Gazeta literară, ianuarie-iunie 1957 (Anul 4, nr. 1-26)

1957-01-03 / nr. 1

La ce ve­i lucra în 1957? (Urmare din pag. IlI-a) întrerupt, din viaţa hai­ducilor în preajma ani­lor 1820—1850, scris pen­tru tineret şi în conse­cinţă destinat să apară la Editura Tineretului. Proiecte şi alte lucrări pe şantier? Îndestule pentru o întreagă viaţă de om ! Cezar Petrescu Nu mi-am împărtășit niciodată cifre-pronostic in legătură cu planurile literare. Dacă aș putea calcula viteza Pegasului în cai-putere, ar fi totul simplu. Dar tocmai că nu e. Deci pot spune nu­mai la ce lucrez acum sau ce sînt pe cale să închei. In primul rînd, scriu versuri pentru fata mea. Ea e mica şi tot­odată marea mea coman­dă socială, care îmi cere în fiecare seară alte poe­zii, cu fel de fel de gin­­duri care trec prin min­tea ei de copil. Scriu un volum nu numai pen­tru ea, dar totodată şi despre ea. Şi traduc. Vor apare, după cinci ani de lucru, sonetele Louisei Labé, a acelei poete a Renaşterii, a cărei liră a adus accente noi in poezia iubirii. Lucrez, de asemenea, la „Strofele de dragoste“ ale lui Scipa­­ciov şi, în sfirşit, la un volum mai mare din o­­pera lui Vörösmarty. Ceea ce nu înseamnă că nu scriu şi alte ver­­­suri. Cînd voi fi gata, le voi publica. Pînă a­­tunci, mă ocup cu ceea ce se cheamă „exportul de geniu“, cu difuzarea in limbi străine a versu­rilor romîneşti, a mesa­jului înalt al acestui po­por. E o muncă plină de bucurii, de orizont şi pro­miţătoare de roade. Te simţi bogat ca un Cres­­sus, prin toate versurile poeţilor noştri. Ceea ce e o sursă inepuizabilă de bogăţie sufletească. In anul 1957 vor a­­pare două volume de „Opere alese" de Gara­­bet Ibrăileanu, ediţie prefaţată de mine. La ESPLA va apare, tot in acest an, volumul „Scri­eri din trecut" — „In literatură" care cu­prinde studiile mele de critică literară şi note de călătorie. De aseme­nea, pregătesc volumul 11 al „Scrierilor din tre­cut" — „In filozofie" care va cuprinde studii de filozofie şi psiholo­gie. Pregătesc tot pentru anul viitor primul volum de „Memorii“ dintr-un ciclu de trei. Pentru Edi­tura Tineretului scriu o monografie despre Bal­zac, iar pentru Editura Academiei R.P.R. lucrez, împreună cu C. Botez, un tratat de istorie a psihologiei. Mihail Ralea In prima jumătate a noului an literar am de gind să închei şi să pre­gătesc pentru tipar car­tea de pasteluri, dacă se va putea considera ast­fel, pe care am contrac­tat-o cu Editura Tinere­tului. Nu ştiu cum se va numi, dar ştiu, în parte, ce va cuprinde. Prin sursă şi arie de inspiraţie, volumul se vrea, pretenţios spus, un fel de carte a ţării (in sensul de a aborda câ­­teva dintre cele mai dis­tincte şi mai distanţate peisaje geografice şi u­­mane), iar din punctul de vedere al modului de a fi scris, o carte a ci­clurilor, fără nici un sis­tem şi cu toate lacu­nele pe care le presu­pune o asemenea încer­care. După versurile despre petrolişti şi despre Mun­ţii Neamţului (din care nn ,,Focurile sacre" am ales doar aote ceva), mă ispiteşte tot mai mult lumea deltei, a pescari­lor şi a mării. Odată ce şi acest al treilea ciclu va fi scris, cartea o voi considera-o închisă, dacă... voi reuşi să-l mai scriu şi pe al patrulea. Care e colţul de ţară la care mă gîndesc? Aici nu mai spun nimic, de teamă ca nu cumva vre­un confrate, amator ca şi mine in a descoperi terenuri de mult desco­perite, să nu mi-o ia înainte. In rest, versuri lirice diverse, cum va bate inima şi ce va a­­duce viaţa noastră cea de toate zilele. Aurel Rău In anul 1957 va apare la Editura de Stat pen­tru literatură şi artă ro­manul „Ion Sîntu“ care continuă ciclul început cu „Sfîrşit de veac în Bucu­reşti“. Voi scrie tot in acest an romanul „Tau­rul Mării“, a cărui acţi­une se petrece în veacul al IV-lea în cetăţile gre­ceşti de pe pămîntul ţării noastre. Mai intenţionez să tipăresc conferinţele ţinute la sala Dalles in ciclul „Muzica în istoria culturii“ şi un volum de portrete tehnice ale ar­tiştilor dramatici din pri­ma jumătate a secolului XX. Tot în 1957 voi publica un volum de critică care reuneşte articolele, stu­diile şi conferinţele apă­rute pină acum în perio­dice. Bineînţeles in acest an voi începe să lucrez la marele roman istoric „Hain la înalta Poartă“ a cărui acţiune se desfă­şoară in epoca cantacu­­zino-brincovenească. Şi ca un ultim proiect, mă gîndesc şi string mate­rial pentru întocmirea li­nei istorii a literaturii şi teatrului universal. Ion Marin Sadoveanu Ce mi-am programat pentru 1957? Iată o întrebare ce mă surprinde şi care m-ar fi surprins întotdeauna de cite ori mi s-ar fi pus. De altfel nici nu mi s-au pus prea des aseme­nea întrebări. Am aşteptat întotdea­una, fie inspiraţia, fie nevoia să-mi pună con­deiul în mină şi să scriu ceea ce am prins din viaţă şi din lume. Această inspiraţie o aştept şi sper că va veni pentru că o şi doresc. Se poate să-mi bată in fereastră chiar in anul acesta. Şi atunci, de, voi putea spune că... vorba multora... „mă angajez să scriu"... etc. etc. Mihail Sorbul Pentru anul 1957 pre­gătesc volumul de poves­tiri intitulat „Un om pe care nu l-am cunoscut“ și traduceri în limba ger­mană din Tudor Arghe­­zi, Maria Banuş, Vero­nica Porumbacu. Tot în 1957 vor apare: un vo­lum de versuri alese, în limba română, la ESPLA, un volum de versuri, de asemenea în limba romi­na, la Editura Tineretu­lui, şi un volum de ver­suri alese, in limba ma­ghiară. Lucrez o piesă de teatru care mă fră­mintă de mai multă vre­me, intitulată „Omul po­zitiv", şi din care am scris pină acum o parte. A. M. Sperber Două volume de poezii au şi luat drumul tipa­rului. Un volum, „îm­plinire", an apare în cursul lunii februarie, în Editura M.F.A. Al doi­lea, „Cintece de azi și de demult", o culegere de versuri alese, va fi publicat la ESPLA, unde se află în curs de finisare. In anul 1957 voi da ultima formă po­emului mai amplu ,Iti­nerar liric: George Unes­cu" şi mă voi strădui ca, pentru stagiunea de toamnă, să aduc la lu­mina rampei viaţa Eca­­terinei Teodo-oiu, eroina de la a cărei moarte se împlinesc patruzeci de ani. Nicolae Tăutu In 1957 va apare la E­­ditura Tineretului volu­mul „Copiii cartierului“, o succesiune de momen­te — cîteva deja aduse la cunoştinţa cititorilor în „Viaţa românească“—, din care se întregeşte, într-o evocare epico-liri­­că, imaginea copiilor de altădată ai cartierului, a­­cum constructori ai soci­alismului. Un alt volum, înmănunchind aspecte ale realităţii de azi (repor­taje, şantiere, lupta pen­tru pace), note lirice de călătorie (bloc-notes po­lonez şi sovietic), voi ve­dea lumina tiparului in Editura de Stat pentru literatură şi artă. Nu m-am fixat trică definitiv asupra titlului pe care-l va purta. Lucrez apoi, de mai multă vreme, la o culegere ce se va numi „Stihuri de dragoste", fără să pot preciza dacă voi fi în măsură s-o în­credințez tiparului in 1957.­­ Continuîndu-mi stră­dania de traducător, aş vrea ca anul 1957 să a­­dauge în „Antologia populară Vladimir Maia­­kovski", pe lingă cele 4 numere apărute în 1956, încă vreo 3 sau 4 care să conţină tălmăcirea unor „Satire", a unor versuri grupate sub titlurile : „Armata artei“ şi „Tine­retului" şi, mai ales — pentru că in 1957 por fi sărbători 40 de ani de la Marea Revoluţie So­cialistă din Octombrie — versiunea românească a poemului „Haraşo“. La Cartea rusă am angajat un volum de „Versuri a­­lese“ ale lui Tvardovski, iar la ESPLA voi pre­da traducerile pe care le-am făcut din opera po­etului polonez Vladislaw Broniewski. Aşadar, cum am mai spus-o şi altădată, lucrez în ace­laşi timp la vreo şase strunguri. Cicerone Theodorescu Mi-e mai uşor să no­tez despre faptul împli­nit, decit despre proiecte care, cel puţin în ceea ce mă priveşte, rămîn înconjurate de ceţuri şi incertitudini aproape pînă in clipa realizării lor. Astfel, de la apariţia pri­mei mele cărţi, am ves­tit că a doua se va numi „Hyperion" — şi and anunţam acest titlu a­­veam în minte întreg conţinutul lui, nu era o vorbă pusă ca să umple un gol din viitor. Şi, totuşi, acel „Hyperion", nici azi abandonat, a fost împins pe alte trep­te, de alte cărţi, care s-au aşezat de la sine înaintea lui, dovadă, pro­babil, că materialul în­suşi cerea, cu puteri pro­prii, timp pentru a se sedimenta şi a se împli­ni. Deci, cu rezervele care reies din cele arătate mai sus, în 1957 inten­ţionez să duc mai de­parte, pe un alt sfert al globului, echipajul „Spe­ranţei", în al doilea vo­lum al romanului de a­­venturi „Toate pînzele susi", în pregătire încă de anul trecut. La asta se adaugă unele îndelet­niciri secundare, cîteva traduceri şi stilizări, con­tractate pentru clipele de răgaz şi devenite apoi mari răpitoare de timp. In sfîrşit, nu ar fi exclus ca, dînd urmare sugestiilor Editurii Tine­retului, pentru care lu­crez cu predilecţie, să fac tot în acest an o in­cursiune într-o anumită zonă a peisajului româ­­nesc, după cum, de ase­menea, n-ar fi exclus ca, la aceeaşi sugestie, să urmăresc, într-o nouă carte, destinele micilor eroi din romanul „Ultima poveste", necunoscut de dumneavoastră, dar care, probabil, odată cu apa­riţia acestor rînduri, se va afla in drum spre li­brării. Radu Tudoran Am predat Editurii Ti­neretului manuscrisul vo­lumului de poezii ,,Amia­ză”. In 1957 va mai a­­pare volumul „Crişul Alb era roşu" — cuprinzînd poezii de război. Cartea rusă îmi va publica tra­ducerea poemului „Hai­damacii" de Șevcenko, lor ESPLA versiunea ro­­mînească a „Poeziilor" lui Hristo Botev. Lu­crez, de asemenea, la un jurnal de călătorie în Armenia sovietică, care se va intitula ,"La poa­lele Ar­ar­aiului". Victor Tulbure In martie 1957 va a­­pare volumul „Eroul Ne­cunoscut", cuprinzînd nu­velele: „Inelul", „Eroul Necunoscut", „Steaua Po­lară" și „Dezertorul". Voi continua destinele unor eroi din aceste nu­vele într-un volum ce va purta titlul „Cartea Fa­cerii". In afară de asta pre­gătesc «... plachetă de poezii: „Caransebeş" şi, bineînţeles, voi face ga­zetărie, înţelegînd că o strinsă şi neîncetată le­gătură cu terenul şi cu realitatea imediată îmi vor fi folositoare. Petru Vintilă Veronica Porumbacu GAZETA LITERARĂ Afiş electoral (Urmare din pag. 1­a) — Și cum, finule, ai trimis-o pe Paraschiva la băi? — Păi de ce nu, mă? A lucrat toa­tă vara. Merită şi nevasta mea ase­menea cinste. — Da’ ce zice, cum e Ia băi ? — Tocmai ne-a trimis o scrisoare. — Și ce zice în ea? — Să ţi-o citesc. Nicolae Badea a desfăcut un plic, a scos o hîrtie cît o coală ministe­rială şi a început să citească: „Dragilor mei. Veţi şti că am ajuns bine şi sănă­toasă care sănătate vă doresc şi vouă a voastră mamă şi a ta soţie. Am început băile şi tratamentul. Mînca­­rea-i foarte bună de 3 ori pe zi. Dra­gilor mei voi ce mai faceţi? Vă rog să-mi scrieţi şi voi să ştiu ce mai e pe acasă, să aveţi grijă de Ionel să nu răcească pe afară că e frig noap­tea. Dragă Nicolae tu să te intere­sezi de vapor că pe data de 25 plec acasă. Costică să mai stea cu şahii acasă. Dragilor mei, închid scrisoa­rea cu dorul vostru a voastră mamă şi a ta soţie cu drag vă sărut Paraschiva Badea la Băile Herculane. Pavilionul 3, camera 13". Să rezumăm aşa­dar faptele: ţă­ranca Paraschiva Badea a fost trimi­să gratuit la Herculane pentru 25 de zile. Scrisoarea e redactată greoi, dar să nu uităm că Paraschiva a învăţat carte abia în aceşti ani. Din comuna Topalu au mai fost trimişi, în toam­na anului 1956, alţi 4 ţărani la băi, tot gratuit, tot în contul statului. Şi ei au fost odinioară săraci. Colecti­viştii acuma trăiesc din ce în ce mai bine. N-aş vrea să-l înţelegeţi greşit pe Nicolae Badea, dar el mi-a spus textual: „trăim ca nişte moşieri“. Şi a conchis ca un contabil: „avem 2000 hectare de pămînt“. Am cerut permi­siunea lui Nicolae Badea să reproduc în „Gazeta literară“ frumoasa şi a­­dînc grăitoarea scrisoare a soţiei sale. Nicolae Badea a Încuviinţat bucuros, dar a adăugat o idee de mare reporter: „ Scrie matale că altădată mer­geau la băi numai deputaţii, negusto­rii şi moşierii. întors acasă, am căutat într-o co­lecţie de ziare vechi şi am găsit a­­ceastă ştire la mult simandicoasa ru­brică estivală „Curier balnear“: „La 1 aug. crt. au mai sosit la Băile Her­culane dd. Dr. Gheron Netta, Al. Donescu, vicepreşedinte al IRDP (In­dustria Romînă de Petrol), C. Garo­­flid, mare proprietar, Baronul I. Stîr­­cea, Prinţul G. V. Bibescu...“ Public aşadar scrisoarea ţărăncii Paraschiva Badea din Topalu, ca pe un document de istorie, ca pe un manifest electoral. Nu mă aştept ca foştilor prinţi şi proprietari să Ie ples­nească obrazul de ruşine (nu poate plesni ceva ce nu există), dar sunt sigur că citind-o, ei cu întreaga lor stirpă, ar clama: „ce decădere, să meargă mahalaua şi satul la băii" Indignarea lor este cea mai mare laudă pentru noi, pentru Constituţia care a înscris aceste elementare drep­turi în textul ei sfînt: dreptul la muncă, dreptul la carte şi dreptul la odihnă. Petru Vintilă COADA LA ZIARE (Urmare din pag. I­­noarea unei campanii de presă. Şi poate această onoare ar fi fost de durată mai lungă dacă, foarte la timp nu ar fi căzut şi diversiunea: sinuciderea unei familii în mansarda ei mizerabilă, în jurul unui lighean cu cărbuni. Singurul supravieţuitor, care nu fusese străin de scandalul paşapoartelor, a fost şi singurul care a plătit imprudenţa de a conlucra cu grangurii politici. Şi, mult mai tîrziu, cînd colbul uitării s-a aşter­nut peste întîmplare, desigur că vic­tima unică va fi reintrat în viaţa febrilă a capitalei, de data aceasta mai şters, mai prudent, sau, mai bine­­zis, pe scara de serviciu. Peste cîţiva ani, achitînd poliţa, liberalii aveau să denunţe faimoasa afacere Skoda. învinuiţii de odinioară erau acum acuzatori publici şi din dealul Patriarhiei, facsimile şi copii de borderouri zburau, fluturi jucăuşi şi compromiţători, pînă hăt departe, prin tîrguşoare dunărene sau sate de margine de ţară. Şi aici — ca şi o­­dinioară — a plătit cineva, de data aceasta fără să fi avut măcar vreo vină. Un general de stat major, pentru a-şi salva onoarea, a trebuit să se sinucidă. Se adeverea însă încă o dată, dreptatea zicalei romî­neşti : „Cine-i mare e şi tare, cine-i mic tot nimic“. Cei mai mici au intrat în nimicnicia de unde nu mai este în­toarcere, cei mari şi tari s-au împroş­cat, apoi cînd veninul din el s-a mai subţiat, au început să-şi surîdă, întîi timid, abia schiţat pe colţ de buză, pentru ca mai tîrziu să-şi strîn­­gă mîna prin ungherele saloanelor unde doamnele „lumii bune“ împăr­ţeam imparţiale, sandvişurile cu caş­caval, şi liberalilor şi adversarilor lor, naţional-ţărănişti... Apoi jocul reîncepea, pentru că nu era tunel de săpat, şosea de asfaltat, chibrit de aprins, care să nu se transforme pînă la urmă într-un scandal politic, cu comisioane grase şi compromisuri obligatorii. Ba pînă şi hrana moţilor — acei năpăstuiţi de soartă „să cerşească din poartă în poartă“, deşi munţii lor purtau aur — a fost cîndva transformată (cîteva zeci de vagoane cu porumb şi grîu) în bani grei, sunători, de către reprezen­tantul lor liberal în parlament, care­­ trebuia să-şi chivernisească o comodă subsistenţă la Athenée-Palace. Şi poate, domnul meu, ai fi aflat mai multe în ziarul dumitale din acele „timpuri bune“, dacă peste alte afa­ceri (cum ar fi, de pildă, aceea cu portretele lui Carol II sau aceea a „timbrului de aviaţie“) nu s-ar fi întins din timp, oblăduitoare, muşa­maua. Acea muşama despre care Radu Rosetti — nepot de domn Ghiculesc prin mamă, dar cu inima aproape de suferinţele poporului — scria la începutul veacului acesta, într-una din povestirile lui moldo­veneşti, că deşi este „un lucru tur­cesc", importat de veacuri la noi,jţ „dară politiciani romlni l-au perfec-­ ţionat, aducîndu-1 aproape în starea fără greş în care ni se înfăţişează azi“... De cînd a scris aceste rînduri Radu Rosetti, muşamaua a mai durat cîteva decenii, pînă ce poporul, în cuminţenia lui, a sfîşiat-o, preluînd în mîinile lui puterea statului.­­ Iţi înţeleg, domnul meu, înîhnirea că as­tăzi ştiri dintre acestea, amintite mai sus — şi care îţi facilitau digestia — nu mai există. Că la cafeaua de dimineaţă, în loc de-o crimă în lumea bună ţi se serveşte „o depăşire de plan“ în mină la Lupeni — iar în locul scandalului politic „inaugurarea unui nou fumat la Hunedoara“. Dar, ce să-i faci! Aşa sînt noile timpuri... Şi ,,timpurile bune“ după care sus­­pini domnia-ta, nu se mai întorc ! Nu ţi se pare chiar ciudat, că la cîteva zile numai după ce ai avut zîmbetul de satisfacţie în faţa titlu­rilor anunţînd agresiuni şi evenimen­­te sîngeroase „aşa, ca în timpuri bune“..., ziarele au început să fie mai goale, mai fără interes pentru dumneata ? Dacă da, atunci trebuie să fi înţeles că aceeaşi înţelepciune şi hotărîre a popoarelor ştie să în­lăture aventurile războinice şi cri­minale, după cum cuminţenia po­porului nostru a ştiut să se elibereze de timpurile dumitale, bune. Tudor Şoimaru „VESTITORUL (Urmare din pag. 2-a)­gorie de critici, eu voi prezenta doar un teanc de scrisori de la dl. Ştefan. La fiecare întîi ale lunii el îmi cere să-l divorţez, ameninţînd cu sinuci­derea dacă nu i se îndeplineşte do­rinţa. In fiecare a şaptea zi a lunii îmi cere să-l peţesc cu una sau cu alta, de asemenea sub ameninţarea sinuciderii. La fiecare 15 ale lunii îmi mulţumeşte pentru fericire, la fie­care 25 ale lunii începe să se plîn­­gă că e nefericit. Trei lăzi cu scri­sori şi două albume cu fotografiile soţiilor lui (fără a mai enumera alţi clienţi), demonstrează cel mai bine activitatea mea intensă. Eh! Critici, critici, v-aţi făcut de ruşine intrînd in apă fără să întrebaţi unde-i vadul. NICOLAI D. ŞTIRI INTERNE Şedinţă la Camera deputaţilor PREŞEDINTELE: Deschidem şe­dinţa în care chemăm pe reprezen­tanţi să acorde dreptul la cetăţenie următoarelor persoane: doctorului ve­terinar Bin­m, pentru metoda desco­perită de el de a se folosi vacile sterpe pentru producţie de lactate; fabricantului de Kefir-Kumîs, Nicolai Dil.-Io pentru perfecţionarea metodei de a strica somnul în mare cantitate (se propune ca mijloc îndreptat îm­potriva cavaleriei duşmane) , tuturor ploieştenilor pentru descoperirea deo­sebit de simplă de a transforma vi­nurile locale in vinuri străine şi pentru descoperirea metodei de a fo­losi carne putredă ca mijloc de ali­mentare. Preşedintele şi-a terminat discursul cu cuvintele. Asemenea merite, dom­nilor, nu pot fi lăsate neîncurajate. (f. bine). DEPUTATUL VOINOV: Mă ală­tur, împreună cu partidul meu, pro­punerii domnului președinte și voi arăta doar că din listă a fost omisă familia î­n care, datorită călăto­riilor făcute fără nici un scop, ne-a salvat anul acesta de deficit la căile ferate (just, just, f. bine!). Propunerea a fost adoptată de ma­joritate cu 150 voturi contra­­. Şedinţa Camerei deputaţilor a fost închisă la ora 3,55. Cronică ştiinţifică EUROPA ESTE SFERICA Iată descoperirea cea mai măreaţă din sec. al XlX-lea, pe care o dato­răm tocat. B-K. Lăsind într-un punct al Europei (in Romînia) pe soţia sa iar el plecînd în Elveţia, peste puţin timp, spre uimirea generală, a ajuns iar la soţia lui, dovedind pe cale experimentală că: 1) Europa este sfe­rică şi 2) că de soţie nu poate scăpa. Cinste şi glorie curajosului călători Domnii proprietari de restaurante din Ploieşti au reuşit să confirme un chip strălucit teoria lui Darwin. Prin­­tr-un mijloc simplu, în decurs de câ­teva ceasuri, ei transformă un porc în capră sălbatică. Fenomenul pen­tru care natura a folosit milioane de ani, a fost realizat de om în cîteva ceasuri. O, progres! Progres! Se aude că ei speră să transforme în curînd şi omul in porci DISCUŢII AUZITE O cameră la Geneva : Soţul stă şi scrie, soţia găteşte ceva la cămin. Soţul : — Iulia / Depărtează-te de cămin, acolo trage şi ai să răceşti. Soţia : — Nu, n-am să mă depăra­tez. Soţul : — Ei, te rog ! Soţia : — Doamne, ce despotism ! Musafirul : — Desigur, Iulia A­­­lexandrovna, nu vă depărtaţi. îmi place foarte mult cind o fe­meie se ocupă de gospodărie. Soţia : — Chiar n-am altă treabă de alt să stau toată ziua lingă cale. Musafirul : — Ce vă costă ?! Mai staţi doar un pic. Soţia : — Nu vreau, nu vreau, nu vreau­­ (se depărtează). Discuţia nu se aude mai departe. Ion Vitner CALIBAN, DU-TE LA ŞCOALĂ (Urmare din pag. l­a) încurcă minţile, fac să se uite pentru o clipă valorile, degeaba. Douăzeci şi cinci de ani, cel mult o jumătate de secol, îi înghit, îi mistuie şi-i aruncă la gunoi. E izbitor că mulţi din cei care ştiu astfel să-şi fabrice notorie­tatea, dispar îndată după moartea lor fizică. Alţii înainte chiar şi asistă la propria lor inexistenţă (deşi n-o admit, de obicei , „sunt neînţeleşi".) Iar unii din cei buni (mai rar decit se crede) ajung preţuiţi abia după moartea lor fizică. Dar, repet, rareori. Lumea e indulgentă. Proporţia de nimicuri idolatrizate e uriaşă faţă de numărul geniilor ignorate. De obicei, geniul şi talentul se observă uşor cu ochiul liber; nu numai dacă ştii să iei, cu gindul, perspectiva istoriei, ci dacă ai bunul simţ al oamenilor simpli. Bucătăreasa lui Molière, şi ţesătorii şi tejghetarii florentini, şi spectatorii care plăteau cinci parale la uşa tea­trului Globe. E adevărat că acest public se şi poate înşela. Poate citi cu pasiune o carte proastă , un roman cavaleresc, sau un roman poliţist, sau un roman sentimental şi siropos. Dar de obicei, cum spuneam, nu-i scapă o carte bună. Să nu-mi mai citeze oarecine pînă la saturaţie cazul lui Stendhal, căci ii voi evoca pe toţi marii scriitori fran­cezi de la Villon pină azi, care toţi au avut succes, uneori enorm succes de public, afară de damnaţii de la 1870 (Rimbaud, etc.). Stendhal, Gide, Clau­del la începuturile lor şi...? Ignoraţi de vremea lor, Dickens, Tolstoi, Proust, Dostoevski şi alţi o sută? Haidade. Ig­norat Balzac de Sainte-Beuve, da, sau Shakespeare de confratele său Greene, asta da. Cît despre erorile publicului, ele au scuze, care toate se trag din insuficienţa scriitorului. Dacă scriito­rul va fi plicticos, cititorul normal, căruia nu-i place să se plictisească, va citi un roman poliţist. Dacă scrii­torul e uscat, intelectualizat, fără apel la sensibilitatea şi afectivitatea uma­nă, ciitorul normal, căruia nu-i place uscăciunea emoţională, va citi ceea ce în periferia literaturii franceze con­temporane se cheamă „Ies romans du coeur“. Omul e o fiinţă făcută din funcţiuni intelectuale emoţional afec­tive şi instinctual organice: e fericit cînd ele sînt deopotrivă şi armonios active; arta mare din toate marile epoci de înflorire a făcut să răsune omul întreg. Shakespeare şi Sofocle scriu şi piese poliţiste; fac apel şi la gîndirea, şi la sentimentele spectato­rului şi cititorului. Balzac la fel. In schimb, Les faux-monnayeurs de Gide, n-are nimic din dinamismul şi activi­tatea intrigii dostoevskiene, pe care îşi închipuie că şi-o ia ca model. L’éducation sentimentale a lui Flau­bert, la fel. Nu le mai citesc decit unii critici literari cu gustul alterat şi snobii Să le fie de bine. Pot să le mai ofer şi Ulysses, şi romanele na­turaliste, şi romanele Virginiei Woolf şi încă un şir întreg. Cînd Moise s-a pogorît de pe muntele Sinai, cu ma­nuscrisul subsuoară, pe pagina întîia sta scrisă prima poruncă pe care i-o dăduse Dumnezeu-Cititorul : Să nu mă plictiseşti. Acest adevăr poate fi spus intr-un fel mai puţin glumeţ, vorbin­­du-se pedant despre legile psiho-fizio­­logice ale atenţiei. Efortul de atenţie slăbeşte după o curbă determinată. Spre a-l menţine, nu e suficient ca solicitarea să fie egală ci să crească. Este una din principalele explicaţii ale caracterului gradat al operelor de artă care se desfăşoară in timp (lite­ratura, muzica) cerînd o încordare relativ îndelungă a atenţiei contem­platorului. Ar mai fi o explicaţie şi mai importantă: cum că, realitatea însăşi fiind dialectică are acest ca­racter gradual întrerupt de salturi calitative. Dar aici intrăm in filozofia artei atit de activ cultivată de tova­răşii noştri esteticieni şi cum mi-e frică singur pe întuneric, mă retrag îndărăt la banalităţile mele empirice. Există un singur fel de a reţine cu adevărat atenţia: să scoţi cit mai mult material din infinita realitate. Imaginaţia nehrănită de realitate se repetă mecanic. Astfel, romanele cava­lereşti, romanele poliţiste au chiar în întorsăturile cele mai uimitoare ale intrigii lor germenul nulităţii. Căci aceste peripeţii sînt pină la urmă monotone, mecanice, rămîn intre anu­mite limite. Cine nu ştie că în ulti­mul moment cînd criminalul il ţine in faţa pistolului pe detectiv și acesta îl întreabă : — M-ai învins, O. K., dar spune-mi măcar cum l-ai ucis pe Smith ? Asa­sinul flatat în megalomania sa, va povesti tot exact în clipa cînd salva­torii intră pe uşa din dos. Niciodată detectivul nu moare, totdeauna crimi­nalul povesteşte, în loc să-l împuşte mai repede, ca să nu piardă trenul niciodată criminalul nu scapă, nici cavalerul rătăcitor nu rămîne necăsă­torit şi cu atit mai puţin plin de cucuie dintr-o bătaie din care balau­rul a ieşit victorios. Adevăratul­­ tip de peripeţie este aceea izvorîtă din caracterele şi re­laţiile eroilor : imprevizibilă, soarta amorului dintre Anna Şi Vronski, din­tre Othello şi Desdemona, dintre Ca­therine şi Heathcliff ; imprevizibil, sfirşitul Legăturilor primejdioase, şi al Doamnei Bovary, şi din Roşu şi Negru, şi din... Imprevizibile, relaţiile dintre Natalia şi Andrei, dintre Nata­lia şi Pierre etc. Imprevizibile, dar adevărate, originale, unice. Imprevi­zibile, dar, regret, forţate, repetate mereu, cerute de publicul burghez fi­intele lui Dickens cu puţine excepţii. Orice repetare, orice mecanism, nu e artă. Happy-end obligatoriu, boad-end obligatoriu, proaste amîndouă Chiar cind te aştepţi să se intim­­ple aşa şi se întîmplă cum te aştep­tai, e o distincţie de făcut. Te aştep­tai, fiindcă e normal ca asemenea ca­ractere să se poarte aşa şi nu altfel sau te aşteptai fiindcă se vedea că autorul, din motive independente de caracterul personajelor voia acest sfîr­şit şi nu altul? Crimă şi pedeapsă se desfăşoară ca o maşinărie. Ca şi Macbeth, alt Crimă şi pedeapsă englezesc şi feudal în loc de rusesc şi mic-burghez. Coriolan la fel, ca şi Ajax al lui Sofocle sau Orestia celuilalt, sau sute de altele. Ca şi Avarul, dacă vreţi, sau Mizan­tropul, sau... Aici intensificarea inte­resului vine din acumularea continuă de fapte noi, de noi revelaţii pe linia dreaptă a desfăşurării caracterelor. Caracterele pot fi pline de suprize şi de sinuozităţi dar în fond au în realitate, şi deci şi in literatura buni o linie unitară dreaptă, evidentă sau acoperită de contradicţii, de supra­faţă. Iar adevărata surpriză, adevă­rata imprevizibilitate constă nu atit in faptul că nu şti ce se va intim­­ala, ci cum. Ca şi în viaţă, maestrul nostru de originalitate. Frumosul nu e valoarea supremă, ci viaţa şi adevărul : frumosul e un pro­dus şi o derivaţie, o formă a lor : acesta mi se pare principiul de bază al literaturii noastre. Iar viaţa şi ade­vărul sunt marea sursă de originali­tate. Căutarea originalităţii cu orice preţ ca valoare supremă e legată strîns de lipsa de talent şi mai ales de in­cultură. Citesc o epigramă a lui Goethe ■ Originalilor Eu nu sínt" — spune el, „din nici o şcoală. De-nvăţătura maiştrilor mi-e goală Memoria; nu-nvăţ eu — ce, sunt toni? flici de la morţi". E prost pe propriu cont. Cui nu-i place traducerea, şi caute textul în ediţia poeziilor complete, Leipzig, 1916, pag. 619 a primului tom, iar cui nu-i place conţinutul, să se lase de literatură şi să se apuce de o meserie. Banalitate : Chassez le naturel, il revient au galop. Traducere : marea personalitate s° nmte oricît de disciplinat s-ar supune regulilor şi spiritului epocii ei. Ea nu caută inovaţii formale, ci să expri­me conţinuturi noi cit mai clar şi mai convingător. De aceea, forma va fi şi ea nouă, de o noutate autentică necesară, un scop în sine stridentă, necorespunzătoare. Altă traducere : lipsa de personali­tate poate să se exprime și cîntînd dintr-o orchestră de claxoane de auto­mobil, cu acompaniament de sirene de vapor, locomotivă și alarmă aeriană, pe textul stenografiat după delirul unui cretin beat — tot nimic n-o să iasă, chiar dacă asta se numeşte „aportul unor noi regiuni ale sensi­bilităţii omeneşti la literatura uni­versală". S-a mai făcut. Textul unor­ invocaţii adresate zeului Mithras, în secolul­­ înainte de era noastră, con­ţinea şi versuri ca : iao iahao eee u u u. Oricît i-ar datora „modernismul" maimuţa nu e o invenţie modernă. (Liturgia mithraică, în Polmandres de Reitzenstein, dacă nu greşesc. Nu mai am cartea.) Un talentat confrate îmi spunea:­ „Shakespeare e un prost dramaturg. E bine ca poet". Confratele nu ştie englezeşte. Poezia se cere de obicei citită în text. Dar e original să scuipi in barba bătrînilor maeştri. Caliban, du-te la şcoală. Şi cum am scris vorba asta mi s-a făcut şi frică: nu comit oare o impru­denţă deci ari noi lui Caliban că e... ce e, luptînd in numele adevărurilor (chiar banale) şi al practicii empirice împotriva inculturii snobismului dog­matic şi al prostului gust? Luptînd în numele tradiţiei şi al literaturii secolului douăzeci şi unulea, împotriva „modernismului“ de acum cincizeci de ani, pe care ai noştri ca de obicei îl adoptă cu un decalaj de o genera­ţie sau două faţă de Paris? Cind mă gîndesc că lettrismul lui Isidore Isou sau teatrul lui Ionescu, Becket, Ada­­mov o să fie idolul junilor esteţi în 1980? Şi că scriitorii tineri romîni in loc să rostească adevănd vremii lor şi al poporului lor vor fi invitaţi să imite nişte francezi parţiali care rostesc adevărurile unei Franţe par­ţiale în 1950 şi ceva! Dar sper că ne-am săturat. Dacă mă iubeşti, Caliban, puţină originali­tate, încearcă. FU tu. Lasă bărbile maeştrilor in pace. Uite cum făceau ei. Ia încearcă şi tu. Aaşa, încă pu­ţin... Nu te lăsa, nu te lăsa, aşaa... vezi că merge? Zi-i înainte şi nu te lăsa, că eşti tlnăr şi tare, aşa cum au început cei mari şi bătrini. Şi nu uita: ai de spus ce nu s-a spus de nimeni, nicăieri, niciodată. E lucru mare. Succes, Caliban ! Ai să vezi că izbuteşti dacă nu te ţii de fleacuri. Şi... dar rămîne intre noi, şi eu am fost Caliban. Imi aduc aminte de vorbe la fel de teribile ca ale n­icărui june de azi şi de care îmi ard obrajii cînd îmi amintesc. Dar după aceea, am citit multe, am învăţat multe şi mai învăţ, voi mai învăţa. Nu e ine­vitabil, nici obligatoriu să rămîi Cali­ban. De aceea, scumpul meu Caliban, du-te la şcoală, Petru Dumitriu

Next