Gazeta literară, iulie-decembrie 1957 (Anul 4, nr. 27-52)
1957-07-04 / nr. 27
Sâptămîna Bomba „curată“ „Curat ca lacrima“ e o expresie populară extrem de plastică care defineşte puritatea sufletească, nobleţea morală. Suntem de asemenea obişnuiţi să spunem că o haină, o grădină, o stradă e curată, putem afirma acest lucru şi despre un oraş. Secolul nostru atomic, pe lingă alte revoluţii tehnice, provoacă şi revoluţii filologice, adjectivul curată cunoaşte acum marea fericire de a se vedea plasat, lingă un substantivpe care l-au ocolit din motive lesne de înţeles. E vorba de noua „bombă curată“ la care se lucrează de zor în Statele Unite sperîndu-se că peste cinci ani o asemenea bombă va putea trimite în lumea drepţilor, „curat“, fără radiaţiuni atomice, populaţia unei întregi regiuni. Cu alte cuvinte, caritabilele suflete atomice pregătesc oamenilor o moarte curată, şi, de ce să nu-i zicem şi onorabilă, tot atît de onorabilă şi de curată cum e, de pildă, electrocutarea i pe scaun electric pe lingă medievala moarte prin ştreang. Dar, după cum se ştie, nimic nu e întîmplător pe lumea aceasta. Vestea despre „bomba curată“ a apărut odată cu avertismentele oamenilor de ştiinţă în legătură cu pericolul exploziilor nucleare şi odată cu propunerile sovietice pentru interzicerea controlată a experienţelor atomice. Subtextul acestei veşti e destul de clar: de ce vă agitaţi atît pentru interzicerea bombelor cu radiaţiuni atomice cînd noi o să vă oferim plăcerea ca numai peste cinci ani să gustaţi din deliciile bombelor atomice „curate“. Orice se poate nega unor conducători politici responsabili din S.U.A., dar nu li se poate contesta dărnicia cu care oferă, destul de des, subiecte de articole umoristice. Aş vrea, spre pildă, să citez un pasaj dintr-un discurs rostit înainte cu câteva zile despre „bomba curată“ de o personalitate politică de prim rang din S.U.A. „Oameni de ştiinţă mi-au recomandat ca experienţele atomice să continue, dacă se urmăreşte ca omenirea să obţină întreaga valoare a ştiinţei atomice pentru scopuri paşnice. In consecinţă, cînd se activează în favoarea unui acord de suspendare a tuturor experienţelor, trebuie să se aibă in vedere că acest lucru poate avea efecte atît bune cît şi rele“. Vedeţi dumneavoastră, cît de naivi sînt oamenii care, împotrivindu-se experiențelor atomice, sînt pe cale de a se priva de toate foloasele păcii, inclusiv de bucuria „bombei Ion Mihăileanu (Continuare in pag. 4) PE CINE SUPĂRĂM Mi s-a întîmplat uneori, ca şi altor tovarăşi de meşteşug scriitoricesc, să primesc scrisori, neiscălile fireşte, de la cititori sau de la scriitori din cei care înşiră pagini pentru sertar, cu ferma convingere că dacă ar fi avut „fericirea“ să trăiască sub alt regim decit cel democrat-popular, steaua lor ar fi strălucit sus şi puternic, numele lor ar fi răsunat cu mii de zurgălăi. Ei, aceştia din urmă, nu mărturisesc că sînt scriitori, se dau numai drept dezgustaţii şi întimplătorii noştri lectori, dar din turnura cochetă şi amară a frazei, din micile şi preţioasele figuri de stil semănate pe ici, pe colo, din veninul cuvîntului, pricepi numaidecît că e vorba de un presupus uzurpat. Unii te iau peste picior cu ironie, alţii te înjură zdravăn, din umbra anonimatului, alţii te blestemă şi ameninţă. In general, pretind că nu cred în sinceritatea ta, că te consideră un ins care scrie pentru Premiul de Stat, pentru cine ştie ce avantaje care nu se spun tare, pentru vreun salariu fabulos şi tainic, primit în umbra unui birou capitonat. Cîteodată citeşti aceste scrisori pe jumătate, cîteodată le arunci la coş de la început. Individul care îţi scrie nici nuTea şi nici nu poate pricepe pentru ce scrii tu. El a fost odată, înainte de război, într-un consiliu de administraţie, unde încasa jetoane de prezenţă şi tiu făcea nici o treabă, consiliu care s-a spulberat odată cu societatea cu capital străin (fotoliile poate mai există şi se află într-o bibliotecă publică în care vin să citească oameni cu haine simple şi mîini obosite de muncă), şi azi lucrează pe un şantier sau nu lucrează deloc şi se lasă întreţinut de un fiu, de pildă, mai harnic decît el. Ce poate desluşi el în lumea care îl înconjoară decît că alt prieten bun și-a vîndut covoarele persane, că nevasta nu mai are servitoare (avusese două), că uneori la „Alimentara“ sau la brutărie e coadă? Coada e un colosal prilej pentru bîrfitori de a demonstra că poporul de care nu s-au interesat niciodată, la a cărui existenţă nici nu s-au gîndit, azi „suferă“. Ce poate înţelege el, în afară de faptul că altădată domnea şi azi trebuie să muncească, de faptul că soacră-sa a avut o moşie Scriitorul şi actualitatea pe care trebuia s-o moştenească nevasta lui şi care a fost naţionalizată, decît faptul că el trecea drept un mare personaj pentru că avea rude importante şi era pus de ele în posturi grase şi azi este unul dintre mulţi aidoma lui? Dacă s-a crezut sau se mai crede încă scriitor, pentru că se ocupa de mici cazuri particulare cu aromă de bizar şi echivoc, de spleenuri fără de sfîrşit a căror poezie trebuiau s-o guste oamenii cu o existenţă uşoară şi bucurii nemeritate, interesul nostru pentru o viaţă robustă, uneori grea, alteori semănată de inegalităţi, totdeauna strălucitoare prin suflul care o animă şi ţinta spre care se îndreaptă şi care merită toate eforturile omului, i se pare nefiresc, simulat. Nu mă interesează şi nu scriu aici pentru acel burtă-verde din mica sau marea burghezie, care e duşmanul nostru pe faţă sau în ascuns. Nu pentru fostul exploatator, pentru fostul profitor, pentru fostul şi eternul trîndav, „nedreptăţitul“ de azi, care nu merită nici compasiunea celor mai slabe duhuri, pentru că nu şi-a justificat cu nimic existenţa, umbra pe care a făcut-o pămîntului, pîinea pe care a furat-o de la gura multora, ca să se prefacă în mina lui grasă şi inelată un cozonac pentru unul singur. Pe ei nimeni n-are bizarul gust să-i lămurească şi cu nelămurirea lor nu se pierde nimic. • Mă gîndesc însă că mai sînt intelectuali care, cu toate că au trecut atâţia ani, n-au priceput încă, şi că unii dintre ei, dacă ar vedea cu ochii deschişi, ar găsi in fundul fiinţei lor coarde care ar suna limpede, ar fi miine sau poimii ne utili colectivului omenesc şi ar găsi şi ei o fericire la care, în parte, au dreptul. Simt in unele dintre aceste scrisori, îndărătul unei inrăieli care încearcă sâ fie politicoasă, un soi de sinceritate. Omul e orb, orb de-a biietea, el nu vede ceea ce văd eu şi e convins că eu nu văd clar. El socoteşte că o revoluţie e o pagină de carte pe care o întorci cu o singură mină, ieri a fost una, azi e alta — şi atunci de ce mai sînt greutăţi ? El crede, pentru că n-a umblat prin uzine sau şantiere — şi dacă a umblat a văzut şi a cules şi a vrut să culeagă numai defecţiunile, — pentru că n-a văzut viaţa unei gospodării colective, nici existenţa dispensarelor şi a caselor de naşteri, nici prezenţa miilor de cantin® în viaţa muncitorilor, nici atîtea alte înfăptuiri cărora, chiar dacă le-a văzut în treacăt, le-a căutat numai cusururile, — el crede că orice instituţie trebuie să fie perfectă. Iar cînd o intîlneşte pe cea perfectă, o numeşte excepţie, fără să înţeleagă că aceste excepţii sînt numai cele care au păşit înaintea marelui front care vine după ele. Cînd a cunoscut oamenii noştri cei mai înaintaţi, în loc să-i crească inima de bucurie, a oftat adînc: „dar nu sînt toţi aşa!“ El socoteşte că, dacă am intors acea pagină a istoriei ţării noastre, toţi oamenii trebuie, într-o perioadă de ciţiva ani, să-şi schimbe firea pînă în temeliile ei omeneşti, să lepede toate racilele trecutului, să devină principiali din creştet pină în tălpi, fără să se gindească că el însuşi, de pildă, a rămas acelaşi, nu s-a clintit din loc, şi că la fel cu el rămîn şi alţii, care cer numai şi nu dau societăţii nimic. Ce l-a făcut pe acest corespondent anonim care-mi scrie cu o amărăciune ce pare adincă, cu o sinceritate adevărată dincolo de cecitatea lui dureroasă, să rămînă atît de orb, de îndărătnic, de insensibil? Eşecuri personale, fără îndoială o poziţie nărăvaşă dintru început, care-l ţine departe de viaţa vie, păreri preconcepute care îl fac să nu mai perceapă ce e bun, nou, viu, mare şi să se oprească la piedici, la greutăţi, la amănunte. Din pricina acestor eşecuri, a lipsei de strălucire a unei vieţi , în care s-a întemniţat el singur şi care nu e făcută pentru fiinţa lui, căreia i-a sugrumat de bunăvoie elanurile şi tinereţea, din pricina acestor refulări care-i făc gura şi sufletul amare, el nu pricepe cum putem noi oglindi realitatea de azi şi cum nu ne refugiem toţi în istorie, în trecut. El nu-şi pune problema care ne roade pe noi azi — dacă scriemi destul de bine, destul de viu despre realitate, despre actualitate. I se pare pesemne şi viu şi bine, şi tocmai asta îi răscoleşte şi-l doare. Ne ocărăşte, dar ne citeşte, îrtcepînd cu articolele Lucia Demetrius (Continuare in pag. ■ * 4-a) V. DOBRIAN: „Şantierul Hidrocentralei Bicaz" ÎNSEMNĂRI . Specialism si umanism Recentele documente privitoare la reforma invăţămintului superior recomandă, împreună cu formarea unor buni specialişti in diferitele ramuri ale producţiei naţionale, dezvoltarea unei culturi complete şi armonioase pentru toţi tinerii împărtăşiţi de la învăţămintul şcoalelor superioare. Invăţămintul universitar a fost, intr-o lungă perioadă, un învăţămint de calificare profesională înaltă şi de însuşire a metodelor necesare formării unor cercetători. Instrucţia de specialitate a fost deci ţinta unică a vechiului învăţămînt universitar. Se cuvine deci să apreciem ca o inovaţie vrednică de atenţia tuturor oamenilor de şcoală preconizarea noilor ţinte ale culturii armonioase şi complete, ca nişte scopuri constitutive ale învăţămîntului pe ultima şi cea mai înaltă treaptă a lui. Omul produs de universitate urmează a fi nu numai un bun specialist, capabil a susţine şi a îmbogăţi producţia în ramura profesiei sale, dar şi o fiinţă multilateral şi armonios alcătuită. Dezvoltarea inteligenţei cunoscătoare a lumii, a moralităţii şi a patriotismului, a simţului estetic şi a vitalităţii, alcătuieşte finalitatea multiplă pe care şi-o propune noua concepţie universitară. Specialismul urmează a se însoţi cu umanismul. Pentru că recentele documente privitoare la reforma invăţămintului superior indică liniile unei organizări pe, care vor trebui să le concretizeze legile şi regulamentele aşteptate, ne putem pune întrebarea relativă la ţelul mijloacelor menite să asigure îmbinarea specialismului şi a umanismului în şcoalele superioare ale zilei de mîine. Trebuie să spunem, de la început, că nu socotim deloc, după cum se obişnuieşte adeseori, că singurul organ al umanismului ar fi învăţămintul literar şi artistic. Auzim adeseori cum este deplîns faptul că oamenii de ştiinţă, tehnicienii şi profesioniştii ramurilor intelectuale ale producţiei manifestă lipsă de interes, lipsă de relaţie continuă şi activă cu literatura şi arta, integritatea umană a acestor specialişti, umanismul lor, s-ar resimţi în consecinţă. Dacă această observaţie este exactă, nu este mai puţin adevărat că şi lipsa curiozităţii şi a instrucţiei ştiinţifice, este tot atît de regretabilă în tabăra literară şi artistică. Poţi fi oare om complet al zilelor noastre fără a cunoaşte şi urmări multele progrese pe care cercetarea, ştiinţifică, de pildă în domeniul fizicii sau al biologiei, le aduce aproape în fiecare zi ? Icoana lumii se găseşte astăzi intr-un moment de adinei şi esenţiale schimbări. De la Copernic şi Newton, omenirea n-a mai cunoscut un alt moment tot atît de însemnat în transformarea concepţiilor generale despre lumeca acela pe care-l trăim astăzi. Nu poţi fi om luminat, privind cu întreaga înţelegere asupra lumii, dacă te lipseşti de clarităţile aduse de ştiinţa modernă fiecărui om cult■ al zilelor noastre. Invăţămintul mediu dăruieşte oricărui intelectual ansamblul necesar de noţiuni ştiinţifice. Intr-o epocă de renovare a concepţiilor, desfăşurate într-un ritm atît de viu, ca acela al vremurilor noastre, provizia ştiinţifică, transmisă, de invăţămintul mediu, nu mai este suficientăEstenecesară organizarea unui cadru capabil să mijlocească cunoaşterea activelor progrese ale ştiinţei. Noua universitate trebuie să ofere acest cadru. Dacă însă cultura ştiinţifică ne apare ca un element indispensabil al umanismului, nu putem tăgădui marele rol deţinut în formula lui de cultura literară, artistică şi morală. Se spune chiar că, în lipsa acestora, singura îmbogăţire a minţii cu elementele ştiinţei lasă nedesăvirşită acea transformare a omului în adîncime, cerută de programul umanismului. Au trecutşase veacuri de cînd Francesco Petrarca scria" într-una din Epistolele sale: „Gramaticul respectă cu mare scrupul legile limbii, dar e uşuratec faţă de legile Domnului / Istoricul se necăjeşte cu faptele regilor şi ale popoarelor, dar n-ar putea da socoteală de scurta lui existenţă. Aritmeticul şi geometrul ştiu să socotească şi să măsoare totul, dar nu ştiu ce să facă cu sufletul lor. (Continuare în pag. 4) Tudor Vianu Bloc-notes Bobul de grîu e incursiv despre cerealele II ce se pirguiesc în aceste zile și despre oamenii care le culeg mi se pare a nu fi lipsit de poezie. Cînd eram copil priveam, bobul de griu au o furiozitate aproape filozofică. Bunica ilmi ajutase să descopăr în grăunte sculptura minusculă a unui prunc. Am zărit obrazul de gluten cît gămălia unui ac, am zăritpinza în care pruncul era.•înfăşat. Nu era defel o viziune metafizică, ci unul din cele maipatetice şi simple simboluri ale vieţii mereu înnoite şi mereu biruitoare. Aducerile mele aminte parcă vin totuşi din vremuri adinei. Eu am apucat ariile pe care snopii erau treieraţi de copitele cailor, ca pe timpul sciţilor. Maşina de vînturat era lopata. Griul era spălat la rîu, apoi, întins pe mari pinze albe, se usca la soare. Undeva în casa bunicilor trebuie să mai stea ruginită secera cu zimți. Oh, în cîte veri n-am văzut-o pe bunica aplecată peste talazul de spice, istovită sub vipia soarelui, secerînd cu o surdă și deznădăjduită încordare! Dacă ar trăi acuma, s-ar uita fermecată la secera ingenioasă care-i combina autopropulsată. Sînt sigur că nici această sfîntă a copilăriei melt Petru Vintilă (Continuare în pag. 4) gr. II PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, INVITI-VA1 GAZETA LITERARA Anul IV, nr. 27.(173) -joi 4 iulie 1957|ORGAN SAPTAMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 6 pagini 50 bani OVIDIUS CARTEA A III-a A TRISTIILOR ELEGIA A X-a De ce, neom sălbatec, atît de ticălos, Mă-nvinuieşti degeaba, să mă dobori, mai jos? Hai, urcă altă treaptă a urii, să mai turbi, Şi starea mea, mai tare, mai tare, să mi-o surpi... Nu te-ai născut: o stincă din pîntec dar te-a rupt, Şi lapte, la o fiară sălbatecă ai supt... Ştiam că n-ai în tine nimic, nimic uman! N-ai inimă sub coaste, ci doar un bolovan! Mai poate-avea restriştea un şi mai negru val? Mă latră Borealul sub Ursa lui Menai. Şi duşmănos e ţărmul, aici la Euxin! Sălbatecă e ţara, şi-s singur, şi-s străin... Nu mă-nţeleg cu nimeni, prin grai, aici pierdut! Mereu, mereu, e locul de spaime străbătut, Mă încolţesc vrăjmaşii din Nordul rece scurşi, Şi tremur, precum cerbul cel urmărit de urşi, Mă simt, între atîţia războinici duri şi crunţi, Ca mielul prins de haita sălbatecă pe munţi... Eu mi-am pierdut iubita şi patria! Iar cei iubiţi odinioară, lipsesc din ochii mei Dar din atîtea rele grozave, cite sunt, Mînia-mpărătească e răul cel mai crunt... Şi tu, cu toate-acestea, ai îndrăznit, cercînd, Să mi te-atingi de rana durînd şi sîngerînd, Şi tu, iar împotrivă-mi ai îndrăznit să tuni, Deşi mă bat atîtea năpraznice furtuni! O, poate fi oricine cu vorbă iscusit, Să poată să zdrobească un om de mult zdrobit! Să lupte, caracterul cel nobil şi înalt, Să ieie metereze şi ziduri, cu asalt, Căci numai ticăloşii cei mari, în stare sînt. Să sape ce e gata să cadă la pămînt... Din ce am fost pe vremuri, nimic n-o să găseşti! Cenuşa mea şi rugul de ce le chinuieşti? In lupte era Hector, măreţ, neînfricat, Nu cînd era pe caii hemonieni culcat! Mă urmăreşti degeaba cu vrăjmăşia ta. Nu sînt decit fantoma a ce am fost cîndva! Te rog, scuteşte-mi manii de-a pedepsi un laş! îmi persecuţi fantoma, necruţător vrăjmaş... De m-ai crezut, de crime în stare, te înşeli! Căci mi-au adus pedeapsa doar simplele greşeli. Şi-am fost gonit din Roma, de-acasă, de prisos... Surghiunul mă usucă la contul duşmănos! Prea mică e pedeapsa aceasta? Un călău Văzîndu-mă, ar plînge de milă-n locul tău... Nu ești nici decît crudul Basiris mai prejos! Mai crud decît Phalaris și decît Perillos, Cel ce-a sculptat un taur de bronz, cu rar talent Pe cînd era Phalaris tiran la Agrigent... Se lăuda cu lucrul grozavul Perillos. Ii asculta Phalaris cuvîntul ticălos: „Ascultă-mi, o, rege! te rog a nu căta, La taurul acesta doar frumuseţea sa, Nu forma lui, nu lustrul aşa strălucitor, Ci-ţi poate fi, o, rege, deplin folositor. L-am pregătit anume, cu mare meşteşug: Celor urîţi de tine le poate fi şi rug, Căci are cuşiţă, la coasta dreaptă! Vezi? Pe osîndiţi putea-vei prea bine să-i repezi In pintecele fiarei! Aprinde foc mocnit, Sub taurul acesta lucrat meşteşugit, Şi-o să auzi, o, rege, cînd flăcări îl cuprind, Nu victima cum geme, ci taurul mugind... Cum îmi plăteşti, stupine, înaltul meu talent?”. Şi i-a răspuns Phalaris, tiran la Agrigent: „Inventator de chinuri, o, cum te-aş admira? Invenţia ţi-o umple chiar cu fiinţa ta!” Prin nări şi bot de taur, ieşeau, curînd, sodom şi mugete de taur, şi gemele de om... Dar oare din exemplul acesta ce-o să-nveţi? Ce au, Sicilienii, cu bieţii Sciţi şi Geţi? E rîndul tău acuma, tiran neîndurat, Hai, simte-te odată de singe săturat, C-am pătimit atîtea, pe mări şi pe pămînt. Şi la hotarul lumii aşa de singur sînt, Atîta întristare pe inimă-mi căzu, Că de-ai vedea-o, poate, te-ai întrista şi tu... O, Jupiter mă bate prea crincen! Şi, o spun Neptun, pentru Ulysse a fost cu mult mai bun! Oricine eşti, străine, mă uită, te implor, Căci rana mea adincă mă doare-ngrozitor! Ajută-mă, mai bine, de poţi! Şi, lasă, deci, Nevindecata rană să se închidă-n veci, Gîndeşte-te mai bine şi la al tău destin: Pe drumul lui nesigur atîţi se duc şi vin... Dar întrucît de grijă tu cel mai tare-mi porţi, Şi vrei să vezi că-n vîntul îngrozitoarei sorţi Voinţa lui Augustus s-a-nfăptuit deplin, S-ajungi şi tu odată la Pontul Euxin... In romîneşte de Eusebiu Camilar CART! NOI CAM1L BALTAZAR: „Versuri“ Volumul de versuri al lui Camil Baltazar, apărut de puţină vreme în librării, face parte din seriia acelor „retrospective lirice“ — cum le spunea Şeriban Cioculescu — iniţiate de E.S.P.L.A. şi primite cu o deosebită bucurie de toţi iubitorii de poezie. Versurile lui Camil Baltazar în noua ediţie ne prilejuiesc o reconstituire a evoluţiei lirice a poetului, de la „Vecerniile“ din 1923 pînă la ciclul „Nespus mi-i dragă faţa omenească“ din 1956, cu care se încheie volumul. In ciuda faptului că Baltazar este încă în plin exerciţiu creator, suntem azi în măsură, după o activitatepoetică de mai bine de patruzeci de ani, să definim trăsăturile esenţiale ale personalităţii lui literare, stabilindu-i totodată aportul la dezvoltarea poeziei noastre. După cum povesteşte el însuşi în postfaţa recentului volum, a debutat la „Sburătorul“ lui Lovinescu. Cărnil Baltazar era de pe atunci un fervent admirator al lui Arghezi, Bacovia şi Adrian Maniu. încă din epoca debutului însă, poeziile lui aveau o tonalitate specifică, nouă. O caldă şi generoasă umanitate, o laudă a luminilor calme şi a purităţii alcătuiau mesajul tînărului poet. Poeziile de sanatoriu cu care se deschidea volumul „Vecernii“ erau semnificative în acest sens. Ele nu porneau, cum se afirma cîndva, dintr-o concepţie conform căreia izolarea de viaţă, resemnarea, umilinţa şi puritatea ilustrate de bolnavii de ftizie, aşa cum erau descrişi de poet, ar fi fost recomandate ca valori de existenţă, ci dintr-o confundare simpatetică autentică şi profundă cu suferinţa oamenilor. Poeziile de atunci ale lui Camil Baltazar au, fără îndoială, o semnificaţie mai largă decît cea imediată, aparentă. Poetul mărturisea, într-adevăr, nostalgia purităţii, a Vîrstei infantile, a bucuriilor simple, combinată cu o mare intuiţie a naturii: „Răsuceşte-ţi şoldurile, calde şi bogate, şi, chiotind, / sparge soarele-n două, şi-l azvirle / peste holdele de linişti şi de noapte înceţoşate. / Apoi / plezneşte coaja copacilor tineri / cu săruturi rodnice şi pătimaşe"... — „Dimineţii". Poetul avea de asemenea nostalgia calmului patriarhal : „Prietene din orăşelul de provincie, eu te evoc in casa ta patriarhală"... — „Evocare". Cu o mare bogăţie de nuanţe noi, de percepţii delicate, de imagini subtile, aceeaşi atitudine poate fi identificată şi în volumele următoare („Flaute de mătase“, 1924, „Reculegeri în nemurirea ta“, 1925). Poeziile erotice, bogat reprezentate, ca şi în volumul de debut, fac parte din acelaşi univers serafic şi sensul purităţii le străbate pe toate. După „Biblicele“ din 1926, aducînd o notă de senzualitate puternică, Baltazar încerca, în „întoarcerea poetului la uneltele sale“ (1935), o reînnoire lirică. Universul real, cu tumultul lui, era prezentat alături de cel nostalgic. „Mă bântuie trepidaţia cotidiană pe care o cunoaşteţi fiecare“ mărturisea poetul din bucata cu care se deschidea volumul. „Tărâm transcendent“ (1939) avea să reprezinte totuşi o experienţă mai confuză, deşi Camil Baltazar rămăsese acelaşi umanitarist generos, cum odovedeşte poezia dedicată lui Sandu Elad. Poemele din ciclurile mai recente („Poeme de zodie nouă“ — 1954 — etc.) sînt rezultatul unei limpeziri şi realizează deplin valenţele de poet social ale lui Camil Baltazar, completîndu-i personalitatea artistică. Iubitor al omului, în a cărui bunătate esenţială n-a încetat niciodată să creadă, Camil Baltazar ocupă un loc aparte în poezia romînească modernă, prin lumina blinda care străbate sufletele şi lucrurile gingaşe de alcătuiesc universul său poetic, dar şi prin negaţia hotărâtă a întunericului, vădită în ultimele versuri şi atestînd adeziunea pasionată la contemporaneitate. Matei Călinescu D. GRIGORAŞ, E. MIHAESCU, C. NIŢESCU „Pace şi prietenie" (Continuare în pag. 4] DOINA SĂLĂJAN: „Confidenţe* „Confidenţele“ Doinei Sălăjan nu sînt şoptite sub titlu secret al intimităţii, ci strigate în auzul tuturor şi se înfăţişează aşa cum ideal s-ar cuveni să fie poeziile unei adolescente de douăzeci de ani, în stare de mari elanuri pure, de mari dăruiri, trăind mai puţin prin conştiinţă şi intelect, mai mult prin percepţii directe, cu simţurile biciuite de euforia vieţii. O poezie ţesută din clarităţi aparente (fără obscuritatea îndeobşte ostentativăa „eternului feminin“), expresie înşelătoare a unui temperament ciudat şi a unui suflet capricios, răsu-, cit în toate chipurile, excelînd în surprize, aşa îneît e mai totdeauna dificil să distingi dincolo de copilăriile fireşti, semnificaţii dintr-odată tulburătoare. Cochetînd cu naivităţile şi sfiala copilăriei, se insinuează incredibile cutezanţe. Cînd nu te aştepţi, candoarea se învăluie în ceţuri, risipite şi acestea de ivirea strigăciilor. Doina Sălăjan nu ştie a se exprima decît în versuri, într-un curent fluid de poezie care se revarsă uşor şi acoperă cu polen întreaga pagină. Nu se-mpiedică în banalităţi, în convenţii, în metafore uzate, le ia cu sine şi, fără să ştie, le face să sune frumos, proaspăt. Locurile comune ale poeziei „vitaliste“ sînt reabilitate, purtate pe sus de o ameţitoare poftă de viaţă exprimată cu mare avînt spontan: „Şi-a pierdut minţile tinereţea mea ! O strig, nu L. Raicu