Gazeta literară, iulie-decembrie 1954 (Anul 1, nr. 16-42)

1954-07-01 / nr. 16

7 Marţi, 29 iunie, a început în sala Bibliotecii centrale univer­sitare plenara organizată de Uniunea scriitorilor din R.P.R. şi Di­recţia generală a cinematografiei din Ministerul Culturii, cu privire la problemele dramaturgiei cinematografice. Au participat un mare număr de scriitori din toată ţara, activişti din domeniul cinemato­grafiei, regizori, adori, tehnicieni, etc. Referatul introductiv, închinat unor probleme ale dramaturgiei noastre cinematografice actuale, a fost ţinut de Ovid S. Crohmălni­ceanu. CINEMATOGRAFICE La discuţii au participat numeroşi scriitori, regizori, activişti din cinematografie, actori etc. Relatarea discuţiilor o vom face în numărul nostru viitor. Referatul a început prin a subli­nia marea popularitate pe care şi-a cîştigat-o cinematografia, ca una din artele cele mai noi şi­ lupta pe care a avut-o de dus pentru afir­marea ei ca artă, împotriva celor care-i negau acest drept. Desconsi­derarea artei cinematografice a fost facilitată și de degradarea ei în lumea capitalistă, unde ecranul a fost folosit ca o tribună preferată pentru propagarea celor mai anti­umane idei. In lumea dominată de monopoluri, scenariştii, regizorii, actorii cinstiţi nu pot decît cu greu şi rareori să creeze filme realiste, din cauză că în aceste ţări cine­matograful, prin structura lui, este dependent de marea producţie ca­pitalistă, în care domneşte brutalul Interes comercial, goana după pro­fit maxim. Spre deosebire de lumea capitalistă unde arta este perver­tită, înjosită­­ în ţările eliberate de exploatare, în Uniunea Sovie­tică în primul rînd, arta cinemato­grafică a putut cunoaşte cu ade­vărat o dezvoltare firească şi ra­pidă, devenind un instrument în slujba luminării şi ridicării mase­lor. Referatul a citat exemple de filme sovietice care au rămas ca monumente ale artei cinematogra­fice. Rezistenţa estetizantă împotriva cinematografului manifestată de criticii de artă decadenţi —",■ a spus în continuare Ov. S. Crohmălni­­ceanu — s-a îndreptat îndeosebi împotriva scenariilor care au fost socotite ca un element cu totul se­cundar în cinematografie. Această atitudine s-a împăcat de minune şi completat cu tendinţa falsificării, denaturării scenariului original, ca operă literară consti­tuită. Scenariul însă trebuie să fie considerat ca baza spectacolului cinematografic. El are specificul lui, legile lui şi de aceea s-a im­pus ca un gen literar aparte. In continuare, referentul s-a ocu­pat de particularităţile acestui gen, care înglobează într-o formă origi­nală şi naraţiunea specifică genului, epic şi caracterul dramatic specific teatrului, dînd o creaţie plină de dinamism şi vigoare, pătrunzând foarte repede în masele cele mai largi. Trecînd apoi la analizarea sarci­nilor pe care le ridică dezvoltarea ţării noastre în faţa scriitorilor, in ce priveşte producţia de filme, Ov. S. Crohmălniceanu a subliniat po­­sibilităţile mari create de regimul de democraţie populară, care cer tot mai multe scenarii şi de un ni­vel tot mai ridicat. Atit scenariile realizate pînă acum şi transpuse pe ecran („Răsună valea", „Viaţa în­tinge”, „Mitrea Cocor", „In sat la noi”, „Nepoţii Gornistului”, „Bri­gada lui Ionuţ”) precum şi cele în curs de filmare sau aflate în pre­gătire („Bălcescu” de Camil Pe­­trescu, „M. Eminescu", de Mircea Ştefănescu, „Barbu Lăutaru” de D Corbea, „Oameni de azi" de Lucia Demetrius, „Desfăşurare" de Marin Preda, „Oameni pe graniţă" de P. Luscalov, „Ceferiştii" de N. Moraru şi A. Baranga, „Cheia văii” de V. Porumbacu, M. Dragomir şi M. Pe­­troveanu, ..Schimbul de m­ine" de Vi Colin „Prin foc şi apă" de Sütő András şi Z. Hajdú, etc.), precum şi scenariile pentru filme documen­tare pentru diafilme sau desene animate, toate dovedesc avîntul de care se bucură acest gen nou, ara­tă că scriitorii se preocupă cu în­credere şi dragoste de crearea sce­nariilor, bază pentru filme tot mai bune. Referatul a făcut apoi o prezen­tare succintă a tematicii şi a unor momente expresive din diferite sce­narii, pentru a arăta că în general, autorii au pornit de la viaţă, s-au documentat cel mai adesea cu conştiinciozitate şi au izbutit să oglindească în chip viu realitatea. Astfel au fost arătaţi, ca reali­zări de merit ale dramaturgiei noastre cinematografice şi ale lite­raturii noastre, eroi din „Nepoţii Gornistului“, chipul lui Barbu Lău­taru, aşa cum reiese din scenariul lui D. Corbea, episoade din scena­riul „Prin foc şi apă“, etc. Refe­rentul a analizat unele scenarii din punctul de vedere al felului cum soarta personajelor şi psihologia lor sunt privite în funcţie de pro­blemele politice generale tratate de autori. Au fost cercetate subiectele, eroii­­— personalitatea şi limba pe care o vorbesc aceştia — precum şi unele probleme legate de calită­ţile specifice cinematografice, pe care trebuie să le aibă scenariile. fDe ce, se întreabă apoi referen­tul, rămîne totuşi o problemă asi­gurarea industriei cinematografice cu scenarii bune ? „De ce pînă de­vin filme, atîtea scenarii trec prin­­tr-un adevărat purgatoriu, dacă nu se întîmplă să nimerească şi în regiuni mai joase ? De ce multe lucrări, odată cu elemente intere­sante şi valabile, prezintă slăbi­ciuni serioase, imperfecţii stridente, pasaje evident sub nivelul forţei creatoare a autorului respectiv ?” Pentru a răspunde la aceste între­bări, Ov. S. Crohmălniceanu a tre­cut la o analiză fi­ai adîncă a con­ţinutului şi a imaginilor realizate în scenariile create pînă acum. In primul rînd el a examinat cum şi în ce măsură diferitele sce­narii oglindesc problemele centrale ale vieţii poporului nostru. Dînd exemple concludente, el a arătat că, dacă există succese („Prin foc şi­ apă”, „Desfăşurare”, „Barbu Lăutaru”, etc.) trebuie însă semna­lată tendinţa care se menţine încă, atît la scriitori, cît şi în munca Direcţiei scenariilor din Ministerul Culturii, de a ilustra diferite sec­toare de activitate a oamenilor muncii şi mai puţin de a pune şi dezbate în scenarii — respectiv în filme — mari probleme umane, ge­nerate de condiţiile noii noastre vieţi, de construirea socialismului. Marile idei duc la mari filme, a spus referentul. „O problemă esen­ţială a vieţii e conţinută într-un film ca „Marele cetăţean" care dezbate ideea încrederii şi neîncre­derii in posibilitatea construirii so­cialismului într-o singură ţară. O problemă de o extraordinară im­portanţă a stat la baza filmului „Curcubeul" care şi-a propus să dezvăluie resortul moral al rezis­tenţei oamenilor sovietici şi în ge­neral a tot ce e omenie — faţă de fascism Pentru a menţine totuşi în chip artificial scenariul şi a-l face „in­teresant“ pentru spectatori, unii autori caută să suplinească lipsa ideii artistice, fie prin episoade laterale, exterioare conflictului, care aduc lungimi nefireşti, fie prin „scene tari“, etc. Referentul a dezvoltat apoi pro­blema legăturii care trebuie să existe în scenariu, ca şi în orice operă literară, intre idee, conflict şi acţiune. O altă problemă analizată în re­ferat a fost aceea a schematismu­lui. In această privinţă au fost examinate în special lipsurile sce­nariului „Brigada lui Ionuţ”, dar şi ale altora („Prin foc şi apă“, etc.). Criticînd o serie de personaje schematice, Ov. S. Crohmălniceanu a relevat existenţa în unele scenarii a unor episoade superficial tratate de autori, lăsate la aprecierea re­gizorilor şi operatorilor. Acestea duc de cele mai multe ori la sche­matism. Prin contrast, referentul a citat numeroase scene reuşite, ade­vărate creaţii, care ridică nivelul filmelor tocmai pentru că sunt, tot­odată, literatură de bună calitate Didacticismul sec a fost un alt neajuns relevat de referent în une­le scenarii, precum şi tendinţa gre­şită de a abuza de dialog, de discursuri, etc. Vorbirea eroilor, a spus referentul, este o chestiune primordială în scenarii: ea trebuie să stea totdeauna în atenţia scrii­torilor. Rezumînd apoi observaţiile şi consideraţiile făcute asupra unor probleme care nu se pun numai scenariilor, ci literaturii în genere — referatul, examinîndu-le din punctul de vedere al modului spe­cific cum ele se manifestă în dra­maturgia cinematografică — Ov. S. Crohmălniceanu a arătat că aceste observaţii şi consideraţii privesc în primul rînd pe scriitori. Dar, în re­zolvarea lor, un rol important are şi munca de îndrumare desfăşurată de Direcţia generală a cinemato­grafiei din Ministerul Culturii şi de secţia de dramaturgie cinema­tografică a Uniunii scriitorilor. Succesele realizate pînă acum în filmele şi scenariile create arată că există multe laturi pozitive — a spus referentul — numind unele din aceste succese. Dar, în acelaşi timp au fost şi aspecte negative. S-a dus adesea o muncă greşită. Scriitorii n-au fost ajutaţi suficient să trateze noile probleme ale vieţii actuale, n-au fost stimulaţi, pină nu de mult, in desfăşurarea de­plină a posibilităţilor lor de crea­ţie, pe linia preocupărilor şi a spe­cificului fiecăruia. De asemenea, s-a manifestat un interes scăzut pentru comedia muzicală, comedia satirică, filmul de scurt metraj. Lipsa de competenţă a unor to­varăşi a dus la derularea scriito­rilor (referentul a citat cazuri con­crete) după cum insuficienta prin­cipialitate a făcut să se manifeste o exigenţă scăzută faţă de scenarii slabe, faţă de conţinutul de idei fals, sau faţă de realizarea la un nivel scăzut a unor lucrări. Tără­gănarea răspunsurilor pe care Di­recţia cinematografiei trebuia să le dea autorilor este încă o lipsă în această privinţă. Pe de altă parte, sub aprecierea genului de către Uniunea scriito­rilor a fost o altă cauză care a frînat dezvoltarea dramaturgiei ci­nematografice. Secţia respectivă a Uniunii scriitorilor a avut o slabă activitate. Chiar în ultimul timp, cînd interesul pentru scenarii a crescut simţitor, la şedinţele sec­ţiei sau ale Consiliului cinemato­grafiei, scriitorii sunt adesea ab­senţi. Prezenţa creatorilor scenarii- iar la aceste organisme de muncă ar contribui simţitor la ridicarea pe o treaptă superioară a realiză­rilor în domeniul dramaturgiei ci­nematografice. Referatul s-a încheiat cu o che­mare către scriitori de a-şi spori eforturile lor, în vederea realizării unor scenarii superioare, care să prilejuiască filme demne de epoca noastră. De ce nu Imbătrinesc unii scriitori? De ce opera lor rămîne tot atit de vie ca şi In momentul plăsmuirii ei ? De ce scrisul lor face să vibreze mereu inimile a milioane de oameni? Sunt întrebări pe care ţi le poţi pune în faţa unei opere ca „Mizerabilii". Ca şi Dickens sau Ostrovski, Hugo nu îm­­bătrineşte, e mereu viu şi trezeşte in sufletul cititorului de azi acelaşi inte­res, acelaşi entuziasm. Capacitatea de a emoţiona se verifică intr-una la Hugo, care, In original, In traducere sau pe ecran, îşi păstrează toată eficacitatea asupra publicului. Toată creaţia lui Hugo e străbătută de marile idealuri ale umanităţii. E­ficacitatea „Mizerabililor" constă toc­mai in înţelegerea justă, surprinzător de modernă uneori, a problemelor care frământau conştiinţa oamenilor veacu­lui al XIX-lea. Patosul lui Hugo nu e gratuit, nici absurd: scriitorul îm­părtăşeşte oamenilor vremii sale, şi tuturor acelor ce-l vor citi peste ani şi ani, gîndurile şi simţirea unei conşti­inţe care a vibrat îndelung la toate, marile prefaceri­­ale vremii sate. „Ecou sonor" al veacului — aşa cum el în­suşi s-a definit odată — Hugo a evo­luat împreună cu veacul ale cărui as­piraţii şi credinţe le-a oglindit cu fide­litate. Alături de marele său contem­poran Balzac, Hugo a surprins în creaţia sa profilul social, politic şi moral al societăţii franceze din secolul trecut, a cristalizat în paginile sale toată experienţa artistică a marilor săi înaintaşi Shakespeare, Rabelais, Mo­lière. Povestea lui Jean Valjean —­ia o­­mului simplu care ispăşeşte ani de-a rindul la ocnă vina de a fi furat­e pline pentru a-i hrăni pe-ai săi de grăi­toare pentru înţelegerea modului de viaţă in capitalism. Caz tipic deci, tocmai pentru că surprinde un aspect esenţial al lumii burgheze, dînd la iveală „dreptatea“ ce domneşte în îm­părăţia bancherilor şi industriaşilor. Pas cu pas, Hugo îl conduce pe Jean Valjean de la întuneric şi sluţenie mo­rală la lumină şi frumuseţe. Omul nă­păstuit şi abrutizat nu încetează să se lumineze, să se perfecţioneze. De la ocnaşul cu priviri piezişe care bate în­tr-o noapte a anului 1815 la uşa epis­copului Myriel şi pînă la Jean Valjean- Fauchelevent, prietenul revoluţionari­lor, omul care-şi dă viaţa pentru a o salva pe cea a lui Marius şi a asigura fericirea Cosettei, — drumul străbătut de erou e lung şi plin de învăţăminte. Dar tema transformării sufleteşti a eroului principal, se amplifică, revine, orchestrată, in teme similare, care dau cărţii­­proporţii de simfonie. Povestea extraordinară a vieţii lui Jean Valjean se împleteşte cu cea a altor năpăstuiţi ai orinduirii burgheze : povestea Fan­­tinei, a femeii silite să se prostitueze pentru a-şi creşte copilul ; povestea copilului însuşi, a Cosettei, exploatată, chinuită, umilită de oameni care nu mai au nimic omenesc in ei — for­mează cunoscutul triptic al „Mizerabi­lilor". In jurul acestor trei fire funda­mentale, Hugo brodează tot universul romanului său: episoadele şi tipurile aşa-zis secundare trăiesc tot atit de puternic, prin relieful viguros al ca­racterelor. Dar dacă „Mizerabilii“ n-ar fi decit povestea dramei individuale a citorva fiinţe, valoarea romanului s-ar reduce adesea la aceea a unui roman senti­mental, lacrimogen uneori, adesea po­liţist. Hugo dă intrigii perspective noi, de adincime, amplifică, şi cartea ca­pătă valoarea de epopee. Există in „Mizerabilii" o fiinţă prezentă la tot pasul. Fiinţa aceasta e poporul fran­cez. Drama individuală a eroilor se desfăşoară pe fundalul evenimentelor social-politice din vremea monarhiei din iulie. Insurecţia pariziană din 1832 îşi găseşte astfel in Hugo picto­rul cel mai sincer şi mai entuziast. ■ Admirabile sunt paginile consacrate luptei poporului pe baricade. Tema re­voluţiei străbate ca un fir roşu cea mai mare parte a cărţii. Astfel înţelegerea raporturilor reale se întregeşte la Hugo cu înţelegerea necesităţii luptei poli­((Le. Ct tjtx tut rXU­­jC rrtimiterrr­ersc nt*rr%t** să priceapă stările de lucruri, dar să şi acţioneze împotriva lor. Atitudinea pur contemplativă e străină de cel care afirmase odată că­ „sunt vii doar cel ce luptă". Viziunea unei lumi dinamice, aşadar a unei lumi care năzuieşte spre o condiţie umană mai bună şi care înţelege să lupte pentru a realiza această lume a viitorului — iată desi­gur lecţia de o impunătoare măreţie care se desprinde din jertfa revoluţio­narilor din 1832. Nu e departe vremea — spune Enjolras, unul din revoluţio­nari — cînd „nu vom mai avea să ne temem ca acum de invazii, de primej­dia războaielor... Nu vor mai fi nici asupritori, nici foamete, nici prostitu­ţie din cauza mizeriei, nici sărăcie din cauza şomajului, nici eşafoade, nici pumnale, nici bătălii, nici tilhării să­virşite in pădurea neagră a realităţii noastre". Freamătul revoluţiei de la 1848 e prezent in marele roman al lui Victor­ Hugo, care, in această privinţă, e su­perior Iui Balzac prin încrederea sa în popor, în triumful revoluţiei. Dintre toate fiinţele care populează cartea­­ Hugo, există una care e cu mult cea mai vie, mai proaspătă, cea pe care nu o poţi uita. E vorba de Gavroche, copil al Parisului, plăsmuire de o rară fantezie şi totodată de un adine rea­lism. Capacitatea lui Hugo de a emo­ţiona, de a turbura pe cititor pină la lacrimi, se verifică incă odată în pa­­ginile închinate lui Gavroche. Cine nu-şi aminteşte de moartea puştiului printre baricade, golind cartuşierele soldaţilor morţi şi înfruntind moartea cu cintecul pe buze? In personajul tipic al lui Gavroche se regăsesc toate însuşirile, toate virtuţile poporu­­lui francez : voioşia, zeflemeaua, opti­mismul, spiritul eroic, puterea de sa­crificiu. Romanul capătă astfel prin dimensiunea sa socială semnificaţia unui adevărat roman al speranţei şi al luptei, un roman al promovării va­lorilor umane. Geniul realist al lui Hugo tipizează oameni şi situaţii. 11 surprinde in ceea ce au ei esenţial, ii face să trăiască intens, patetic, emo­ţionant ; romantismul lui Hugo promo­vează totodată gestul de împotrivire, de luptă împotriva urîţeniei lumii bur­gheze şi de afirmare a tot ce e bun şi valabil in fiinţa umană. „Tribun şi poet, — scria Maxim Gorki despre Hugo — el fulgera asupra lumii ca un uragan şi chema la viaţă tot ceea ce are mai frumos sufletul omenesc." In această încredere în viaţă, intr-o viaţă liberată de nedreptate şi de asu­prire, stă tocmai ceea ce s-ar putea numi umanismul lui Hugo, un uma­nism militant, valabil în esenţa lui combativă, cu toate visurile utopice cărora Hugo le cade adesea pradă. Publicarea in romineşte a „Mizera­bililor" (din care Editura de stat pen­tru literatură şi artă a dat pină acum primele două volume în colecţia cla­sicilor literaturii universale), în exce­lenta traducere semnată de Lucia De­metrius, Tudor Măinescu şi I. Cos­tin, vine să umple un gol resimţit de multă vreme. Aspectul grafic îngrijit al edi­ţiei, cum şi notele explicative ce înso­ţesc textul, constituie o realizare va­loroasă a editurii. Publicul nostru are acum posibilitatea să citească pe Drei­ser, pe Plus, pe Twain sau pe Hugo in ediţii in care grija pentru calitatea nterara şi fînnjrpca es­te un ţapt in­contestabil. Publicul nostru poate acum să cunoască şi să iubească pe eroii lui Hugo, să le înţeleagă semnificaţia şi să preţuiască valoarea unor cărţi mereu actuale. Valentin Lipatti DISCUŢIA DESPRE PROBLEMELE DRAMARTURGIEI NOASTRE UMANISMUL LUI HUGO (Pe maginea versiunii romîneşti a „Mizerabililor") De curind a avut loc, sub preşedinţia lui K­­hedin, a doua şedinţă a Comitetului unional pen­tru comemorarea a 50 de ani de la moartea lui A. P. Cehov. In cadrul şedinţei s-a hotărit să se deschidă, la 14 iulie noua casd­­muzeu „A. P. Cehov“ din strada Sadovo Kudrins­­kaya. Comitetul a stabilit, pentru ziua de 15 iulie, şedinţa festivă de come­morare care va avea loc în Sala coloanelor din Palatul sindicatelor. A doua zi va avea loc o seară literară la teatrul de vară din Parcul de cultură şi odihnă A. M. Gorki. La comemorarea a 50 de ani de la moartea lui A. P. Cehov vor lua parte şi oaspeţi din străi­nătate. ★ A. P. Cehov este unul dintre scriitorii clasici ruşi cei mai iubiţi din Uniunea Sovietică d in Rusia prerevoluţio­­nară — in 29 de ani (de la 1888 pînă in 1917) — J ri i iL întregul tiraj al lucrări­lor marelui scriitor se ri­dica abia la 642 mii e­­xemplare. Cele mai multe lucrări au fost publicate in limba rusă. Puţine dintre operele sale au fost traduse şi in alte limbi ale popoarelor Ru­siei. Timp de 36 ani după revoluţie, tirajul lucrări­lor marelui scriitor a crescut de mai mult de 62 de ori. Cărţile lui A. P. Cehov au fost traduse In 68 de limbi ale popoarelor ce locuiesc pe teritoriul U.R.S.S. şi sunt citite azi de popoare care până la Marea Revoluţie din Oc­tombrie nu aveau nici alfabet propriu. ★ Filmul documentar „Ce­hov“ care va rula pe e­­cranele cinematografe­lor sovietice, cu ocazia comemorării a 50 de ani de la moartea scriitoru­lui, prezintă, intre altele, o serie de documente şi materiale mai puţin cu­noscute despre viaţa şi spera lui Cehov. Anii ti­nereţii scriitorul şi i-a pe­trecut la Taganrog. In film apar strada şi casa unde a locuit familia ta­tălui lui Anton Pavlovici. Un loc deosebit îl ocupă intîmplările de la Ialta, unde Cehov şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii sale. Este prezentată casa unde a trăit, a scris şi a pri­mit pe cei mai buni prie­teni : Gorki, Stanislavski, Kuprin, Şaliapin, Rah­­m­aninov. Documentarul mai cu­prinde fragmente din fil­mele turnate după operele lui Cehov şi scene din piesele marelui scriitor. ★ Uniunea scriitorilor sovietici a organizat la teatrul de vară din Par­cul de cultură şi odihnă M. Gorki o seară lite­rară cu prilejul celei de a 18-a comemorări a zilei morţii lui A. M. Gorki. Seara literară a fost deschisă de Vsevolod Ivanov. Au mai vorbit: L. Nikulin, D. Djerm­a­­nello, A. Barto, S. Vasi­­liev și S. Marșak. ★ La Leningrad a avut loc adunarea generală a scriitorilor, consacrată pregătirii celui de al doilea congres unional al scriitorilor sovietici. Re­feratul a fost expus de V. Druzin. El s-a oprit in special asupra probleme­lor de creaţie şi a su­bliniat necesitatea inten­sificării muncii de edu­caţie politică printre scriitori. V. Druzin a remarcat succesele scriitorilor din Leningrad, apariţia unor cărţi bune, precum şi în­viorarea revistei „Alma­nahul din Leningrad“. Apoi a vorbit despre ne­cesitatea reorganizării secţiilor de creaţie. La discuţii au luat parte : V. Saianov, I. Druţ, S. Ţimbal, V. Ketlinskaia, V. Kocetov şi alţii. K. Simonov, secretar al Uniunii scriitorilor so­vietici de U.R.S.S., a vorbit despre problemele legate de pregătirea con­gresului. Consfătuiri asemănă­toare au avut loc și in alte orașe din Uniunea Sovietică. GAZETA LITERARĂ ! Desen de ROSS O scenă cu valoare de simbol: trei oameni, apu­­cînd cate o greblă, care o lopată sau o simplă jordie, strivesc cu înver­şunare mulţimea de şoa­reci care se cuibăriseră sub o şiră de coceni de porumb, lăsaţi nedesfă­­cuţi incă din anul celă­lalt: „Tăceau cufundaţi în munca lor neobişnuită şi-n liniştea amurgului s-auzea numai bufnetul uneltelor izbite-n pă­­mînt cu sete, ca nişrte ■mblăcie spornice... Din cînd in cînd Filip se o­­prea, asculta foşnetul Duru­enilor terciu­ie de atita frământare, apoi pornea din nou, încă mai în­verşunat... Găsea in această necumpănită risipă de energ­e o bucurie amară, sălbatică... Nu voia, nu mai putea să se oprească”. Filip e noul director al fermei de stat Lespezi din balta Dunării, despre care povesteşte noul roman al lui V. Em. Galan, „Bărăgan”; ceilalţi doi sunt: Pro­an, mecanic vechi la fermă şi Cirstei, vizitiul. Toţi trei, comunişti. S­igurii comuniş­i de la fermă, împrejurarea e grăitoare pentru Întreaga desfăşu­­rare a acestui volum al „Bărâgan“-ului, întâlnim de-a­ungul romanului numeroşi „şobolani“, mai mari sau mai mici, st­îrniţi din caldele şi îmbelşugatele culcuşuri unde se oploşiseră şi striviţi apoi de Filip şi tovarăşii săi. Scena stîrpirii stricătoarelor ani­male e reluată de autor şi mai departe, în roman. C­ei trei făcuseră numai un început; acţiunea se de­­ăvîrşeşte cînd încep să vină la fermă,­ Ia muncă, vii­­orii angajaţi, agronomul Matei, şeful cadrelor Bucu­­raşu şi alţi . Cu toţii, aleg ştiuleţii, îi pun la locul lor în magazii. Şoricăria e nimicită. Veacul ei a apus atunci cînd mină grijulie a omului harnic a pornit să pună ordine acolo unde a fost risipă, jaf şi tîlhărie. Fireşte, e o imagine literară. Dar ea vorbeşte des­pre o realitate care, in acea toamnă a anului 1940, cînd se petrece acţiunea „Bărăgan”-ului, se prezenta încă mai dramatică. L’n sat în care chiaburii şi unel­tele lor se înscăunaseră ca pe moşii proprii, înlătu­rând din trebur­le obşteşti pe oamenii cinstiţi ca Dincă Giorovan; o fermă încăpută pe mina unor speculanţi şi învîrtiţi, de felul lui Calistrat Răghină, Tit Horaţiu, Guy Vasilescu. Rezultatul: mii de po­goane, care ar fi putut da ţării hrană în vremea se­cetei, rămase necultivate; inventarul fermei, avutul poporului, înstrăinat, ajuns pe mina moşierilor reac­ţionari sau, pur ş simplu, confiscat de chiaburi; iar pentru imbrobocîirea funcţionarilor corupţi, care iz­butiseră să se menţină in slujbe, o teorie de care am putea ride dacă n-ar fi -adică, atunci cînd ne gîndim la consecinţele ei ,Statul nu poate produce tot aşa de *) ,, Viaţa rominească", nr. 3-5, 1954 ieftin ca particularul — afirmă cuibul de şobolani: Răghină, Horaţiu şi Guy Vasilescu , pentru fermă , deci avantajos nu să producă ci să cumpere de la producători individuali, ca să piardă apoi cit mai puţin prin revindere. Asta, după ei, e patriotism şi inteligenţă. In acest fel patrioţi şi inteligenţi, ei au putut să-şi desfăşoare sabotajul criminal, pînă cînd comuniştii au trimis la fermă elemente cinstite, în jurul cărora s-au strlns numaidecît oamenii dornici de dreptate, de viaţă nouâ. Romanul „Bărăgan" luminează astfel o idee deose­bit de preţioasă, devenită axiomă a vremii noastre, aceea că prezenţa activă a comuniştilor In mijlocul maselor, prezenţa partidului în acţiune, are un efect mobilizator, cristalizator al tuturor energiilor. Concretizind-o într-o acţiune bazată pe ciocniri de mare ascuţime şi intensitate, unde apar oameni care se luptă cu patimă pentru dreptatea lor, ideea aceasta prinde rel ei şi convinge pe cititor. Cartea se impune astfel încă din această primă parte a ei, ca o crea­ţie de valoare, plină de adevăr. Şi trebuie subliniat că rădăcina succesului lui Galan In romanul său stă tocmai în faptul că el a pornit de la viaţă, de la o pătrunzătoare observare a oamenilor şi intîmplărilor, ceea ce i-a dat putinţa unei largi generalizări. Este interesant de subliniat felul cum autorul îl introduce treptat pe cititor în miezul conflictului, cum ii aduce în faţă, figură cu figură, toate perso­najele care vor profila paginile romanului. Anton Filip, muncitor-turnător, este numit director al unei ferme de stat, întâmplare în firea lucrurilor — suntem­ îndemnaţi să spunem — şi nu greşim. Pri­ceperea lui e puţină în treburi de agricultură, deci el caută să înveţe, să afle, să se intereseze la cen­trala AFSM din Bucureşti de care ţine ferma lui, la AFSM Călăraşi. ...începe însă să se ciocnească de birocraţi, de rău intenţionaţi şi sperţari, care-l tri­mit de ici-colo fără noimă. In aceste peregrinări în­cepe să i se dezv­ăluie lumea In care va intra: o fer­mă de stat care-şi vinde produsele speculantului în loc să le desfacă direct consumatorilor; un respon­sabil cu cadrele care primeşte „atenţii” de la ferme. („De ici o lădiţă, de colo un săpuşos, de dincolo un borcănaş... şi iacă ai mai legat captiu­i pe-o zi !“) , un administrator satrap, cunoscut în tot ţinutul, un Inginer agronom inimos, utilizat ca telefonist, apoi foşti ofiţeri Înrăiţi şi înădiţi la furt, etc. etc. Are dreptate să se mire şi să se îngrijoreze Anton Filip: oare numai astfel de oameni are să întîlnească el peste tot? Atunci cum se va descurca in noua sarci­nă el, comunist, om de credinţă şi faptă? Cititorul de asemenea nu e mai puţin îngrijorat şi interesat să-l vadă pe Anton la lucru: pe ce se va baza el, de unde şi cum va începe ? Astfel, de la primele pagini, atenţia ne e captată de autor, suntem­ cu toată inima alături de noul di­rector, pe care începem să-l iubim pentru tenacitatea şi curajul lui. Tabloul acesta plin de pete întunecate nu e de loc nerealist. El corespunde adevărului aşa cum se pre­zenta în 1948, în unele sate sau plăşi, unde izbuti­seră să se cocoaţe în treburi tot foştii exploatatori. Autorul n-a ascuns forţele pozitive pentru a spori— artificial—un îndoielnic dramatism. Elementele sabo­toare, jefuitorii, învârt­iii, sunt mulţi în roman, puterea lor nu e de loc de dispreţuit, dimpotrivă, ei fac rău ci­ pot—dar nici o clipă cititorul nu se poate îndoi de prăbuşirea lor inevitabilă. Căci de pretutindeni încep să apară în faţa ochilor noştri elementele cinstite, muncitoare, capabile: un şofer care înjură sau se ex­primă in doi peri, vădit dezaprobator, despre afacerile pe care le face administratorul fermei cu speculanţii; agronomul­ telefonist bruftuluind pe cei ce-i trimit statistici false, ca şi pe cei ce i le cer; mecanicul care n-a încetat de loc să se războiască pentru apă­rarea fermei sale; ţăranii care, cu toate piedicile puse de chiaburii ce acaparaseră primăria, vor să insămînţeze „griu bun, comunist”, selecţionat­e pe ogoarele lor. Exemplele se pot lărgi şi Înmulţi. A­­ceştia n-au părăsit încrederea, nădejdea, nici atunci cînd au fost bruscaţi, nedreptăţiţi. Venirea lui Filip ii deşteaptă pe toţi­­ şi el poate să-i stringă, să-i conducă in luptă, pentru că est judeţeană, la plasă, la centrala AFSM, pretutindeni sunt tot mai tari for­ţele populare. Personaje ca Prund, secretarul jude­­ţenei de partid, instructorul Ilinca, directorul Duma de la centrala AFSM, deşi apariţii episodice în ro­man— pe ultimul 11 aflăm numai din relatările altora despre dînsul — prin felul însă cum sint angrenaţi in conflict, cum influenţează desfăşurarea intîmplărilor şi soarta altor eroi, ni-i închipuim ca pe nişte oameni vii, reali. Dovadă că, hotăritoare pentru veridicitatea unui personaj nu e cantitatea de pagini in care el e pus să vorbească sau să execute cine ştie ce înde­letnicire, ci amploarea rolului pe care-l are In con­flict, complexitatea legăturilor prin care se face sim­ţit în acţiunea cărţii. Din acest punct de vedere tre­buie să spunem că facem a­firmaţiile noastre cu re­zerva impusă de faptul că si­­ntem abia în faţa pri­mului volum, unde, dacă se pune din plin conflictul apar oamenii care-l vor purta şi se conturează li­niile acţiunii d­in schimb, treimile să ţinem seama că lucrurile istorisite pînă acum nu reprez­ntă decit primele trei săptămîni ale directoratului lui Filip, deci că sintem la începutul aceastui proces dificil, de întărire a fermei, de curăţire a primăriei de chia­buri, proces care nu poate să se rezolve cît ai clipi ■Un ochi. In acest prim volum, Filip, agronomul Ma­tei (fostul telefonist), Bucuraşu, mecanicul Prodan şi ţăranii comunişti din sat, Dincă Giorovan, Marin Marin şi alţii,­­ abia au stîrnit şoricăria, au dat afară de la fermă pe alde Reghină şi compania (fiindcă nu se putea începe altfel munca), au con­tribuit la spargerea clicii de la primărie , arestarea notarului, viitoarea schimbare a primarului, prime­nirea comisiei de insăminţări, etc.. In general, ei au dat primul impuls acestei complexe maşinării pe care o alcătuiesc ferma şi satul, cu problemele lor. Maşinăria încă mai pufneşte, se mai opreşte, mai dă uneori înapoi, dar principalul e că ea a luat-o din loc — şi cu curaj — in cele mai multe din sec­toare. Astfel, dacă primele ciocniri ale lui Filip şi ale comuniştilor de la fermă cu chiaburii şi sabotorii se rezolvă relativ repede in acest prim volum — prin darea lor afară de acolo unde sînt dibuiţi — aceasta nu duce la stingerea conflictului dramatic al roma­­nului. Odată cu sfirş­tul cărţii incep să se contureze noi conflicte, de o intensitate încă sporită, înfruntări mai dramatice decît cele la care am asistat. Duşma­nul a trecut la alte mijloace, de o mult mai mare perfidie. Principalul adversar al lui Filip Începe acum a fi Erhan, fostul primar, care o face pe modestul şi năpăstuitul, chipurile din cauza multelor rude aflate între criminalii de război, cu care, zice el, a rupt de mult relaţiile. Filip cade în cursă, începe să-l creadă cinstit şi nu se împotriveşte cind Erhan e propus primar. Pe de altă parte, la fermă se ivesc noi greutăţi, mai mari decît cele de pînă acum. Alungarea lui Ră­ghină şi a celorlalţi, nu uşoară — era o problemă totuşi simplă: Filip a folosit, aşa cum se pricepea el, puterea de stat — şi, în general, n-a greşit. Dar abia acum începe lupta pentru consolidarea primelor suc­cese, acum trebuie să se vadă priceperea de gos­podar a lui­­ F­lip. Doar e vorba de cultivarea a a­­proape zece mii de hectare. Cu ce forţe — cînd fer­ma are mai puţin de o sută de oameni, cînd satul se menţine încă în rezervă, nu sunt tractorişti, n-au venit tractoarele !... Cti totul are dreptul să aştepte în vol. II al „Bărăgan“-ului fapte de o şi mai mare tensiune, de al căror rezultat general el nu se în­doieşte totuşi, dată fiind forţa care stă în colectivul fermei, în comun şti, date fiind condiţiile în care se desfăşoară lupta lui Filip. Romanul arată insă cu multă veridicitate că, me­reu, mereu, se ivesc probleme noi de rezolvat, că niciodată comuniştii nu trebuie să aprecieze că pot să slăbească ritmul, că au isprăvit cu lupta. Romanu­l subliniază şi un alt adevăr esenţial al e­pocii pe care o trăim: că progresul unui sector e indisolubil legat de mersul tuturor celorlalte sec­toare, care influenţează, adesea ii hotărăsc soarta. Şi aici trebuie să arătăm încă un merit important al romanului „Bărăgan”. Multe lucrări apărute pînă acum, cu teme din viaţa actuală a sateli­r noastre, nu izbuteau suficient să dovedească în chip art ştie că lupta pentru socialism, pentru viaţă nouă, este în a­­celaşi timp luptă împotriva vechiului. Aceste două laturi indisolubil legate ale unui singur proces, con­struirea socialismului, — rămineau în astfel de scrieri ca două fire dezvoltîndu-se separat, un cel mai bun caz paralel, întiluindu-se ici sau colo, dar nu alcătuind, aşa cum ne arată viaţa de toate zilele, o realitate unică, de nedesfăcut. Romanul lui V. Em. Galan reliefează tocmai acest lucru: că nu se poate, că e de neconceput construirea socialismului fără luptă ascuţită de clasă. Filip, atunci cînd porneşte să-şi pună ferma pe roate­, ajunge în conflict cu toţi chiaburii satului, cu toţi şobolanii­ din împrejurimi, chiar cu cei care nu au legătură directă cu ferma: cu moșierul Hector Pană Grănicerul — pentru că nu-și cultivă pămîntul, dar blochează tractoare, ne­cesare fermei Lespezi, care nu are tractoare; cu chia­burul Zăpodeanu — pentru că a confiscat un tractor al fermei, cu speculantul proprietar al podului care transportă oamenii peste Borcea, la fermă, — pentru că a luat de la Zăpodeanu piese din tractorul confis­cat şi le-a utilizat la şalupa sa, cu închiaburitul popi pensionar—pentru că paralizează, ca şi ceilalţi mem­bri, comisia de insăminţări, ş.a.m.d. Nici cu oamenii de bună credinţă, în general, dar încă dominaţi de apucături moştenite de la capitalism, nu poate să nu se ciocnească Filip. Inginerul Matei zbiară la oa­meni fără motiv, se poartă ca un vechil boieresc, atitudine nepotrivită cu sectorul socialist ; vizitiul Mitu Cristei e timorat şi lipsit de voinţă şi trebuie activat, trebuie să i se însufle curaj. Iniţiativă. Pro­dan e uneori lăsător, Ule Olteanu e prea ticăit, etc. A şti să acţioneze în astfel de diverse împrejurări, cu atit de diferiţi oameni, a găsi fiecăruia cheia care i se potriveşte sau metoda cea mai bună — pentru a-1 Înlătura dacă e un duşman — sau pentru a-1 educa dacă e un om cinstit — aceste lucruri îl preocupă pe Filip şi conferă caracterului lui adinci­me, complexitate, umanitate. Tendinţa unor scriitori de a „umaniza“ în chip artificial, de pildă arătindu-l pe erou, în momente nepotrivite ale acţiunii. In mijlo­cul familiei, sărutindu-şi copiii, sau intrerupindu-şi brusc, nemotivat, activitatea obştească, pentru a spune fără rost cuvinte poetice sau a debita visuri sarbede despre viitor — astfel de procedee sint în general evitate de V. Em. Galan . Iar dacă, de pildă, scena venirii la fermă a Cristinei, soţia Iul Falip, nu depă­şeşte scene similare In alte cărţi, — o putem consi­dera drept una dintre cele mai slabe ale romanului, — aceasta nu scade puterea personajului pe care ni-1 arătaseră uman, complex, faptele lui de pînă acum. Astfel, ca o concluzie a acestei prime părţi a dis­cuţiei despre romanul „Bărăgan”, trebuie să subli­niem ascuţimea şi forţa Înfruntărilor, bogăţia şi complexitatea planurilor pe care se desfăşoară con­flictul, mulţimea şi varietatea personajelor antre­nate în acţiune, dând cărţii dramatism şi dinamism. Toate sunt rodul orientării hotărâte a autorului către vi­ezul problemelor realităţii, investigării atente a vieţii. Mihai Gafiţa V. Em. Galan : Bărăgan

Next