Gazeta literară, iulie-decembrie 1954 (Anul 1, nr. 16-42)
1954-07-01 / nr. 16
7 Marţi, 29 iunie, a început în sala Bibliotecii centrale universitare plenara organizată de Uniunea scriitorilor din R.P.R. şi Direcţia generală a cinematografiei din Ministerul Culturii, cu privire la problemele dramaturgiei cinematografice. Au participat un mare număr de scriitori din toată ţara, activişti din domeniul cinematografiei, regizori, adori, tehnicieni, etc. Referatul introductiv, închinat unor probleme ale dramaturgiei noastre cinematografice actuale, a fost ţinut de Ovid S. Crohmălniceanu. CINEMATOGRAFICE La discuţii au participat numeroşi scriitori, regizori, activişti din cinematografie, actori etc. Relatarea discuţiilor o vom face în numărul nostru viitor. Referatul a început prin a sublinia marea popularitate pe care şi-a cîştigat-o cinematografia, ca una din artele cele mai noi şi lupta pe care a avut-o de dus pentru afirmarea ei ca artă, împotriva celor care-i negau acest drept. Desconsiderarea artei cinematografice a fost facilitată și de degradarea ei în lumea capitalistă, unde ecranul a fost folosit ca o tribună preferată pentru propagarea celor mai antiumane idei. In lumea dominată de monopoluri, scenariştii, regizorii, actorii cinstiţi nu pot decît cu greu şi rareori să creeze filme realiste, din cauză că în aceste ţări cinematograful, prin structura lui, este dependent de marea producţie capitalistă, în care domneşte brutalul Interes comercial, goana după profit maxim. Spre deosebire de lumea capitalistă unde arta este pervertită, înjosită în ţările eliberate de exploatare, în Uniunea Sovietică în primul rînd, arta cinematografică a putut cunoaşte cu adevărat o dezvoltare firească şi rapidă, devenind un instrument în slujba luminării şi ridicării maselor. Referatul a citat exemple de filme sovietice care au rămas ca monumente ale artei cinematografice. Rezistenţa estetizantă împotriva cinematografului manifestată de criticii de artă decadenţi —",■ a spus în continuare Ov. S. Crohmălniceanu — s-a îndreptat îndeosebi împotriva scenariilor care au fost socotite ca un element cu totul secundar în cinematografie. Această atitudine s-a împăcat de minune şi completat cu tendinţa falsificării, denaturării scenariului original, ca operă literară constituită. Scenariul însă trebuie să fie considerat ca baza spectacolului cinematografic. El are specificul lui, legile lui şi de aceea s-a impus ca un gen literar aparte. In continuare, referentul s-a ocupat de particularităţile acestui gen, care înglobează într-o formă originală şi naraţiunea specifică genului, epic şi caracterul dramatic specific teatrului, dînd o creaţie plină de dinamism şi vigoare, pătrunzând foarte repede în masele cele mai largi. Trecînd apoi la analizarea sarcinilor pe care le ridică dezvoltarea ţării noastre în faţa scriitorilor, in ce priveşte producţia de filme, Ov. S. Crohmălniceanu a subliniat posibilităţile mari create de regimul de democraţie populară, care cer tot mai multe scenarii şi de un nivel tot mai ridicat. Atit scenariile realizate pînă acum şi transpuse pe ecran („Răsună valea", „Viaţa întinge”, „Mitrea Cocor", „In sat la noi”, „Nepoţii Gornistului”, „Brigada lui Ionuţ”) precum şi cele în curs de filmare sau aflate în pregătire („Bălcescu” de Camil Petrescu, „M. Eminescu", de Mircea Ştefănescu, „Barbu Lăutaru” de D Corbea, „Oameni de azi" de Lucia Demetrius, „Desfăşurare" de Marin Preda, „Oameni pe graniţă" de P. Luscalov, „Ceferiştii" de N. Moraru şi A. Baranga, „Cheia văii” de V. Porumbacu, M. Dragomir şi M. Petroveanu, ..Schimbul de mine" de Vi Colin „Prin foc şi apă" de Sütő András şi Z. Hajdú, etc.), precum şi scenariile pentru filme documentare pentru diafilme sau desene animate, toate dovedesc avîntul de care se bucură acest gen nou, arată că scriitorii se preocupă cu încredere şi dragoste de crearea scenariilor, bază pentru filme tot mai bune. Referatul a făcut apoi o prezentare succintă a tematicii şi a unor momente expresive din diferite scenarii, pentru a arăta că în general, autorii au pornit de la viaţă, s-au documentat cel mai adesea cu conştiinciozitate şi au izbutit să oglindească în chip viu realitatea. Astfel au fost arătaţi, ca realizări de merit ale dramaturgiei noastre cinematografice şi ale literaturii noastre, eroi din „Nepoţii Gornistului“, chipul lui Barbu Lăutaru, aşa cum reiese din scenariul lui D. Corbea, episoade din scenariul „Prin foc şi apă“, etc. Referentul a analizat unele scenarii din punctul de vedere al felului cum soarta personajelor şi psihologia lor sunt privite în funcţie de problemele politice generale tratate de autori. Au fost cercetate subiectele, eroii— personalitatea şi limba pe care o vorbesc aceştia — precum şi unele probleme legate de calităţile specifice cinematografice, pe care trebuie să le aibă scenariile. fDe ce, se întreabă apoi referentul, rămîne totuşi o problemă asigurarea industriei cinematografice cu scenarii bune ? „De ce pînă devin filme, atîtea scenarii trec printr-un adevărat purgatoriu, dacă nu se întîmplă să nimerească şi în regiuni mai joase ? De ce multe lucrări, odată cu elemente interesante şi valabile, prezintă slăbiciuni serioase, imperfecţii stridente, pasaje evident sub nivelul forţei creatoare a autorului respectiv ?” Pentru a răspunde la aceste întrebări, Ov. S. Crohmălniceanu a trecut la o analiză fiai adîncă a conţinutului şi a imaginilor realizate în scenariile create pînă acum. In primul rînd el a examinat cum şi în ce măsură diferitele scenarii oglindesc problemele centrale ale vieţii poporului nostru. Dînd exemple concludente, el a arătat că, dacă există succese („Prin foc şi apă”, „Desfăşurare”, „Barbu Lăutaru”, etc.) trebuie însă semnalată tendinţa care se menţine încă, atît la scriitori, cît şi în munca Direcţiei scenariilor din Ministerul Culturii, de a ilustra diferite sectoare de activitate a oamenilor muncii şi mai puţin de a pune şi dezbate în scenarii — respectiv în filme — mari probleme umane, generate de condiţiile noii noastre vieţi, de construirea socialismului. Marile idei duc la mari filme, a spus referentul. „O problemă esenţială a vieţii e conţinută într-un film ca „Marele cetăţean" care dezbate ideea încrederii şi neîncrederii in posibilitatea construirii socialismului într-o singură ţară. O problemă de o extraordinară importanţă a stat la baza filmului „Curcubeul" care şi-a propus să dezvăluie resortul moral al rezistenţei oamenilor sovietici şi în general a tot ce e omenie — faţă de fascism Pentru a menţine totuşi în chip artificial scenariul şi a-l face „interesant“ pentru spectatori, unii autori caută să suplinească lipsa ideii artistice, fie prin episoade laterale, exterioare conflictului, care aduc lungimi nefireşti, fie prin „scene tari“, etc. Referentul a dezvoltat apoi problema legăturii care trebuie să existe în scenariu, ca şi în orice operă literară, intre idee, conflict şi acţiune. O altă problemă analizată în referat a fost aceea a schematismului. In această privinţă au fost examinate în special lipsurile scenariului „Brigada lui Ionuţ”, dar şi ale altora („Prin foc şi apă“, etc.). Criticînd o serie de personaje schematice, Ov. S. Crohmălniceanu a relevat existenţa în unele scenarii a unor episoade superficial tratate de autori, lăsate la aprecierea regizorilor şi operatorilor. Acestea duc de cele mai multe ori la schematism. Prin contrast, referentul a citat numeroase scene reuşite, adevărate creaţii, care ridică nivelul filmelor tocmai pentru că sunt, totodată, literatură de bună calitate Didacticismul sec a fost un alt neajuns relevat de referent în unele scenarii, precum şi tendinţa greşită de a abuza de dialog, de discursuri, etc. Vorbirea eroilor, a spus referentul, este o chestiune primordială în scenarii: ea trebuie să stea totdeauna în atenţia scriitorilor. Rezumînd apoi observaţiile şi consideraţiile făcute asupra unor probleme care nu se pun numai scenariilor, ci literaturii în genere — referatul, examinîndu-le din punctul de vedere al modului specific cum ele se manifestă în dramaturgia cinematografică — Ov. S. Crohmălniceanu a arătat că aceste observaţii şi consideraţii privesc în primul rînd pe scriitori. Dar, în rezolvarea lor, un rol important are şi munca de îndrumare desfăşurată de Direcţia generală a cinematografiei din Ministerul Culturii şi de secţia de dramaturgie cinematografică a Uniunii scriitorilor. Succesele realizate pînă acum în filmele şi scenariile create arată că există multe laturi pozitive — a spus referentul — numind unele din aceste succese. Dar, în acelaşi timp au fost şi aspecte negative. S-a dus adesea o muncă greşită. Scriitorii n-au fost ajutaţi suficient să trateze noile probleme ale vieţii actuale, n-au fost stimulaţi, pină nu de mult, in desfăşurarea deplină a posibilităţilor lor de creaţie, pe linia preocupărilor şi a specificului fiecăruia. De asemenea, s-a manifestat un interes scăzut pentru comedia muzicală, comedia satirică, filmul de scurt metraj. Lipsa de competenţă a unor tovarăşi a dus la derularea scriitorilor (referentul a citat cazuri concrete) după cum insuficienta principialitate a făcut să se manifeste o exigenţă scăzută faţă de scenarii slabe, faţă de conţinutul de idei fals, sau faţă de realizarea la un nivel scăzut a unor lucrări. Tărăgănarea răspunsurilor pe care Direcţia cinematografiei trebuia să le dea autorilor este încă o lipsă în această privinţă. Pe de altă parte, sub aprecierea genului de către Uniunea scriitorilor a fost o altă cauză care a frînat dezvoltarea dramaturgiei cinematografice. Secţia respectivă a Uniunii scriitorilor a avut o slabă activitate. Chiar în ultimul timp, cînd interesul pentru scenarii a crescut simţitor, la şedinţele secţiei sau ale Consiliului cinematografiei, scriitorii sunt adesea absenţi. Prezenţa creatorilor scenarii- iar la aceste organisme de muncă ar contribui simţitor la ridicarea pe o treaptă superioară a realizărilor în domeniul dramaturgiei cinematografice. Referatul s-a încheiat cu o chemare către scriitori de a-şi spori eforturile lor, în vederea realizării unor scenarii superioare, care să prilejuiască filme demne de epoca noastră. De ce nu Imbătrinesc unii scriitori? De ce opera lor rămîne tot atit de vie ca şi In momentul plăsmuirii ei ? De ce scrisul lor face să vibreze mereu inimile a milioane de oameni? Sunt întrebări pe care ţi le poţi pune în faţa unei opere ca „Mizerabilii". Ca şi Dickens sau Ostrovski, Hugo nu îmbătrineşte, e mereu viu şi trezeşte in sufletul cititorului de azi acelaşi interes, acelaşi entuziasm. Capacitatea de a emoţiona se verifică intr-una la Hugo, care, In original, In traducere sau pe ecran, îşi păstrează toată eficacitatea asupra publicului. Toată creaţia lui Hugo e străbătută de marile idealuri ale umanităţii. Eficacitatea „Mizerabililor" constă tocmai in înţelegerea justă, surprinzător de modernă uneori, a problemelor care frământau conştiinţa oamenilor veacului al XIX-lea. Patosul lui Hugo nu e gratuit, nici absurd: scriitorul împărtăşeşte oamenilor vremii sale, şi tuturor acelor ce-l vor citi peste ani şi ani, gîndurile şi simţirea unei conştiinţe care a vibrat îndelung la toate, marile prefaceriale vremii sate. „Ecou sonor" al veacului — aşa cum el însuşi s-a definit odată — Hugo a evoluat împreună cu veacul ale cărui aspiraţii şi credinţe le-a oglindit cu fidelitate. Alături de marele său contemporan Balzac, Hugo a surprins în creaţia sa profilul social, politic şi moral al societăţii franceze din secolul trecut, a cristalizat în paginile sale toată experienţa artistică a marilor săi înaintaşi Shakespeare, Rabelais, Molière. Povestea lui Jean Valjean —ia omului simplu care ispăşeşte ani de-a rindul la ocnă vina de a fi furate pline pentru a-i hrăni pe-ai săi de grăitoare pentru înţelegerea modului de viaţă in capitalism. Caz tipic deci, tocmai pentru că surprinde un aspect esenţial al lumii burgheze, dînd la iveală „dreptatea“ ce domneşte în împărăţia bancherilor şi industriaşilor. Pas cu pas, Hugo îl conduce pe Jean Valjean de la întuneric şi sluţenie morală la lumină şi frumuseţe. Omul năpăstuit şi abrutizat nu încetează să se lumineze, să se perfecţioneze. De la ocnaşul cu priviri piezişe care bate într-o noapte a anului 1815 la uşa episcopului Myriel şi pînă la Jean Valjean- Fauchelevent, prietenul revoluţionarilor, omul care-şi dă viaţa pentru a o salva pe cea a lui Marius şi a asigura fericirea Cosettei, — drumul străbătut de erou e lung şi plin de învăţăminte. Dar tema transformării sufleteşti a eroului principal, se amplifică, revine, orchestrată, in teme similare, care dau cărţiiproporţii de simfonie. Povestea extraordinară a vieţii lui Jean Valjean se împleteşte cu cea a altor năpăstuiţi ai orinduirii burgheze : povestea Fantinei, a femeii silite să se prostitueze pentru a-şi creşte copilul ; povestea copilului însuşi, a Cosettei, exploatată, chinuită, umilită de oameni care nu mai au nimic omenesc in ei — formează cunoscutul triptic al „Mizerabililor". In jurul acestor trei fire fundamentale, Hugo brodează tot universul romanului său: episoadele şi tipurile aşa-zis secundare trăiesc tot atit de puternic, prin relieful viguros al caracterelor. Dar dacă „Mizerabilii“ n-ar fi decit povestea dramei individuale a citorva fiinţe, valoarea romanului s-ar reduce adesea la aceea a unui roman sentimental, lacrimogen uneori, adesea poliţist. Hugo dă intrigii perspective noi, de adincime, amplifică, şi cartea capătă valoarea de epopee. Există in „Mizerabilii" o fiinţă prezentă la tot pasul. Fiinţa aceasta e poporul francez. Drama individuală a eroilor se desfăşoară pe fundalul evenimentelor social-politice din vremea monarhiei din iulie. Insurecţia pariziană din 1832 îşi găseşte astfel in Hugo pictorul cel mai sincer şi mai entuziast. ■ Admirabile sunt paginile consacrate luptei poporului pe baricade. Tema revoluţiei străbate ca un fir roşu cea mai mare parte a cărţii. Astfel înţelegerea raporturilor reale se întregeşte la Hugo cu înţelegerea necesităţii luptei poli((Le. Ct tjtx tut rXUjC rrtimiterrrersc nt*rr%t** să priceapă stările de lucruri, dar să şi acţioneze împotriva lor. Atitudinea pur contemplativă e străină de cel care afirmase odată că „sunt vii doar cel ce luptă". Viziunea unei lumi dinamice, aşadar a unei lumi care năzuieşte spre o condiţie umană mai bună şi care înţelege să lupte pentru a realiza această lume a viitorului — iată desigur lecţia de o impunătoare măreţie care se desprinde din jertfa revoluţionarilor din 1832. Nu e departe vremea — spune Enjolras, unul din revoluţionari — cînd „nu vom mai avea să ne temem ca acum de invazii, de primejdia războaielor... Nu vor mai fi nici asupritori, nici foamete, nici prostituţie din cauza mizeriei, nici sărăcie din cauza şomajului, nici eşafoade, nici pumnale, nici bătălii, nici tilhării săvirşite in pădurea neagră a realităţii noastre". Freamătul revoluţiei de la 1848 e prezent in marele roman al lui Victor Hugo, care, in această privinţă, e superior Iui Balzac prin încrederea sa în popor, în triumful revoluţiei. Dintre toate fiinţele care populează cartea Hugo, există una care e cu mult cea mai vie, mai proaspătă, cea pe care nu o poţi uita. E vorba de Gavroche, copil al Parisului, plăsmuire de o rară fantezie şi totodată de un adine realism. Capacitatea lui Hugo de a emoţiona, de a turbura pe cititor pină la lacrimi, se verifică incă odată în paginile închinate lui Gavroche. Cine nu-şi aminteşte de moartea puştiului printre baricade, golind cartuşierele soldaţilor morţi şi înfruntind moartea cu cintecul pe buze? In personajul tipic al lui Gavroche se regăsesc toate însuşirile, toate virtuţile poporului francez : voioşia, zeflemeaua, optimismul, spiritul eroic, puterea de sacrificiu. Romanul capătă astfel prin dimensiunea sa socială semnificaţia unui adevărat roman al speranţei şi al luptei, un roman al promovării valorilor umane. Geniul realist al lui Hugo tipizează oameni şi situaţii. 11 surprinde in ceea ce au ei esenţial, ii face să trăiască intens, patetic, emoţionant ; romantismul lui Hugo promovează totodată gestul de împotrivire, de luptă împotriva urîţeniei lumii burgheze şi de afirmare a tot ce e bun şi valabil in fiinţa umană. „Tribun şi poet, — scria Maxim Gorki despre Hugo — el fulgera asupra lumii ca un uragan şi chema la viaţă tot ceea ce are mai frumos sufletul omenesc." In această încredere în viaţă, intr-o viaţă liberată de nedreptate şi de asuprire, stă tocmai ceea ce s-ar putea numi umanismul lui Hugo, un umanism militant, valabil în esenţa lui combativă, cu toate visurile utopice cărora Hugo le cade adesea pradă. Publicarea in romineşte a „Mizerabililor" (din care Editura de stat pentru literatură şi artă a dat pină acum primele două volume în colecţia clasicilor literaturii universale), în excelenta traducere semnată de Lucia Demetrius, Tudor Măinescu şi I. Costin, vine să umple un gol resimţit de multă vreme. Aspectul grafic îngrijit al ediţiei, cum şi notele explicative ce însoţesc textul, constituie o realizare valoroasă a editurii. Publicul nostru are acum posibilitatea să citească pe Dreiser, pe Plus, pe Twain sau pe Hugo in ediţii in care grija pentru calitatea nterara şi fînnjrpca este un ţapt incontestabil. Publicul nostru poate acum să cunoască şi să iubească pe eroii lui Hugo, să le înţeleagă semnificaţia şi să preţuiască valoarea unor cărţi mereu actuale. Valentin Lipatti DISCUŢIA DESPRE PROBLEMELE DRAMARTURGIEI NOASTRE UMANISMUL LUI HUGO (Pe maginea versiunii romîneşti a „Mizerabililor") De curind a avut loc, sub preşedinţia lui Khedin, a doua şedinţă a Comitetului unional pentru comemorarea a 50 de ani de la moartea lui A. P. Cehov. In cadrul şedinţei s-a hotărit să se deschidă, la 14 iulie noua casdmuzeu „A. P. Cehov“ din strada Sadovo Kudrinskaya. Comitetul a stabilit, pentru ziua de 15 iulie, şedinţa festivă de comemorare care va avea loc în Sala coloanelor din Palatul sindicatelor. A doua zi va avea loc o seară literară la teatrul de vară din Parcul de cultură şi odihnă A. M. Gorki. La comemorarea a 50 de ani de la moartea lui A. P. Cehov vor lua parte şi oaspeţi din străinătate. ★ A. P. Cehov este unul dintre scriitorii clasici ruşi cei mai iubiţi din Uniunea Sovietică d in Rusia prerevoluţionară — in 29 de ani (de la 1888 pînă in 1917) — J ri i iL întregul tiraj al lucrărilor marelui scriitor se ridica abia la 642 mii exemplare. Cele mai multe lucrări au fost publicate in limba rusă. Puţine dintre operele sale au fost traduse şi in alte limbi ale popoarelor Rusiei. Timp de 36 ani după revoluţie, tirajul lucrărilor marelui scriitor a crescut de mai mult de 62 de ori. Cărţile lui A. P. Cehov au fost traduse In 68 de limbi ale popoarelor ce locuiesc pe teritoriul U.R.S.S. şi sunt citite azi de popoare care până la Marea Revoluţie din Octombrie nu aveau nici alfabet propriu. ★ Filmul documentar „Cehov“ care va rula pe ecranele cinematografelor sovietice, cu ocazia comemorării a 50 de ani de la moartea scriitorului, prezintă, intre altele, o serie de documente şi materiale mai puţin cunoscute despre viaţa şi spera lui Cehov. Anii tinereţii scriitorul şi i-a petrecut la Taganrog. In film apar strada şi casa unde a locuit familia tatălui lui Anton Pavlovici. Un loc deosebit îl ocupă intîmplările de la Ialta, unde Cehov şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii sale. Este prezentată casa unde a trăit, a scris şi a primit pe cei mai buni prieteni : Gorki, Stanislavski, Kuprin, Şaliapin, Rahmaninov. Documentarul mai cuprinde fragmente din filmele turnate după operele lui Cehov şi scene din piesele marelui scriitor. ★ Uniunea scriitorilor sovietici a organizat la teatrul de vară din Parcul de cultură şi odihnă M. Gorki o seară literară cu prilejul celei de a 18-a comemorări a zilei morţii lui A. M. Gorki. Seara literară a fost deschisă de Vsevolod Ivanov. Au mai vorbit: L. Nikulin, D. Djermanello, A. Barto, S. Vasiliev și S. Marșak. ★ La Leningrad a avut loc adunarea generală a scriitorilor, consacrată pregătirii celui de al doilea congres unional al scriitorilor sovietici. Referatul a fost expus de V. Druzin. El s-a oprit in special asupra problemelor de creaţie şi a subliniat necesitatea intensificării muncii de educaţie politică printre scriitori. V. Druzin a remarcat succesele scriitorilor din Leningrad, apariţia unor cărţi bune, precum şi înviorarea revistei „Almanahul din Leningrad“. Apoi a vorbit despre necesitatea reorganizării secţiilor de creaţie. La discuţii au luat parte : V. Saianov, I. Druţ, S. Ţimbal, V. Ketlinskaia, V. Kocetov şi alţii. K. Simonov, secretar al Uniunii scriitorilor sovietici de U.R.S.S., a vorbit despre problemele legate de pregătirea congresului. Consfătuiri asemănătoare au avut loc și in alte orașe din Uniunea Sovietică. GAZETA LITERARĂ ! Desen de ROSS O scenă cu valoare de simbol: trei oameni, apucînd cate o greblă, care o lopată sau o simplă jordie, strivesc cu înverşunare mulţimea de şoareci care se cuibăriseră sub o şiră de coceni de porumb, lăsaţi nedesfăcuţi incă din anul celălalt: „Tăceau cufundaţi în munca lor neobişnuită şi-n liniştea amurgului s-auzea numai bufnetul uneltelor izbite-n pămînt cu sete, ca nişrte ■mblăcie spornice... Din cînd in cînd Filip se oprea, asculta foşnetul Duruenilor terciuie de atita frământare, apoi pornea din nou, încă mai înverşunat... Găsea in această necumpănită risipă de energe o bucurie amară, sălbatică... Nu voia, nu mai putea să se oprească”. Filip e noul director al fermei de stat Lespezi din balta Dunării, despre care povesteşte noul roman al lui V. Em. Galan, „Bărăgan”; ceilalţi doi sunt: Proan, mecanic vechi la fermă şi Cirstei, vizitiul. Toţi trei, comunişti. Sigurii comunişi de la fermă, împrejurarea e grăitoare pentru Întreaga desfăşurare a acestui volum al „Bărâgan“-ului, întâlnim de-aungul romanului numeroşi „şobolani“, mai mari sau mai mici, stîrniţi din caldele şi îmbelşugatele culcuşuri unde se oploşiseră şi striviţi apoi de Filip şi tovarăşii săi. Scena stîrpirii stricătoarelor animale e reluată de autor şi mai departe, în roman. Cei trei făcuseră numai un început; acţiunea se deăvîrşeşte cînd încep să vină la fermă, Ia muncă, viiorii angajaţi, agronomul Matei, şeful cadrelor Bucuraşu şi alţi . Cu toţii, aleg ştiuleţii, îi pun la locul lor în magazii. Şoricăria e nimicită. Veacul ei a apus atunci cînd mină grijulie a omului harnic a pornit să pună ordine acolo unde a fost risipă, jaf şi tîlhărie. Fireşte, e o imagine literară. Dar ea vorbeşte despre o realitate care, in acea toamnă a anului 1940, cînd se petrece acţiunea „Bărăgan”-ului, se prezenta încă mai dramatică. L’n sat în care chiaburii şi uneltele lor se înscăunaseră ca pe moşii proprii, înlăturând din treburle obşteşti pe oamenii cinstiţi ca Dincă Giorovan; o fermă încăpută pe mina unor speculanţi şi învîrtiţi, de felul lui Calistrat Răghină, Tit Horaţiu, Guy Vasilescu. Rezultatul: mii de pogoane, care ar fi putut da ţării hrană în vremea secetei, rămase necultivate; inventarul fermei, avutul poporului, înstrăinat, ajuns pe mina moşierilor reacţionari sau, pur ş simplu, confiscat de chiaburi; iar pentru imbrobocîirea funcţionarilor corupţi, care izbutiseră să se menţină in slujbe, o teorie de care am putea ride dacă n-ar fi -adică, atunci cînd ne gîndim la consecinţele ei ,Statul nu poate produce tot aşa de *) ,, Viaţa rominească", nr. 3-5, 1954 ieftin ca particularul — afirmă cuibul de şobolani: Răghină, Horaţiu şi Guy Vasilescu , pentru fermă , deci avantajos nu să producă ci să cumpere de la producători individuali, ca să piardă apoi cit mai puţin prin revindere. Asta, după ei, e patriotism şi inteligenţă. In acest fel patrioţi şi inteligenţi, ei au putut să-şi desfăşoare sabotajul criminal, pînă cînd comuniştii au trimis la fermă elemente cinstite, în jurul cărora s-au strlns numaidecît oamenii dornici de dreptate, de viaţă nouâ. Romanul „Bărăgan" luminează astfel o idee deosebit de preţioasă, devenită axiomă a vremii noastre, aceea că prezenţa activă a comuniştilor In mijlocul maselor, prezenţa partidului în acţiune, are un efect mobilizator, cristalizator al tuturor energiilor. Concretizind-o într-o acţiune bazată pe ciocniri de mare ascuţime şi intensitate, unde apar oameni care se luptă cu patimă pentru dreptatea lor, ideea aceasta prinde rel ei şi convinge pe cititor. Cartea se impune astfel încă din această primă parte a ei, ca o creaţie de valoare, plină de adevăr. Şi trebuie subliniat că rădăcina succesului lui Galan In romanul său stă tocmai în faptul că el a pornit de la viaţă, de la o pătrunzătoare observare a oamenilor şi intîmplărilor, ceea ce i-a dat putinţa unei largi generalizări. Este interesant de subliniat felul cum autorul îl introduce treptat pe cititor în miezul conflictului, cum ii aduce în faţă, figură cu figură, toate personajele care vor profila paginile romanului. Anton Filip, muncitor-turnător, este numit director al unei ferme de stat, întâmplare în firea lucrurilor — suntem îndemnaţi să spunem — şi nu greşim. Priceperea lui e puţină în treburi de agricultură, deci el caută să înveţe, să afle, să se intereseze la centrala AFSM din Bucureşti de care ţine ferma lui, la AFSM Călăraşi. ...începe însă să se ciocnească de birocraţi, de rău intenţionaţi şi sperţari, care-l trimit de ici-colo fără noimă. In aceste peregrinări începe să i se dezvăluie lumea In care va intra: o fermă de stat care-şi vinde produsele speculantului în loc să le desfacă direct consumatorilor; un responsabil cu cadrele care primeşte „atenţii” de la ferme. („De ici o lădiţă, de colo un săpuşos, de dincolo un borcănaş... şi iacă ai mai legat captiui pe-o zi !“) , un administrator satrap, cunoscut în tot ţinutul, un Inginer agronom inimos, utilizat ca telefonist, apoi foşti ofiţeri Înrăiţi şi înădiţi la furt, etc. etc. Are dreptate să se mire şi să se îngrijoreze Anton Filip: oare numai astfel de oameni are să întîlnească el peste tot? Atunci cum se va descurca in noua sarcină el, comunist, om de credinţă şi faptă? Cititorul de asemenea nu e mai puţin îngrijorat şi interesat să-l vadă pe Anton la lucru: pe ce se va baza el, de unde şi cum va începe ? Astfel, de la primele pagini, atenţia ne e captată de autor, suntem cu toată inima alături de noul director, pe care începem să-l iubim pentru tenacitatea şi curajul lui. Tabloul acesta plin de pete întunecate nu e de loc nerealist. El corespunde adevărului aşa cum se prezenta în 1948, în unele sate sau plăşi, unde izbutiseră să se cocoaţe în treburi tot foştii exploatatori. Autorul n-a ascuns forţele pozitive pentru a spori— artificial—un îndoielnic dramatism. Elementele sabotoare, jefuitorii, învârtiii, sunt mulţi în roman, puterea lor nu e de loc de dispreţuit, dimpotrivă, ei fac rău ci pot—dar nici o clipă cititorul nu se poate îndoi de prăbuşirea lor inevitabilă. Căci de pretutindeni încep să apară în faţa ochilor noştri elementele cinstite, muncitoare, capabile: un şofer care înjură sau se exprimă in doi peri, vădit dezaprobator, despre afacerile pe care le face administratorul fermei cu speculanţii; agronomul telefonist bruftuluind pe cei ce-i trimit statistici false, ca şi pe cei ce i le cer; mecanicul care n-a încetat de loc să se războiască pentru apărarea fermei sale; ţăranii care, cu toate piedicile puse de chiaburii ce acaparaseră primăria, vor să insămînţeze „griu bun, comunist”, selecţionate pe ogoarele lor. Exemplele se pot lărgi şi Înmulţi. Aceştia n-au părăsit încrederea, nădejdea, nici atunci cînd au fost bruscaţi, nedreptăţiţi. Venirea lui Filip ii deşteaptă pe toţi şi el poate să-i stringă, să-i conducă in luptă, pentru că est judeţeană, la plasă, la centrala AFSM, pretutindeni sunt tot mai tari forţele populare. Personaje ca Prund, secretarul judeţenei de partid, instructorul Ilinca, directorul Duma de la centrala AFSM, deşi apariţii episodice în roman— pe ultimul 11 aflăm numai din relatările altora despre dînsul — prin felul însă cum sint angrenaţi in conflict, cum influenţează desfăşurarea intîmplărilor şi soarta altor eroi, ni-i închipuim ca pe nişte oameni vii, reali. Dovadă că, hotăritoare pentru veridicitatea unui personaj nu e cantitatea de pagini in care el e pus să vorbească sau să execute cine ştie ce îndeletnicire, ci amploarea rolului pe care-l are In conflict, complexitatea legăturilor prin care se face simţit în acţiunea cărţii. Din acest punct de vedere trebuie să spunem că facem afirmaţiile noastre cu rezerva impusă de faptul că sintem abia în faţa primului volum, unde, dacă se pune din plin conflictul apar oamenii care-l vor purta şi se conturează liniile acţiunii din schimb, treimile să ţinem seama că lucrurile istorisite pînă acum nu reprezntă decit primele trei săptămîni ale directoratului lui Filip, deci că sintem la începutul aceastui proces dificil, de întărire a fermei, de curăţire a primăriei de chiaburi, proces care nu poate să se rezolve cît ai clipi ■Un ochi. In acest prim volum, Filip, agronomul Matei (fostul telefonist), Bucuraşu, mecanicul Prodan şi ţăranii comunişti din sat, Dincă Giorovan, Marin Marin şi alţii, abia au stîrnit şoricăria, au dat afară de la fermă pe alde Reghină şi compania (fiindcă nu se putea începe altfel munca), au contribuit la spargerea clicii de la primărie , arestarea notarului, viitoarea schimbare a primarului, primenirea comisiei de insăminţări, etc.. In general, ei au dat primul impuls acestei complexe maşinării pe care o alcătuiesc ferma şi satul, cu problemele lor. Maşinăria încă mai pufneşte, se mai opreşte, mai dă uneori înapoi, dar principalul e că ea a luat-o din loc — şi cu curaj — in cele mai multe din sectoare. Astfel, dacă primele ciocniri ale lui Filip şi ale comuniştilor de la fermă cu chiaburii şi sabotorii se rezolvă relativ repede in acest prim volum — prin darea lor afară de acolo unde sînt dibuiţi — aceasta nu duce la stingerea conflictului dramatic al romanului. Odată cu sfirştul cărţii incep să se contureze noi conflicte, de o intensitate încă sporită, înfruntări mai dramatice decît cele la care am asistat. Duşmanul a trecut la alte mijloace, de o mult mai mare perfidie. Principalul adversar al lui Filip Începe acum a fi Erhan, fostul primar, care o face pe modestul şi năpăstuitul, chipurile din cauza multelor rude aflate între criminalii de război, cu care, zice el, a rupt de mult relaţiile. Filip cade în cursă, începe să-l creadă cinstit şi nu se împotriveşte cind Erhan e propus primar. Pe de altă parte, la fermă se ivesc noi greutăţi, mai mari decît cele de pînă acum. Alungarea lui Răghină şi a celorlalţi, nu uşoară — era o problemă totuşi simplă: Filip a folosit, aşa cum se pricepea el, puterea de stat — şi, în general, n-a greşit. Dar abia acum începe lupta pentru consolidarea primelor succese, acum trebuie să se vadă priceperea de gospodar a lui Flip. Doar e vorba de cultivarea a aproape zece mii de hectare. Cu ce forţe — cînd ferma are mai puţin de o sută de oameni, cînd satul se menţine încă în rezervă, nu sunt tractorişti, n-au venit tractoarele !... Cti totul are dreptul să aştepte în vol. II al „Bărăgan“-ului fapte de o şi mai mare tensiune, de al căror rezultat general el nu se îndoieşte totuşi, dată fiind forţa care stă în colectivul fermei, în comun şti, date fiind condiţiile în care se desfăşoară lupta lui Filip. Romanul arată insă cu multă veridicitate că, mereu, mereu, se ivesc probleme noi de rezolvat, că niciodată comuniştii nu trebuie să aprecieze că pot să slăbească ritmul, că au isprăvit cu lupta. Romanul subliniază şi un alt adevăr esenţial al epocii pe care o trăim: că progresul unui sector e indisolubil legat de mersul tuturor celorlalte sectoare, care influenţează, adesea ii hotărăsc soarta. Şi aici trebuie să arătăm încă un merit important al romanului „Bărăgan”. Multe lucrări apărute pînă acum, cu teme din viaţa actuală a satelir noastre, nu izbuteau suficient să dovedească în chip art ştie că lupta pentru socialism, pentru viaţă nouă, este în acelaşi timp luptă împotriva vechiului. Aceste două laturi indisolubil legate ale unui singur proces, construirea socialismului, — rămineau în astfel de scrieri ca două fire dezvoltîndu-se separat, un cel mai bun caz paralel, întiluindu-se ici sau colo, dar nu alcătuind, aşa cum ne arată viaţa de toate zilele, o realitate unică, de nedesfăcut. Romanul lui V. Em. Galan reliefează tocmai acest lucru: că nu se poate, că e de neconceput construirea socialismului fără luptă ascuţită de clasă. Filip, atunci cînd porneşte să-şi pună ferma pe roate, ajunge în conflict cu toţi chiaburii satului, cu toţi şobolanii din împrejurimi, chiar cu cei care nu au legătură directă cu ferma: cu moșierul Hector Pană Grănicerul — pentru că nu-și cultivă pămîntul, dar blochează tractoare, necesare fermei Lespezi, care nu are tractoare; cu chiaburul Zăpodeanu — pentru că a confiscat un tractor al fermei, cu speculantul proprietar al podului care transportă oamenii peste Borcea, la fermă, — pentru că a luat de la Zăpodeanu piese din tractorul confiscat şi le-a utilizat la şalupa sa, cu închiaburitul popi pensionar—pentru că paralizează, ca şi ceilalţi membri, comisia de insăminţări, ş.a.m.d. Nici cu oamenii de bună credinţă, în general, dar încă dominaţi de apucături moştenite de la capitalism, nu poate să nu se ciocnească Filip. Inginerul Matei zbiară la oameni fără motiv, se poartă ca un vechil boieresc, atitudine nepotrivită cu sectorul socialist ; vizitiul Mitu Cristei e timorat şi lipsit de voinţă şi trebuie activat, trebuie să i se însufle curaj. Iniţiativă. Prodan e uneori lăsător, Ule Olteanu e prea ticăit, etc. A şti să acţioneze în astfel de diverse împrejurări, cu atit de diferiţi oameni, a găsi fiecăruia cheia care i se potriveşte sau metoda cea mai bună — pentru a-1 Înlătura dacă e un duşman — sau pentru a-1 educa dacă e un om cinstit — aceste lucruri îl preocupă pe Filip şi conferă caracterului lui adincime, complexitate, umanitate. Tendinţa unor scriitori de a „umaniza“ în chip artificial, de pildă arătindu-l pe erou, în momente nepotrivite ale acţiunii. In mijlocul familiei, sărutindu-şi copiii, sau intrerupindu-şi brusc, nemotivat, activitatea obştească, pentru a spune fără rost cuvinte poetice sau a debita visuri sarbede despre viitor — astfel de procedee sint în general evitate de V. Em. Galan . Iar dacă, de pildă, scena venirii la fermă a Cristinei, soţia Iul Falip, nu depăşeşte scene similare In alte cărţi, — o putem considera drept una dintre cele mai slabe ale romanului, — aceasta nu scade puterea personajului pe care ni-1 arătaseră uman, complex, faptele lui de pînă acum. Astfel, ca o concluzie a acestei prime părţi a discuţiei despre romanul „Bărăgan”, trebuie să subliniem ascuţimea şi forţa Înfruntărilor, bogăţia şi complexitatea planurilor pe care se desfăşoară conflictul, mulţimea şi varietatea personajelor antrenate în acţiune, dând cărţii dramatism şi dinamism. Toate sunt rodul orientării hotărâte a autorului către viezul problemelor realităţii, investigării atente a vieţii. Mihai Gafiţa V. Em. Galan : Bărăgan