Gazeta literară, iulie-decembrie 1954 (Anul 1, nr. 16-42)

1954-10-14 / nr. 31

mat m . 11I­11 r '! 11 " ";‘r. |VI Vi........"'•'"''VU .V"*'|.!I|"-i­ " | II. 1111111. AZETA I . I PARTIDUL­­ ÎNDRUMĂTOR AL LITERATURII NOASTRE Eminescu a cuprins în două versuri cea mai fierbinte năzuinţă a marilor scriitori din toate timpurile : aceea de a „găsi cuvlntul ce exprimă adevărul*. Istoria literaturii noastre, a valori­lor ei nepieritoare, este istoria luptei pentru a aduce în opera literară romî­­nească viaţa adevărată a poporului nostru, imaginea reală a traiului său de-a lungul veacurilor. Setea înţelegerii adevărului şi a transpunerii sale în lu­crări artistice a ars nepotolită în stră­dania creatoare a făuritorilor litera­turii noastre. De aceea, Bălcescu­­,a deschis sfînta carte“ a istoriei po­porului, cercetînd nu „biografia stă­­pînitorilor“, ci semnificaţiile luptei oa­menilor pentru păstrarea fiinţei naţio­nale şi pentru libertatea socială. De aceea, căutînd neostenit, cu pasiune şi cu înaltă înţelegere a misiunii sale artistice, Sadoveanu a scris despre dîrzenia strămoşilor, ,,avînd în inima sa răsunetul durerilor lor“ şi a arun­cat pe foc manuscrisul despre antica Hecubă, îndreptîndu-se spre ,,oamenii care trăiesc şi care sînt mai chinuiţi şi mai necăjiţi“. Dar în lupta lor pentru descoperi­rea şi reflectarea adevărului, scriitorii se loveau întotdeauna de valurile min­cinoase ale ideologiilor străine de po­por; se loveau deopotrivă de piedicile puse de stăpînire împotriva ştiinţei şi artei puse în slujba adevărului. Erau neajutoraţi, căci nici un­ stat înteme­iat pe exploatarea omului de către om nu dă sprijin operelor de dezvăluire a adevărului despre oameni. Le lipsea mai cu seamă instrumentul esenţial de pătrundere a adevărului, de descă­tuşare a tainelor lumii, pe care nu­mai o concepţie ştiinţifică despre lume îl poate da. De aceea dibuiau. Cău­tînd, dibuiau, căci nu cunoşteau legile obiective de dezvoltare a societăţii şi nu ştiau întotdeauna să înţeleagă des­tinul omului în strînsă împlet­re cu desfăşurarea forţelor sociale. Adeseori, crezîndu-se liberi în creaţia lor, că­­deau în plasa satului cu bani, ai pu­ternicilor zilei, căci cultura claselor dominante presa asupra creaţiei lor. Scriitorii de azi ai patriei noastre cunosc fericirea de a trăi şi a crea în alte condiţii. In alte condiţii cuce­resc ei azi forţa de a pătrunde ade­vărul vieţii. Asupra creaţiei lor ve­ghează, îndrumîndu-i şi sprijinindu-i­ partidul clasei muncitoare. Partidul ne-a ajutat să ne îndreptăm pasul, să alungăm dibuirea. Căci ne-a luminat calea cu umina a tot străbă­tătoare a singurei concepţii ştiinţifice despre lume, care ne face să înţelegem limpede procesul dezvoltării societăţii, sensul căutării şi dobîndirii fericirii de către om. Cîteva generaţii de scriitori activează azi în ţara noastră, unite de acelaşi ideal social şi artistic, că­lăuzite de învăţătura­­partidului, pe drumul realismului socialist. Luminată de ştiinţa despre omenire a partidului clasei muncitoare, minu­nata creaţie a maestrului Sadoveanu — clasicul şi contemporanul nostru, mereu tlnăr — a urcat treapta hotărî­­toare, aducîndu-şi contribuţia la dezvoltarea literaturii noastre rea­­list-socialiste. Insuşindu-şi viziunea istorică cea mai înaltă şi desluşind forţele sociale menite să făurească vii­torul de aur al lumii, el a intrat în a doua jumătate de veac a trudei sale scriitoriceşti, stăpîn pe răspunsul îndelungii şi adîncii sale cău­tări de adevăr, stăpîn pe răspunsul la întrebările şi nedumeririle, la durerile înăbuşite şi la visurile abia cutezate care răscolesc furtunatic uriaşa sa aşezare de oameni vii, de la străvechiul Kesarion Breb şi mult mai tînărul Io­­nuţ Jder pînă la aproape contempo­ranul Panciuc şi de la oameni ai pă­­mîntului ca Marin Pescarul şi Cons­tantin Moţoc, pînă la neliniştiţii şi dezrădăcinaţii căutători de orizonturi noi, ca Haia Sanis sau Nicolae Manea. Scriitori care şi-au început viaţa creatoare în frămîntata perioadă din­tre cele două războaie, profund rea­lişti dar adesea rătăciţi printre amăgi­rile ideologiei burgheze, au învăţat de la partid să vadă orînduiala adevă­rată a societăţii şi să înţeleagă misiu­nea lor de ingineri ai sufletelor omeneşti. Ei au devenit tovarăşi de luptă ai celor care, încă înainte de eliberarea patriei, au întîlnit forţa par­tidului şi au pus în opera lor chema­rea ei revoluţionară, ca Sahia şi Tomna. Grăitor este drumul de azi al creaţiei unei asemenea personalităţi puternice, cum este Camil Petrescu, care a găsit adevărul în problema centrală a crea­ţiei sale, aceea a menirii şi a locului social al intelectualilor. De aceea, La­­dima, răzvrătitul şi iubitorul de drep­tate, descoperă acum chipul viu al „celor ce plătesc cu viaţa“, iar ima­ginea conducătorului în revoluţia so­cială a evoluat de la Danton la Băl­cescu, purtîndu-l pe scriitor cu toată forţa talentului şi pătrunderii sale ar­tistice, în miezul vieţii poporului. Sub îndrumarea partidului creşte literatura scriitorilor mai tineri care s-au afirmat în gloriosul deceniu de la eliberarea patriei. Patosul cunoaşterii adevărului, a oglindirii artistice a vie­ţii în transformarea ei revoluţionară, dă aripi capacităţii creatoare a poe­ţilor, prozatorilor şi dramaturgilor noş­tri care aduc în scrierile lor imaginea vie a creşterii oamenilor eliberaţi de sub jugul exploatării, care trăiesc vre­murile istorice ale construirii socia­lismului şi participă direct la făurirea lor. Partidul a întinerit pe scriitorii vîrs­­tnici şi a dat maturitate tinerilor scrii­tori, arătînd celor dinţii că au înaintea lor cîmpuri imense de viaţă şi adevăr încă nepătrunse de ei, iar celorlalţi că nu pot cuceri nici prima treaptă a creaţiei dacă nu-şi întemeiază încer­carea de a reflecta artistic realitatea pe capacitatea de a o cunoaşte ştiin­ţific. De aceea lumea scriitorilor este azi nu numai un vast şantier al crea­ţiei, ci şi o înaltă şcoală de cunoaş­tere, de interpretare ştiinţifică a vieţii, la care cei ce scriu învaţă fără înceta­re. Dacă iubeşti viaţa şi arzi de do­rinţa de a o surprinde în transformarea ei necontenită, nu se poate să nu te pătrunzi de măreaţa exigenţă a parti­dului faţă de scriitori, să nu te umpli de mîndre că ţi se cere atît de mult, că niciodată nu ţi se va spune . Cu­noşti destul. Noi ,scriitorii Republicii Populare Române, privim cu dispreţ la scriitorii decadenţi ai burgheziei, găunoşi în chinuita lor investigaţie psi­­hologistă, ruptă de străduinţa de a în­ţelege adevărul vieţii, şi urîţi în dez­nădăjduita lor încercare de a deforma realitatea. Sîntem mîndri pentru mo­destia noastră de elevi permanenţi la şcoala marxismului şi a vieţii tumul­tuoase pe care o trăim. Sîntem mîndri, pentru că ştim deopotrivă că numai o înaltă ţinută morală, o mare frumu­seţe sufletească ne poate face să fim mereu demni de un asemenea învă­ţător ca partidul clasei muncitoare şi de asemenea materie nesfîrşită de stu­diu, cum este viaţa oamenilor, privită cu ajutorul acestui uluitor instrument de cercetare ştiinţifică şi de transfor­mare a naturii, care este marxismul. De aceea are o semnificaţie deosebită participarea noastră la universităţile de marxism-leninism, intensul nostru studiu individual al lucrărilor clasici­lor marxism-leninismului, obligaţia noastră morală şi profesională de a lua parte activă la dezbaterea şi însuşi­rea adîncâ a tezelor esteticii marxiste. La baza înfăţişării noi pe care o ca­pătă scriitorul zilelor noastre. Una mat de partid cu cunoaşterea adevărată a realităţii, stă însuşirea adîncă a spiritului partinic. Cind ai înţeles că orice ideologie este o formă de oglin­dire a vieţii şi un instrument de luptă activă pentru interesele uneia sau al­teia dintre clasele sociale, viaţa pe care o descrii în opera ta, poziţia pe care în mod inevitabil trebuie s-o iei, perspectiva pe care o capeţi asupra desfăşurării conflictului pe care-l în­făţişezi, capătă o claritate strălucitoa­re,­ făcîndu-te puternic, de nebiruit. Partidul ne învaţă nu numai că nu există „artă pentru artă’ pentru că această aşa-zisă artă pură face parte din arsenalul ideologiei de clasă a burgheziei şi serveşte direct interesele ei, dar şi că nu e suficientă mulţumirea senină cu ideea că orice operă de artă exprimă de fapt o anumită tendinţă care răzbate cu voia sau fără voia scrii­torului. Partidul ne-a învăţat să ne angajăm făţiş în luptă, să ne facem ex­ponenţi conştienţi ai ideologiei revo­luţionare, să devenim militanţi activi ai cauzei proletariatului­— căci numai în acest fel vom exprima adevărul a­­dînc al vieţii pe care proletariatul este prima clasă în istorie interesată sâ-l dezvăluie în întregime pentru că n-are nimic de ascuns ; numai în acest fel vom ajunge la perfecţia artistică, cre­­ind imagini artistice realiste şi îmbo­găţind arta cuvîmtului care trebuie limpede şi convingător să exprime a­­devărul. Cine cunoaşte drama creaţiei artis­tice a unui Rebreanu, scriitor de va­loare, capabil să realizeze un aseme­nea tablou realist al societăţii, ca cel din „Răscoala”, dar decăzut în cele din urmă pînă la a se pune în slujba celor mai înrăiţi duşmani ai poporului, înţelege cît se poate de bine ce în­seamnă pentru scriitori învăţătura par­tidului despre spiritul partinic şi des­pre libertatea scriitorului. Hotărindu-se să scrie pe placul burgheziei, Rebreanu şi-a pierdut nu numai libertatea crea­toare a artistului, dar însăşi măiestria lui literară. Partidul ne-a transmis învăţătura leninistă despre adevărata libertate a scriitorului, posibilă numai pe baza însuşirii hotărîte a ideologiei clasei care apără adevărul şi progresul şi realizabilă deplin numai în literatu­ra societăţii socialiste : „Aceasta va fi o literatură liberă, pentru că nu lă­comia şi carierismul ci ideea socialis­mului şi simpatia pentru cei ce mun­cesc vor face să se înroleze în rîndu­­rile ei noi şi noi forţe“. Partinitatea ne ajută să oglindim veridic realitatea în transformarea re­voluţionară a societăţii noastre, să ştim să pătrundem aspectele cele mai tipice ale epocii noastre de eroism mă­reţ şi de crincenă încleştare în lupta noului împotriva vechiului. In îndeplinirea exigenţei înalte faţă de scriitori, partidul ne dă un aju­tor concret şi eficace. Organizarea largă a discutării în presă a ope­relor literare apărute, crearea unei largi opinii publice în jurul fenome­nului literar, fac ca neîncetat scriito­rul să simtă răspunderea pe care o are în faţa cititorului, ca simţul său autoritar să se dezvolte, ducînd la perfecţionarea neîncetată a măiestriei sale creatoare. Partidul a îndrumat critica literară pe linia unei apre­cieri ştiinţifice a cărţii, învăţîndu-i pe critici să folosească criteriile o­­biective de apreciere a operei de artă pe care le dă înţelegerea materia­­list-dialectică a artei ca oglindire specifică a realităţii. Scriitorii care şi-au creat o bună parte a operelor lor în timpul regimului trecut, pot aprecia prin propria lor experienţă ajutorul criticii partinice, precise, o­­biective, amintindu-şi dezorientarea în care ii arunca critica literară bur­gheză, prin părtinirea după conside­rente de solidaritate socială şi de gaşcă literară, prin „explicarea“ pli­nă de îngîmfare a sensurilor unei o­­pere împotriva celor urmărite de scriitor, prin impresionismul arbitrar şi înflorit cu care o autoritate a cri­ticii burgheze ca Lovinescu, îi ame­ţea, prin aprecierea iraţională şi antirealistă a formei izolată de con­ţinutul de idei. In zilele noastre,­cu­­vîntul pe care şi-l spune despre o operă literară „Scînteia“ şi cele­lalte organe de partid are greuta­tea unei aprecieri obiective care poate fi discutată în lumina aceloraşi cri­terii ştiinţifice ale esteticii marxiste, dar nu poate fi niciodată răsturnată după gustul şi impresiile subiective ale unei individualităţi izolate. Ajutorul dat de partid scriitorilor, prin exigenţa sa fermă, este hotărî­­tor nu numai în orientarea ideolo­gică a creatorilor — în lupta împo­triva influenţelor nefaste ale ideolo­giei burgheze, a a­­politismului, a for­malismului — ci şi în ridicarea măies­triei lor artistice. Invăţătura partidu­lui nu desparte niciodată „fon­dul“ de „formă“, deoarece nu e­­xistă operă de artă care să poată fi apreciată numai din punctul de ve­dere al ideilor pe care Ie comunică, dacă aceste idei nu sînt oglindite într-o imagine artistică valabilă, dacă nu sînt transmise cititorului prin calea specifică a artei. De aceea, partidul ne-a chemat la lupta necru­ţătoare împotriva proletcultismului şi schematismului, a literaturii plate, cenuşii. Înfăptuind revoluţia culturală, par­tidul ne-a ajutat, flîndu-ne un jude­cător sever şi pretenţios, pe care nu l-au avut în trecut scriitorii decît în prea mică măsură: masele de ci­titori. Niciodată n-a simţit scriitorul atît de puternic că se află în faţa cititorului, a mii şi zeci de mii de cititori, — pentru că editurile scot cărţile i­terare în tiraje de masă — şi că în orice clipă poate fi tras la răspundere de cel căruia i se adre­sează. Regimul nostru de democraţie populară a adus în viaţa scrii­torilor o asemenea legătură cu cititorii, cum este aceea a în­­tîlnirii cu ei, formă vie a criticii co­lective a publicului. Dar care scriitor nu simte mîndrie şi emoţie deose­bită cînd primeşte direct din partea cititorului mărturia dragostei şi pre­ţuirii sale? Partidul a redat scriitorului con­ştiinţa înaltei sale demnităţi uma­ne, l-a repus în drepturile sale le­gitime de fruntaş al gîndirii înain­tate. Societatea capitalistă acordase fotolii academice şi premii fabuloase unor nulităţi, lăsînd în afară şi a­­suprind pe cei mai de seamă crea­tori din literatura noastră. Abia azi, în statul în care forţa conducătoare e partidul clasei muncitoare, preţui­rea de către stat a scriitorului şi-a căpătat semnificaţia reală. Titlul de academician, ca şi înaltele distincţii acordate de Marea Adunare Naţio­nală, sau premiile de stat, răsplă­tesc azi, datorită politicii drepte şi luminoase a partidului, eforturile creatoare ale scriitorilor, noştri de valoare, de la vechii luptători pen­tru o artă realistă, pînă la tinerii laureaţi ai Premiului de Stat. Partidul ne-a învăţat să cunoaştem viaţa şi să luptăm pentru înfrumuseţa­rea ei, întreaga noastră viaţă creatoare este legată de învăţătura, îndrumarea şi preţuirea pe care ne-o dă partidul. Noi sîntem, laolaltă toate generaţiile de scriitori de azi, cei care avem mi­siunea istorică de a fi primii înfăptui­tori ai realismului socialist în litera­tura noastră. Cuvîntul nostru de acum va răsuna — şi trebuie să fie de a­­ceea foarte puternic — către genera­ţiile viitoare, astfel cum l-a rostit maestrul Sadoveanu înainte cu cîţiva ani, vorbind despre mesajul transmis de constructorii socialismului celor ca­­re-l vor prelua „după două, după trei, după patru cincinale* . „Noi am fost şi am lucrat de la început, cu îndemnul partidului şi pil­da Uniunii Sovietice ; am apucat tim­puri grele, uneltiri ale imperialismu­lui americano-englez, siluiţi ale capita­liştilor şi monopoliştilor de a sabota străduinţele noastre, ameninţări de război , dar am crezut în îmbunătăţi­rea şi prefacerea lumii prin socialism şi am biruit“. rimejdia schematismului în critica literară, necesitatea dezvăluirii cauzelor care-l de­termină şi lupta pentru pro­movarea concepţiei marxist-leniniste in problemele estetice sunt subiecte de o actualitate arzătoare pentru lite­ratura noastră. Ecouri ale unei astfel de cerinţe pă­trund într-un articol apărut în nr. 3 al revistei „Steaua" din Cluj „Pentru o ţinută literară a criticii". Sunt a­­duse acuzaţii unor critici lipsiţi de curaj, fără opinii personale, cărpănoşi în dezvăluirea calităţilor unor opere, obtuzi în înţelegerea specificului feno­menului artistic, care iscălesc cronici şablonarde, sărace de idei, ocolite de cititori. Cit de îndreptăţite sunt rindurile a­­părute în „Steaua", îţi dai seama dacă citeşti de pildă o cronică la romanul „Pasărea furtunii", apărută recent în nr. 2146 al ziarului „Munca". Autorul, M. Coleşiu, descoperind două calităţi ale romanului, conturarea eroului prin­cipal şi proza de pastel — în paran­teză fie spus substantivul proză e re­calcitrant şi refuză drept însoţitor ad­jectivul de pastel — ne promite ca în­­tr-o excursie lungă de două coloane de ziar să-l contureze pe Adam Jara. In loc de aceasta, ne trezim în faţa unui rezumat „de idei" şcolăreşti. In loc de analiză a măiestriei scriitoru­lui, ne sunt servite astfel de sentinţe hazlii : „Maniera unei schiţări psi­hologice rapide este proprie scriitoru­lui care zugrăveşte, în goană parcă, caracterele personajelor sale, folosin­­du-se de o mulţime de idei ce se îm­bină armonios", pentru ca două rîn­­duri- mai încolo autorul să se contra­zică, spunînd că „descrierea eroilor făcută de autor, metodă des întrebuin­ţată, este înlocuită în „Pasărea furtu­nii“ (sublinierea noastră) prin carac­terizarea eroului principal cu ajuto­rul discuţiei celorlalte personaje". Analiza aşa-zisei „proze de pastel" îşi găseşte expresia într-o formulare sintetică plină de savoare : „Pentru a reda toate aceste culori născute din încrâncenarea naturii, autorul a căutat şi a găsit cuvinte potrivite care ne comunică direct şi sugestiv imagi­nile". Intre fraze şablon, fără urmă de gindire personală, răsar totuşi şi unele „panseuri” originale, de un ast­fel de tip: „Obişnuit este ca fiecare roman, nuvelă sau chiar schiţă, să cuprindă şi descriere de natură, — deşi nu-i totdeauna nevoie". înflăcă­rat de adevărul ideii expuse, pentru a nu lăsa urmă de confuzie, autorul precizează în cele din urmă: „Ţinînd seama de coordonatele între care se desfăşoară acţiunea, timpul şi locul, descrierile de natură sunt de fapt ne­cesare". Citind astfel de articole, ai impre­sia că ele sunt făcute după următoa­rea reţetă: se ia o introducere potrivit VA fă, se pune un re­zumat ras de orice idee, se adaugă şabloane bine alese, se piperează cu citate, se amestecă bine, bine de tot, şi după aceea se serveşte caldă, sub formă de cronică literară. Critica literară marxistă n-are ni­mic comun cu acele articole care sub pretextul analizei tematice a unei o­­pere substituie analizei ştiinţifice, principiale, a ideilor, un rezumat ce­nuşiu, ce ignorează total sau parţial existenţa imaginilor artistice, împotriva unor astfel de cronici mi­litează şi revista „Steaua". Se pune insă întrebarea: care este poziţia ideologică de pe care atacă Dan Cos­ta, autorul articolului „Pentru o ţi­nută literară a criticii"? Se impune in primul rind o consta­tare : autorul nu face de fapt o ana­liză a volumului de „Cronici şi arti­cole" de Ov. S. Crohmălniceanu, aşa cum îşi propune la început, ci emite o serie de consideraţii cu privire la dez­voltarea criticii noastre literare. Iritat fiind de anumite trăsături ale unei părţi a criticii noastre literare, Dan Costa militează pentru o altfel de ţinută a ei. Ce apără şi contra cui îşi îndreaptă spada, acest lucru apare la iveală descifrând cu multă atenţie textul formulărilor „cuminţi". Astfel, cronicile literare ar fi de două feluri : unele avind caracterul „unei dezbateri destinate mai degrabă oamenilor „de breaslă" — adică scrii­torilor, — cititorul fiind doar „specta­tor invizibil" (pag. 77) iar altele, fără probleme de creaţie literară, a­­dresate cititorilor. Fără îndoială că poate exista într-o cronică literară o discuţie „de breas­lă" intre critic şi scriitor, dar despăr­ţirea aceasta arbitrară, cronici pentru scriitori şi cronici pentru cititori, a­­minteşte prea mult de o anumită concepţie despre vulgul care nu poate înţelege problemele de estetică, pen­tru ca să mai fie necesar vreun co­mentariu. Volumele de critică literară, care apar astăzi in zeci de mii de exem­­plare, demonstrează faptul că cititorii au încetat a mai fi, cum erau în trecut, „spectatori invizibili": interpre­tarea fenomenului artistic nu numai că este înţeleasă de mase din ce in ce mai largi, dar scriitorii noştri au putut aprecia de mult înţelepciunea şi profunzimea unor judecăţi critice ale unor simpli cititori. Pină acum ştiam anumite lucruri despre cauzele schematismului şi di­dacticismului in critica literară. Arti­colul aduce insă o contribuţie de na­tură să „revoluţioneze" cuceririle es­teticii. Dacă studiul lui Ov. S. Croh­mălniceanu consacrat lui Bălcescu are unele slăbiciuni, ele ar fi „fructul spi­ritului de sistemă In critica literară", s-ar f datora asemănării studiului cu un posibil „tratat de istorie literară al­cătuit în spirit ştiinţific" (pag. 82). Vrei, nu vrei, îţi pui întrebarea: dacă autorul are o asemenea repulsie faţă de caracterul ştiinţific, sistematic, al cronicilor lui Ov. S. Crohmălniceanu, nu cumva preferă o critică impresio­nistă, subiectivistă? Actualizare, tematică, conţinut de idei, extragerea meritelor şi limitelor cultural-ideologice ale unui scriitor, capătă, datorită miraculoasei pene a lui Dan Costa, o poreclă: sociolo­gism. Autorul se bucură că in sfirşit s-a declarat „reacţiunea împotriva ex­ceselor sociologismului". Noroc de re­dactorul clujan, altfel muream şi nu ştiam cit de numeroşi sunt prozeliţii lui Durkheim şi Taine din ţara noas­tră. E regretabil însă că articolul din „Steaua", indreptindu-şi tirul de ar-­­tilerie împotriva „sociologismului", omite să arate cauza fundamentală a succeselor obţinute de criticii noştri de frunte, — printre ei şi Ov. S. Croh­mălniceanu —, aplicarea la fenome­nul artistic a concepţiei marxist-leni­niste, care prin spiritul ei profund ştiinţific este ostilă oricărui schema­tism, didacticism. : Pină acum am văzut fobiile artico­lului din „Steaua", dar pentru ce pledează el, ce apără? După o muncă aspră de arheolog, ai suprema satisfacţie a cercetătorului care a descoperit o lume „nouă", ne­cunoscută pînă acum. In ce constă munca unui critic li­terar? Iată „reţeta" redactorului nos­tru: „scoate la iveală „principiul ge­nerator", mobilul intim din care pur­ced, in legătură cu fiecare din scrie­rile comentate, reuşitele sau mai a­­desea lipsurile şi slăbiciunile lor" (pag. 78). Dacă această formulă ma­gică nu vă satisface, găsiţi un arti­col în locul „principiului generator", sub semnul egalităţii, şi altele: esen­­ţialitate, focar, forţă de acţionare, ge­nerator unic, viul, complex organic. Formulele acestea de oracol sunt tăl­măcite printr-o definire a datoriilor criticii noastre literare „de a căuta căile cele mai nimerite pentru ca in­finita varietate a talentelor, particula­rităţile de stil şi concepţie variind de la un scriitor la altul şi de la o operă la alta, elementele familiare viziunii unui scriitor, modalităţile la expresie, etc., să nu cadă pradă schemelor brutale şi simplifi­catoare". Nu vă tulburaţi că în definiţie lip­seşte cercetarea conţinutului de idei al operei literare. Cu siguranţă că tre­buie subînţeleasă la etcetera. O, străluciţi şi defuncţi titani ai criticii burgheze, cutremuraţi-vă in mormintele voastre şi descoperiţi-vă în faţa aceluia care a descoperit America criticii romîneşti! In toată această exhibiţie „critică" există un semen de-al nostru chinuit ca Tantal, Ovid. S. Crohmălniceanu cu al său volum de „Cronici şi articole". Ba este proclamat, fără a fi între­bat, „cavaler in lupta împotriva socio­logismului", ba este pus să caute tot felul de generatoare unice, focare şi alte forţe de acţionare, ba cu un ton protector se concede că a atins pra­gul minim al cîtorva cerinţe artistice elementare, peste care nu se mai oste­neşte să treacă. Certificatul acesta de onestitate cri­tică, tonul articolului în general, amintesc de cuvintele articolului care susţinea că, din cauză că există cri­tici care „redactindu-şi articolul critic din punctul de vedere al sublinierii greşelilor şi lipsurilor — ceea ce s-ar cuveni să fie valorificat, e tratat cu destulă nepăsare, birocratic". Articolul „Pentru o ţinută literară a criticii" mai are şi alte calităţi, ne­bănuite faţă de tema pe care o abor­dează. Există acolo şi unele mostre de umor de cea mai bună calitate. Astfel, se ajunge la descoperirea epo­cală că nu poate exista critic fără idei critice. Există şi o definiţie origi­nală, sublimă — am putea chiar spu­ne, —­a ideii critice. Transcriem, res­­pectind onest punctuaţia şi toate ce­lelalte semne gramaticale: Idei critice = „sugestii, intuiţii, nu­­cleie de gindire concretă aplicată crea­tor fenomenului artistic care devin pentru cititor veritabile lentile mări­toare, menite am­ ajuta să cuprindă cu ochii sufletului şi ai înţelegerii esen­ţialul specific al operei de artă". Trăsnea, simpaticul erou al lui Creangă in „Amintiri din copilărie", se chinuia şi el şi zicea: „Ce este gra­matica romină, este... ce este, este... arata... nu arata; artea... artea... ce... ce... ce ne învaţă; învaţă... învaţă... ce ne invaţă; a vorbi... bi... bi... ce ne învaţă; ce este... este., este arata, uite dracul ! Nu arata, artea ce ne învaţă... ce este, este...". Să ne ierte bunul dumnezeu şi Dan Costa I­ică avem îndrăzneala să ase­mănăm textul nemuritorului nostru clasic cu al domniei-sale. Păcatele­­ muritorilor, precum se ştie, doar in iad vor fi iertate ! Era cît pe ce să mai uităm un a­­mănunt. „Pentru o ţinută literară a criticii" are intr-adevăr o „înaltă" ţi­nută literară. Autorul ei este chiar creator de limbă romineascâ, atunci cînd susţine că „rindurile definesc, cu o concreteţe aproape pipăibilă, o trăsătură fundamentală a omului To­­pîrceanu". Alteori, cere „coborîrea curajoasă pină la acele zone decisive ale artei scriitorului care fac corp cu umanitatea lui". Rămîne nelămurită totuşi o chestiune: cum fac corp zo­nele decisive cu umanitatea, perpendi­cular sau în diagonală? O judecată critică, care merită toată atenţia, este aceea după care „un al doilea grup... îl formează acele ar­ticole ale criticului, mai libere de ne­cesitatea îndrumării nemijlocite a scri­itorului (şi prin el a cititorului), des­tinate într-o mai largă măsură să răspundă întrebărilor felurite pe care şi le pun cititorii săi şi chiar să satisfacă odată cu fireşti cerinţe ale acestora preferinţe ori " năzuinţe pro­prii". , Nu ne putem astîmpăra dorinţa ar­zătoare de a ne descurca totuşi in labirintul acestei fraze. Cerinţele, a­­propos de gramatică, ale cui sint, ale scriitorului, ale cititorului, sau ale amîndurora ? Preferinţele şi năzu­inţele ale cui sint, ale cititorului sau ale criticului? Şi, în sfirşit, mister al misterelor, culme a lo­gicii implacabile, cum pot nişte ar­ticole să fie în acelaşi timp şi mai libere de necesitatea îndrumării ne­mijlocite a scriitorului (şi prin el a cititorului) şi destinate să răspundă întrebărilor cititorilor (deci îndrumă­rii lor) ? Vorbele umflate care sună din coa­dă, stilul prețios şi greoi care tră­dează sărăcia de idei, nu pot să se plimbe printre noi decît ca nişte fan­tome. E posibil să existe unii care să se mire că un articol, ce are pretenţia să analizeze cîteva din problemele cele mai acute ale criticii noastre literare, nu pomeneşte nimic de principialitate, de spiritul de partid în aprecierea unei opere de artă, de caracterul edu­cativ al literaturii, de lupta împotriva manifestărilor ideologiei burgheze. Probabil, după Dan Costa, „ținuta literară a criticii" este incompatibilă cu discutarea unor asemenea chestiuni fără contingentă cu arta. Se cuvine însă a fi pusă o între­bare: redacţia revistei „Steaua“, care a obţinut in ultimul timp unele succese remarcabile, nu consideră oare că po­ziţiile marxismului au devenit într-atît de puternice, incit ea să fie în stare să lupte pentru o adevărată ţinută literară, respingind astfel de „idei", de bUbite, critice? Ion U­leaiiu Despre o falsă ţinută literară unei cronici PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, M­OTI­ VAJ teoBaBoaei Anul r. 3^-2-jo 14 octombrie 1954 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 4 pagini 35 bani STRAJĂ Sub stele de rubin străbun Pe ţărmul Moscovei sub lună, Pe boltă sus, lacteul drum Făcea Kremlinului cunună. Era puterea nopţii-n miez Era departe aurora, Sta veghea sus, pe meterez Bătu din turnul Spaski ora. Ne-am ridicat. Pe lingă zid Stau brazii brumării, tăcuţii, Şi dorm în somnul neclintit Eroii Marii Revoluţii. Cînd aurora a venit Pe­ oraş cu daurita-i mreajă, Prietene, ea ne-a găsit Făcînd la zidul roşu strajă. « P Bicentenarul morţii lui Henry Fielding Un clasic al literaturii engleze dintre figurile de seamă ale literaturii universale, come­morate anul acesta la pro­punerea Consiliului Mondial al Păcii, se remarcă — alături de Aristofan şi Cehov — scriitorul Henry Fielding, de la­ moartea căruia s-au împlinit două sute de ani, la 8 oc­tombrie. Descendent dintr-o familie care se mîndrea cu alianţe în nobilimea brita­nică, dar sărăcită de timpuriu, Hen­ry Fielding (1707- 1754) şi-a făcut din literatură un mijloc de existen­ţă. Rămas fără ve­nituri încă de pe băncile colegiului Eton, a fost pus, după cum singur mărturiseşte, în fa­ţa dilemei de a a­­junge „birjar plă­tit, sau scriitor plătit”. Biografii evocă chipul aces­tui tînăr voinic, prezentabil, cu o veşnic nepotolită poftă de mîncare­­ şi petreceri, care, la 21 de ani îm­pliniţi, descindea în Londra, hotărît s-o cucerească. Şi fiindcă în vremea aceea se cîştiga bine cu teatrul, se face autor dramatic. Trei luni de la luarea acestei hotărîri, se re­prezenta, la Drury Lane, comedia sa „Dragoste, in mai multe măşti", din păcate, cu un succes redus şi o re­ţetă anemică. Pleacă în Olanda, să studieze Li­terele, la universitatea din Leyda, de unde se întoarce, după un an, cu o nouă comedie (Don Quijotte în Anglia). De-aci înainte scrie, cu o repeziciune ce-i va îndreptăţi porecla de „prolifi­cul Mr. Fielding“, un număr conside­rabil de piese, felurite ca gen şi su­biect, unele iscălite, altele sub pseu­donim. Această activitate prodigioasă dăruieşte scenei britanice cele mai ascuţite satire pe care le-a cunoscut literatura dramatică engleză în veacul al 18-lea, veac prin excelenţă al „lu­minilor“ şi al luptelor de opinie. Atunci cînd teatrul a încetat să mai poată cuprinde obiectivele mul­tiple ale pasiunii lui satirice, după instituirea cenzurii lordului sambe­an (1737), Fielding a părăsit temporar scena, spre a-și dedica pana, satirei politice și gazetăriei. Era unil dintre membrii radicali ai partidului care, fiind în opoziţie, ataca cu violenţă coruptul guvern „hanovrian“ (după numele familiei regelui George II), al lui Walpole. Trăind să-şi vadă şi partidul său la putere, Fielding a su­ferit inerenta deziluzie a intelectua­lului cinstit prea încrezător în de­magogia partidelor burgheze. Aceasta a pus definitiv capăt carierei lui po­litice, dar a stîrnit în el un puternic resentiment faţă de filistinii jefuitori, perindaţi la crima ţării sub embleme care mascau o neschimbată josnicie. Mica funcţie judecătorească din care îşi cîştiga cîţiva bani („banii cei mai murdari de pe pămînit“ — cum obiş­nuia să spună) l-a pus In contact­­ cu această josnicie, oferindu-i proto­tipuri pentru o nesfîrşită galerie de decăzuţi. Indignat de succesul extraordinar al romanului sentimental Pamela, el răspunde cu o pa­rodie a cărţii lui Richardson, intitu­lată Istoria aven­turilor lui Joseph Andrews şi ale a­micului său dl. A­braham Adams, scrisă în maniera lui Cervantes. Re­plica picarescă a lui Fielding era superioară obiectu­lui parodiei, nu numai prin consis­tenţa epică, dar şi prin realismul sti­lului, încurajat de bu­na primire a ro­manului său în masa cititorilor, el se dăruieşte cu frenezie genului picaresc, publicînd, în 1743, trei volu­me de Miscella­nea, versuri şi pro­ză, printre care şi acel „monumental exerciţiu de ironie“ care este Istoria vieţii răposatului domn Jonathan Wild cel Mare, un fel de viaţă romanţată, cu cheie, a unui faimos bandit. Dispariţia iubitei sale soţii, răpită de o boală necruţătoare, l-a zguduit atît de adine, întrt luni de zile s-a aflat între viaţă şi moarte. Restabi­lit, după „mii de ceasuri de muncă“, publică marele său roman Istoria lui Tom Jones, bastardul, capodopera care marchează începutul clasic al ro­manului realist englez. Trei ani mai tirziu, deşi hărţuit de avatarurile funcţiei lui de judecător de pace, publică două cărţi, demon­­strînd preocupări diametral opuse : romanul sentimental Amelia şi pam­fletul Anchetă asupra înmulţirii ho­ţilor. Deosebit de muncitor, şi-a făcut şi timp să conducă jurnalul „Covent Garden“ cu aceeaşi redutabilă vervă ce-i căşunase mereu alte vrăjmăşii. Zdruncinîndu-i-se sănătatea, în 1754 , S-a recomandat, zadarnic, o schim­bare de climă. A murit în toamna aceluiași an, la Lisabona, lăsînd pra­dă strîmtorării o familie numeroasă. * Despre Anglia vremii lui Fielding s-a spus că „era o aristocrație­­ mode­rată prin răscoale". Această formu­lare, destul de impresionistă, a isto­ricilor englezi, nu izbuteşte să disi­muleze frămîntările­­profunde care zguduiau orînduirea de stat impusă de coaliţia burghezo-feudală. Războiul cu Franţa, neajunsurile politicii ex­pansioniste şi tulburările interne prin Mihnea Gheorghiu (Continuare în pag. 3-a) UN OM SOVIETIC „I-aşa plăcut aici pe lingă mare ! Pe-aici mă plimb în orice dimineaţă. Cînd soarele din valuri lin răsare, Parcă-i ridică cedrii-aceştia-n braţă ! Lucrez aici de douăzeci de ani. Iubesc măslinii, piersicii, migdalii. Cerc soiuri noi de vişini, de castani Şi plante fel de fel, sub­ tropicale. Odată, insă, aş dori să văd Frumoasa Transilvanie a voastră. Aveţi acolo groază de pomăt Aş vrea s-aduc ceva sub clima,noastră. De-aş fi acuma ca băiatul meu... De optsprezece ani. E la marină Şi-i ofiţer. La optsprezece, eu Nici carte nu ştiam”. Omul suspin. Dar nu tristeţe peste faţă-i trece Acestui om, de un picior cam şchiop, întreb : Războiul ? „Nu. In nouăspre­ ca Am fost soldat. Rănit la Perecop Dar, zice el, privindu-mă senin, Cu-acest picior al meu, schilod cum este, Eu în război am fost pîn’ la Berlin”. Apoi de plante iar îmi povesteşte. Vreţi poate să aflaţi persoana cine-i? Profesor este, ce mai una-alta? Este directorul Grădinei Botanice de lîngă Ialia. Mi­hai Beniuc

Next