Gazeta literară, ianuarie-iunie 1957 (Anul 4, nr. 1-26)
1957-01-03 / nr. 1
La ce vei lucra în 1957? (Urmare din pag. IlI-a) întrerupt, din viaţa haiducilor în preajma anilor 1820—1850, scris pentru tineret şi în consecinţă destinat să apară la Editura Tineretului. Proiecte şi alte lucrări pe şantier? Îndestule pentru o întreagă viaţă de om ! Cezar Petrescu Nu mi-am împărtășit niciodată cifre-pronostic in legătură cu planurile literare. Dacă aș putea calcula viteza Pegasului în cai-putere, ar fi totul simplu. Dar tocmai că nu e. Deci pot spune numai la ce lucrez acum sau ce sînt pe cale să închei. In primul rînd, scriu versuri pentru fata mea. Ea e mica şi totodată marea mea comandă socială, care îmi cere în fiecare seară alte poezii, cu fel de fel de ginduri care trec prin mintea ei de copil. Scriu un volum nu numai pentru ea, dar totodată şi despre ea. Şi traduc. Vor apare, după cinci ani de lucru, sonetele Louisei Labé, a acelei poete a Renaşterii, a cărei liră a adus accente noi in poezia iubirii. Lucrez, de asemenea, la „Strofele de dragoste“ ale lui Scipaciov şi, în sfirşit, la un volum mai mare din opera lui Vörösmarty. Ceea ce nu înseamnă că nu scriu şi alte versuri. Cînd voi fi gata, le voi publica. Pînă atunci, mă ocup cu ceea ce se cheamă „exportul de geniu“, cu difuzarea in limbi străine a versurilor romîneşti, a mesajului înalt al acestui popor. E o muncă plină de bucurii, de orizont şi promiţătoare de roade. Te simţi bogat ca un Cressus, prin toate versurile poeţilor noştri. Ceea ce e o sursă inepuizabilă de bogăţie sufletească. In anul 1957 vor apare două volume de „Opere alese" de Garabet Ibrăileanu, ediţie prefaţată de mine. La ESPLA va apare, tot in acest an, volumul „Scrieri din trecut" — „In literatură" care cuprinde studiile mele de critică literară şi note de călătorie. De asemenea, pregătesc volumul 11 al „Scrierilor din trecut" — „In filozofie" care va cuprinde studii de filozofie şi psihologie. Pregătesc tot pentru anul viitor primul volum de „Memorii“ dintr-un ciclu de trei. Pentru Editura Tineretului scriu o monografie despre Balzac, iar pentru Editura Academiei R.P.R. lucrez, împreună cu C. Botez, un tratat de istorie a psihologiei. Mihail Ralea In prima jumătate a noului an literar am de gind să închei şi să pregătesc pentru tipar cartea de pasteluri, dacă se va putea considera astfel, pe care am contractat-o cu Editura Tineretului. Nu ştiu cum se va numi, dar ştiu, în parte, ce va cuprinde. Prin sursă şi arie de inspiraţie, volumul se vrea, pretenţios spus, un fel de carte a ţării (in sensul de a aborda câteva dintre cele mai distincte şi mai distanţate peisaje geografice şi umane), iar din punctul de vedere al modului de a fi scris, o carte a ciclurilor, fără nici un sistem şi cu toate lacunele pe care le presupune o asemenea încercare. După versurile despre petrolişti şi despre Munţii Neamţului (din care nn ,,Focurile sacre" am ales doar aote ceva), mă ispiteşte tot mai mult lumea deltei, a pescarilor şi a mării. Odată ce şi acest al treilea ciclu va fi scris, cartea o voi considera-o închisă, dacă... voi reuşi să-l mai scriu şi pe al patrulea. Care e colţul de ţară la care mă gîndesc? Aici nu mai spun nimic, de teamă ca nu cumva vreun confrate, amator ca şi mine in a descoperi terenuri de mult descoperite, să nu mi-o ia înainte. In rest, versuri lirice diverse, cum va bate inima şi ce va aduce viaţa noastră cea de toate zilele. Aurel Rău In anul 1957 va apare la Editura de Stat pentru literatură şi artă romanul „Ion Sîntu“ care continuă ciclul început cu „Sfîrşit de veac în Bucureşti“. Voi scrie tot in acest an romanul „Taurul Mării“, a cărui acţiune se petrece în veacul al IV-lea în cetăţile greceşti de pe pămîntul ţării noastre. Mai intenţionez să tipăresc conferinţele ţinute la sala Dalles in ciclul „Muzica în istoria culturii“ şi un volum de portrete tehnice ale artiştilor dramatici din prima jumătate a secolului XX. Tot în 1957 voi publica un volum de critică care reuneşte articolele, studiile şi conferinţele apărute pină acum în periodice. Bineînţeles in acest an voi începe să lucrez la marele roman istoric „Hain la înalta Poartă“ a cărui acţiune se desfăşoară in epoca cantacuzino-brincovenească. Şi ca un ultim proiect, mă gîndesc şi string material pentru întocmirea linei istorii a literaturii şi teatrului universal. Ion Marin Sadoveanu Ce mi-am programat pentru 1957? Iată o întrebare ce mă surprinde şi care m-ar fi surprins întotdeauna de cite ori mi s-ar fi pus. De altfel nici nu mi s-au pus prea des asemenea întrebări. Am aşteptat întotdeauna, fie inspiraţia, fie nevoia să-mi pună condeiul în mină şi să scriu ceea ce am prins din viaţă şi din lume. Această inspiraţie o aştept şi sper că va veni pentru că o şi doresc. Se poate să-mi bată in fereastră chiar in anul acesta. Şi atunci, de, voi putea spune că... vorba multora... „mă angajez să scriu"... etc. etc. Mihail Sorbul Pentru anul 1957 pregătesc volumul de povestiri intitulat „Un om pe care nu l-am cunoscut“ și traduceri în limba germană din Tudor Arghezi, Maria Banuş, Veronica Porumbacu. Tot în 1957 vor apare: un volum de versuri alese, în limba română, la ESPLA, un volum de versuri, de asemenea în limba romina, la Editura Tineretului, şi un volum de versuri alese, in limba maghiară. Lucrez o piesă de teatru care mă frămintă de mai multă vreme, intitulată „Omul pozitiv", şi din care am scris pină acum o parte. A. M. Sperber Două volume de poezii au şi luat drumul tiparului. Un volum, „împlinire", an apare în cursul lunii februarie, în Editura M.F.A. Al doilea, „Cintece de azi și de demult", o culegere de versuri alese, va fi publicat la ESPLA, unde se află în curs de finisare. In anul 1957 voi da ultima formă poemului mai amplu ,Itinerar liric: George Unescu" şi mă voi strădui ca, pentru stagiunea de toamnă, să aduc la lumina rampei viaţa Ecaterinei Teodo-oiu, eroina de la a cărei moarte se împlinesc patruzeci de ani. Nicolae Tăutu In 1957 va apare la Editura Tineretului volumul „Copiii cartierului“, o succesiune de momente — cîteva deja aduse la cunoştinţa cititorilor în „Viaţa românească“—, din care se întregeşte, într-o evocare epico-lirică, imaginea copiilor de altădată ai cartierului, acum constructori ai socialismului. Un alt volum, înmănunchind aspecte ale realităţii de azi (reportaje, şantiere, lupta pentru pace), note lirice de călătorie (bloc-notes polonez şi sovietic), voi vedea lumina tiparului in Editura de Stat pentru literatură şi artă. Nu m-am fixat trică definitiv asupra titlului pe care-l va purta. Lucrez apoi, de mai multă vreme, la o culegere ce se va numi „Stihuri de dragoste", fără să pot preciza dacă voi fi în măsură s-o încredințez tiparului in 1957. Continuîndu-mi strădania de traducător, aş vrea ca anul 1957 să adauge în „Antologia populară Vladimir Maiakovski", pe lingă cele 4 numere apărute în 1956, încă vreo 3 sau 4 care să conţină tălmăcirea unor „Satire", a unor versuri grupate sub titlurile : „Armata artei“ şi „Tineretului" şi, mai ales — pentru că in 1957 por fi sărbători 40 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie — versiunea românească a poemului „Haraşo“. La Cartea rusă am angajat un volum de „Versuri alese“ ale lui Tvardovski, iar la ESPLA voi preda traducerile pe care le-am făcut din opera poetului polonez Vladislaw Broniewski. Aşadar, cum am mai spus-o şi altădată, lucrez în acelaşi timp la vreo şase strunguri. Cicerone Theodorescu Mi-e mai uşor să notez despre faptul împlinit, decit despre proiecte care, cel puţin în ceea ce mă priveşte, rămîn înconjurate de ceţuri şi incertitudini aproape pînă in clipa realizării lor. Astfel, de la apariţia primei mele cărţi, am vestit că a doua se va numi „Hyperion" — şi and anunţam acest titlu aveam în minte întreg conţinutul lui, nu era o vorbă pusă ca să umple un gol din viitor. Şi, totuşi, acel „Hyperion", nici azi abandonat, a fost împins pe alte trepte, de alte cărţi, care s-au aşezat de la sine înaintea lui, dovadă, probabil, că materialul însuşi cerea, cu puteri proprii, timp pentru a se sedimenta şi a se împlini. Deci, cu rezervele care reies din cele arătate mai sus, în 1957 intenţionez să duc mai departe, pe un alt sfert al globului, echipajul „Speranţei", în al doilea volum al romanului de aventuri „Toate pînzele susi", în pregătire încă de anul trecut. La asta se adaugă unele îndeletniciri secundare, cîteva traduceri şi stilizări, contractate pentru clipele de răgaz şi devenite apoi mari răpitoare de timp. In sfîrşit, nu ar fi exclus ca, dînd urmare sugestiilor Editurii Tineretului, pentru care lucrez cu predilecţie, să fac tot în acest an o incursiune într-o anumită zonă a peisajului românesc, după cum, de asemenea, n-ar fi exclus ca, la aceeaşi sugestie, să urmăresc, într-o nouă carte, destinele micilor eroi din romanul „Ultima poveste", necunoscut de dumneavoastră, dar care, probabil, odată cu apariţia acestor rînduri, se va afla in drum spre librării. Radu Tudoran Am predat Editurii Tineretului manuscrisul volumului de poezii ,,Amiază”. In 1957 va mai apare volumul „Crişul Alb era roşu" — cuprinzînd poezii de război. Cartea rusă îmi va publica traducerea poemului „Haidamacii" de Șevcenko, lor ESPLA versiunea romînească a „Poeziilor" lui Hristo Botev. Lucrez, de asemenea, la un jurnal de călătorie în Armenia sovietică, care se va intitula ,"La poalele Araraiului". Victor Tulbure In martie 1957 va apare volumul „Eroul Necunoscut", cuprinzînd nuvelele: „Inelul", „Eroul Necunoscut", „Steaua Polară" și „Dezertorul". Voi continua destinele unor eroi din aceste nuvele într-un volum ce va purta titlul „Cartea Facerii". In afară de asta pregătesc «... plachetă de poezii: „Caransebeş" şi, bineînţeles, voi face gazetărie, înţelegînd că o strinsă şi neîncetată legătură cu terenul şi cu realitatea imediată îmi vor fi folositoare. Petru Vintilă Veronica Porumbacu GAZETA LITERARĂ Afiş electoral (Urmare din pag. 1a) — Și cum, finule, ai trimis-o pe Paraschiva la băi? — Păi de ce nu, mă? A lucrat toată vara. Merită şi nevasta mea asemenea cinste. — Da’ ce zice, cum e Ia băi ? — Tocmai ne-a trimis o scrisoare. — Și ce zice în ea? — Să ţi-o citesc. Nicolae Badea a desfăcut un plic, a scos o hîrtie cît o coală ministerială şi a început să citească: „Dragilor mei. Veţi şti că am ajuns bine şi sănătoasă care sănătate vă doresc şi vouă a voastră mamă şi a ta soţie. Am început băile şi tratamentul. Mîncarea-i foarte bună de 3 ori pe zi. Dragilor mei voi ce mai faceţi? Vă rog să-mi scrieţi şi voi să ştiu ce mai e pe acasă, să aveţi grijă de Ionel să nu răcească pe afară că e frig noaptea. Dragă Nicolae tu să te interesezi de vapor că pe data de 25 plec acasă. Costică să mai stea cu şahii acasă. Dragilor mei, închid scrisoarea cu dorul vostru a voastră mamă şi a ta soţie cu drag vă sărut Paraschiva Badea la Băile Herculane. Pavilionul 3, camera 13". Să rezumăm aşadar faptele: ţăranca Paraschiva Badea a fost trimisă gratuit la Herculane pentru 25 de zile. Scrisoarea e redactată greoi, dar să nu uităm că Paraschiva a învăţat carte abia în aceşti ani. Din comuna Topalu au mai fost trimişi, în toamna anului 1956, alţi 4 ţărani la băi, tot gratuit, tot în contul statului. Şi ei au fost odinioară săraci. Colectiviştii acuma trăiesc din ce în ce mai bine. N-aş vrea să-l înţelegeţi greşit pe Nicolae Badea, dar el mi-a spus textual: „trăim ca nişte moşieri“. Şi a conchis ca un contabil: „avem 2000 hectare de pămînt“. Am cerut permisiunea lui Nicolae Badea să reproduc în „Gazeta literară“ frumoasa şi adînc grăitoarea scrisoare a soţiei sale. Nicolae Badea a Încuviinţat bucuros, dar a adăugat o idee de mare reporter: „ Scrie matale că altădată mergeau la băi numai deputaţii, negustorii şi moşierii. întors acasă, am căutat într-o colecţie de ziare vechi şi am găsit această ştire la mult simandicoasa rubrică estivală „Curier balnear“: „La 1 aug. crt. au mai sosit la Băile Herculane dd. Dr. Gheron Netta, Al. Donescu, vicepreşedinte al IRDP (Industria Romînă de Petrol), C. Garoflid, mare proprietar, Baronul I. Stîrcea, Prinţul G. V. Bibescu...“ Public aşadar scrisoarea ţărăncii Paraschiva Badea din Topalu, ca pe un document de istorie, ca pe un manifest electoral. Nu mă aştept ca foştilor prinţi şi proprietari să Ie plesnească obrazul de ruşine (nu poate plesni ceva ce nu există), dar sunt sigur că citind-o, ei cu întreaga lor stirpă, ar clama: „ce decădere, să meargă mahalaua şi satul la băii" Indignarea lor este cea mai mare laudă pentru noi, pentru Constituţia care a înscris aceste elementare drepturi în textul ei sfînt: dreptul la muncă, dreptul la carte şi dreptul la odihnă. Petru Vintilă COADA LA ZIARE (Urmare din pag. Inoarea unei campanii de presă. Şi poate această onoare ar fi fost de durată mai lungă dacă, foarte la timp nu ar fi căzut şi diversiunea: sinuciderea unei familii în mansarda ei mizerabilă, în jurul unui lighean cu cărbuni. Singurul supravieţuitor, care nu fusese străin de scandalul paşapoartelor, a fost şi singurul care a plătit imprudenţa de a conlucra cu grangurii politici. Şi, mult mai tîrziu, cînd colbul uitării s-a aşternut peste întîmplare, desigur că victima unică va fi reintrat în viaţa febrilă a capitalei, de data aceasta mai şters, mai prudent, sau, mai binezis, pe scara de serviciu. Peste cîţiva ani, achitînd poliţa, liberalii aveau să denunţe faimoasa afacere Skoda. învinuiţii de odinioară erau acum acuzatori publici şi din dealul Patriarhiei, facsimile şi copii de borderouri zburau, fluturi jucăuşi şi compromiţători, pînă hăt departe, prin tîrguşoare dunărene sau sate de margine de ţară. Şi aici — ca şi odinioară — a plătit cineva, de data aceasta fără să fi avut măcar vreo vină. Un general de stat major, pentru a-şi salva onoarea, a trebuit să se sinucidă. Se adeverea însă încă o dată, dreptatea zicalei romîneşti : „Cine-i mare e şi tare, cine-i mic tot nimic“. Cei mai mici au intrat în nimicnicia de unde nu mai este întoarcere, cei mari şi tari s-au împroşcat, apoi cînd veninul din el s-a mai subţiat, au început să-şi surîdă, întîi timid, abia schiţat pe colţ de buză, pentru ca mai tîrziu să-şi strîngă mîna prin ungherele saloanelor unde doamnele „lumii bune“ împărţeam imparţiale, sandvişurile cu caşcaval, şi liberalilor şi adversarilor lor, naţional-ţărănişti... Apoi jocul reîncepea, pentru că nu era tunel de săpat, şosea de asfaltat, chibrit de aprins, care să nu se transforme pînă la urmă într-un scandal politic, cu comisioane grase şi compromisuri obligatorii. Ba pînă şi hrana moţilor — acei năpăstuiţi de soartă „să cerşească din poartă în poartă“, deşi munţii lor purtau aur — a fost cîndva transformată (cîteva zeci de vagoane cu porumb şi grîu) în bani grei, sunători, de către reprezentantul lor liberal în parlament, care trebuia să-şi chivernisească o comodă subsistenţă la Athenée-Palace. Şi poate, domnul meu, ai fi aflat mai multe în ziarul dumitale din acele „timpuri bune“, dacă peste alte afaceri (cum ar fi, de pildă, aceea cu portretele lui Carol II sau aceea a „timbrului de aviaţie“) nu s-ar fi întins din timp, oblăduitoare, muşamaua. Acea muşama despre care Radu Rosetti — nepot de domn Ghiculesc prin mamă, dar cu inima aproape de suferinţele poporului — scria la începutul veacului acesta, într-una din povestirile lui moldoveneşti, că deşi este „un lucru turcesc", importat de veacuri la noi,jţ „dară politiciani romlni l-au perfec- ţionat, aducîndu-1 aproape în starea fără greş în care ni se înfăţişează azi“... De cînd a scris aceste rînduri Radu Rosetti, muşamaua a mai durat cîteva decenii, pînă ce poporul, în cuminţenia lui, a sfîşiat-o, preluînd în mîinile lui puterea statului. Iţi înţeleg, domnul meu, înîhnirea că astăzi ştiri dintre acestea, amintite mai sus — şi care îţi facilitau digestia — nu mai există. Că la cafeaua de dimineaţă, în loc de-o crimă în lumea bună ţi se serveşte „o depăşire de plan“ în mină la Lupeni — iar în locul scandalului politic „inaugurarea unui nou fumat la Hunedoara“. Dar, ce să-i faci! Aşa sînt noile timpuri... Şi ,,timpurile bune“ după care suspini domnia-ta, nu se mai întorc ! Nu ţi se pare chiar ciudat, că la cîteva zile numai după ce ai avut zîmbetul de satisfacţie în faţa titlurilor anunţînd agresiuni şi evenimente sîngeroase „aşa, ca în timpuri bune“..., ziarele au început să fie mai goale, mai fără interes pentru dumneata ? Dacă da, atunci trebuie să fi înţeles că aceeaşi înţelepciune şi hotărîre a popoarelor ştie să înlăture aventurile războinice şi criminale, după cum cuminţenia poporului nostru a ştiut să se elibereze de timpurile dumitale, bune. Tudor Şoimaru „VESTITORUL (Urmare din pag. 2-a)gorie de critici, eu voi prezenta doar un teanc de scrisori de la dl. Ştefan. La fiecare întîi ale lunii el îmi cere să-l divorţez, ameninţînd cu sinuciderea dacă nu i se îndeplineşte dorinţa. In fiecare a şaptea zi a lunii îmi cere să-l peţesc cu una sau cu alta, de asemenea sub ameninţarea sinuciderii. La fiecare 15 ale lunii îmi mulţumeşte pentru fericire, la fiecare 25 ale lunii începe să se plîngă că e nefericit. Trei lăzi cu scrisori şi două albume cu fotografiile soţiilor lui (fără a mai enumera alţi clienţi), demonstrează cel mai bine activitatea mea intensă. Eh! Critici, critici, v-aţi făcut de ruşine intrînd in apă fără să întrebaţi unde-i vadul. NICOLAI D. ŞTIRI INTERNE Şedinţă la Camera deputaţilor PREŞEDINTELE: Deschidem şedinţa în care chemăm pe reprezentanţi să acorde dreptul la cetăţenie următoarelor persoane: doctorului veterinar Binm, pentru metoda descoperită de el de a se folosi vacile sterpe pentru producţie de lactate; fabricantului de Kefir-Kumîs, Nicolai Dil.-Io pentru perfecţionarea metodei de a strica somnul în mare cantitate (se propune ca mijloc îndreptat împotriva cavaleriei duşmane) , tuturor ploieştenilor pentru descoperirea deosebit de simplă de a transforma vinurile locale in vinuri străine şi pentru descoperirea metodei de a folosi carne putredă ca mijloc de alimentare. Preşedintele şi-a terminat discursul cu cuvintele. Asemenea merite, domnilor, nu pot fi lăsate neîncurajate. (f. bine). DEPUTATUL VOINOV: Mă alătur, împreună cu partidul meu, propunerii domnului președinte și voi arăta doar că din listă a fost omisă familia în care, datorită călătoriilor făcute fără nici un scop, ne-a salvat anul acesta de deficit la căile ferate (just, just, f. bine!). Propunerea a fost adoptată de majoritate cu 150 voturi contra. Şedinţa Camerei deputaţilor a fost închisă la ora 3,55. Cronică ştiinţifică EUROPA ESTE SFERICA Iată descoperirea cea mai măreaţă din sec. al XlX-lea, pe care o datorăm tocat. B-K. Lăsind într-un punct al Europei (in Romînia) pe soţia sa iar el plecînd în Elveţia, peste puţin timp, spre uimirea generală, a ajuns iar la soţia lui, dovedind pe cale experimentală că: 1) Europa este sferică şi 2) că de soţie nu poate scăpa. Cinste şi glorie curajosului călători Domnii proprietari de restaurante din Ploieşti au reuşit să confirme un chip strălucit teoria lui Darwin. Printr-un mijloc simplu, în decurs de câteva ceasuri, ei transformă un porc în capră sălbatică. Fenomenul pentru care natura a folosit milioane de ani, a fost realizat de om în cîteva ceasuri. O, progres! Progres! Se aude că ei speră să transforme în curînd şi omul in porci DISCUŢII AUZITE O cameră la Geneva : Soţul stă şi scrie, soţia găteşte ceva la cămin. Soţul : — Iulia / Depărtează-te de cămin, acolo trage şi ai să răceşti. Soţia : — Nu, n-am să mă depăratez. Soţul : — Ei, te rog ! Soţia : — Doamne, ce despotism ! Musafirul : — Desigur, Iulia Alexandrovna, nu vă depărtaţi. îmi place foarte mult cind o femeie se ocupă de gospodărie. Soţia : — Chiar n-am altă treabă de alt să stau toată ziua lingă cale. Musafirul : — Ce vă costă ?! Mai staţi doar un pic. Soţia : — Nu vreau, nu vreau, nu vreau (se depărtează). Discuţia nu se aude mai departe. Ion Vitner CALIBAN, DU-TE LA ŞCOALĂ (Urmare din pag. la) încurcă minţile, fac să se uite pentru o clipă valorile, degeaba. Douăzeci şi cinci de ani, cel mult o jumătate de secol, îi înghit, îi mistuie şi-i aruncă la gunoi. E izbitor că mulţi din cei care ştiu astfel să-şi fabrice notorietatea, dispar îndată după moartea lor fizică. Alţii înainte chiar şi asistă la propria lor inexistenţă (deşi n-o admit, de obicei , „sunt neînţeleşi".) Iar unii din cei buni (mai rar decit se crede) ajung preţuiţi abia după moartea lor fizică. Dar, repet, rareori. Lumea e indulgentă. Proporţia de nimicuri idolatrizate e uriaşă faţă de numărul geniilor ignorate. De obicei, geniul şi talentul se observă uşor cu ochiul liber; nu numai dacă ştii să iei, cu gindul, perspectiva istoriei, ci dacă ai bunul simţ al oamenilor simpli. Bucătăreasa lui Molière, şi ţesătorii şi tejghetarii florentini, şi spectatorii care plăteau cinci parale la uşa teatrului Globe. E adevărat că acest public se şi poate înşela. Poate citi cu pasiune o carte proastă , un roman cavaleresc, sau un roman poliţist, sau un roman sentimental şi siropos. Dar de obicei, cum spuneam, nu-i scapă o carte bună. Să nu-mi mai citeze oarecine pînă la saturaţie cazul lui Stendhal, căci ii voi evoca pe toţi marii scriitori francezi de la Villon pină azi, care toţi au avut succes, uneori enorm succes de public, afară de damnaţii de la 1870 (Rimbaud, etc.). Stendhal, Gide, Claudel la începuturile lor şi...? Ignoraţi de vremea lor, Dickens, Tolstoi, Proust, Dostoevski şi alţi o sută? Haidade. Ignorat Balzac de Sainte-Beuve, da, sau Shakespeare de confratele său Greene, asta da. Cît despre erorile publicului, ele au scuze, care toate se trag din insuficienţa scriitorului. Dacă scriitorul va fi plicticos, cititorul normal, căruia nu-i place să se plictisească, va citi un roman poliţist. Dacă scriitorul e uscat, intelectualizat, fără apel la sensibilitatea şi afectivitatea umană, ciitorul normal, căruia nu-i place uscăciunea emoţională, va citi ceea ce în periferia literaturii franceze contemporane se cheamă „Ies romans du coeur“. Omul e o fiinţă făcută din funcţiuni intelectuale emoţional afective şi instinctual organice: e fericit cînd ele sînt deopotrivă şi armonios active; arta mare din toate marile epoci de înflorire a făcut să răsune omul întreg. Shakespeare şi Sofocle scriu şi piese poliţiste; fac apel şi la gîndirea, şi la sentimentele spectatorului şi cititorului. Balzac la fel. In schimb, Les faux-monnayeurs de Gide, n-are nimic din dinamismul şi activitatea intrigii dostoevskiene, pe care îşi închipuie că şi-o ia ca model. L’éducation sentimentale a lui Flaubert, la fel. Nu le mai citesc decit unii critici literari cu gustul alterat şi snobii Să le fie de bine. Pot să le mai ofer şi Ulysses, şi romanele naturaliste, şi romanele Virginiei Woolf şi încă un şir întreg. Cînd Moise s-a pogorît de pe muntele Sinai, cu manuscrisul subsuoară, pe pagina întîia sta scrisă prima poruncă pe care i-o dăduse Dumnezeu-Cititorul : Să nu mă plictiseşti. Acest adevăr poate fi spus intr-un fel mai puţin glumeţ, vorbindu-se pedant despre legile psiho-fiziologice ale atenţiei. Efortul de atenţie slăbeşte după o curbă determinată. Spre a-l menţine, nu e suficient ca solicitarea să fie egală ci să crească. Este una din principalele explicaţii ale caracterului gradat al operelor de artă care se desfăşoară in timp (literatura, muzica) cerînd o încordare relativ îndelungă a atenţiei contemplatorului. Ar mai fi o explicaţie şi mai importantă: cum că, realitatea însăşi fiind dialectică are acest caracter gradual întrerupt de salturi calitative. Dar aici intrăm in filozofia artei atit de activ cultivată de tovarăşii noştri esteticieni şi cum mi-e frică singur pe întuneric, mă retrag îndărăt la banalităţile mele empirice. Există un singur fel de a reţine cu adevărat atenţia: să scoţi cit mai mult material din infinita realitate. Imaginaţia nehrănită de realitate se repetă mecanic. Astfel, romanele cavalereşti, romanele poliţiste au chiar în întorsăturile cele mai uimitoare ale intrigii lor germenul nulităţii. Căci aceste peripeţii sînt pină la urmă monotone, mecanice, rămîn intre anumite limite. Cine nu ştie că în ultimul moment cînd criminalul il ţine in faţa pistolului pe detectiv și acesta îl întreabă : — M-ai învins, O. K., dar spune-mi măcar cum l-ai ucis pe Smith ? Asasinul flatat în megalomania sa, va povesti tot exact în clipa cînd salvatorii intră pe uşa din dos. Niciodată detectivul nu moare, totdeauna criminalul povesteşte, în loc să-l împuşte mai repede, ca să nu piardă trenul niciodată criminalul nu scapă, nici cavalerul rătăcitor nu rămîne necăsătorit şi cu atit mai puţin plin de cucuie dintr-o bătaie din care balaurul a ieşit victorios. Adevăratul tip de peripeţie este aceea izvorîtă din caracterele şi relaţiile eroilor : imprevizibilă, soarta amorului dintre Anna Şi Vronski, dintre Othello şi Desdemona, dintre Catherine şi Heathcliff ; imprevizibil, sfirşitul Legăturilor primejdioase, şi al Doamnei Bovary, şi din Roşu şi Negru, şi din... Imprevizibile, relaţiile dintre Natalia şi Andrei, dintre Natalia şi Pierre etc. Imprevizibile, dar adevărate, originale, unice. Imprevizibile, dar, regret, forţate, repetate mereu, cerute de publicul burghez fiintele lui Dickens cu puţine excepţii. Orice repetare, orice mecanism, nu e artă. Happy-end obligatoriu, boad-end obligatoriu, proaste amîndouă Chiar cind te aştepţi să se intimple aşa şi se întîmplă cum te aşteptai, e o distincţie de făcut. Te aşteptai, fiindcă e normal ca asemenea caractere să se poarte aşa şi nu altfel sau te aşteptai fiindcă se vedea că autorul, din motive independente de caracterul personajelor voia acest sfîrşit şi nu altul? Crimă şi pedeapsă se desfăşoară ca o maşinărie. Ca şi Macbeth, alt Crimă şi pedeapsă englezesc şi feudal în loc de rusesc şi mic-burghez. Coriolan la fel, ca şi Ajax al lui Sofocle sau Orestia celuilalt, sau sute de altele. Ca şi Avarul, dacă vreţi, sau Mizantropul, sau... Aici intensificarea interesului vine din acumularea continuă de fapte noi, de noi revelaţii pe linia dreaptă a desfăşurării caracterelor. Caracterele pot fi pline de suprize şi de sinuozităţi dar în fond au în realitate, şi deci şi in literatura buni o linie unitară dreaptă, evidentă sau acoperită de contradicţii, de suprafaţă. Iar adevărata surpriză, adevărata imprevizibilitate constă nu atit in faptul că nu şti ce se va intimala, ci cum. Ca şi în viaţă, maestrul nostru de originalitate. Frumosul nu e valoarea supremă, ci viaţa şi adevărul : frumosul e un produs şi o derivaţie, o formă a lor : acesta mi se pare principiul de bază al literaturii noastre. Iar viaţa şi adevărul sunt marea sursă de originalitate. Căutarea originalităţii cu orice preţ ca valoare supremă e legată strîns de lipsa de talent şi mai ales de incultură. Citesc o epigramă a lui Goethe ■ Originalilor Eu nu sínt" — spune el, „din nici o şcoală. De-nvăţătura maiştrilor mi-e goală Memoria; nu-nvăţ eu — ce, sunt toni? flici de la morţi". E prost pe propriu cont. Cui nu-i place traducerea, şi caute textul în ediţia poeziilor complete, Leipzig, 1916, pag. 619 a primului tom, iar cui nu-i place conţinutul, să se lase de literatură şi să se apuce de o meserie. Banalitate : Chassez le naturel, il revient au galop. Traducere : marea personalitate s° nmte oricît de disciplinat s-ar supune regulilor şi spiritului epocii ei. Ea nu caută inovaţii formale, ci să exprime conţinuturi noi cit mai clar şi mai convingător. De aceea, forma va fi şi ea nouă, de o noutate autentică necesară, un scop în sine stridentă, necorespunzătoare. Altă traducere : lipsa de personalitate poate să se exprime și cîntînd dintr-o orchestră de claxoane de automobil, cu acompaniament de sirene de vapor, locomotivă și alarmă aeriană, pe textul stenografiat după delirul unui cretin beat — tot nimic n-o să iasă, chiar dacă asta se numeşte „aportul unor noi regiuni ale sensibilităţii omeneşti la literatura universală". S-a mai făcut. Textul unor invocaţii adresate zeului Mithras, în secolul înainte de era noastră, conţinea şi versuri ca : iao iahao eee u u u. Oricît i-ar datora „modernismul" maimuţa nu e o invenţie modernă. (Liturgia mithraică, în Polmandres de Reitzenstein, dacă nu greşesc. Nu mai am cartea.) Un talentat confrate îmi spunea: „Shakespeare e un prost dramaturg. E bine ca poet". Confratele nu ştie englezeşte. Poezia se cere de obicei citită în text. Dar e original să scuipi in barba bătrînilor maeştri. Caliban, du-te la şcoală. Şi cum am scris vorba asta mi s-a făcut şi frică: nu comit oare o imprudenţă deci ari noi lui Caliban că e... ce e, luptînd in numele adevărurilor (chiar banale) şi al practicii empirice împotriva inculturii snobismului dogmatic şi al prostului gust? Luptînd în numele tradiţiei şi al literaturii secolului douăzeci şi unulea, împotriva „modernismului“ de acum cincizeci de ani, pe care ai noştri ca de obicei îl adoptă cu un decalaj de o generaţie sau două faţă de Paris? Cind mă gîndesc că lettrismul lui Isidore Isou sau teatrul lui Ionescu, Becket, Adamov o să fie idolul junilor esteţi în 1980? Şi că scriitorii tineri romîni in loc să rostească adevănd vremii lor şi al poporului lor vor fi invitaţi să imite nişte francezi parţiali care rostesc adevărurile unei Franţe parţiale în 1950 şi ceva! Dar sper că ne-am săturat. Dacă mă iubeşti, Caliban, puţină originalitate, încearcă. FU tu. Lasă bărbile maeştrilor in pace. Uite cum făceau ei. Ia încearcă şi tu. Aaşa, încă puţin... Nu te lăsa, nu te lăsa, aşaa... vezi că merge? Zi-i înainte şi nu te lăsa, că eşti tlnăr şi tare, aşa cum au început cei mari şi bătrini. Şi nu uita: ai de spus ce nu s-a spus de nimeni, nicăieri, niciodată. E lucru mare. Succes, Caliban ! Ai să vezi că izbuteşti dacă nu te ţii de fleacuri. Şi... dar rămîne intre noi, şi eu am fost Caliban. Imi aduc aminte de vorbe la fel de teribile ca ale nicărui june de azi şi de care îmi ard obrajii cînd îmi amintesc. Dar după aceea, am citit multe, am învăţat multe şi mai învăţ, voi mai învăţa. Nu e inevitabil, nici obligatoriu să rămîi Caliban. De aceea, scumpul meu Caliban, du-te la şcoală, Petru Dumitriu