Gazeta Învățământului, 1950 (Anul 2, nr. 40-91)

1950-01-06 / nr. 40

r 2 Controlul muncii directorului și consiliului pedagogic din școală U­na dintre cele mai importante pro­bleme ale inspectării școlilor este aceea a controlului conducerii școlii și a consiliului pedagogic. Controlul conducerii școlii trebue sa ur­mărească îndeplinirea legii in legătură cu învățământul general, calitatea cunoștin­țelor, organizarea muncii educative și sta­rea disciplinei elevilor. Fără îndoială că nu se poate controla conducerea școlii, fără să se studieze întregul proces peda­gogic din școală. Dar, pe lângă studierea procesului pedagogic și pe lângă controlul muncii profesorilor, trebue să se acorde atenția cuvenită și inspectării muncii di­rectorului. Aceasta este una din sarcinile principale ale inspectorilor, înțelegerea și realizarea directivelor Par­tidului și ale Guvernului referitoare la învățământul general, nivelul politic-ideo­logic al educației elevilor, rolul directoru­lui în ridicarea nivelului politic al profe­sorilor, relațiile conducătorilor școlii cu or­ganizațiile de pionieri și de comsomoliști, atenția pe care o dă școala muncii cu pă­rinții — iată numai câteva din proble­mele a căror interpretare și rezolvare ca­racterizează pe directorul școlii din punc­tul de vedere al calităților lui de condu­cător politic. Deasemeni, inspectorul trebue să verifice pe loc, în timpul muncii, după rezulta­tele ei reale, calificarea pedagogică a di­rectorului, priceperea lui de a organiza ac­tivitatea colectivă, munca instructivă, e­­ducativă și metodologică, organizarea schimbului de experiențe între profesori, observarea la timp a lipsurilor în muncă și înlăturarea lor, etc. In prima zi a vizitării școlii, inspectorul trebue să ceară directorului o caracteri­zare a activității școlii. Apoi, el trebue să se intereseze de sistemul de conducere a școlii de către director : cum conduce el școala, care e linia de orientare pe care i-o dă, cum împarte munca, cum contro­lează activitatea profesorilor și cum îi a­­jută, cât de operativ știe să lucreze. Inspectorul trebue să-și concentreze a­­tenția asupra planului concret de muncă al directorului pentru un viitor apro­piat (o lună, un trimestru). Unii inspec­tori­­ nu cer directorului plan de activitate, socotind că, în fond, toate acțiunile școlii sunt oglindite în planul general școlar. Lucrul acesta nu este just. In planul ge­neral școlar se spune, de exemplu: „E necesar să se dea un ajutor sistematic profesorilor începători, în vederea îmbu­nătățirii calitative a lecțiilor”. Aici nu se arată însă ce a făcut directorul, în calita­tea lui de conducător al școlii, pentru a organiza ajutorarea profesorilor Începă­tori. Dar când în planul directorului citim : „profesorul M. trebue să fie ajutat în al­cătuirea planurilor calendaristice” sau „profesorul V. trebue să fie convins de ne­cesitatea de a introduce la lecțiile sale material demonstrativ”, sau „se va stabili împreună cu profesorul K. tema lucrării lui metodologice în cercul de studii pe o­­biecte” sau „se va atașa pe lângă­ profe­sorul A. profesorul evidențiat P., pentru a-i veni în ajutor”, vedem că măsura ge­nerală „ajutorarea profesorului începător pentru a-și îmbunătăți calitatea lecțiilor” se transformă într-o serie de măsuri ope­rative, concrete ale directorului. Iată un alt exemplu: Inspectorul con­trolează planificarea muncii directorului, referitoare la întărirea disciplinei în școa­lă. Dacă directorul spune că problema a­­ceasta s’a pus și indică punctul din pla­nul general al școlii, „se va munci siste­matic și perseverent pentru organizarea disciplinei și a ordinei stricte în școală’? — inspectorul nu află nimic din această for­mulare. Nu se vede încă ce măsuri s’au luat și care este activitatea specială a di­rectorului. Insă dacă citește în planul directorului însemnări concrete, ca de exemplu: „Să mi se aducă la cunoștință în fiecare zi de către diriginții de clasă, de către res­ponsabilii organizatorici ai claselor și de către profesori cazurile de călcare a dis­ciplinei și să se ia imediat măsurile co­respunzătoare ; a revizui la data cutare corpul profesorilor de serviciu și a com­pleta sau a elabora la data cutare o. Instrucțiune cu privire la zilele de ser­viciu ale elevilor; a ține la data cutare o ședință de consfătuire cu diriginții claselor și a le da instrucțiuni în privința stabi­lirii responsabilității elevilor în menținerea disciplinei; la ședința de consfătuire a responsabililor organizatorici ai claselor, de la data cutare, să se prezinte comuni­carea celor mai bune clase referitoare la respectarea regulamentului, la conduită și la ordine” — atunci inspectorul își poate da seama că acest director știe că nu este suficient să noteze doar­­ „a duce lupta pentru consolidarea disciplinei”, ci propu­ne anumite măsuri operative. O problemă importantă este deasemeni urmărirea concluziilor trase de directorul școlii cu privire la profesorii din școala lui, această arată în ce măsură directorul își cunoaște cadrele pedagogice și dacă studiază activitatea lor după un sistem anumit. Inspectorul trebue să se intereseze dacă directorul cunoaște nivelul politico-ideo­logic al profesorilor, pregătirea lor peda­gogică în general, pregătirea la materia respectivă, participarea la activitatea me­todologică, calitatea cunoștințelor elevilor acelor profesori, priceperea cu care stăpâ­nește colectivul de copii și obține o dis­ciplină consimțită în timpul lecțiilor pre­cum și urmărirea activității lor sociale. Deasemeni, este important să se cu­noască în ce măsură directorul îi ajută pe profesorii tineri, începători și cu puțină experiență, deoarece aceasta este una din cele mai însemnate probleme ale condu­cerii școlii. Inspectorul trebue să contro­leze organizarea acestui ajutor, să vadă dacă directorul dă îndrumări directe în urma asistării la lecții, dacă atașează pe lângă profesorii tineri cadre­­ experimen­tate sau organizează pentru ei manifes­tări în afară de școală, în asociațiile me­todologice și în cercurile de studii pe o­­biecte. Inspectorul trebue să intre în clasă în­soțit de director și să discute împreună cu el lecțiile la care asistă. Apoi îi va da profesorului inspectat posibilitatea­­ , a-Și exprima părerea și numai după aceasta îi va comunica părerea directorului și a lui însuși. Dacă directorul este recent numit, in­spectorul este dator să-i dea instrucțiu­nile cuvenite cu privire la supravegherea și analiza lecțiilor. Inspectorul trebue să studieze, cu toată seriozitatea, problemele privitoare la con­ducerea colectivului pedagogic de către director. Sunt unele școli în care profe­sorii nu alcătuesc un asemenea colectiv, ci lucrează fiecare după bunul lor plac. Colectivul pedagogic nu trebue să repre­zinte pur și simplu totalitatea profesorilor unei anumite școli. Conducerea școlii are datoria să închege cadrele didactice în­­tr-un colectiv, pentru a putea rezolva ast­fel problemele ivite în muncă și a orga­niza activitatea școlii. Inspectorul care cercetează conducerea colectivului trebue să vadă dacă toți pro­fesorii sunt atrași la întocmirea planului școlar general și dacă directorul își pla­nifică îndrumarea activității consiliului pedagogic. Ce anume trebue să aibă în vedere in­spectorul atunci când controlează conți­nutul activității consiliului pedagogic ? El va urmări cum se alcătuește ordi­nea de zi pentru ședințele consiliului pe­dagogic, ce probleme se aleg, cât de in­teresate și importante sunt ele din punc­tul de vedere al îmbunătățirii muncii în școală, cât de necesar este acest lucru pentru majoritatea profesorilor, dacă adu­cerea în discuție a anumitor probleme este bine întemeiată, care este nivelul re­feratelor și al discuțiilor din cadrul consi­liului, care sunt hotărîrile luate și cum este urmărită îndeplinirea lor, cum se face critica și autocritica la ședințele con­siliului, cum se leagă problemele discutate de condițiile specifice din școală și în ce măsură oglindesc ele problemele care fră­mântă școala. Toate acestea trebue să le aibă în ve­dere inspectorul atunci când controlează activitatea consiliului pedagogic. El are datoria să urmărească traduce­rea în practică a hotărîrilor consiliului, să vadă în ce măsură ele leagă și organizea­ză colectivul pedagogic, să cunoască îm­bunătățirile pe care le aduce în școală activitatea consiliului și dacă el stimulea­ză munca creatoare a profesorilor. Inspectarea și îndrumarea instituției preșcolare C­ontrolul activității educa­tive în grădinițele de copii nu este altceva de­cât controlul felului cum se pun în practică indicațiunile călăuzitoare și programele de educație a copiilor de vârstă preșcolară. Inspecția nu trebue să se facă numai atunci când se semnalează nevoia ei, sau nu­mai atunci când, într'o grădi­niță de copii s'a întâmplat ceva neplăcut. In aceste cazuri, de­sigur se va face inspecția ne­cesară. Dar aceasta nu poate înlocui inspecția planificată. Deasemeni, nu trebue să se inspecteze, în primul rând, gră­dinițele de copii apropiate și în care se lucrează bine, iar la urmă cele mai slabe și mai în­depărtate. Se va ține seamă că acestea din urmă au mai multă nevoe de ajutor. Aceasta nu în­seamnă că cele mai bune gră­dinițe de copii trebuesc lăsate fără control. Inspectarea lor este necesară pentru studierea răspândirea experiențelor pozi­ti­tive și pentru ca educatoarele să nu se culce pe laurii câști­gați, încetând de a-și perfec­ționa munca. Sarcina principală a inspecto­rului, atunci când inspectează grădinițele de copii, constă în a stabili cum se realizează des­­voltarea multilaterală a copi­lului și dacă educatorii grădi­­niței de copii se conduc în munca lor după „îndrumător". Pentru ca inspecția să dea rezultate pozitive ea trebue fă­cută cu seriozitate și, mai ales, pregătită cu multă grijă. Important este ca inspectorul să pătrundă în esența proce­sului pedagogic, să deosebească ce este esențial de amănunte, să știe să analizeze faptele­ ob­servate, s­e sesizeze inovațiile sau defectele tipice și să des­copere cauzele lor. Din studierea activității inspec­torilor precum și din practică, se știe că analiza procesului pedagogic cere multă price­pere. Nu sunt juste procesele de inspecție în care se descriu activitățile și jocurile copiilor, se constată faptele în sine, dar nu se scot la iveală cauzele lip­surilor constatate și nu se fac aprecieri asupra celor obser­vate. Caracterul activității edu­cative nu trebue descris super­ficial, la întâmplare, fără să se analizeze conținutul ei, fără să se facă propuneri practice con­crete. Inspecția începe cu o discuție între inspector și conducătoare. Conducătoarea face o dare de seamă asupra situației grădini­ței de copii : numărul copiilor, structura cadrelor, activitatea educativă pe grupe, activita­tea cu părinții, baza materială a grădiniței. Odată cu aceasta, conducătoarea arată registrele cu numărul copiilor înscriși, planurile activității educative, precum și procesele verbale ale consiliilor pedagogice și ale consfătuirilor cu părinții.Din primele discuții se poate stabili care este colectivul de educatoare, care grupă de copii lucrează mai bine, asupra că­rei laturi a activității educati­ve trebue îndreptată atenția în timpul inspecției. Inspecția se face pe etape: cunoașterea generală a grădi­niței de copii, prin cercetarea încăperilor și a înzestrării lor, a materialului didactic, a jucă­riilor etc.; apoi se analizează ziua de lucru a fiecărei grupe, planul educatoarei și activita­tea conducătoarei grădiniței de copii. La sfârșit, se formulează rezultatele inspecției, sub for­mă de proces verbal, care se discută cu colectivul pedago­gic. In timpul deplasării, inspec­torul trebue să aibă asupra sa instrucțiuni călăuzitoare, pro­gramul metodologic și alte ma­teriale informative , lista cărți­lor metodologice noi, articole, literatură pentru copii, modele pentru confecționare de mate­rial etc. Dacă inspecția se face pern­tru prima dată, este nevoe să se cerceteze, în prealabil, ma­terialul existent în grădinița de copii, actele și dările de sea­mă anterioare. In inspecțiile ur­mătoare se va cerceta ce schimbări și ce îmbunătățiri au fost aduse în munca grădini­ței. Pe baza datelor obținute, se schițează planul inspecției și se scot la iveală problemele cele mai importante. Nu este admis să se contro­leze numai un compartiment al activității. Se va observa, mă­car în linii mari, întreaga si­tuație. Având o idee generală asu­pra grădiniței de copii, inspec­torul va trece la controlul si­tuației sanitare a clădirii în întregime și a fiecărei încă­peri în parte, a lingeriei copii­lor, a hainelor, a paturilor, a veselei, observând cu atenție ordinea din grădinița de copii. Inspectorul trebue să cerce­teze cu seriozitate dacă regu­lile higienice sunt respectate, cerând o curățenie absolută. In special, trebue cercetată cu grijă situația camerelor gru­pelor de copii. Pentru aceasta trebue să se stabilească dacă­­ copiii au fost repartizați rațio­nal, mai ales în­ grupele de copii mai mici, dacă încăperea grupei este bine luminată și dacă perdelele nu împiedică pătrunderea luminei. In ceea ce privește mobilierul, se va ob­serva dacă el corespunde cu statura copiilor. Inspectorul tre­bue să recomande ca fiecare grupă să aibă cel puțin două dimensiuni de scaune și mese, să dea sfaturi privitoare la așe­­­­zarea mobilierului în cameră, ținându-se seama de lumină, să arate educatoarei tinere care este ținuta bună a unui copil la masă, etc­ Inspectorii trebue să se inte­reseze, de asemeni, de tot uti­­­­lajul pedagogic: colțul naturii, inventarul în legătură cu exer­cițiile fizice, dimensiunile in­­­­stalațiilor mari (scărițele, pere­ții, scaunele pentru gimnastică,­­ paralele etc.) și să observe dacă sunt folosite bine la lec­ții și în orele libere ale copii­lor. Unii inspectori, în procesele verbale de inspecție, se rezu­­l­mă a constata ce jucării se gă­­sesc în grădinițe de copii, dar nu se mai interesează dacă a­ceste jucării satisfac cerințele copiilor de diferite vârste, dacă copiii se joacă cu aceste jucă­rii, sau ele sunt așezate în „colțurile cu jucării", servind numai ca ornament. In timpul inspectării materia­lului didactic, trebue să se sta­bilească dacă el se găsește în cantitate suficientă așa cum este indicat în „îndrumător". Materialul intuitiv, care are ca scop să familiarizeze pe copii cu natura înconjurătoare și cu viața socială (tablouri, al­bume, cărți, diapozitive etc.) trebue analizat din punct de vedere ideologic, dacă el cores­punde vârstei și înțelegerii copiilor și dacă este în confor­mitate cu cerințele „îndrumă­torului". Inspectarea materialului pe­dagogic trebue să fie însoțită de instrucțiuni și sfaturi. Astfel, dacă o conducătoare nu știe ce material intuitiv este necesar pentru copiii care învață limba maternă, sau nu știe cum să organizeze colțul gospodăresc în grupele de copii mai mari, este necesar ca inspectorul să dea indicațiile corespunzătoare. Indicațiile și observațiile nu trebuesc făcute în prezența co­piilor pentru a nu știrbi din au­toritatea educatoarei. Inspecto­rul nu va întrerupe activitatea grădiniței decât în cazurile în care sunt încălcate cerințele pedagogice, când se constată că educatoarea nu este pregă­tită, că face greșeli mari meto­dologice, sau când este nea­tentă față de copii. In aceste cazuri, inspectorul trebue să dea sfaturi, să indi­ce procedeul metodologic cel mai potrivit, sau, dacă e cazul, să recomande educatoarei să se folosească de material didactic suplimentar. La cursul de fiziologie in anul II al Institutului de medicină veterinară din Kazahstanul I sovietic In U.R.S.S., sportul cunoaște o uriașă desvoltare in școlile de toate gradele. In clișeu : Elevele Galina Hacico și Inna Valic pe terenul de sport al școlii de fete nr. 635. învățământul superior în Cazahstanul sovietic P­uterea sovietică a deschis poporului cazah drumul spre știința și cultura modernă. Tinerii și tinerele din Kazahstan își pot face acum studiile in orice așeză­mânt de învățământ superior din Uniunea Sovietică. Ei pot deveni ingineri, agronomi, pedagogi, colaboratori științi­fici. Republica din Cazahstan dispune, în acest scop, de toate condițiile necesare. Până la Revoluția din Oc­tombrie în Kazahstan nu a e­­xistat niciun așezământ de învățământ superior, iar a­­cum funcționează 25 de ase­menea așezăminte. Printre acestea sunt institutul zoove­­terinar, cel de limbi străine, cel de cultură fizică și altele. In capitala Kazahstanului, Alma-Ata, în apropiere de parcul central, se înalță o clădire înaltă, frumoasă, cu coloane albe. înainte, fusese aici un liceu pentru copiii funcționărilor țariști. Niciun cazah nu trecuse pragul a­­cestei instituții. Acum, această clădire se bucură de mare­­ faimă în sânul tineretului ca­zah. Aici funcționează Uni­versitatea cazahă de stat. Sute de tineri cetățeni ai re­publicii își fac studiile între zidurile ei. Universitatea cazahă e cel mai mare centru de învăță­mânt al republicii. Ea are facultăți care pregătesc cadre­­ în domeniul a 20 de speciali­tăți: matematicieni, fizicieni, biologi, chimiști, zoologi, isto­rici, jurnaliști ș. a. Cei mai de seamă oameni de știință ai republicii, ca de pildă pro­fesorul Muhtar Auezov, scri­itor și laureat al premilor Stalin, profesorul Loscar Ke­­nesbaev și președintele Aca­demiei de Științe cazahe, Da­niș Satpaev, profesează în sâ­nul acestei universități. Stu­denții au la dispoziția lor 40 de cabinete și laboratoare bi­ne înzestrate, o grădină bota­nică, o bibliotecă ce numără peste 350 mii volume, lucrări științifice, pedagogice și lite­rare. Institutul de mine este foarte popular în rânduile tineretului cazah. Până la re­voluție, cazahii n’au avut nici cea mai mică idee despre bogățiile tăinuite de subsolul cazahstan. Acum, absolvenții Institutului de mine descope­ră ei înșiși noi zăcăminte de minerale. Unul din cele mai mari a­­șezăminte de învățământ su­perior ale Republicii este Institutul Agricol. Acesta pre­și gătește specialiști în domeniul agriculturii (12 diferite pro­fesii). Peste o mie de agro­nomi, care au absolvit acest institut, lucrează în agricul­tura cazahstană. Ei dau un prețios ajutor colhoznicilor în lupta lor pentru obținerea u­­nor recolte bogate. In primii ani ai puterii so­vietice, când fusese adoptată legea­mântul referitoare la învăță­primar obligatoriu,­ Cazahstanul nu avusese pe­dagogi care să poată preda în limba maternă a poulației. In prezent, Republica dispune de o întreagă armată de învăță­tori și profesori bine pregătiți. Toți aceștia și-au făcut stu­diile în timpul puterii sovie­­tice. In anul trecut, de pildă, 1200 cazahi au absolvit școlile superioare de pedagogie. Au fost create în Republică — și funcționează cu succes — 14 așezăminte pedagogice, prin­tre care 2 institute care pre­gătesc profesoare din rân­durile tinerelor cazahe, un fenomen deosebit de fată îm­bucurător în viața acestei re­publici, în cadrul căreia, îna­inte de revoluție, femeile nu avuseseră niciun fel de drep­turi și fuseseră cu totul ne­știutoare de carte. In institu­tele feminine, studentele au deplină întreținere din partea statului, fapt care contribue mult la desfășurarea favora­bilă a studiilor lor. In Kazahstan, unde științei de carte a populației nu atin­gea înainte proporția de 2-3 la sută, învățământul supe­rior se desvoltă pe an ce tre­­­ce, luând un avânt din ce în ce mai mare. Iată o dovadă strălucită a victoriilor de im­portanță mondială ale orân­duirii socialiste, a triumfului repurtat de politica națională leninist-stalinistă. Aidam­ian Rimanov S­ărbătorirea celor 100 de ani de la nașterea lui Mihail Eminescu are loc astăzi în condiții istorice cu totul deosebi­te, când, prin lupta oamenilor muncii sub conducerea clasei muncitoare și a Partidului ei cât și prin ajutorul frățesc și ne­precupețit al Marii Uniuni So­vietice, Patria noastră construe­­ște socialismul, ocupând astfel un post avansat în lupta dusă de întreaga omenire progresistă în frunte cu bastionul păcii, U.R.S.S., împotriva putredei orânduiri ca­pitaliste, ațâțătoare la nouă mă­celuri. Datorită acestor noui condiții, țara noastră, prin grija Partidului Muncitoresc Român, sprijinitorul și îndrumătorul culturii noastre, a creat pentru Centenarul lui Mi­­hail Eminescu, un cadru de ade­vărată sărbătoare și a organizat manifestări culturale, expoziții, cercetări științifice, publicații, ca astfel întreg poporul să poată lua parte la comemorarea marelui său poet pe care critica reacționară și-a dat atâta silință să­­-l smul­gă, să-l înstrăineze. De aceea, conferința tovarășu­lui profesor I. Vitner despre „Lo­cul lui Eminescu în literatură“, stabilind pe baze marxist-leni­­niste adevăruri până acum as­cunse sau denaturate de istoria literară burgheză, ridicând pro­bleme abia atinse sau complet ig­norate de critica burgheză, adu­ce un aport însemnat la cunoaște­rea științifică a operei și vieții lui Mihail Eminescu și a întărit, desigur, dorința profesorilor și a specialiștilor de a cerceta, cu și mai multă însuflețire, de pe o poziție de clasă fermă, tezaurul progresist al culturii noastre din trecut. Pentru a înțelege rolul operei lui Eminescu în cultura noastră și locul pe care­ l ocupă în evo­luția ei istorică, este necesar mai întâi a se arăta cât de fal­să și primejdioasă este etiche­tarea lui Eminescu ca junimist de către istoria literară burghe­ză și, totodată, este necesar a dovedi cât de absurdă este teza reacționară a aceleeași istorii li­terare care socoate pe marele poet ca o apariție stranie în li­teratura noastră. Eminescu nu este un junim­ist, Eminescu nu este o apariție me­teorică pe firmamentul nostru cultural, ci este un rod de mare preț al unei întregi evoluții a literaturii române, iată ce are de dovedit cercetarea științifică. Sunt bine cunoscute și nume­roase mărturiile și documentele care dovedesc ura și disprețul manifestat de Mihail Eminescu față de Junimea și conducătorii ei. Anti-junimismul acestui poet îl găsim prezent nu numai in viața sa, ci și în opera sa, care, ce-i drept, suferă influența dău­nătoare a Junimii din cauza lip­sei de fermitate ideologică a poet­ului. „Putem spune — fără teamă de a emite o idee paradoxală — că Eminescu a debutat la „Cort­­vorbiri Literare“ ca anti - juni­mist“ și anume cu poezia „Epi­­­gonii", publicată în 1870. Acea­stă poezie este un răspuns și un atac, în acelaș timp, împotriva „Junimii“ și a mentorului „Con­vorbirilor Literare“, împotriva lui Titu Maiorescu. Eminescu prezintă în „Epigo­nii“, întreaga mișcare inițiată de „Junimea“ ca o perioadă de regres față de literatura de la 1848. „Și în finalul „Epigoniilor” poetul subliniază într’un mod re­marcabil de just, corespondența strânsă dintre fenomenul literar și cel politico-social, arătând că măreția literaturii de la 1848 pro­venea din faptul că „lumea“ ace­lei epoci lupta pentru o orândui­re nouă, mai bună, pe când lu­mea epocii sale este lipsită de orice perspectivă a viitorului, de orice dorință de mai bine, este în destrămare morală“. Reluând tradiția sănătoasă din epoca revoluționară burghezo-m­e­­­mocratică, Eminescu face din poezia sa un act de cunoaștere ,și nu un joc steril de sunete, așa cum preconizau adepții „ar­tei pentru artă“, reacționara es­tetică maioresciană, pe care nu odată Eminescu o critică în ver­surile sale. „Spre deosebire de cântăreții servili ai lumii exploatatorilor, Eminescu a visat și a crescut într’o altă lume decât aceea domi­nată de burghezie și m­oșierime și a crezut în acest lucru cu ar­­doare, cu însuflețire. Poezia sa este rodul frământatei conștiințe a poetului ta fața spectacolului social, neînțeles în bună parte de dânsul, este rezultatul miilor de întrebări care i-au străbătut mintea lui în continuă și înfri­gurată frământare după adevăr, însemnătatea lui Eminescu, în­tr’o epocă în care gândirea oa­menilor începe să fie torturată în patul procustian al ideologiei exploatatorilor, constă în fap­tul că s’a împotrivit ace­stui lucru, chiar dacă nu a reușit intru totul“. Dar nu numai atât, Eminescu atacă în critica sa socială fără­delegile claselor exploatatoare în genere, nefăcând deosebire așa cum ne spune dealtfel și I. Sla­vici, între conservatori și libe­rali, atunci când e vorba de pă­catele omenești. „Eminescu este de multe ori un derutat și un confuz ideologic dar nici o clipă nu este filistin. Ipocrizia claselor exploatatoare el a pălmuit-o nu de puține ori“. Cu toate numeroasele dovezi concrete ale anti-junimismului său, Eminescu, nu fără motive bine chibzuite, a fost înfățișat cu perseverență ca un junimist de către critica burghezo-moșie­­rească. Dar locul dovedit științi­fic în literatura noastră nu este acel în care s-a închis critica literară a claselor exploatatoare. A-l socoti pe Eminescu junimist numai fiindcă a fost membru al acestei societăți ieșene, înseam­nă a privi fenomenul literar din­­tr’un punct de vedere strâmt, o­­bectivist, care ascunde lupta de clasă și deci promovează politica reacționară a exploatatorilor. „Acest mit al „Junimii,“ crea­toare de mari valori culturale trebuește dărâmat. Nu dușmanii poporului a căror ideologie o ex­primă „Junimea“ au făurit te­zaurul progresist al literaturii noastre, ci acei creatori, legați de masse, exprimând suferința și revolta lor împotriva oprimării burgheze și moșierești“. Autorul „Epigoniilor“ arată sin­­­gur, chiar în această poezie, ce loc trebue să i se confere în isto­ria literaturii noastre. Scriind „Epigonii“, Eminescu și-a enu­merat înaintașii literari, și-a de­senat pe scriitorii al căror ur­maș se considera. Acești scriitori militanți ai Revoluției de la 1848 unii în mod inconsecvent sau alții chiar trădând-o, mai repre­zintă, începând cu V. Cârlova și Grigore Alexandrescu, și o etapă însemnată în evoluția romantis­mului românesc: începutul și desvoltarea perioadei de avânt revoluționar a burgheziei în as­censiune. „Aș vrea să subliniez faptul că noi nu avem încă până as­tăzi, un studiu complet sau chiar incomplet al romantismului lite­raturii noastre. Este o zonă pe care istoricii și criticii literari ai burgheziei au ocolit-o cu bună credință sau i-au deformat pur și simplu chipul în modul cel mai reacționar cu putință“. In procesul de formare a liri­cii lui Eminescu până să ajun­gem a-l găsi pe adevăratul Emi­nescu­ în toată amplitudinea și în­gustimea totodată a conștiinței sale poetice, vom găsi elemente ale tuturor înaintașilor săi, de la Grigore Alexandrescu la Vasile Alecsandri. în Cercetând opera poeților citați „Epigonii“, constatăm că Eminescu este o etapă avansată a romantismului românesc și nu un ciudat meteor literar, așa cum l-a prezentat critica reacțio­nară, care tămâindu-i ipocrit ge­nialitatea, declarându-i o apari­ție stranie în literatura noastră și, prin aceasta, mai puțin ro­mân și mai mult universal, a vădit încă odată cosmopolitismul ei, disprețul ei pentru literatura Patriei noastre. In general, Eminescu a fost re­cunoscut ca un romantic, dar a fost văzut sau ca „produs tardiv al romantismului german“ sau ca „sinteză a romantismului eu­ropean“. Eminescu însă nu este un produs cosmopolit al literatu­rii străine, ci este culmea și tot­odată sfârșitul romantismului no­stru literar. „O genială analiză și caracte­ristică a romantismului face Lenin în lucrarea sa „Caracteri­zarea romantismului scrisă în 1897. Lenin economic“ studiază aici, printre altele, sistemul eco­nomistului Sismondi, pe care-1 prezintă ca o ilustrare a elemen­telor reacționare ale romantis­mului”. Sismondi face elogiul micii gospodării agricole și al mese­riașilor și deplânge dispariția, în capitalism, a acestor pături de producători, elogiind protecția și sprijinul pe care-l găseau în corporațiile, și breslele orânduirii feudale. „Tocmai această greșeală, — scrie Lenin — dă romanticului calificația de reacționar pe deplin meritată și sub acest termen nu se înțelege dorința de a restau­ra pur și simplu instituțiile me­dievale, ci tocmai încercarea de a măsura noua societate cu eta­lonul patriarhal, tocmai dorința de a căuta un model, în orân­duirea aceasta și în tradițiile sale învechite care nu corespund câtuși de puțin condițiilor eco­nomice noi, complet schimbate“. Și lămurind în­ continuare ce în­țelege prin calificativele „mic burghez“ și „reacționar“, Lenin ad­augă: „Acești termeni nu în­seamnă numai­decât poftele egoi­ste ale tarabagiului sau dorința de a opri în loc desvoltarea so­cială și de a o întoarce înapoi. Acești termeni trădează punctul de vedere greșit al scriitorului respectiv, vorbesc de caracterul îngrădit al concepției și orizon­tului său care-l face să aleagă asemenea mijloace (pentru atin­gerea unui țel dealtfel foarte bun) care nu pot fi eficace în practică, care nu pot satisface decât pe micul producător, sau să servească de armă apărătorilor lui vechi“. Lenin subliniază însă în ace­laș timp și latura pozitivă a doc­trinei romantice. „Această doc­trină a putut să relege foarte bine — scrie el — contradicțiile actuale ale condițiilor producției. Ea a demascat optimismul ipo­crit al economiștilor. acțiunea distrugătoare a­­ arătat indu­striei de mașini și a diviziunii muncii, a arătat procesul de con­centrare a capitalurilor și a pro­prietății funciare, a văzut supra­producția și crizele ei și pieirea inevitabilă a micii burghezii și țărănimii ,a arătat mizeria în care trăește proletariatul, anar­hia din producție, nedreptatea flagrantă în repartiția bogățiilor, războaiele industriale distrugă­toare duse de națiuni între ele, destrămarea vechilor obiceiuri, a vechilor relații de familie și a vechilor naționalități“. Nu putem avea o imagine lim­pede a operei atât de complexe a lui Eminescu în lipsa acestor geniale indicații pe care ni le oferă clasicii marxism-leninis­­mului. Eminescu este marele roman­tic, culmea pe care romantismul o atinge în literatura noastră, cu toate contradicțiile care caracte­rizează acest curent. Cu Eminescu începe marea a­­gonie a romantismului nostru. In opera sa, în elementele morbide cărora începe să le acorde o prețuire exagerată, în elogiul morții și al descompunerii umane, se află germanele simbolismului. Pe de altă parte, critica socială, elementele realiste ale poeziei lui Eminescu vor fi desvoltate mai târziu, din ce în ce mai mult, de poeții legați de lupta clasei muncitoare. De aceea, lirica lui Eminescu constitue și o fază de tranziție de la romantism la rea­lism. „Considerându-l o culme a li­teraturii noastre, noi nu trebue să evităm de a vedea panta, pră­­păstioasă pe alocuri, a acestei culmi. După cum realizările mar­i ale romantismului sunt insepara­bile de lipsurile sale, tot astfel noi nu trebue să ascundem sub faldurile bogate a ceea ce este a­­vansat în poezia lui­ Eminescu, limitele sale și elementele sale înapoiate. Eminescu nu a înțeles și nu a știut să rezolve problemele mari pe care le-a ridicat în față-i viața socială și de aci decurg marile confuzii ale operei lui, atmosfera de decepție profundă de scepticism amar care domină o parte a liricii sale. Urând burghezia, el a criticat-o de pe pozițiile înapoiate ale mo­­șierimii și de aici elogiul trecu­tului îndepărtat pe care-l face, al idilei patriarhale, de aci accen­tele îngust naționaliste și șovine care adumbresc sincerul său pa­triotism”. Studierea științifică, în lumi­na marxism-leninismului, a vie­ții și operei lui Mihail Eminescu, îi fixează locul în istoria lite­raturii noastre și dă posibilitatea de a face, din tot ce este înain­tat în opera acestui mare poet, un bun de intensă circulație, pentru întreg poporul nostru muncitori . Locul lui Eminescu în literatura Conferința fov. L Vitner cu ocazia Centenarului lui Eminescu

Next