Gazeta Învățământului, 1965 (Anul 17, nr. 784-830)

1965-01-08 / nr. 784

Oameni ai școlii Atîtea drumuri... Intîmplarea a făcut să trec din nou podețul acela peste Trotuș, spre Plopu, cel mai mic și mai răzlețit dintre sa­tele cuprinse în matca așe­zării Dărmănești. Voiam să revăd chipul aproape ca de bunică al femeii despre care scrisesem cîndva. Ca autor, astfel de reîntâlniri pe po­teca anilor îți dezvăluie tot­deauna ceva nou din fina dinamică a vieții. Căci pe a­­ceastă vale a Trotușului, re­petarea drumurilor mi-a scos în față atît prefacerile rapide, spectaculoase, pro­prii vastelor panorame in­dustriale, cit și mișcări lăun­­trice, nemăsurate în kilome­tri și tone de construcție, dar fiind în aceeași măsură acte constructive. Așadar, o revăd. In cadrul ei intim de existență, în casa ei cea mare, cu sute de co­pii, închizînd ecourile a peste treizeci de ani de muncă. De creație aș spune mai degrabă. gîndindu-mă la opera vie, plămădită între cei patru pereți ai clasei, cu o rară și admirabilă energie. Filonul lăuntric s-a exterio­rizat în blîndețea sobră a li­niilor feței, în jurul și pu­terea de convingere a ochi­lor noptateci, în demnitatea și prietenia degajate din ce­le mai obișnuite gesturi. Așa cum arată, in memoria sau în închipuirea noastră, ta­bloul în cal de actori al în­vățătoarei. 1964 a scos-o din ceea ce părea anonimatul micului Plopu (neconsemnat pe harta țării, care domină unul din­tre pereții cancelariei) și i-a dăruit momentul unic al vieții : în marea sală de marmoră a Consiliului de Stat, Eugenia Moruzeanu a primit, din mina tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, ti­tlul de învățătoare emerită. Acestui moment de puter­nică surpriză și emoție , fiindcă nu-și imaginase vreodată că modesta ei mun­că ar merita și o altă răs­plată de cu­ însăși bucuria de a călăuzi copiilor), i-au primii pași ai urmat apoi, reacție in lanț, altele. Adu­se, în repetate r­înduri, de poștașul care trecea podețul peste Trotuș. Aflînd din zia­re vestea, mulți dintre foștii ei elevi, dintre care unora le și pierduse urma, i-au adresat scrisori de felicitare. Le am sub ochi și le par­curg odată cu învățătoarea. Își amintește de fiecare sem­natar, a cărui caligrafie o recunoașter­ dintr-o sută, fiindcă în rotunjimea acestor litere a intrat ceva din miș­carea intimă a propriului ei scris. Intr-una dintre misi­ve, printre mulțumiri pentru „primul drum și primele nă­zuințe“, un foarte tînăr coleg de învățămînt — pînă a fi chemat să-și facă stagiul militar fusese suplinitor la școala din Plopu — i se a­­dresează în calitatea ei de directoare a școlii, cerîndu-i o sumedenie de amănunte despre foștii lui elevi. Și (iar faptul ar merita tipărit cu litere groase) omul acesta tînăr trimite în Plopu, cu a­­ceeași poștă, alte 39 de scri­sori , cîte una fiecărui copil din catalogul clasei pe care a condus-o. Pentru un ceas, am fost și eu elevul Eugeniei Maru­zeanu. Cu greutate îmi făcu­sem loc într-una dintre în­gustele bănci. Cu bețișorul de hartă iși călăuzea elevii într-o călătorie imaginară, de-a luncu­l itinerarelor in­dustrializării. Apoi i-a lăsat pe copii să povestească des­pre munca și viața părinților lor — mineri, muncitori fo­restieri, petroliști din valea Trotușului, rîul care scaldă marginea satului. Iar eu simțeam că asist la o verita­bilă dezbatere despre viito­rul coteriilor mei ocazionali de clasă , despre atîtea drumuri pe care viața, ge­neroasă acum, copiilor dintr-un le deschide sat ano­nim, de unde, pînă în anii noștri, nu plecase nimeni spre învățămîntul superior. Și Eugenia Maruzeanu se gîndea, cred, la același lu­cru, povestindu-le copiilor despre atîtea interesante drumuri alese, în vremea din urmă, de către foștii ei șco­lari care au învățat tot aieri în aceleași bănci lustruite. Aveam apoi să răsfoiesc caietul de însemnări al în­vățătoarei. Memorie vie a școlii. De pe aceeași pagină, a unei singure zile, afli că s-a prezentat un diafilm despre Africa, că Eugenia Moruzeanu s-a dus pe seară la un elev bolnav, ca să-l pună la curent cu lecțiile, precum și o subliniere peda­gogică (ca idirectoare care a asistat la lecția unui învăță­tor), de felul: lungimea arcului „S-a predat de cerc S-a lucrat teoretic. Dacă se făcea o confruntare practică, lecția ar fi fost mai bine re­ținută“. Astfel de însemnări se interferează firesc, în pa­ginile aceluiași caiet, cu al­tele, consemnînd fapte de in­teres obștesc, din viața cea de toate zilele a satului. A avut loc o întilnire a tinere­tului cu un cunoscut miner, cerc al gospodinelor ; casa unei bătrine văduve a luat foc, iar începutul de incen­diu a fost oprit cu ajutorul școlarilor, organizați de că­tre învățătoare în șir indian pentru transportul găleților cu apă; brigada de agitație a școlii a fost aplaudată la faza raională a concursului artistic de unei brigăzi amatori , vizita științifice. Iar toate acestea înscrise lapi­dar, de un condei care înre­gistrează urcușul mai puțin spectaculos, poate, dar înțe­lept și tenace, al unei co­­lectivități. O mină de oa­meni plopenii, dar... Cind a venit în Plopu, ca tînără învățătoare, școala avea patru clase — și acelea absolvite de cîți ? Și iat-o acum, aproape să i se rotun­jească anii de pensie, trăind satisfacția că pregătește pri­ma serie de elevi care ab­solvă opt clase. Doi ani îi mai rămîn nare. Exact pînă la pensio­alîția ani mai are o fostă elevă a ei pînă la terminarea Institutului pedagogic. Și ,cea mai vie dorință a fetei este de a se reîntoarce, ca învățătoare, în satul ei natal. Viața își are simbolurile sale: cînd Eu­genia Moruzeanu va fi în­chis catalogul ultimei serii de școlari, această fostă ele­vă va prelua prima serie... Voi trece atunci din nou, la schimbul ștafetei, podețul acela peste Trotuș. VICTOR VINTU Profesoara din Pe cîmpia întinsă a Varia­­șului, scăldată în lumina rece a soarelui de iarnă, o mașină mică înghite distanța kilometru după kilometru. Mașina aceasta poate fi în­­tîlnită adesea, mai ales după amiaza sau la sfîrșitul săp­­tămînii, duminica, pe șose­lele care brăzdează raionul Sînnicolaul Mare. Coboară din ea, în sate, o femeie de statură potrivită, mereu cu zîmbetul pe buze. Este profe­soara comunistă Angela Lu­chin, harnică activistă pe tă­­rîm­ obștesc. Locuitorii raionului sînt o­­bișnuiți s-o vadă în mijlocul lor. La Gelu a pus umărul la construirea noului local de școală, ca și la terminarea căminului cultural. La Sim­­petru Mic și Bărăteaz a a­­jutat să se pună la punct electrificarea. La Periam i-a sfătuit pe țărani cum să-și gospodărească mai bine clă­dirile, cum să amenajeze pârâul din centrul comunei. I-a ajutat, în treburile lor obștești, și pe locuitorii din Saravale, din Lovrin, din Șandra, din Lecea Mare, din Biled sau Satchinez, din Pe­­sac sau din Igriș, ca să nu mai vorbim de Variaș, co­muna în care locuiește. Aici, la Variaș, tovarășa Luchin lucrează din anul 1936. Acum ea îndeplinește și funcția de directoare-ad­­junctă a Școlii generale de S ani din comună. In lecți­ile de istorie pe care le pre­dă vorbește cu căldură ele­vilor despre trecutul glorios al patriei, despre lupta neîn­fricată a comuniștilor, des­pre marile realizări ale re­gimului nostru democrat­­popular. Pentru munca ei devotată în slujba școlii și pe tărîm obștesc, Angela Luchin a fost distinsă încă din anul 1955 cu insigna de „învățător fruntaș“. In zilele de sărbă­toare, pe pieptul ei strălu­cesc cîteva medalii pe care Variaș le-a primit în decursul ani­lor, ca semn al prețuirii ce o poartă poporul tuturor ce­lor care își slujesc patria cu dragoste, cu credință. ...Intr-un amurg ce co­bora peste­riașului am întinderile V a­­surprins-o pe Angela Luchin stînd de vor­bă cu un grup de cetățeni. Discuta cu ei despre notele pe care le-au primit copiii lor. Apoi, discuția a trecut la altele : la problemele coope­rativei agricole de producție, la necesitatea de a se repara podurile și podețele din co­mună, la multe altele. Un merit deosebit al tovarășei Angela Luchin este acela că știe cum să se apropie de oameni, să le asculte cerin­țele, să-i sfătuiască și să-i mobilizeze la acțiune. Este firesc, de aceea, că satul se mîndrește cu ea, că o socotește părtașă la toate realizările lui. ION COȚOI PAGINA 2 A forma deprinderi de muncă intelectuala (Urmare din pag. l-a) să efectueze singuri acasă unele experiențe simple, să observe rezultatele lor, să încerce a se interpreta ei înșiși încă înainte ca lecția să aibă loc. Bunăoară, înainte de a trece la lecția despre termoconductibilitate (clasa a VI-a), putem cere elevilor să tină pe rînd, deasupra unei flăcări, cite o veri»» •* tal, de lemn, de sticlă și să ■ ce se petrece. Ușor de executat, această experi­ență care nu consumă prea mult din timpul elevului ii stimulează spiritul de investiga­ție, curiozitatea științifică. Sunt multe disci­plinele care ne dau posibilitatea să folosim această cale pentru dezvoltarea deprinderi­lor de muncă intelectuală. Fizica, chimia, botanica, zoologia, geologia, geografia — iată numai cîteva. Condiția succesului in această privință este insă să ținem seama de nivelul vîrstei elevilor din fiecare clasă, de timpul pe care îl au la dispoziție pentru munca independentă, deoarece altfel — da­că le cerem să facă observații preliminarii și lucrări care depășesc forțele lor, dacă le dăm lucrări prea întinse față de timpul pe care îl au pentru studiu — putem ajunge la efecte exact contrarii celor așteptate. La unele secții de învățămînt există preocupare permanentă pentru modul cum o se îngrijesc învățătorii și profesorii de for­mare a deprinderilor de muncă independentă ale elevilor. Așa, de exemplu, secția de în­vățămînt a regiunii Argeș a orientat școlile să dezbată în consiliul pedagogic problema respectivă, pentru stabilirea celor ce sînt de făcut in această privință la fiecare obiect. In același timp secția a cerut profesorilor să țină lecții speciale de formare a deprinde­rilor de muncă independentă, în care să dea elevilor indicații practice cu privire la mo­dul cum trebuie să lucreze cu manualul, cum să-și efectueze temele scrise, cum să lucreze pe bază de fișe, cum să conspecteze un material etc. Acordînd cadrelor didactice un ajutor concret in această direcție, inspec­torii au îndrumat, de pildă, pe profesorii de matematică să pună un accent mai mare pe formarea deprinderilor de calcul mintal, pe efectuarea în mod individual și independent a exercițiilor și problemelor, nu numai a­­casă, dar și la ora de curs, să ceară elevilor să compună singuri probleme pe baza mă­rimilor și relațiilor date etc. Profesorii de fizică și de chimie au fost îndrumați să facă un loc cit mai larg experiențelor, lu­crărilor de laborator. La rîndul lor, profe­sorii de limba romina au fost orientați spre folosirea mai intensă și mai judicioasă a compunerilor, a lecturii în afară de clasă ș.a.m.d. La obiecte ca istoria, economia po­litică, socialismul științific este recomandată folosirea mai frecventă a metodei euristice, care îi pune pe elevi în situația să com­pare ei înșiși faptele, să ajungă independent la concluzii și generalizări. Regulamentul școlii de cultură generală prevede organizarea în școală a unor variate tipuri de cercuri pentru elevi — cercuri pe obiecte, tehnice, artistice. Dacă pedagogii care conduc cercurile știu să-i atragă pe membrii acestora la o muncă independentă, potrivită cu puterile lor, dacă îi stimulează să facă mici cercetări, dacă îi obișnuiesc să discute și să aprecieze calitatea lucrărilor efectuate, cercurile pot contribui intr-o mă­sură însemnată la dezvoltarea interesului pentru problemele științelor și artei, la sti­mularea gustului pentru studiu și pentru lectură. De o mare importanță pentru dezvoltarea deprinderilor de muncă intelectuală ale ele­vilor este și modul cum își pregătesc aceștia lecțiile date pentru acasă. Precum se știe­ deseori părinții, din tendința de a-și ajuta copiii să se pregătească ci­ mai bine, ajung să-i dirijeze pas cu pas în efectuarea teme­lor. Ba­­nii pun mina pe condei și fac com­punerile pe care le-au primit copiii, dese­nează schițele, rezolvă problemele de mate­matică etc. Copiii astfel „ajutați" rămîn de obicei In urma celorlalți, căci instrucția este un proces activ, in care individul progre­sează cu atît mai repede și mai bine cu cit este mai mare efortul lui propriu, partici­parea lui personală la acest proces. Toate acestea arată cit de necesar este ca peda­gogii să nu neglijeze a da recomandări pă­rinților în legătură cu supravegherea acti­vității independente, de acasă, a copilului. Stă în puterea profesorului, a învățătoru­lui să facă din fiecare elev al lui un elev ca acela despre care vorbeam la început , ele­vul care privește cu interes în jur, care se oprește cu atenție la fiecare problemă pe care i-o dezvăluie viața și care caută, cu forțe intelectuale proprii, rezolvările cele mai juste. Și el va izbuti să formeze ase­menea elevi dacă va urmări cu seriozitate acest țel și dacă va ști să-i subordoneze bo­gatele resurse pe care i le pune la îndemână procesul instructiv-educativ.

Next