeau perdelele groase să nu se vadă afară lumină și să nu- i audă jandarmii ce patrulau pe uliți, în timp ce Ioniță Scipione Bădescu le vorbea de prietenul lui, Eminescu, de dragostea acestuia pentru ardeleni, de parcă era ardelean, de suferințele lor. Casa aceea ar putea fi acum Casă-muzeu, un semn al neuitării, căci zidurile ei au auzit multe. Pe astfel de trasee, mai mult sau mai puțin romantice, căci erau pline de așteptări și năzuinți în mai bine, ipoteza că geniul suprem al acestui neam, Eminescu, și că pașii acestui geniu suprem au călcat pământ sălăjean, devine credibilă.

Next