Gazeta literară, iulie-decembrie 1954 (Anul 1, nr. 16-42)
1954-10-14 / nr. 31
mat m . 11I11 r '! 11 " ";‘r. |VI Vi........"'•'"''VU .V"*'|.!I|"-i " | II. 1111111. AZETA I . I PARTIDUL ÎNDRUMĂTOR AL LITERATURII NOASTRE Eminescu a cuprins în două versuri cea mai fierbinte năzuinţă a marilor scriitori din toate timpurile : aceea de a „găsi cuvlntul ce exprimă adevărul*. Istoria literaturii noastre, a valorilor ei nepieritoare, este istoria luptei pentru a aduce în opera literară romînească viaţa adevărată a poporului nostru, imaginea reală a traiului său de-a lungul veacurilor. Setea înţelegerii adevărului şi a transpunerii sale în lucrări artistice a ars nepotolită în strădania creatoare a făuritorilor literaturii noastre. De aceea, Bălcescu,a deschis sfînta carte“ a istoriei poporului, cercetînd nu „biografia stăpînitorilor“, ci semnificaţiile luptei oamenilor pentru păstrarea fiinţei naţionale şi pentru libertatea socială. De aceea, căutînd neostenit, cu pasiune şi cu înaltă înţelegere a misiunii sale artistice, Sadoveanu a scris despre dîrzenia strămoşilor, ,,avînd în inima sa răsunetul durerilor lor“ şi a aruncat pe foc manuscrisul despre antica Hecubă, îndreptîndu-se spre ,,oamenii care trăiesc şi care sînt mai chinuiţi şi mai necăjiţi“. Dar în lupta lor pentru descoperirea şi reflectarea adevărului, scriitorii se loveau întotdeauna de valurile mincinoase ale ideologiilor străine de popor; se loveau deopotrivă de piedicile puse de stăpînire împotriva ştiinţei şi artei puse în slujba adevărului. Erau neajutoraţi, căci nici un stat întemeiat pe exploatarea omului de către om nu dă sprijin operelor de dezvăluire a adevărului despre oameni. Le lipsea mai cu seamă instrumentul esenţial de pătrundere a adevărului, de descătuşare a tainelor lumii, pe care numai o concepţie ştiinţifică despre lume îl poate da. De aceea dibuiau. Căutînd, dibuiau, căci nu cunoşteau legile obiective de dezvoltare a societăţii şi nu ştiau întotdeauna să înţeleagă destinul omului în strînsă împletre cu desfăşurarea forţelor sociale. Adeseori, crezîndu-se liberi în creaţia lor, cădeau în plasa satului cu bani, ai puternicilor zilei, căci cultura claselor dominante presa asupra creaţiei lor. Scriitorii de azi ai patriei noastre cunosc fericirea de a trăi şi a crea în alte condiţii. In alte condiţii cuceresc ei azi forţa de a pătrunde adevărul vieţii. Asupra creaţiei lor veghează, îndrumîndu-i şi sprijinindu-i partidul clasei muncitoare. Partidul ne-a ajutat să ne îndreptăm pasul, să alungăm dibuirea. Căci ne-a luminat calea cu umina a tot străbătătoare a singurei concepţii ştiinţifice despre lume, care ne face să înţelegem limpede procesul dezvoltării societăţii, sensul căutării şi dobîndirii fericirii de către om. Cîteva generaţii de scriitori activează azi în ţara noastră, unite de acelaşi ideal social şi artistic, călăuzite de învăţăturapartidului, pe drumul realismului socialist. Luminată de ştiinţa despre omenire a partidului clasei muncitoare, minunata creaţie a maestrului Sadoveanu — clasicul şi contemporanul nostru, mereu tlnăr — a urcat treapta hotărîtoare, aducîndu-şi contribuţia la dezvoltarea literaturii noastre realist-socialiste. Insuşindu-şi viziunea istorică cea mai înaltă şi desluşind forţele sociale menite să făurească viitorul de aur al lumii, el a intrat în a doua jumătate de veac a trudei sale scriitoriceşti, stăpîn pe răspunsul îndelungii şi adîncii sale căutări de adevăr, stăpîn pe răspunsul la întrebările şi nedumeririle, la durerile înăbuşite şi la visurile abia cutezate care răscolesc furtunatic uriaşa sa aşezare de oameni vii, de la străvechiul Kesarion Breb şi mult mai tînărul Ionuţ Jder pînă la aproape contemporanul Panciuc şi de la oameni ai pămîntului ca Marin Pescarul şi Constantin Moţoc, pînă la neliniştiţii şi dezrădăcinaţii căutători de orizonturi noi, ca Haia Sanis sau Nicolae Manea. Scriitori care şi-au început viaţa creatoare în frămîntata perioadă dintre cele două războaie, profund realişti dar adesea rătăciţi printre amăgirile ideologiei burgheze, au învăţat de la partid să vadă orînduiala adevărată a societăţii şi să înţeleagă misiunea lor de ingineri ai sufletelor omeneşti. Ei au devenit tovarăşi de luptă ai celor care, încă înainte de eliberarea patriei, au întîlnit forţa partidului şi au pus în opera lor chemarea ei revoluţionară, ca Sahia şi Tomna. Grăitor este drumul de azi al creaţiei unei asemenea personalităţi puternice, cum este Camil Petrescu, care a găsit adevărul în problema centrală a creaţiei sale, aceea a menirii şi a locului social al intelectualilor. De aceea, Ladima, răzvrătitul şi iubitorul de dreptate, descoperă acum chipul viu al „celor ce plătesc cu viaţa“, iar imaginea conducătorului în revoluţia socială a evoluat de la Danton la Bălcescu, purtîndu-l pe scriitor cu toată forţa talentului şi pătrunderii sale artistice, în miezul vieţii poporului. Sub îndrumarea partidului creşte literatura scriitorilor mai tineri care s-au afirmat în gloriosul deceniu de la eliberarea patriei. Patosul cunoaşterii adevărului, a oglindirii artistice a vieţii în transformarea ei revoluţionară, dă aripi capacităţii creatoare a poeţilor, prozatorilor şi dramaturgilor noştri care aduc în scrierile lor imaginea vie a creşterii oamenilor eliberaţi de sub jugul exploatării, care trăiesc vremurile istorice ale construirii socialismului şi participă direct la făurirea lor. Partidul a întinerit pe scriitorii vîrstnici şi a dat maturitate tinerilor scriitori, arătînd celor dinţii că au înaintea lor cîmpuri imense de viaţă şi adevăr încă nepătrunse de ei, iar celorlalţi că nu pot cuceri nici prima treaptă a creaţiei dacă nu-şi întemeiază încercarea de a reflecta artistic realitatea pe capacitatea de a o cunoaşte ştiinţific. De aceea lumea scriitorilor este azi nu numai un vast şantier al creaţiei, ci şi o înaltă şcoală de cunoaştere, de interpretare ştiinţifică a vieţii, la care cei ce scriu învaţă fără încetare. Dacă iubeşti viaţa şi arzi de dorinţa de a o surprinde în transformarea ei necontenită, nu se poate să nu te pătrunzi de măreaţa exigenţă a partidului faţă de scriitori, să nu te umpli de mîndre că ţi se cere atît de mult, că niciodată nu ţi se va spune . Cunoşti destul. Noi ,scriitorii Republicii Populare Române, privim cu dispreţ la scriitorii decadenţi ai burgheziei, găunoşi în chinuita lor investigaţie psihologistă, ruptă de străduinţa de a înţelege adevărul vieţii, şi urîţi în deznădăjduita lor încercare de a deforma realitatea. Sîntem mîndri pentru modestia noastră de elevi permanenţi la şcoala marxismului şi a vieţii tumultuoase pe care o trăim. Sîntem mîndri, pentru că ştim deopotrivă că numai o înaltă ţinută morală, o mare frumuseţe sufletească ne poate face să fim mereu demni de un asemenea învăţător ca partidul clasei muncitoare şi de asemenea materie nesfîrşită de studiu, cum este viaţa oamenilor, privită cu ajutorul acestui uluitor instrument de cercetare ştiinţifică şi de transformare a naturii, care este marxismul. De aceea are o semnificaţie deosebită participarea noastră la universităţile de marxism-leninism, intensul nostru studiu individual al lucrărilor clasicilor marxism-leninismului, obligaţia noastră morală şi profesională de a lua parte activă la dezbaterea şi însuşirea adîncâ a tezelor esteticii marxiste. La baza înfăţişării noi pe care o capătă scriitorul zilelor noastre. Una mat de partid cu cunoaşterea adevărată a realităţii, stă însuşirea adîncă a spiritului partinic. Cind ai înţeles că orice ideologie este o formă de oglindire a vieţii şi un instrument de luptă activă pentru interesele uneia sau alteia dintre clasele sociale, viaţa pe care o descrii în opera ta, poziţia pe care în mod inevitabil trebuie s-o iei, perspectiva pe care o capeţi asupra desfăşurării conflictului pe care-l înfăţişezi, capătă o claritate strălucitoare, făcîndu-te puternic, de nebiruit. Partidul ne învaţă nu numai că nu există „artă pentru artă’ pentru că această aşa-zisă artă pură face parte din arsenalul ideologiei de clasă a burgheziei şi serveşte direct interesele ei, dar şi că nu e suficientă mulţumirea senină cu ideea că orice operă de artă exprimă de fapt o anumită tendinţă care răzbate cu voia sau fără voia scriitorului. Partidul ne-a învăţat să ne angajăm făţiş în luptă, să ne facem exponenţi conştienţi ai ideologiei revoluţionare, să devenim militanţi activi ai cauzei proletariatului— căci numai în acest fel vom exprima adevărul adînc al vieţii pe care proletariatul este prima clasă în istorie interesată sâ-l dezvăluie în întregime pentru că n-are nimic de ascuns ; numai în acest fel vom ajunge la perfecţia artistică, creind imagini artistice realiste şi îmbogăţind arta cuvîmtului care trebuie limpede şi convingător să exprime adevărul. Cine cunoaşte drama creaţiei artistice a unui Rebreanu, scriitor de valoare, capabil să realizeze un asemenea tablou realist al societăţii, ca cel din „Răscoala”, dar decăzut în cele din urmă pînă la a se pune în slujba celor mai înrăiţi duşmani ai poporului, înţelege cît se poate de bine ce înseamnă pentru scriitori învăţătura partidului despre spiritul partinic şi despre libertatea scriitorului. Hotărindu-se să scrie pe placul burgheziei, Rebreanu şi-a pierdut nu numai libertatea creatoare a artistului, dar însăşi măiestria lui literară. Partidul ne-a transmis învăţătura leninistă despre adevărata libertate a scriitorului, posibilă numai pe baza însuşirii hotărîte a ideologiei clasei care apără adevărul şi progresul şi realizabilă deplin numai în literatura societăţii socialiste : „Aceasta va fi o literatură liberă, pentru că nu lăcomia şi carierismul ci ideea socialismului şi simpatia pentru cei ce muncesc vor face să se înroleze în rîndurile ei noi şi noi forţe“. Partinitatea ne ajută să oglindim veridic realitatea în transformarea revoluţionară a societăţii noastre, să ştim să pătrundem aspectele cele mai tipice ale epocii noastre de eroism măreţ şi de crincenă încleştare în lupta noului împotriva vechiului. In îndeplinirea exigenţei înalte faţă de scriitori, partidul ne dă un ajutor concret şi eficace. Organizarea largă a discutării în presă a operelor literare apărute, crearea unei largi opinii publice în jurul fenomenului literar, fac ca neîncetat scriitorul să simtă răspunderea pe care o are în faţa cititorului, ca simţul său autoritar să se dezvolte, ducînd la perfecţionarea neîncetată a măiestriei sale creatoare. Partidul a îndrumat critica literară pe linia unei aprecieri ştiinţifice a cărţii, învăţîndu-i pe critici să folosească criteriile obiective de apreciere a operei de artă pe care le dă înţelegerea materialist-dialectică a artei ca oglindire specifică a realităţii. Scriitorii care şi-au creat o bună parte a operelor lor în timpul regimului trecut, pot aprecia prin propria lor experienţă ajutorul criticii partinice, precise, obiective, amintindu-şi dezorientarea în care ii arunca critica literară burgheză, prin părtinirea după considerente de solidaritate socială şi de gaşcă literară, prin „explicarea“ plină de îngîmfare a sensurilor unei opere împotriva celor urmărite de scriitor, prin impresionismul arbitrar şi înflorit cu care o autoritate a criticii burgheze ca Lovinescu, îi ameţea, prin aprecierea iraţională şi antirealistă a formei izolată de conţinutul de idei. In zilele noastre,cuvîntul pe care şi-l spune despre o operă literară „Scînteia“ şi celelalte organe de partid are greutatea unei aprecieri obiective care poate fi discutată în lumina aceloraşi criterii ştiinţifice ale esteticii marxiste, dar nu poate fi niciodată răsturnată după gustul şi impresiile subiective ale unei individualităţi izolate. Ajutorul dat de partid scriitorilor, prin exigenţa sa fermă, este hotărîtor nu numai în orientarea ideologică a creatorilor — în lupta împotriva influenţelor nefaste ale ideologiei burgheze, a apolitismului, a formalismului — ci şi în ridicarea măiestriei lor artistice. Invăţătura partidului nu desparte niciodată „fondul“ de „formă“, deoarece nu există operă de artă care să poată fi apreciată numai din punctul de vedere al ideilor pe care Ie comunică, dacă aceste idei nu sînt oglindite într-o imagine artistică valabilă, dacă nu sînt transmise cititorului prin calea specifică a artei. De aceea, partidul ne-a chemat la lupta necruţătoare împotriva proletcultismului şi schematismului, a literaturii plate, cenuşii. Înfăptuind revoluţia culturală, partidul ne-a ajutat, flîndu-ne un judecător sever şi pretenţios, pe care nu l-au avut în trecut scriitorii decît în prea mică măsură: masele de cititori. Niciodată n-a simţit scriitorul atît de puternic că se află în faţa cititorului, a mii şi zeci de mii de cititori, — pentru că editurile scot cărţile iterare în tiraje de masă — şi că în orice clipă poate fi tras la răspundere de cel căruia i se adresează. Regimul nostru de democraţie populară a adus în viaţa scriitorilor o asemenea legătură cu cititorii, cum este aceea a întîlnirii cu ei, formă vie a criticii colective a publicului. Dar care scriitor nu simte mîndrie şi emoţie deosebită cînd primeşte direct din partea cititorului mărturia dragostei şi preţuirii sale? Partidul a redat scriitorului conştiinţa înaltei sale demnităţi umane, l-a repus în drepturile sale legitime de fruntaş al gîndirii înaintate. Societatea capitalistă acordase fotolii academice şi premii fabuloase unor nulităţi, lăsînd în afară şi asuprind pe cei mai de seamă creatori din literatura noastră. Abia azi, în statul în care forţa conducătoare e partidul clasei muncitoare, preţuirea de către stat a scriitorului şi-a căpătat semnificaţia reală. Titlul de academician, ca şi înaltele distincţii acordate de Marea Adunare Naţională, sau premiile de stat, răsplătesc azi, datorită politicii drepte şi luminoase a partidului, eforturile creatoare ale scriitorilor, noştri de valoare, de la vechii luptători pentru o artă realistă, pînă la tinerii laureaţi ai Premiului de Stat. Partidul ne-a învăţat să cunoaştem viaţa şi să luptăm pentru înfrumuseţarea ei, întreaga noastră viaţă creatoare este legată de învăţătura, îndrumarea şi preţuirea pe care ne-o dă partidul. Noi sîntem, laolaltă toate generaţiile de scriitori de azi, cei care avem misiunea istorică de a fi primii înfăptuitori ai realismului socialist în literatura noastră. Cuvîntul nostru de acum va răsuna — şi trebuie să fie de aceea foarte puternic — către generaţiile viitoare, astfel cum l-a rostit maestrul Sadoveanu înainte cu cîţiva ani, vorbind despre mesajul transmis de constructorii socialismului celor care-l vor prelua „după două, după trei, după patru cincinale* . „Noi am fost şi am lucrat de la început, cu îndemnul partidului şi pilda Uniunii Sovietice ; am apucat timpuri grele, uneltiri ale imperialismului americano-englez, siluiţi ale capitaliştilor şi monopoliştilor de a sabota străduinţele noastre, ameninţări de război , dar am crezut în îmbunătăţirea şi prefacerea lumii prin socialism şi am biruit“. rimejdia schematismului în critica literară, necesitatea dezvăluirii cauzelor care-l determină şi lupta pentru promovarea concepţiei marxist-leniniste in problemele estetice sunt subiecte de o actualitate arzătoare pentru literatura noastră. Ecouri ale unei astfel de cerinţe pătrund într-un articol apărut în nr. 3 al revistei „Steaua" din Cluj „Pentru o ţinută literară a criticii". Sunt aduse acuzaţii unor critici lipsiţi de curaj, fără opinii personale, cărpănoşi în dezvăluirea calităţilor unor opere, obtuzi în înţelegerea specificului fenomenului artistic, care iscălesc cronici şablonarde, sărace de idei, ocolite de cititori. Cit de îndreptăţite sunt rindurile apărute în „Steaua", îţi dai seama dacă citeşti de pildă o cronică la romanul „Pasărea furtunii", apărută recent în nr. 2146 al ziarului „Munca". Autorul, M. Coleşiu, descoperind două calităţi ale romanului, conturarea eroului principal şi proza de pastel — în paranteză fie spus substantivul proză e recalcitrant şi refuză drept însoţitor adjectivul de pastel — ne promite ca într-o excursie lungă de două coloane de ziar să-l contureze pe Adam Jara. In loc de aceasta, ne trezim în faţa unui rezumat „de idei" şcolăreşti. In loc de analiză a măiestriei scriitorului, ne sunt servite astfel de sentinţe hazlii : „Maniera unei schiţări psihologice rapide este proprie scriitorului care zugrăveşte, în goană parcă, caracterele personajelor sale, folosindu-se de o mulţime de idei ce se îmbină armonios", pentru ca două rînduri- mai încolo autorul să se contrazică, spunînd că „descrierea eroilor făcută de autor, metodă des întrebuinţată, este înlocuită în „Pasărea furtunii“ (sublinierea noastră) prin caracterizarea eroului principal cu ajutorul discuţiei celorlalte personaje". Analiza aşa-zisei „proze de pastel" îşi găseşte expresia într-o formulare sintetică plină de savoare : „Pentru a reda toate aceste culori născute din încrâncenarea naturii, autorul a căutat şi a găsit cuvinte potrivite care ne comunică direct şi sugestiv imaginile". Intre fraze şablon, fără urmă de gindire personală, răsar totuşi şi unele „panseuri” originale, de un astfel de tip: „Obişnuit este ca fiecare roman, nuvelă sau chiar schiţă, să cuprindă şi descriere de natură, — deşi nu-i totdeauna nevoie". înflăcărat de adevărul ideii expuse, pentru a nu lăsa urmă de confuzie, autorul precizează în cele din urmă: „Ţinînd seama de coordonatele între care se desfăşoară acţiunea, timpul şi locul, descrierile de natură sunt de fapt necesare". Citind astfel de articole, ai impresia că ele sunt făcute după următoarea reţetă: se ia o introducere potrivit VA fă, se pune un rezumat ras de orice idee, se adaugă şabloane bine alese, se piperează cu citate, se amestecă bine, bine de tot, şi după aceea se serveşte caldă, sub formă de cronică literară. Critica literară marxistă n-are nimic comun cu acele articole care sub pretextul analizei tematice a unei opere substituie analizei ştiinţifice, principiale, a ideilor, un rezumat cenuşiu, ce ignorează total sau parţial existenţa imaginilor artistice, împotriva unor astfel de cronici militează şi revista „Steaua". Se pune insă întrebarea: care este poziţia ideologică de pe care atacă Dan Costa, autorul articolului „Pentru o ţinută literară a criticii"? Se impune in primul rind o constatare : autorul nu face de fapt o analiză a volumului de „Cronici şi articole" de Ov. S. Crohmălniceanu, aşa cum îşi propune la început, ci emite o serie de consideraţii cu privire la dezvoltarea criticii noastre literare. Iritat fiind de anumite trăsături ale unei părţi a criticii noastre literare, Dan Costa militează pentru o altfel de ţinută a ei. Ce apără şi contra cui îşi îndreaptă spada, acest lucru apare la iveală descifrând cu multă atenţie textul formulărilor „cuminţi". Astfel, cronicile literare ar fi de două feluri : unele avind caracterul „unei dezbateri destinate mai degrabă oamenilor „de breaslă" — adică scriitorilor, — cititorul fiind doar „spectator invizibil" (pag. 77) iar altele, fără probleme de creaţie literară, adresate cititorilor. Fără îndoială că poate exista într-o cronică literară o discuţie „de breaslă" intre critic şi scriitor, dar despărţirea aceasta arbitrară, cronici pentru scriitori şi cronici pentru cititori, aminteşte prea mult de o anumită concepţie despre vulgul care nu poate înţelege problemele de estetică, pentru ca să mai fie necesar vreun comentariu. Volumele de critică literară, care apar astăzi in zeci de mii de exemplare, demonstrează faptul că cititorii au încetat a mai fi, cum erau în trecut, „spectatori invizibili": interpretarea fenomenului artistic nu numai că este înţeleasă de mase din ce in ce mai largi, dar scriitorii noştri au putut aprecia de mult înţelepciunea şi profunzimea unor judecăţi critice ale unor simpli cititori. Pină acum ştiam anumite lucruri despre cauzele schematismului şi didacticismului in critica literară. Articolul aduce insă o contribuţie de natură să „revoluţioneze" cuceririle esteticii. Dacă studiul lui Ov. S. Crohmălniceanu consacrat lui Bălcescu are unele slăbiciuni, ele ar fi „fructul spiritului de sistemă In critica literară", s-ar f datora asemănării studiului cu un posibil „tratat de istorie literară alcătuit în spirit ştiinţific" (pag. 82). Vrei, nu vrei, îţi pui întrebarea: dacă autorul are o asemenea repulsie faţă de caracterul ştiinţific, sistematic, al cronicilor lui Ov. S. Crohmălniceanu, nu cumva preferă o critică impresionistă, subiectivistă? Actualizare, tematică, conţinut de idei, extragerea meritelor şi limitelor cultural-ideologice ale unui scriitor, capătă, datorită miraculoasei pene a lui Dan Costa, o poreclă: sociologism. Autorul se bucură că in sfirşit s-a declarat „reacţiunea împotriva exceselor sociologismului". Noroc de redactorul clujan, altfel muream şi nu ştiam cit de numeroşi sunt prozeliţii lui Durkheim şi Taine din ţara noastră. E regretabil însă că articolul din „Steaua", indreptindu-şi tirul de ar-tilerie împotriva „sociologismului", omite să arate cauza fundamentală a succeselor obţinute de criticii noştri de frunte, — printre ei şi Ov. S. Crohmălniceanu —, aplicarea la fenomenul artistic a concepţiei marxist-leniniste, care prin spiritul ei profund ştiinţific este ostilă oricărui schematism, didacticism. : Pină acum am văzut fobiile articolului din „Steaua", dar pentru ce pledează el, ce apără? După o muncă aspră de arheolog, ai suprema satisfacţie a cercetătorului care a descoperit o lume „nouă", necunoscută pînă acum. In ce constă munca unui critic literar? Iată „reţeta" redactorului nostru: „scoate la iveală „principiul generator", mobilul intim din care purced, in legătură cu fiecare din scrierile comentate, reuşitele sau mai adesea lipsurile şi slăbiciunile lor" (pag. 78). Dacă această formulă magică nu vă satisface, găsiţi un articol în locul „principiului generator", sub semnul egalităţii, şi altele: esenţialitate, focar, forţă de acţionare, generator unic, viul, complex organic. Formulele acestea de oracol sunt tălmăcite printr-o definire a datoriilor criticii noastre literare „de a căuta căile cele mai nimerite pentru ca infinita varietate a talentelor, particularităţile de stil şi concepţie variind de la un scriitor la altul şi de la o operă la alta, elementele familiare viziunii unui scriitor, modalităţile la expresie, etc., să nu cadă pradă schemelor brutale şi simplificatoare". Nu vă tulburaţi că în definiţie lipseşte cercetarea conţinutului de idei al operei literare. Cu siguranţă că trebuie subînţeleasă la etcetera. O, străluciţi şi defuncţi titani ai criticii burgheze, cutremuraţi-vă in mormintele voastre şi descoperiţi-vă în faţa aceluia care a descoperit America criticii romîneşti! In toată această exhibiţie „critică" există un semen de-al nostru chinuit ca Tantal, Ovid. S. Crohmălniceanu cu al său volum de „Cronici şi articole". Ba este proclamat, fără a fi întrebat, „cavaler in lupta împotriva sociologismului", ba este pus să caute tot felul de generatoare unice, focare şi alte forţe de acţionare, ba cu un ton protector se concede că a atins pragul minim al cîtorva cerinţe artistice elementare, peste care nu se mai osteneşte să treacă. Certificatul acesta de onestitate critică, tonul articolului în general, amintesc de cuvintele articolului care susţinea că, din cauză că există critici care „redactindu-şi articolul critic din punctul de vedere al sublinierii greşelilor şi lipsurilor — ceea ce s-ar cuveni să fie valorificat, e tratat cu destulă nepăsare, birocratic". Articolul „Pentru o ţinută literară a criticii" mai are şi alte calităţi, nebănuite faţă de tema pe care o abordează. Există acolo şi unele mostre de umor de cea mai bună calitate. Astfel, se ajunge la descoperirea epocală că nu poate exista critic fără idei critice. Există şi o definiţie originală, sublimă — am putea chiar spune, —a ideii critice. Transcriem, respectind onest punctuaţia şi toate celelalte semne gramaticale: Idei critice = „sugestii, intuiţii, nucleie de gindire concretă aplicată creator fenomenului artistic care devin pentru cititor veritabile lentile măritoare, menite am ajuta să cuprindă cu ochii sufletului şi ai înţelegerii esenţialul specific al operei de artă". Trăsnea, simpaticul erou al lui Creangă in „Amintiri din copilărie", se chinuia şi el şi zicea: „Ce este gramatica romină, este... ce este, este... arata... nu arata; artea... artea... ce... ce... ce ne învaţă; învaţă... învaţă... ce ne invaţă; a vorbi... bi... bi... ce ne învaţă; ce este... este., este arata, uite dracul ! Nu arata, artea ce ne învaţă... ce este, este...". Să ne ierte bunul dumnezeu şi Dan Costa Iică avem îndrăzneala să asemănăm textul nemuritorului nostru clasic cu al domniei-sale. Păcatele muritorilor, precum se ştie, doar in iad vor fi iertate ! Era cît pe ce să mai uităm un amănunt. „Pentru o ţinută literară a criticii" are intr-adevăr o „înaltă" ţinută literară. Autorul ei este chiar creator de limbă romineascâ, atunci cînd susţine că „rindurile definesc, cu o concreteţe aproape pipăibilă, o trăsătură fundamentală a omului Topîrceanu". Alteori, cere „coborîrea curajoasă pină la acele zone decisive ale artei scriitorului care fac corp cu umanitatea lui". Rămîne nelămurită totuşi o chestiune: cum fac corp zonele decisive cu umanitatea, perpendicular sau în diagonală? O judecată critică, care merită toată atenţia, este aceea după care „un al doilea grup... îl formează acele articole ale criticului, mai libere de necesitatea îndrumării nemijlocite a scriitorului (şi prin el a cititorului), destinate într-o mai largă măsură să răspundă întrebărilor felurite pe care şi le pun cititorii săi şi chiar să satisfacă odată cu fireşti cerinţe ale acestora preferinţe ori " năzuinţe proprii". , Nu ne putem astîmpăra dorinţa arzătoare de a ne descurca totuşi in labirintul acestei fraze. Cerinţele, apropos de gramatică, ale cui sint, ale scriitorului, ale cititorului, sau ale amîndurora ? Preferinţele şi năzuinţele ale cui sint, ale cititorului sau ale criticului? Şi, în sfirşit, mister al misterelor, culme a logicii implacabile, cum pot nişte articole să fie în acelaşi timp şi mai libere de necesitatea îndrumării nemijlocite a scriitorului (şi prin el a cititorului) şi destinate să răspundă întrebărilor cititorilor (deci îndrumării lor) ? Vorbele umflate care sună din coadă, stilul prețios şi greoi care trădează sărăcia de idei, nu pot să se plimbe printre noi decît ca nişte fantome. E posibil să existe unii care să se mire că un articol, ce are pretenţia să analizeze cîteva din problemele cele mai acute ale criticii noastre literare, nu pomeneşte nimic de principialitate, de spiritul de partid în aprecierea unei opere de artă, de caracterul educativ al literaturii, de lupta împotriva manifestărilor ideologiei burgheze. Probabil, după Dan Costa, „ținuta literară a criticii" este incompatibilă cu discutarea unor asemenea chestiuni fără contingentă cu arta. Se cuvine însă a fi pusă o întrebare: redacţia revistei „Steaua“, care a obţinut in ultimul timp unele succese remarcabile, nu consideră oare că poziţiile marxismului au devenit într-atît de puternice, incit ea să fie în stare să lupte pentru o adevărată ţinută literară, respingind astfel de „idei", de bUbite, critice? Ion Uleaiiu Despre o falsă ţinută literară unei cronici PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, MOTI VAJ teoBaBoaei Anul r. 3^-2-jo 14 octombrie 1954 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 4 pagini 35 bani STRAJĂ Sub stele de rubin străbun Pe ţărmul Moscovei sub lună, Pe boltă sus, lacteul drum Făcea Kremlinului cunună. Era puterea nopţii-n miez Era departe aurora, Sta veghea sus, pe meterez Bătu din turnul Spaski ora. Ne-am ridicat. Pe lingă zid Stau brazii brumării, tăcuţii, Şi dorm în somnul neclintit Eroii Marii Revoluţii. Cînd aurora a venit Pe oraş cu daurita-i mreajă, Prietene, ea ne-a găsit Făcînd la zidul roşu strajă. « P Bicentenarul morţii lui Henry Fielding Un clasic al literaturii engleze dintre figurile de seamă ale literaturii universale, comemorate anul acesta la propunerea Consiliului Mondial al Păcii, se remarcă — alături de Aristofan şi Cehov — scriitorul Henry Fielding, de la moartea căruia s-au împlinit două sute de ani, la 8 octombrie. Descendent dintr-o familie care se mîndrea cu alianţe în nobilimea britanică, dar sărăcită de timpuriu, Henry Fielding (1707- 1754) şi-a făcut din literatură un mijloc de existenţă. Rămas fără venituri încă de pe băncile colegiului Eton, a fost pus, după cum singur mărturiseşte, în faţa dilemei de a ajunge „birjar plătit, sau scriitor plătit”. Biografii evocă chipul acestui tînăr voinic, prezentabil, cu o veşnic nepotolită poftă de mîncare şi petreceri, care, la 21 de ani împliniţi, descindea în Londra, hotărît s-o cucerească. Şi fiindcă în vremea aceea se cîştiga bine cu teatrul, se face autor dramatic. Trei luni de la luarea acestei hotărîri, se reprezenta, la Drury Lane, comedia sa „Dragoste, in mai multe măşti", din păcate, cu un succes redus şi o reţetă anemică. Pleacă în Olanda, să studieze Literele, la universitatea din Leyda, de unde se întoarce, după un an, cu o nouă comedie (Don Quijotte în Anglia). De-aci înainte scrie, cu o repeziciune ce-i va îndreptăţi porecla de „prolificul Mr. Fielding“, un număr considerabil de piese, felurite ca gen şi subiect, unele iscălite, altele sub pseudonim. Această activitate prodigioasă dăruieşte scenei britanice cele mai ascuţite satire pe care le-a cunoscut literatura dramatică engleză în veacul al 18-lea, veac prin excelenţă al „luminilor“ şi al luptelor de opinie. Atunci cînd teatrul a încetat să mai poată cuprinde obiectivele multiple ale pasiunii lui satirice, după instituirea cenzurii lordului sambean (1737), Fielding a părăsit temporar scena, spre a-și dedica pana, satirei politice și gazetăriei. Era unil dintre membrii radicali ai partidului care, fiind în opoziţie, ataca cu violenţă coruptul guvern „hanovrian“ (după numele familiei regelui George II), al lui Walpole. Trăind să-şi vadă şi partidul său la putere, Fielding a suferit inerenta deziluzie a intelectualului cinstit prea încrezător în demagogia partidelor burgheze. Aceasta a pus definitiv capăt carierei lui politice, dar a stîrnit în el un puternic resentiment faţă de filistinii jefuitori, perindaţi la crima ţării sub embleme care mascau o neschimbată josnicie. Mica funcţie judecătorească din care îşi cîştiga cîţiva bani („banii cei mai murdari de pe pămînit“ — cum obişnuia să spună) l-a pus In contact cu această josnicie, oferindu-i prototipuri pentru o nesfîrşită galerie de decăzuţi. Indignat de succesul extraordinar al romanului sentimental Pamela, el răspunde cu o parodie a cărţii lui Richardson, intitulată Istoria aventurilor lui Joseph Andrews şi ale amicului său dl. Abraham Adams, scrisă în maniera lui Cervantes. Replica picarescă a lui Fielding era superioară obiectului parodiei, nu numai prin consistenţa epică, dar şi prin realismul stilului, încurajat de buna primire a romanului său în masa cititorilor, el se dăruieşte cu frenezie genului picaresc, publicînd, în 1743, trei volume de Miscellanea, versuri şi proză, printre care şi acel „monumental exerciţiu de ironie“ care este Istoria vieţii răposatului domn Jonathan Wild cel Mare, un fel de viaţă romanţată, cu cheie, a unui faimos bandit. Dispariţia iubitei sale soţii, răpită de o boală necruţătoare, l-a zguduit atît de adine, întrt luni de zile s-a aflat între viaţă şi moarte. Restabilit, după „mii de ceasuri de muncă“, publică marele său roman Istoria lui Tom Jones, bastardul, capodopera care marchează începutul clasic al romanului realist englez. Trei ani mai tirziu, deşi hărţuit de avatarurile funcţiei lui de judecător de pace, publică două cărţi, demonstrînd preocupări diametral opuse : romanul sentimental Amelia şi pamfletul Anchetă asupra înmulţirii hoţilor. Deosebit de muncitor, şi-a făcut şi timp să conducă jurnalul „Covent Garden“ cu aceeaşi redutabilă vervă ce-i căşunase mereu alte vrăjmăşii. Zdruncinîndu-i-se sănătatea, în 1754 , S-a recomandat, zadarnic, o schimbare de climă. A murit în toamna aceluiași an, la Lisabona, lăsînd pradă strîmtorării o familie numeroasă. * Despre Anglia vremii lui Fielding s-a spus că „era o aristocrație moderată prin răscoale". Această formulare, destul de impresionistă, a istoricilor englezi, nu izbuteşte să disimuleze frămîntărileprofunde care zguduiau orînduirea de stat impusă de coaliţia burghezo-feudală. Războiul cu Franţa, neajunsurile politicii expansioniste şi tulburările interne prin Mihnea Gheorghiu (Continuare în pag. 3-a) UN OM SOVIETIC „I-aşa plăcut aici pe lingă mare ! Pe-aici mă plimb în orice dimineaţă. Cînd soarele din valuri lin răsare, Parcă-i ridică cedrii-aceştia-n braţă ! Lucrez aici de douăzeci de ani. Iubesc măslinii, piersicii, migdalii. Cerc soiuri noi de vişini, de castani Şi plante fel de fel, sub tropicale. Odată, insă, aş dori să văd Frumoasa Transilvanie a voastră. Aveţi acolo groază de pomăt Aş vrea s-aduc ceva sub clima,noastră. De-aş fi acuma ca băiatul meu... De optsprezece ani. E la marină Şi-i ofiţer. La optsprezece, eu Nici carte nu ştiam”. Omul suspin. Dar nu tristeţe peste faţă-i trece Acestui om, de un picior cam şchiop, întreb : Războiul ? „Nu. In nouăspre ca Am fost soldat. Rănit la Perecop Dar, zice el, privindu-mă senin, Cu-acest picior al meu, schilod cum este, Eu în război am fost pîn’ la Berlin”. Apoi de plante iar îmi povesteşte. Vreţi poate să aflaţi persoana cine-i? Profesor este, ce mai una-alta? Este directorul Grădinei Botanice de lîngă Ialia. Mihai Beniuc