Gazeta Învățământului, 1950 (Anul 2, nr. 40-91)
1950-01-06 / nr. 40
r 2 Controlul muncii directorului și consiliului pedagogic din școală Una dintre cele mai importante probleme ale inspectării școlilor este aceea a controlului conducerii școlii și a consiliului pedagogic. Controlul conducerii școlii trebue sa urmărească îndeplinirea legii in legătură cu învățământul general, calitatea cunoștințelor, organizarea muncii educative și starea disciplinei elevilor. Fără îndoială că nu se poate controla conducerea școlii, fără să se studieze întregul proces pedagogic din școală. Dar, pe lângă studierea procesului pedagogic și pe lângă controlul muncii profesorilor, trebue să se acorde atenția cuvenită și inspectării muncii directorului. Aceasta este una din sarcinile principale ale inspectorilor, înțelegerea și realizarea directivelor Partidului și ale Guvernului referitoare la învățământul general, nivelul politic-ideologic al educației elevilor, rolul directorului în ridicarea nivelului politic al profesorilor, relațiile conducătorilor școlii cu organizațiile de pionieri și de comsomoliști, atenția pe care o dă școala muncii cu părinții — iată numai câteva din problemele a căror interpretare și rezolvare caracterizează pe directorul școlii din punctul de vedere al calităților lui de conducător politic. Deasemeni, inspectorul trebue să verifice pe loc, în timpul muncii, după rezultatele ei reale, calificarea pedagogică a directorului, priceperea lui de a organiza activitatea colectivă, munca instructivă, educativă și metodologică, organizarea schimbului de experiențe între profesori, observarea la timp a lipsurilor în muncă și înlăturarea lor, etc. In prima zi a vizitării școlii, inspectorul trebue să ceară directorului o caracterizare a activității școlii. Apoi, el trebue să se intereseze de sistemul de conducere a școlii de către director : cum conduce el școala, care e linia de orientare pe care i-o dă, cum împarte munca, cum controlează activitatea profesorilor și cum îi ajută, cât de operativ știe să lucreze. Inspectorul trebue să-și concentreze atenția asupra planului concret de muncă al directorului pentru un viitor apropiat (o lună, un trimestru). Unii inspectori nu cer directorului plan de activitate, socotind că, în fond, toate acțiunile școlii sunt oglindite în planul general școlar. Lucrul acesta nu este just. In planul general școlar se spune, de exemplu: „E necesar să se dea un ajutor sistematic profesorilor începători, în vederea îmbunătățirii calitative a lecțiilor”. Aici nu se arată însă ce a făcut directorul, în calitatea lui de conducător al școlii, pentru a organiza ajutorarea profesorilor Începători. Dar când în planul directorului citim : „profesorul M. trebue să fie ajutat în alcătuirea planurilor calendaristice” sau „profesorul V. trebue să fie convins de necesitatea de a introduce la lecțiile sale material demonstrativ”, sau „se va stabili împreună cu profesorul K. tema lucrării lui metodologice în cercul de studii pe obiecte” sau „se va atașa pe lângă profesorul A. profesorul evidențiat P., pentru a-i veni în ajutor”, vedem că măsura generală „ajutorarea profesorului începător pentru a-și îmbunătăți calitatea lecțiilor” se transformă într-o serie de măsuri operative, concrete ale directorului. Iată un alt exemplu: Inspectorul controlează planificarea muncii directorului, referitoare la întărirea disciplinei în școală. Dacă directorul spune că problema aceasta s’a pus și indică punctul din planul general al școlii, „se va munci sistematic și perseverent pentru organizarea disciplinei și a ordinei stricte în școală’? — inspectorul nu află nimic din această formulare. Nu se vede încă ce măsuri s’au luat și care este activitatea specială a directorului. Insă dacă citește în planul directorului însemnări concrete, ca de exemplu: „Să mi se aducă la cunoștință în fiecare zi de către diriginții de clasă, de către responsabilii organizatorici ai claselor și de către profesori cazurile de călcare a disciplinei și să se ia imediat măsurile corespunzătoare ; a revizui la data cutare corpul profesorilor de serviciu și a completa sau a elabora la data cutare o. Instrucțiune cu privire la zilele de serviciu ale elevilor; a ține la data cutare o ședință de consfătuire cu diriginții claselor și a le da instrucțiuni în privința stabilirii responsabilității elevilor în menținerea disciplinei; la ședința de consfătuire a responsabililor organizatorici ai claselor, de la data cutare, să se prezinte comunicarea celor mai bune clase referitoare la respectarea regulamentului, la conduită și la ordine” — atunci inspectorul își poate da seama că acest director știe că nu este suficient să noteze doar „a duce lupta pentru consolidarea disciplinei”, ci propune anumite măsuri operative. O problemă importantă este deasemeni urmărirea concluziilor trase de directorul școlii cu privire la profesorii din școala lui, această arată în ce măsură directorul își cunoaște cadrele pedagogice și dacă studiază activitatea lor după un sistem anumit. Inspectorul trebue să se intereseze dacă directorul cunoaște nivelul politico-ideologic al profesorilor, pregătirea lor pedagogică în general, pregătirea la materia respectivă, participarea la activitatea metodologică, calitatea cunoștințelor elevilor acelor profesori, priceperea cu care stăpânește colectivul de copii și obține o disciplină consimțită în timpul lecțiilor precum și urmărirea activității lor sociale. Deasemeni, este important să se cunoască în ce măsură directorul îi ajută pe profesorii tineri, începători și cu puțină experiență, deoarece aceasta este una din cele mai însemnate probleme ale conducerii școlii. Inspectorul trebue să controleze organizarea acestui ajutor, să vadă dacă directorul dă îndrumări directe în urma asistării la lecții, dacă atașează pe lângă profesorii tineri cadre experimentate sau organizează pentru ei manifestări în afară de școală, în asociațiile metodologice și în cercurile de studii pe obiecte. Inspectorul trebue să intre în clasă însoțit de director și să discute împreună cu el lecțiile la care asistă. Apoi îi va da profesorului inspectat posibilitatea , a-Și exprima părerea și numai după aceasta îi va comunica părerea directorului și a lui însuși. Dacă directorul este recent numit, inspectorul este dator să-i dea instrucțiunile cuvenite cu privire la supravegherea și analiza lecțiilor. Inspectorul trebue să studieze, cu toată seriozitatea, problemele privitoare la conducerea colectivului pedagogic de către director. Sunt unele școli în care profesorii nu alcătuesc un asemenea colectiv, ci lucrează fiecare după bunul lor plac. Colectivul pedagogic nu trebue să reprezinte pur și simplu totalitatea profesorilor unei anumite școli. Conducerea școlii are datoria să închege cadrele didactice într-un colectiv, pentru a putea rezolva astfel problemele ivite în muncă și a organiza activitatea școlii. Inspectorul care cercetează conducerea colectivului trebue să vadă dacă toți profesorii sunt atrași la întocmirea planului școlar general și dacă directorul își planifică îndrumarea activității consiliului pedagogic. Ce anume trebue să aibă în vedere inspectorul atunci când controlează conținutul activității consiliului pedagogic ? El va urmări cum se alcătuește ordinea de zi pentru ședințele consiliului pedagogic, ce probleme se aleg, cât de interesate și importante sunt ele din punctul de vedere al îmbunătățirii muncii în școală, cât de necesar este acest lucru pentru majoritatea profesorilor, dacă aducerea în discuție a anumitor probleme este bine întemeiată, care este nivelul referatelor și al discuțiilor din cadrul consiliului, care sunt hotărîrile luate și cum este urmărită îndeplinirea lor, cum se face critica și autocritica la ședințele consiliului, cum se leagă problemele discutate de condițiile specifice din școală și în ce măsură oglindesc ele problemele care frământă școala. Toate acestea trebue să le aibă în vedere inspectorul atunci când controlează activitatea consiliului pedagogic. El are datoria să urmărească traducerea în practică a hotărîrilor consiliului, să vadă în ce măsură ele leagă și organizează colectivul pedagogic, să cunoască îmbunătățirile pe care le aduce în școală activitatea consiliului și dacă el stimulează munca creatoare a profesorilor. Inspectarea și îndrumarea instituției preșcolare Controlul activității educative în grădinițele de copii nu este altceva decât controlul felului cum se pun în practică indicațiunile călăuzitoare și programele de educație a copiilor de vârstă preșcolară. Inspecția nu trebue să se facă numai atunci când se semnalează nevoia ei, sau numai atunci când, într'o grădiniță de copii s'a întâmplat ceva neplăcut. In aceste cazuri, desigur se va face inspecția necesară. Dar aceasta nu poate înlocui inspecția planificată. Deasemeni, nu trebue să se inspecteze, în primul rând, grădinițele de copii apropiate și în care se lucrează bine, iar la urmă cele mai slabe și mai îndepărtate. Se va ține seamă că acestea din urmă au mai multă nevoe de ajutor. Aceasta nu înseamnă că cele mai bune grădinițe de copii trebuesc lăsate fără control. Inspectarea lor este necesară pentru studierea răspândirea experiențelor pozititive și pentru ca educatoarele să nu se culce pe laurii câștigați, încetând de a-și perfecționa munca. Sarcina principală a inspectorului, atunci când inspectează grădinițele de copii, constă în a stabili cum se realizează desvoltarea multilaterală a copilului și dacă educatorii grădiniței de copii se conduc în munca lor după „îndrumător". Pentru ca inspecția să dea rezultate pozitive ea trebue făcută cu seriozitate și, mai ales, pregătită cu multă grijă. Important este ca inspectorul să pătrundă în esența procesului pedagogic, să deosebească ce este esențial de amănunte, să știe să analizeze faptele observate, se sesizeze inovațiile sau defectele tipice și să descopere cauzele lor. Din studierea activității inspectorilor precum și din practică, se știe că analiza procesului pedagogic cere multă pricepere. Nu sunt juste procesele de inspecție în care se descriu activitățile și jocurile copiilor, se constată faptele în sine, dar nu se scot la iveală cauzele lipsurilor constatate și nu se fac aprecieri asupra celor observate. Caracterul activității educative nu trebue descris superficial, la întâmplare, fără să se analizeze conținutul ei, fără să se facă propuneri practice concrete. Inspecția începe cu o discuție între inspector și conducătoare. Conducătoarea face o dare de seamă asupra situației grădiniței de copii : numărul copiilor, structura cadrelor, activitatea educativă pe grupe, activitatea cu părinții, baza materială a grădiniței. Odată cu aceasta, conducătoarea arată registrele cu numărul copiilor înscriși, planurile activității educative, precum și procesele verbale ale consiliilor pedagogice și ale consfătuirilor cu părinții.Din primele discuții se poate stabili care este colectivul de educatoare, care grupă de copii lucrează mai bine, asupra cărei laturi a activității educative trebue îndreptată atenția în timpul inspecției. Inspecția se face pe etape: cunoașterea generală a grădiniței de copii, prin cercetarea încăperilor și a înzestrării lor, a materialului didactic, a jucăriilor etc.; apoi se analizează ziua de lucru a fiecărei grupe, planul educatoarei și activitatea conducătoarei grădiniței de copii. La sfârșit, se formulează rezultatele inspecției, sub formă de proces verbal, care se discută cu colectivul pedagogic. In timpul deplasării, inspectorul trebue să aibă asupra sa instrucțiuni călăuzitoare, programul metodologic și alte materiale informative , lista cărților metodologice noi, articole, literatură pentru copii, modele pentru confecționare de material etc. Dacă inspecția se face perntru prima dată, este nevoe să se cerceteze, în prealabil, materialul existent în grădinița de copii, actele și dările de seamă anterioare. In inspecțiile următoare se va cerceta ce schimbări și ce îmbunătățiri au fost aduse în munca grădiniței. Pe baza datelor obținute, se schițează planul inspecției și se scot la iveală problemele cele mai importante. Nu este admis să se controleze numai un compartiment al activității. Se va observa, măcar în linii mari, întreaga situație. Având o idee generală asupra grădiniței de copii, inspectorul va trece la controlul situației sanitare a clădirii în întregime și a fiecărei încăperi în parte, a lingeriei copiilor, a hainelor, a paturilor, a veselei, observând cu atenție ordinea din grădinița de copii. Inspectorul trebue să cerceteze cu seriozitate dacă regulile higienice sunt respectate, cerând o curățenie absolută. In special, trebue cercetată cu grijă situația camerelor grupelor de copii. Pentru aceasta trebue să se stabilească dacă copiii au fost repartizați rațional, mai ales în grupele de copii mai mici, dacă încăperea grupei este bine luminată și dacă perdelele nu împiedică pătrunderea luminei. In ceea ce privește mobilierul, se va observa dacă el corespunde cu statura copiilor. Inspectorul trebue să recomande ca fiecare grupă să aibă cel puțin două dimensiuni de scaune și mese, să dea sfaturi privitoare la așezarea mobilierului în cameră, ținându-se seama de lumină, să arate educatoarei tinere care este ținuta bună a unui copil la masă, etc Inspectorii trebue să se intereseze, de asemeni, de tot utilajul pedagogic: colțul naturii, inventarul în legătură cu exercițiile fizice, dimensiunile instalațiilor mari (scărițele, pereții, scaunele pentru gimnastică, paralele etc.) și să observe dacă sunt folosite bine la lecții și în orele libere ale copiilor. Unii inspectori, în procesele verbale de inspecție, se rezulmă a constata ce jucării se găsesc în grădinițe de copii, dar nu se mai interesează dacă aceste jucării satisfac cerințele copiilor de diferite vârste, dacă copiii se joacă cu aceste jucării, sau ele sunt așezate în „colțurile cu jucării", servind numai ca ornament. In timpul inspectării materialului didactic, trebue să se stabilească dacă el se găsește în cantitate suficientă așa cum este indicat în „îndrumător". Materialul intuitiv, care are ca scop să familiarizeze pe copii cu natura înconjurătoare și cu viața socială (tablouri, albume, cărți, diapozitive etc.) trebue analizat din punct de vedere ideologic, dacă el corespunde vârstei și înțelegerii copiilor și dacă este în conformitate cu cerințele „îndrumătorului". Inspectarea materialului pedagogic trebue să fie însoțită de instrucțiuni și sfaturi. Astfel, dacă o conducătoare nu știe ce material intuitiv este necesar pentru copiii care învață limba maternă, sau nu știe cum să organizeze colțul gospodăresc în grupele de copii mai mari, este necesar ca inspectorul să dea indicațiile corespunzătoare. Indicațiile și observațiile nu trebuesc făcute în prezența copiilor pentru a nu știrbi din autoritatea educatoarei. Inspectorul nu va întrerupe activitatea grădiniței decât în cazurile în care sunt încălcate cerințele pedagogice, când se constată că educatoarea nu este pregătită, că face greșeli mari metodologice, sau când este neatentă față de copii. In aceste cazuri, inspectorul trebue să dea sfaturi, să indice procedeul metodologic cel mai potrivit, sau, dacă e cazul, să recomande educatoarei să se folosească de material didactic suplimentar. La cursul de fiziologie in anul II al Institutului de medicină veterinară din Kazahstanul I sovietic In U.R.S.S., sportul cunoaște o uriașă desvoltare in școlile de toate gradele. In clișeu : Elevele Galina Hacico și Inna Valic pe terenul de sport al școlii de fete nr. 635. învățământul superior în Cazahstanul sovietic Puterea sovietică a deschis poporului cazah drumul spre știința și cultura modernă. Tinerii și tinerele din Kazahstan își pot face acum studiile in orice așezământ de învățământ superior din Uniunea Sovietică. Ei pot deveni ingineri, agronomi, pedagogi, colaboratori științifici. Republica din Cazahstan dispune, în acest scop, de toate condițiile necesare. Până la Revoluția din Octombrie în Kazahstan nu a existat niciun așezământ de învățământ superior, iar acum funcționează 25 de asemenea așezăminte. Printre acestea sunt institutul zooveterinar, cel de limbi străine, cel de cultură fizică și altele. In capitala Kazahstanului, Alma-Ata, în apropiere de parcul central, se înalță o clădire înaltă, frumoasă, cu coloane albe. înainte, fusese aici un liceu pentru copiii funcționărilor țariști. Niciun cazah nu trecuse pragul acestei instituții. Acum, această clădire se bucură de mare faimă în sânul tineretului cazah. Aici funcționează Universitatea cazahă de stat. Sute de tineri cetățeni ai republicii își fac studiile între zidurile ei. Universitatea cazahă e cel mai mare centru de învățământ al republicii. Ea are facultăți care pregătesc cadre în domeniul a 20 de specialități: matematicieni, fizicieni, biologi, chimiști, zoologi, istorici, jurnaliști ș. a. Cei mai de seamă oameni de știință ai republicii, ca de pildă profesorul Muhtar Auezov, scriitor și laureat al premilor Stalin, profesorul Loscar Kenesbaev și președintele Academiei de Științe cazahe, Daniș Satpaev, profesează în sânul acestei universități. Studenții au la dispoziția lor 40 de cabinete și laboratoare bine înzestrate, o grădină botanică, o bibliotecă ce numără peste 350 mii volume, lucrări științifice, pedagogice și literare. Institutul de mine este foarte popular în rânduile tineretului cazah. Până la revoluție, cazahii n’au avut nici cea mai mică idee despre bogățiile tăinuite de subsolul cazahstan. Acum, absolvenții Institutului de mine descoperă ei înșiși noi zăcăminte de minerale. Unul din cele mai mari așezăminte de învățământ superior ale Republicii este Institutul Agricol. Acesta preși gătește specialiști în domeniul agriculturii (12 diferite profesii). Peste o mie de agronomi, care au absolvit acest institut, lucrează în agricultura cazahstană. Ei dau un prețios ajutor colhoznicilor în lupta lor pentru obținerea unor recolte bogate. In primii ani ai puterii sovietice, când fusese adoptată legeamântul referitoare la învățăprimar obligatoriu, Cazahstanul nu avusese pedagogi care să poată preda în limba maternă a poulației. In prezent, Republica dispune de o întreagă armată de învățători și profesori bine pregătiți. Toți aceștia și-au făcut studiile în timpul puterii sovietice. In anul trecut, de pildă, 1200 cazahi au absolvit școlile superioare de pedagogie. Au fost create în Republică — și funcționează cu succes — 14 așezăminte pedagogice, printre care 2 institute care pregătesc profesoare din rândurile tinerelor cazahe, un fenomen deosebit de fată îmbucurător în viața acestei republici, în cadrul căreia, înainte de revoluție, femeile nu avuseseră niciun fel de drepturi și fuseseră cu totul neștiutoare de carte. In institutele feminine, studentele au deplină întreținere din partea statului, fapt care contribue mult la desfășurarea favorabilă a studiilor lor. In Kazahstan, unde științei de carte a populației nu atingea înainte proporția de 2-3 la sută, învățământul superior se desvoltă pe an ce trece, luând un avânt din ce în ce mai mare. Iată o dovadă strălucită a victoriilor de importanță mondială ale orânduirii socialiste, a triumfului repurtat de politica națională leninist-stalinistă. Aidamian Rimanov Sărbătorirea celor 100 de ani de la nașterea lui Mihail Eminescu are loc astăzi în condiții istorice cu totul deosebite, când, prin lupta oamenilor muncii sub conducerea clasei muncitoare și a Partidului ei cât și prin ajutorul frățesc și neprecupețit al Marii Uniuni Sovietice, Patria noastră construește socialismul, ocupând astfel un post avansat în lupta dusă de întreaga omenire progresistă în frunte cu bastionul păcii, U.R.S.S., împotriva putredei orânduiri capitaliste, ațâțătoare la nouă măceluri. Datorită acestor noui condiții, țara noastră, prin grija Partidului Muncitoresc Român, sprijinitorul și îndrumătorul culturii noastre, a creat pentru Centenarul lui Mihail Eminescu, un cadru de adevărată sărbătoare și a organizat manifestări culturale, expoziții, cercetări științifice, publicații, ca astfel întreg poporul să poată lua parte la comemorarea marelui său poet pe care critica reacționară și-a dat atâta silință să-l smulgă, să-l înstrăineze. De aceea, conferința tovarășului profesor I. Vitner despre „Locul lui Eminescu în literatură“, stabilind pe baze marxist-leniniste adevăruri până acum ascunse sau denaturate de istoria literară burgheză, ridicând probleme abia atinse sau complet ignorate de critica burgheză, aduce un aport însemnat la cunoașterea științifică a operei și vieții lui Mihail Eminescu și a întărit, desigur, dorința profesorilor și a specialiștilor de a cerceta, cu și mai multă însuflețire, de pe o poziție de clasă fermă, tezaurul progresist al culturii noastre din trecut. Pentru a înțelege rolul operei lui Eminescu în cultura noastră și locul pe care l ocupă în evoluția ei istorică, este necesar mai întâi a se arăta cât de falsă și primejdioasă este etichetarea lui Eminescu ca junimist de către istoria literară burgheză și, totodată, este necesar a dovedi cât de absurdă este teza reacționară a aceleeași istorii literare care socoate pe marele poet ca o apariție stranie în literatura noastră. Eminescu nu este un junimist, Eminescu nu este o apariție meteorică pe firmamentul nostru cultural, ci este un rod de mare preț al unei întregi evoluții a literaturii române, iată ce are de dovedit cercetarea științifică. Sunt bine cunoscute și numeroase mărturiile și documentele care dovedesc ura și disprețul manifestat de Mihail Eminescu față de Junimea și conducătorii ei. Anti-junimismul acestui poet îl găsim prezent nu numai in viața sa, ci și în opera sa, care, ce-i drept, suferă influența dăunătoare a Junimii din cauza lipsei de fermitate ideologică a poetului. „Putem spune — fără teamă de a emite o idee paradoxală — că Eminescu a debutat la „Cortvorbiri Literare“ ca anti - junimist“ și anume cu poezia „Epigonii", publicată în 1870. Această poezie este un răspuns și un atac, în acelaș timp, împotriva „Junimii“ și a mentorului „Convorbirilor Literare“, împotriva lui Titu Maiorescu. Eminescu prezintă în „Epigonii“, întreaga mișcare inițiată de „Junimea“ ca o perioadă de regres față de literatura de la 1848. „Și în finalul „Epigoniilor” poetul subliniază într’un mod remarcabil de just, corespondența strânsă dintre fenomenul literar și cel politico-social, arătând că măreția literaturii de la 1848 provenea din faptul că „lumea“ acelei epoci lupta pentru o orânduire nouă, mai bună, pe când lumea epocii sale este lipsită de orice perspectivă a viitorului, de orice dorință de mai bine, este în destrămare morală“. Reluând tradiția sănătoasă din epoca revoluționară burghezo-memocratică, Eminescu face din poezia sa un act de cunoaștere ,și nu un joc steril de sunete, așa cum preconizau adepții „artei pentru artă“, reacționara estetică maioresciană, pe care nu odată Eminescu o critică în versurile sale. „Spre deosebire de cântăreții servili ai lumii exploatatorilor, Eminescu a visat și a crescut într’o altă lume decât aceea dominată de burghezie și moșierime și a crezut în acest lucru cu ardoare, cu însuflețire. Poezia sa este rodul frământatei conștiințe a poetului ta fața spectacolului social, neînțeles în bună parte de dânsul, este rezultatul miilor de întrebări care i-au străbătut mintea lui în continuă și înfrigurată frământare după adevăr, însemnătatea lui Eminescu, într’o epocă în care gândirea oamenilor începe să fie torturată în patul procustian al ideologiei exploatatorilor, constă în faptul că s’a împotrivit acestui lucru, chiar dacă nu a reușit intru totul“. Dar nu numai atât, Eminescu atacă în critica sa socială fărădelegile claselor exploatatoare în genere, nefăcând deosebire așa cum ne spune dealtfel și I. Slavici, între conservatori și liberali, atunci când e vorba de păcatele omenești. „Eminescu este de multe ori un derutat și un confuz ideologic dar nici o clipă nu este filistin. Ipocrizia claselor exploatatoare el a pălmuit-o nu de puține ori“. Cu toate numeroasele dovezi concrete ale anti-junimismului său, Eminescu, nu fără motive bine chibzuite, a fost înfățișat cu perseverență ca un junimist de către critica burghezo-moșierească. Dar locul dovedit științific în literatura noastră nu este acel în care s-a închis critica literară a claselor exploatatoare. A-l socoti pe Eminescu junimist numai fiindcă a fost membru al acestei societăți ieșene, înseamnă a privi fenomenul literar dintr’un punct de vedere strâmt, obectivist, care ascunde lupta de clasă și deci promovează politica reacționară a exploatatorilor. „Acest mit al „Junimii,“ creatoare de mari valori culturale trebuește dărâmat. Nu dușmanii poporului a căror ideologie o exprimă „Junimea“ au făurit tezaurul progresist al literaturii noastre, ci acei creatori, legați de masse, exprimând suferința și revolta lor împotriva oprimării burgheze și moșierești“. Autorul „Epigoniilor“ arată singur, chiar în această poezie, ce loc trebue să i se confere în istoria literaturii noastre. Scriind „Epigonii“, Eminescu și-a enumerat înaintașii literari, și-a desenat pe scriitorii al căror urmaș se considera. Acești scriitori militanți ai Revoluției de la 1848 unii în mod inconsecvent sau alții chiar trădând-o, mai reprezintă, începând cu V. Cârlova și Grigore Alexandrescu, și o etapă însemnată în evoluția romantismului românesc: începutul și desvoltarea perioadei de avânt revoluționar a burgheziei în ascensiune. „Aș vrea să subliniez faptul că noi nu avem încă până astăzi, un studiu complet sau chiar incomplet al romantismului literaturii noastre. Este o zonă pe care istoricii și criticii literari ai burgheziei au ocolit-o cu bună credință sau i-au deformat pur și simplu chipul în modul cel mai reacționar cu putință“. In procesul de formare a liricii lui Eminescu până să ajungem a-l găsi pe adevăratul Eminescu în toată amplitudinea și îngustimea totodată a conștiinței sale poetice, vom găsi elemente ale tuturor înaintașilor săi, de la Grigore Alexandrescu la Vasile Alecsandri. în Cercetând opera poeților citați „Epigonii“, constatăm că Eminescu este o etapă avansată a romantismului românesc și nu un ciudat meteor literar, așa cum l-a prezentat critica reacționară, care tămâindu-i ipocrit genialitatea, declarându-i o apariție stranie în literatura noastră și, prin aceasta, mai puțin român și mai mult universal, a vădit încă odată cosmopolitismul ei, disprețul ei pentru literatura Patriei noastre. In general, Eminescu a fost recunoscut ca un romantic, dar a fost văzut sau ca „produs tardiv al romantismului german“ sau ca „sinteză a romantismului european“. Eminescu însă nu este un produs cosmopolit al literaturii străine, ci este culmea și totodată sfârșitul romantismului nostru literar. „O genială analiză și caracteristică a romantismului face Lenin în lucrarea sa „Caracterizarea romantismului scrisă în 1897. Lenin economic“ studiază aici, printre altele, sistemul economistului Sismondi, pe care-1 prezintă ca o ilustrare a elementelor reacționare ale romantismului”. Sismondi face elogiul micii gospodării agricole și al meseriașilor și deplânge dispariția, în capitalism, a acestor pături de producători, elogiind protecția și sprijinul pe care-l găseau în corporațiile, și breslele orânduirii feudale. „Tocmai această greșeală, — scrie Lenin — dă romanticului calificația de reacționar pe deplin meritată și sub acest termen nu se înțelege dorința de a restaura pur și simplu instituțiile medievale, ci tocmai încercarea de a măsura noua societate cu etalonul patriarhal, tocmai dorința de a căuta un model, în orânduirea aceasta și în tradițiile sale învechite care nu corespund câtuși de puțin condițiilor economice noi, complet schimbate“. Și lămurind în continuare ce înțelege prin calificativele „mic burghez“ și „reacționar“, Lenin adaugă: „Acești termeni nu înseamnă numaidecât poftele egoiste ale tarabagiului sau dorința de a opri în loc desvoltarea socială și de a o întoarce înapoi. Acești termeni trădează punctul de vedere greșit al scriitorului respectiv, vorbesc de caracterul îngrădit al concepției și orizontului său care-l face să aleagă asemenea mijloace (pentru atingerea unui țel dealtfel foarte bun) care nu pot fi eficace în practică, care nu pot satisface decât pe micul producător, sau să servească de armă apărătorilor lui vechi“. Lenin subliniază însă în acelaș timp și latura pozitivă a doctrinei romantice. „Această doctrină a putut să relege foarte bine — scrie el — contradicțiile actuale ale condițiilor producției. Ea a demascat optimismul ipocrit al economiștilor. acțiunea distrugătoare a arătat industriei de mașini și a diviziunii muncii, a arătat procesul de concentrare a capitalurilor și a proprietății funciare, a văzut supraproducția și crizele ei și pieirea inevitabilă a micii burghezii și țărănimii ,a arătat mizeria în care trăește proletariatul, anarhia din producție, nedreptatea flagrantă în repartiția bogățiilor, războaiele industriale distrugătoare duse de națiuni între ele, destrămarea vechilor obiceiuri, a vechilor relații de familie și a vechilor naționalități“. Nu putem avea o imagine limpede a operei atât de complexe a lui Eminescu în lipsa acestor geniale indicații pe care ni le oferă clasicii marxism-leninismului. Eminescu este marele romantic, culmea pe care romantismul o atinge în literatura noastră, cu toate contradicțiile care caracterizează acest curent. Cu Eminescu începe marea agonie a romantismului nostru. In opera sa, în elementele morbide cărora începe să le acorde o prețuire exagerată, în elogiul morții și al descompunerii umane, se află germanele simbolismului. Pe de altă parte, critica socială, elementele realiste ale poeziei lui Eminescu vor fi desvoltate mai târziu, din ce în ce mai mult, de poeții legați de lupta clasei muncitoare. De aceea, lirica lui Eminescu constitue și o fază de tranziție de la romantism la realism. „Considerându-l o culme a literaturii noastre, noi nu trebue să evităm de a vedea panta, prăpăstioasă pe alocuri, a acestei culmi. După cum realizările mari ale romantismului sunt inseparabile de lipsurile sale, tot astfel noi nu trebue să ascundem sub faldurile bogate a ceea ce este avansat în poezia lui Eminescu, limitele sale și elementele sale înapoiate. Eminescu nu a înțeles și nu a știut să rezolve problemele mari pe care le-a ridicat în față-i viața socială și de aci decurg marile confuzii ale operei lui, atmosfera de decepție profundă de scepticism amar care domină o parte a liricii sale. Urând burghezia, el a criticat-o de pe pozițiile înapoiate ale moșierimii și de aici elogiul trecutului îndepărtat pe care-l face, al idilei patriarhale, de aci accentele îngust naționaliste și șovine care adumbresc sincerul său patriotism”. Studierea științifică, în lumina marxism-leninismului, a vieții și operei lui Mihail Eminescu, îi fixează locul în istoria literaturii noastre și dă posibilitatea de a face, din tot ce este înaintat în opera acestui mare poet, un bun de intensă circulație, pentru întreg poporul nostru muncitori . Locul lui Eminescu în literatura Conferința fov. L Vitner cu ocazia Centenarului lui Eminescu