Gazeta literară, iulie-decembrie 1957 (Anul 4, nr. 27-52)
1957-07-04 / nr. 27
Y* Pelerinajul anonimilor Intr-o slmbătă din luna iunie, fiind, împreună cu alţii, la cimitirul Bellu, ne-am abătut la mormîntul lui Eminescu care-şi doarme somnul sub teiul înflorit, avîndu-i acum, la dreapta, pe I. L. Caragiale şi la stingă pe George Coşbuc. înaintea noastră mergeau grăbiţi doi bărbaţi mai în vîrstă. Cînd am ajuns la mormintele celor trei scriitori, pe banca din apropiere şedeau doi tineri îndrăgostiţi. Citeau dintr-un volum versuri de Eminescu. Nu erau nici primii şi nu vor fi nici ultimii care vin să viseze lîngă mormîntul lui Eminescu poetul dragostei... Unul din cei doi bărbaţi s-a apropiat de mormînt, a scos dintr-o hîrtie, în care era înfăşurată o lumînărică de ceară galbenă, a aiprins-o şi a aşezat-o la căpătîiul poetului.Tinerii îndrăgostiţi, tulburaţi de prezenţa atîtor oameni, au plecat şi locul lor pe bancă l-au luat cei doi bărbaţi, ca să viseze desigur şi el la anul tinereţii lor... Mormîntul lui Eminescu era acoperit cu flori proaspete, multe fiori, dintre care nu lipseau nici florile de tei... Unii dintre cei care au aşezat flori pe mormîntul lui Eminescu au înfipt cineva şi pe mormintele lui Caragiale şi Coşbuc. Nu ne dădeam seama cum se face că într-o zi oarecare, mormîntul lui Eminescu era acoperit de atîtea flori proaspete. Abia inscripţia de pe piatra funerară ne-a lămurit. In ziua aceea se împlineau 68 de ani de cînd s-a stins Eminescu ! Cititorii şi admiratorii anonimi au ştiut şi au socotit că e datoria lor să vină şi să aducă omagii aceluia care i-a făcut să viseze, să se mîhnească, ori să se revolte împotriva nedreptăţilor sociale oglindite în opera lui. Cineva dintre noi avea un aparat fotografic şi a dorit să fixeze pe peliculă mormîntul lui Eminescu, așa cum se prezenta el, acoperit de multe flori. Dar în clipa aceea lumina nu era prielnică pentru fotografiat și urma să revenim. Cînd, dupa o vreme, am ajuns iar la mormîntul lui Eminescu, am găsit aci două fete pe care le zărisem înainte la cavoul Iulieî Hasdeu, mai era și o altă fată,,foarte tlnără, cu două coade lungi, care stătea în adîncă reculegere. Iar un om trecut de treizeci de ani, răspîndea multe garoafe pe mormînt... • ' Era aproape de Issprat. Pelerinajul încă nu încetase. Admiratorii lui Eminescu veneau mereuSf S. Albu Mormîntul lui Mihail Eminescu acoperit cu profuziune de flori In ziua de 15 iunie 1957, cînd s- au împlinit 68 de ani de la moartea poetului. ALTOI Pe unde albii de nisip au durat Se-nfipseră sapele... Albastru lucind, în adînc dezveliră Sarea şi apele. Pe tărîmul răchitei şi-al broaştei, Al serii posace Unde şoapta gîrlei domoală In şuier şerpesc se desface Veniră feciorii din sate Cu minecile suflecate. O vie şi lungă cărare Purtînd cîte-un merişor în sa . Singur n-am să mai fiu. Se-aşează pom lingă pom. Din culegerea „Merişorul’ Nu mai visez, nu mai aştept Şi nici nu mai dorm. Intindeţi oasele bune Livede bogată. Nu peste mult se va spune Aici a fost pustie, odată. Leagăn de vînt, eu te spulber Uite cum se înşiră livezile, Cum se-mprăştie albinele, Cum se-adună cirezile Şi hora cum creşte, se strînge, Ca apele iazului, izbite de vînt, începem o viaţă nouă Cu rădăcinile în acelaşi pămînt. Barbu Cioculescu CINTECUL ORAŞULUI îndrăzneşte! cîntă oraşul pe străzile largi, Dezgheaţă rîul în braţe şi-n el să te scalzi! In faţă bat vînturile mari, uragane, Din coaste ne goneşte imensitatea dorinţii, Ah! am să muşc ziua de azi cu toţi dinţii Şi-am s-o beau răsturnată în patima din stacane. Inima, v-o dau vouă, cum să încapă într-un singur piept?. Sîngele aleargă alături cu soarele, înspre marea-mplinire, Fraţi buni, aici este singurul loc de-ntîlnire, De cînd mă chemaţi, de cînd vă aştept! Vom pleca, pe corăbii de mult pregătite în larg, Pe marea fără odihnă, piraţi veşniciilor călătoare — Blestemat să fie acel care moare Fără să-şi sfîşie viaţa pe înălţimi de catarg! Carmen Mihuţescu GAZETA LITERARĂ CARNET SOVIETIC „Pravda“ din 16 iuniepublică, sub titlul „Scriitorul şi viaţa“, un fragment din cuvîntarea lui K. Fedin, rostită la adunarea generală a scriitorilor din Moscova închinată Plenarei a treia a conducerii Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S. Printre altele, vorbitorul a arătat că recenta plenară se deosebeşte de cele anterioare, în primul rînd prin faptul că a fost precedată de discuţii asupra celor mai însemnate probleme literare şi politice, între membri ai Comitetului Central al P.C.U.S. şi scriitori şi, în al doilea rînd, prin caracterul larg și viu al dezbaterilor. In cuvîntul său, K. Fedin a insistat cU precădere asupra unor chestiuni mult disputate pe care le consideră deosebit de actuale și de importante în dezvoltarea literaturii sovietice. Subliniind rolul pozitiv pe care Congresul al XX-lea al P.C.U.S. l-a avut în promovarea critică, vorbitorul a arătat că, datorită avîntului criticii, multe neajunsuri au putut fi văzute mai îndeaproape şi înlăturate. Dar — a continuat el — în domeniul literar s-a produs la un moment dat o îngustare a orizontului, o îndepărtare a tabloului general al vieţii din cimpul vizual al scriitorului. In felul acesta, a slăbit la unii scriitori capacitatea de a discerne şi compara faptele, a slăbit fidelitatea faţă de adevărul vieţii şi gustul artistic. Aceasta a dus la faptul că al doilea număr al revistei „Literaturnaia Moskva" a manifestat o tendinţă , pe care Fedin o numeşte „lipsă de conflict pe dos“. Aceasta a dus la faptul că în unele opere literare a început să predomine „umbra“, „bezna“, să fie înfăţişate cu precădere laturile negative ale vieţii. Talentatul poet latino şi-a făcut debutul în proză cu o povestire scurtă, „Pîrghiile“, în care autorul se transformă într-un fel de acuzator al întregului sistem socialist. Cauzele acestor greşeli constau, după părerea vorbitorului, în discordanţa dintre intenţiile scriitorului şi materialul de viaţă ales, precum şi în uimirea paralizantă în faţa unor întîmplări reale, asociată cu neputinţa de a-i stabili locul în viaţă. Auzim de multe ori — observa Fedin — cuvintele : „în viaţă se poate întîmpla orice“. E adevărat. Dar artistul trebuie să ştie să înfăţişeze faptele în aşa fel, încît ele să nu-l înspăimînte nici pe autor, nici pe cititor. O altă problemă dezbătută la plenară şi reluată de Fedin, a fost aceea a muncii redactorilor din cadrul publicaţiilor literare. Vorbitorul a subliniat că redactorii, ca îndrumători literari, trebuie să posede nu numai un gust artistic dezvoltat, dar şi un orizont mai larg decit al scriitorilor. Publicarea în revista „Novîi mir“ a romanului „Nu mumali cu pîine“ de V. Dudinţev, a dovedit că redactorii acestei reviste nu aveau un orizont artistic şi ideologie suficient de larg. Romanul e folosit acum de duşmanii socialismului ca un pretext pentru defăimarea literaturii sovietice şi a statului sovietic. K. Fedin îşi încheie cuvîntul cu îndemnul : „Să mergi să vezi cum trăieşte poporul astăzi, — iată ceea ce ne trebuie nouă şi la ce ne obligă preţioasa calitate de scriitor“. M. 8. Bobul de grîu (Urmare din pag. 1) n-ar sta că mîinile cruciş. Cu profunda ei înţelepciunear înţelege că socialismul înseamnă pline şi viaţă şi pace. Parcă o văd după primurile sărace pe holdă, adunînd firimiturile de pline râmase pe ştergar. Parc-o aud: „Să preţuiţi totdeauna bucăţica de pline. Să n-o călcaţi în picioare“. Am citit zilele trecute că feroviarii de la depoul Paşcani au etanşat pentru noua recoltă citeva zeci de vagoane. Pe fiecare din aceste vagoane au aplicat eticheta „Bun pentru cereale 1957". In gindul lor de a nu se irosi nici un bob de grîu, nici o firimitură de pîine, văd chipul bunicii mele. Vă amintiţi din lectura întinsului reportaj odobescian „Pseudokinegheticos" cum arăta Bărăganul la sfîrşitul veacului trecut? Vă amintiţi din mărturia lui Herodot cum era acest pămlnt al Sciţiei sălbatice pe vremea lui Darius împărat? Gazetarul şi activistul de partid, vînătorul şi călătorul modern, mai dau uneori peste ette o pereche de dropii singuratice. Aceiaşi călători zăresc şi străvechile vestigii ale enigmaticelor gorgane. Tot ei mai zăresc adesea şi adincile fintîni cu cumpene. Dar acum tarlalele de grtu sunt lungi şi late de kilometri întregi. In raioanele Feteşti, Bujoru, Galaţi şi Filimon Sîrbu soarele a pirguit în acest an prima recoltă In întregime socialistă. Poate că nicăieri peisajul străvechi nu e într-atita de schimbat ca aici. Pe unde opreau odinioară draştile cu vînători şi urlele ciobanilor, zăreşti acuma vagoanele brigăzilor de tractoare. Sînt înzestrate cu posturi de radioemstiune şi recepţie. Şi seara trziu, cînd tractoarele ară miriştea de orz la lumina scînteietoare a farurilor şi cînd in plantaţiile de salcimi cîntă privighetorile, şeful brigăzii comunică rezultatele bătăliei pentru socialism. Ca orice comunicare de pe front, textul tor e laconic: atîtea hectare secerate şi arate, atîtea tone de cereale culese. In aerul nopţii în care cintă privighetorile, răsună ca un acompaniament mirific aceste înflăcărate şi necunoscute emisiuni Radiofonice ale nenumăratelor brigăzi mecanizate. Merg In aceste zile la ţară. Dorm in camerele de oaspeţi aii gospodăriilor colective, ori pe băncile de lemn din încăperile sfaturilor populate săteşti. In jurul meu sunt nenumăraţi oameni pe care acum ii văd pentru prima oară, ori pe care i-am mai văzut şi in anii trecuţi, dar i-am uitat. Şi totuşi, unii dintre ei mi se par intr-atita de cunoscuţi, incit le ştiu şi îmbrăcămintea şi vorba şi zimbetul şi privirea lor, vie. La Mîndra i-am revăzut pe Darie, la Răduleşti şi la Stăneşti pam întîlnitpe Ilie Barbu. Intr-un sat străvechi de pe Someş l-am revăzut pe Melchior. Am văzut insă şi alţi oameni, destui, care aşteaptă să intre inliteratură. Oare nu e păcat că proza noastră s-a oprit la ziua înfiinţării gospodăriei colective? Petru Vintilă PE CINE SUPĂRĂM (Urmare din pag. 1) noastre din „Gazeta literară“ la care ne răspunde şi isprăvind cu nuvelele şi piesele noastre care nu-i dau linişte. Însuşi faptul că ne citeşte înseamnă că undeva, în subconştientul lui, se zbuciumă gîndul pe care îl înăbuşe, că poate ceea ce urmărim noi merită să-i închinăm întreaga noastră viaţă. Ascultă-mă, cititor necunoscut, tu care nu pari necinstit dar eşti cumplit de orb şi de închis în lumea nemulţumirilor tale personale pe care îţi place să le întinzi, ca pe o pecingine, asupra întregii lumi ca să crezi că tu ai dreptate, ceea ce văd eu, ceea ce văd ceilalţi scriitori, e adevărul zilelor noastre. încearcă să te lepezi odată de ochelarii tăi întunecaţi, să pătrunzi cu ochi lucizi dincolo de perdeaua pe care o pui în faţa evenimentelor, să compari trecutul cu prezentul. Tu crezi că Davidoglu te minte cînd scrie despre mineri? Că Petru Dumitriu născoceşte cînd scrie despre marinari? Că Marin Preda falsifică atunci cînd scrie despre ţăranii de odinioară şi cei de azi-! Ca Beniuc sau Maria Banuş sau Eugen Jebeleanu slăvesc în versuri o lume pe care şi-o închipuie? Că eu nu mi-am Întâlnit eroii, nici spitalele, nici medicii, nici muncitorii, nici țăranii despre care am seris? Nu, cititorule plin de amărăciune, nu tu trebuie să mărllustic pe mine că nu sînt cinstită, ci eu trebuie să te cert pe tine că ai curajul (în umbra anonimatului, e drept!) să vorbești despre lucruri pe care nu le cunoşti, nu le cauţi, nu le vezi, nu te interesează. Din cuvintele tale pricep că eşti un om care nu s-a bucurat odinioară de ruşinoasele onoruri politice, că n-a exploatat sute de ţărani şi nu şi-a furat ţara. Atunci de ce nu trăieşti alături de noi marea bucurie a ţăranului care nu mai e rob, a femeii care se califică în orice meserie, a mamei care-şi lasă copilul la creşă, a muncitorului care se duce vara în concediu în vite frumoase din staţiuni balneare, a fiecărui om cinstit şi muncitor care îşi poate rosti limpede părerea, care nu mai e sabotat, ci contribuie cu mintea lui la fiecare pet, de la munca mîinilor lui pînă la conducerea ţării, de ce nu vezi cum demnitatea omului a crescut? Poate că şi tu ai putea colabora la această mai operă şi în sectorul tău ai putea să înlături, cinstit aşa cum spui că eşti, greutăţi şi greşeli care azi te supără. Iar dacă eşti scriitor, uită-te bine! Uită-te bine în jurul tău să vezi adevăratele, marile schimbări, şi ai să fii zguduit. Nu mă justific faţă de tine, pentru că între noi doi eu am dreptate, nu tu. Eu, care scriu despre lucruri văzute, nu tu care ocărăşti cu ochii închişi, posac şi impermeabil. Eroii mei sint vii şi din cînd în cînd aflu despre ei că au făcut, pe calea dezvoltării lor omeneşti, un pas mult mai mare decit cel pe care îl prevăzusem eu în paginile mele. Sensul muncii noastre se citeşte în ochii oamenilor şi în faptele lor. Mă pot întoarce de la o mare uzină şi povesti că am văzut acolo doi turnători certîndu-se între ei pentru o fată sau o maşină, care a fost respinsă la control ca defectă. Tu poţi din asta, dacă vrei, să faci chiar o nuvelă. Dar mă pot întoarce acasă de la o uzină şi povesti despre fruntaşii pe care i-am văzut la lucru, viguroşi, plini de elan, muncind ca nişte zei —, atotputernici în lumina cuptoarelor uriaşe, despre cantina care strălucea, despre maşinile noi, multe, bune, care au ieşit la rodaj. Amîndouă poveştile vor fi adevărate, depinde pe care ai desprins-o cu dragoste, cu mulţumire, cu înleîntare, depinde pe care dindouă ai vrut s-o vezi şi s-o cîntăreşti în inima ta. la aminte însă ca inima să nu-ţi devină la un moment dat atât de neîncăpătoare şi de dură, încît să-ţi stea în piept ca o piatră şi bătăile ei să te ucidă ca bătăile unui ciocan străin, dușmănos. Lucia Demetrius Bomba „curată“ (Urmare din pag. 1) curate“. Farfuridi e un biet pitic pe lingă urmaşii săi transoceanici. El se mulţumea cu modestie să peroreze despre cestiunile privitoare la constituţiune în Romînia cînd declara ritos : ....să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica“... Mister Nixon e mai candid şi mai mondial cînd susţine: „da, să se facă dezarmare, primesc dar să nu se micşoreze puterea nucleară a S.U.A.“. înţelegem şi noi, e greu să te declari partizan deschis al evaporării nucleare faţă de oameni care, pentru că vor să trăiască, cer cu insistenţă dispariţia materială şi filologică a termenului îngrozitor de bombă atomică. De aceea se inventează argumente de soiul „bombei curate“, se rostesc decursuri caragialeşti ca ale domnului Nixon, se, recomandă paşi minusculi pe calea dezarmării, pentru că, acum, pe asemenea cale, altă soluţie decît ridicolul nu există. Să ne ierte încă o dată marele nostru Caragiale, că-l pomenim din trou dar, în asemenea împrejurări în care unii vorbesc despre „o bombă curată“, sîntem convinşi că el ar fi exclamat : curat murdar ! Ion Mihăileanu GH. APOSTOL „Radu" Specialism şi umanism (Urmare din pag. 1)" Astronomii calculează prin mersul stelelor soarta cetăţilor şi imperiilor, dar nu ştiu ce se întîmplă cu ei in viaţa de toate zilele; observă eclipsele de soare şi de lună, dar nu pe acele ale propriului lor suflet“. De la Petrarca, dar cu o insistenţă sporită in epoca progreselor, moderne ale cunoaşterii ştiinţifice, practica ştiinţei fără conştiinţă a fost adeseori deprinsă. S-a cerut atunci şi pentru acei care se pregătesc in vederea profesiilor şi cercetării ştiinţifice, un învăţămint literar şi artistic mai intens şi mai activ, singurul din măsură de a dezvolta sensibilitatea, imaginaţia, reflecţia generală asupra vieţii morale a omului. Umanismul nu sepoate lipsi de, aceste bunuri. Noua universitate trebuie să le găsească un loc în programele sale. Cred insă că asigurarea unui învăţămint ştiinţific pentru studenţii facultăţilor umanistice şi a unuia umanistic pentru facultăţile ştiinţifice, n ar trebui să ia forma unor cursuri urmate de examene. Programul, destul de încărcat al tuturor facultăţilor n-ar suporta adaosuri, devenite îndată impopulare. Pe de altă parte, adoptarea formelor riguros instituite, păzite de obligaţii şcolare, garantate prin sancţiunile examenelor, ar lipsi disciplinele amintite de atracţia cu care se cuvine să lucreze asupra sufletului tineretului, îndrumarea acestui tineret către un tip uman mai complet şi mai armonios trebuie obţinută prin spontaneitatea lui, prin înclinarea lui firească, nu prin înmulţirea obligaţiilor şi sancţiunilor. Această înclinaţie firească există in sufletul juvenil şi ea trebuie numai captată şi îndrumată. Cred că scopul întregirii umanistice a studenţilor noştri poate fi mult mai bine slujit prin intensificarea mişcării ştiinţifice, literare şi artistice în facultăţile noastre, pe calea dezvoltării, in cuprinsul lor, a activităţii cercurilor ştiinţifice şi literare studenţeşti, a înmulţirii ocaziilor de apropiere a tineretului studios de mişcarea literară şi artistică a ţării. Deci nu alte noi cursuri şi examene, ci sporirea muncii de cultură generală în şcoalele superioare prin organizaţiile existente sau prin altele v noi. Lucrul trebuie făcut insă de oameni pricepuţi, cu larg orizont, care se bucură de încrederea tineretului şi ştiu să trezească un el dorinţa de a se dezvolta către o formă umană mai bogată interior, mai adîncă şi mai armonioasă. O astfel de ţintă merită a fi urmărită. .. • Tudor Vianu . CÂRŢI NOI (Urmare din pag. 1) vede, nu-aude. I Se tăvăleşte ca mielul prin ierbile crude / Şi toate le face cum vrea. ) O rog uneori: hodineşte acum. I Să vorbim despre moarte şi viaţă... I Ea-mi ride fără sfială in faţă I Şi chiuie ca flăcăii in drum" („Ani trecuţi“). De pretutindeni poeta e asediată de senzaţii care o răscolesc pînă la nelinişte, pînă la durere, şi ameţită de ecourile lumii, caută zonele de linişte, calm, lumină, puritate. Iubirea purifică şi e foarte adesea invocată ca tărîm liniştitor şi diafan. Iubirea adolescentă e tulburătoare, senzuală şi totodată „joacă“, „miniatură a marei iubiri“. Iubirea e simultan gravă şi neserioasă, parodie anticipată a viitorului presimţit. Pretutindeni topire în vag şi totuşi sete de certitudini, satisfăcută prin trăirea din plin a existenţei, prin percepţii tactile deseori. „Să cred că există floarea, o gust. I Să cred că sunt struguri, storc dulcele must. „ Să cred că e soare, ochii deschid" („Ceritudine“). Poeziile de dragoste transferă excesul de vitalitate într-o năzuinţă recreativă proprie Doinei Sălăjan în aceeaşi măsură cu exploziile de vitalitate directă, neconvertită: „Am auzit in mine un cîntec blind. / Toate gîndurile erau bune şi calme / Puteau porumbeii să-mi coboare in palme". Cel puţin acesta e aspectul dominant al volumului: expresie de vitalitate, împletire de neastîmpăr şi calmă gingăşie, inefabil feminin, atmosferă cînd vagă şi convenţională, cînd biciuită de toate ploile, semne şi promisiuni de adevărată şi mare poezie, limitate încă la un orizont empiric care poate fi mult depăşit mîine, pentru că Doina Salăjan e capabilă, cum se vede, să aducă un plus peste notele oarecum normale ale „literaturii feminine“. L. Raicu „Casa de pe strada noastră“ un colectiv entuziast şi tinăr, format din Mircea Săucan (scenariul şi TV regia), Paul Anghel (comentariul), Tiberiu Olasz şi G. Zimmerman (imagine), Teodor Mitache (muzica), Oskar Hittner (decor) şi Mariana Georgescu (montaj) a realizat filmul de o mare poezie cinematografică şi de o surprinzătoare noutate : „Casa de pe strada noastră“. Realizatorii ni-l prezintă drept documentar, dar această denumire este improprie. Poate mai potrivit ar fi să-l numim film artistic documentar, deoarece concepţia care-i stă la bază este aceea a unui film de creaţie, realizat insă cu grija autenticităţii istorice a detaliilor — ceea ce justifică in aceeaşi măsură şi adaosul de documentar. Personajul central al filmului este o casă, „o navă pe care oamenii plutesc in timp“ — cum spune comentatorul. Casa aceasta bătrinească, anacronică, a fost şi ea odată tinără. Un anume serdar, a cărui imagine severă ne-o trimite, prin timp, portretul lui realizat in tonuri sumbre, a construit-o pentru el, pe potriva numelui şi a averii sale, acum un veac şi mai bine. Armele şi şalurile, icoanele ferecate in argint, divanele scunde, sfeşnicul — i-au dat atunci înfăţişarea orientală, de lenevie şi de mister crincen. In atmosfera aceasta posomorită a casei, s-a intors de la Paris, însoţit — contrar indicaţiilor ferme ale bătrinului serdar — de „demoazelă“, fiul. Personajele dramei s-au stins de mult. Aparatul de filmat se plimbă in timpul dialogului de la portretul încruntat al serdarului, la păpuşa cirlionţată, cu ochi mari şi miraţi, sub sprincenele circonflexe, venită şi ea de la Paris. Portretul şi păpuşa se înfruntă, cum s-au infruntat altădată serdarul şi ,semoazelaDe inimă rea, serdarul s-a sinucis. Aparatul prinde pe perete numai umbra prelungă a cuiului de care primul proprietar al casei şi-a atirnat ştreangul. Aceste fapte, aceste dureri şi infringeri petrecute de mult, s-au reflectat odată in oglinzile care astăzi, pentru noi, sunt oarpe. Operatorul mai intirzie asupra oglinzii care ,,le-a încuiat in apa ei“.Alţi stăpini au urmat. Nepotul serdarului era mare jucător de cărţi. ,Jar ai pierdut ?“ — ii întreba soţia a doua zi dimineaţa. Obiectivul aparatului se îndreaptă asupra unui portret de femeie — o femeie blindă şi foarte tristă. „Iar" — răspundea soţul. In timpul aparatului de filmat, nonşalant, se leagănă balansoarul. Licitaţie publică, mobilele, covoarele sunt luate. Balansoarul se leagănă jalnic: „..şi totul, totul de la un as de treflă“. Domnul căpitan de manutanţă, aprig patriot şi român verde, iubea artaeroi de brom, tablouri cu păstori idilici şi mioare frizate, o „undă goală“ învelită pentru a menaja pudoarea consoartei. Trimbiţele sună in toate cazărmile „Rominiei Mari", eroii sunt inofensivi căci sunt de bronz, viaţa domnului căpitan de manutanţă e ferice. Succesorul lui e un mire norocos care odată cu mina miresei a luat şi cîteva sonde pe Valea Prahovei, dar pentru aceasta a trebuit să procedeze cu ,Xinge rece“ ; „fosta nu era o partidă...“ şi pe deasupra mai „stătea in calea unui amor pătimaş“. Un faun şi o nimfă, îmbrăţişaţi — iată imaginea care corespunde acestui amor pătimaş intre... sondele de pe Valea Prahovei şi epoleţii domnului ofiţer A fost o căsnicie fericită? O, desigur. „Viaţa le suridea“ — spune comentatorul, iar regizorul ne încredinţează deplin ; un Budha pintecos surîde intinzind o gură pină la urechi. In timpul celui de al doilea război a locuit in această casă un profesor cu familie şi... cu visuri. Şi aceşti pasageri ai navei au dispărut. Visurile i-au fost fatale bietului profesor. Cărţile i-au fost răvăşite, hirtiile împrăştiate, tăbliţa copilului pe care acesta scrisese trei cuvinte: mama, tata, ţara, a fost spartă. „Ţara era îngenuncheată" — pe statuia reprezentind un om cu spinarea îndoită, oberleutnantul şi-a aşezat chipiul. Jucăriile privesc cu ochi rotunzi, de sticlă, casa în care totul a fost scotocit, sfărîmat, aruncat. Copilăria a fost batjocorită. Nici un personaj n-a apărut pină acum. Viaţa oamenilor care au călătorit pe această navă a fost reconstituită uluitor de real după mobilierul de care s-au folosit, după lucrurile pe care le-au îndrăgit, după oglinzile care le-au reflectat chipul şi au încuiat în apa lor întîmpîările la care au fost martore. Amprenta pe care au lăsat-o oamenii in obiecte şi pe care realizatorii filmului au ştiut să o desluşească, a înlocuit personajele cu succes, fără să tocească relieful faptelor, mărind tocmai impresia de autentic, de „documentar". De ce filmul acesta foarte ban, de o îndrăzneală fermecătoare, care a găsit o sursă de dramatism într-o idee la prima vedere anticinematografică, are un sfîrșit ciit de — să-i zicem — nepotrivit? Ultimii pasageri ai navei sunt doi tineri căsătoriţi, contemporani cu boi, care vin să vadă această casă, in care se vor ‘ muta. Cu apariţia acestor două personaje, stilul filmului a fost trădat. Viaţa oamenilor contemporani nu lasă oare şi ea amprenta ei în obiecte ? ‘ Dar, în afară de aceasta, efortul celor doi tineri care se silesc „să joace“ (şi nu au ce să joace) este penibil. Obiecţiile care se pot face filmuluipeparcurs sunt rare, şi de natura „s-ar fi putut face şi mai bine". Pentru multele lui frumuseţi inse şi pentru poezia lui, filmul merită toată lăuda. Scenariul şi regia sunt îndeosebi la înălţime, iar comentariul, liric cu măsură, se îmbină perfect cu imaginea, luminind-o,— şi de altfel e citit de Radu Beligan. Georgeta Horodincă