Gazeta literară, ianuarie-iunie 1958 (Anul 5, nr. 1-26)
1958-01-02 / nr. 1
CINTEC PENTRU REPUBLICA La noi a ţarinii dogoare dă aur scump, străbun tezaur, şi aur negru ţara are şi oamenii-s la noi de aur. Ţara holdelor bogate, Oameni simpli şi eroi — Aurul mai scump din toate Omul, omul e la noi. La noi îşi saltă doar sumanul a patriei bătrînă vatră — şi-auzi pe creste uraganul din mii de metri cubi de piatră. Ţara holdelor bogate. Oameni simpli şi eroi — Piatra de-ncercare-n toate Omul, omul e la noi! La noi e focului părtaşe cu jar adine şi proaspăt, viaţa şi-a vieţii forţă uriaşe, ţi-aprinde inima şi faţa. Ţara holdelor bogate. Oameni simpli şi eroi — Jarul cel mai scump din toate Omul, omul e la noi! Cicerone Theodorescu 4 Desen de VINCENŢIU GRIGORESCU AGAMOURI IM LUNA CULTURII „Suprimarea cu desăvîrşire a învaţămintului primar rural“, — scria senatorul conservator Jorj Pavlof, mare personalitate intelectuală din Iaşi pe la anul 1900, în cartea sa „Răscoalele ţărăneşti — boala şi leacul“. Menţinerea ţărănimii în totală ignoranţă. In analfabetism sută la sută era o concepţie de stat care asigura inerţia sărăcimii muncitoare şi o exploatare fără riscuri. Formula de mai sus nu este a unui diletant dement, ci a unui senator care avea cuvînt, — şi încă greu — la cîrmuirea ţării. Poate că tocmai conştiinţa acestei puteri i-a dat curajul să spună lucrurile pe faţă, traducînd analfabetizarea în planuri de stat, pentru fericirea ţărănimii, ceea ce de altfel, în sinea lor, gîndeau aproape toţi guvernanţii. Gheorghe Pavlof era teoreticianul doctrinei analfabetismului integral. Probabil că era şi adept al raţiunii pure, de vreme ce a stat cot la cot în partidul conservator cu Titu Maiorescu. Practica a mai amendat pe ici, pe colo teoria totalitară, cu mici excepţii in linii mari însă, paulperismu-i ţărănimii interzicea învăţătura cu un imperativ mai drastic decit al legii pe care o cerea sincerul şi suavul Pavlof. Intre această concepţie zoologică şi lozinca „Nici un analfabet!“, sunt secole de luptă, munţi de suferinţi şi de jertfe, minuni de generozitate şi de dragoste de om, adîncă scrutare a progresului cititorului, credinţă nestrămutată într-o ţară mai bună pentru cei mulţi. Toate acestea s-au strins, au crescut, au izbucnit şi, printr-o explozie parcă, etapele au fost arse, şi într-o seară de decembrie, într-o singură seară care concentrase totul, soarta poporului s-a schimbat şi el a pornit liber spre lumină. Era o seară de iarnă. Fulgura puţin. Piaţa palatului era goală. Rafale sărace de vînt purtau pe trotuarul sur mici nouraşi de flgi uşori. Plutea în atmosferă ceva neobişnuit. Trecă- Demostene Botez (Continuare în pag. 6) Cezar Petrescu: Proiecte literare Proiecte ? Nimic mai instabil şi mai incert decit proiectele scriitorilor. Şi nu din vina lor. Nici a altora. Din vina nimănui. Prin însuşi procesul creaţiei pridit de atâtea necunoscute lăuntrice. Se ştie doar, îndeobşte scriitorii (ca de altminteri toţi creatorii din orice ramură a artelor), spre capătul vieţii descoperă cu melancolie că lasă in urmă mai mult un cavou de măreţe proiecte ţi bune-intenţii decit un abundent raft de bibliotecă tixit cu rodnice realizări, chivernisit rînduite şi clasate pe categorii, pe epoci, pe stadiile de evoluţie şi maturizare, cum visau cu naivitate in elanurile juvenilelor însufleţiri cind toată lumea era a lor. Ar fi prea frumos şi din păcate, ca să vorbim sincer, omeneşte e prea irealizabil. Repet. Nu neapărat numai din pricina cutăror sau cutăror ostile condiţii exterioare. Ci Îndeosebi prin procesul în sine al creaţiei. Orice carte viabilă e rezultatul unei perioade germinative, care nu poate fi nici grăbită artificial fără ireparabile riscuri, nici intirziată prea mult peste limitele gestaţiei normale, de la caz la caz, de la carte la carte. Cînd scoţi din sertar un manuscris abandonat la jumătate din cine ştie ce motive şi cind ii duci la bun sfirşit după ani şi ani, rezultatul poate fi intr-adevăr mai norocos decit cu ani in urmă. Cartea mai bună, mai substanţială, mai matură decit cea proiectată odinioară. Dar, vai ! nu mai e aceeaşi carte. De cea iniţială te-ai răcit, tu, autor. Ori s-a răcit ea de tine... Ce mai importă ? Aceea era a ta. Pe aceea nu vei mai scri o niciodată. (Continuare in pag. 6) Vorbind cu Lucia Demetrius In fulgerarea unei discuţii de „moment librar”, creaţia unui dramaturg contemporan desfăşoară o miraculoasă viziune caleidoscopică. Potrivit genului replicile se schimbă prompt şi sacadat, laconice şi limpezi. De aceea şi relatarea noastră va evita aglomerarea notaţiilor de regie. Realitatea şi ficţiunea, eroii zilelor noastre şi personajele piesei apar şi se confundă adeseori, îmbogăţindu-se parcă reciproc, mişcîndu-se după acel trepidant ritm al drameicare este de fapt ritmul vieţii. Eroi ce au fost, şi eroi ce abia se vor naşte, năzuinţi şi sentimente omeneşti contemporane, afirmînd triumful omului nou, s-au perindat fascinant înaintea noastră, într-o recentă convorbire cu Lucia Demetrius despre trecutul și viitorul dramaturgiei ei. Trecutul evocat ne aducea în minte crîmpeie din atmosfera unor ani care au jalonat pionieratul dramaturgiei noaste realist-socialiste. Era prin 1948 şi In primul an al Republicii — Vă reamintiţi acea atmosferă, sentimentul încercat atunci cînd aţi pornit la drum ? — Am căutat să fiu în pas cu întreaga noastră literatură, am încercat să oglindesc, prin intermediul creaţiei mele dramatice, momentele sociale şi politice de răscruce prin care am trecut în aceşti ani. „Cumpăna’’, piesa care a marcat pentru mine începutul unui deceniu de dramaturgie realist-socialistă, se inspira din clocotul trăit de întreaga ţară in zilele naţionalizării . „Vadul nou” Miron Dragu (Continuare in pag. 6) mtm asistam la premiera „Cumpenei” de Lucia Demetrius. V-T răiască Republica Populară Română! PROLETARI DIN TOATE TARILE, UNITI-VĂ LITERARA Anul V, nr. 1 (199) - joi 2 ianuarie 1958 ORGAN SÂPTÂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 8 pagini 50 bani ece ani iteraturA noastră n-a MB " ’ ” început acuî 10 ani, deci în 1947, nici nu B încheie vruun ciclu evolutiv acum, la sfîrşit de deceniu. Ceea ce, sumar, aş vrea să vă înfăţişez, este doar o fîşie dintr-o largă zonă de radiaţii a geniului poporului nostru, întruchipată ca fenomen cultural, prin mijlocirea cuvântului artistic. Dar această fâşie de radiaţii spirituale, acest curcubeu al sufletului, este mai semnificativă ca altele, nu numai prin bogăţia sa variată, ci şi prin faptul că ea reflectă primii 10 ani de existenţă a Republicii Populare Romîne. Iar aceşti 10 ani din viaţa poporului nostru sînt atît de plini de conţinuturi şi forme noi politice, economice, sociale şi culturale, încît ar fi de neconceput ca o analiză, să zicem spectrali, fie cît de fugară, să nu demonstreze profunde transformări structurale în literatura noastră. Este adevărat că, în parte, fenomenul literar, pe lîngă faptul că se acoperă cu realitatea în desfăşurare, el adeseori merge în urma ei şi se întîmplă ca noi să vedem cum „icoana stelei ce a murit încet pe cer se ştie" şi nu chiar ceea ce se petrece subt ochii noştri. Dar tot aşa de adevărat este că, în parte, fenomenul literar premerge timpului, aşa ca dezgheţul, ca mugurii primi, ca întîiele rîndunele primăverii, ca aurora răsăritului de soare. Acest întreit aspect, însă, poartă toate trăsăturile unui întreg, inseparabil de spiritul epocii, -- în cazul nostru, de realizările din acest interval de timp, pe toate tărâmurile, ale clasei muncitoare aliată cu ţărănimea şi condusă de partidul celor ce muncesc. Căci spiritul epocii se defineşte prin faptele colectivelor umane şi ale personalităţilor ce nasc din sînul lor, iar la noi, această scurtă perioadă istorică pentru viaţa unui popor se caracterizează prin desprinderea definitivă, în urma doborîrii monarhiei, dintr-o orînduire socială cu clase dominante şi exploatatoare a muncii omului, prin păşirea energică a maselor largi pe drumul construcţiei socialiste şi prin integrarea, tot mai temeinică, în complexul familiei popoarelor socialiste, în fruntea cărora stă Uniunea Sovietică, ca un consecvent şi permanent campion al păcii şi ca un promotor nedezminţit al internaţionalismului proletar, şi ca un prieten al luptei de eliberare a popoarelor subjugate. Premisă a actului de la 30 decembrie 1947, cînd s-a proclamat republica, a fost eliberarea noastră de subt jugul fascist și de cotropirea hitlerista, eliberare realizată de către armata sovietică, unită cu armata romina care, la 23 August 1944, prin acţiunea şi gestul revoluţionar al Partidului Comunist Român şi ubt influenţa victorioasei înaintări a armatei sovietice, a întors armele contra fascismului şi a grăbit astfel sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Premisă anterioară, însă, a fost întreaga luptă a clasei muncitoare din Romînia, îndeosebi cînd purtătorul ei de steag a devenit partidul comunist, din anul 1921. Suport necontenit, după trecerea noastră de la forma de stat subt dominaţie moşierească şi burgheză, exprimată în cel mai înalt grad prin sistemul monarhic, a fost, spre statul de tip socialist, sprijinul multilateral acordat poporului nostru de Uniunea Sovietică. Acestea sînt dimensiunile istorice, cunoscute de noi toţi, în care s-a desfăşurat viaţa, noastră în ultimii ani, făcîndu-ne dintr-un popor cu stăpînul popor stăpîn pe ţara sa şi încă mai mult, un popor care, însufleţit de ideile Revoluţiei din Octombrie 1917, construieşte o societate din care se exclude orice exploatare a omului de către om. Sînt cunoscute succesele realizate în aceşti ani, prin masiva industrializare a ţării, prin paşii decisivi pe drumul transformării socialiste a agriculturii, prin uriaşa revoluţie culturală. Iar dacă succesele nu trebuie să ne facă să uităm greutăţile ce le mai avem de învins şi care se mai nasc pe parcurs, ele totuşi sînt de aşa natură încît nu se poate să nu se fi închegat o imagine, în conştiinţa oamenilor de la noi, despre rosturile istorice ale ţării noas- Mihai Beniuc (Continuare în pag. 7) nn de literatură R.P.R. , cum citeva zile mă întorceam cu trenul de la Constanţa. Ca să-mi treacă mai uşor timpul răsfoiam o carte plicticoasă... Nu vă speriaţi ! Era scrisa de un samoez. Scriitorii noştri — vezi cronica literară săptămînală a acestei gazete — nu scriu cărţi plicticoase nici dacă i-ai pica cu ceară. Din cînd în cînd închideam apul şi atunci privirile mele alergau pe nesfirşirea albă a Bărăganului aflat sub viscol. Un sat pitulat în marginea zării... Un stol de sare îmi zgribuliţi... Cumpăna unei fintîni... Citeva tractoare acoperite cu rogojini lingă o haltă... In compartimentul în care mă aflam de unul singur s-a urcat de la Ciulniţa o femeie intre două vîrste. Purta pe obrazul îngheţat urmele unei frumuseţi care se ofilise, — în mină o paporniţă uriaşă, burduşită cu pachete şi pachetele stingaci înfăşurate în ziare. — Vă deranjez ? — Nu. — Mulţumesc. După ce și-a așezat popornița pe bancă și a potrivit pachetele și pacheţelele ca să nu li se vadă conținutul chiar de la prima ochire, călătoarea a luat loc pe bancă în fața mea. Mi s-a părut că strîmbă din nas. — Dacă vă supără fumul, pot să sting țigara. — Ar fi păcat s-o aruncați. Are miros plăcut. Am priceput aluzia. Am priceput de asemanea că am de-a face cu o persoană selectă. I-am Întins cutia. — Mergi !... Fuma ca o șerpoaică. A venit șeful de tren. I-a vizat biletul. A plecat. — Bine că m-am încălzit. De cînd aștept in pară... — Locuiți la Ciulnița ? — O, nu, domnule... La Bucureşti... A oftat — îmi permiteţi să vă mai păgubesc de o ţigară » — Poftiţi... — N-am fumat de mult... M-aţi întrebat dacă locuiesc la Ciulniţa. Nu. Dar cunosc ţinutul. Am trăit altădatăpe aici... Am avut moşie. ..S'apfr—Şi nişte bălţi pe lingă Olte^Kîfa... Mi le-au luat... Mi le-au luat bestiile de ţărani. F.he !... Dacă nu l-aşi fi pierdut pe Mihai... Ah ! Cît l-am iubit, domnule, cît l-am iubit... Dacă nu l-aş fi pierdut pe Mihai, Ie arăta el lor... — Pe soţul dumneavoastră îl chema Mihai, desigur... — Nu, domnule, nu. Pe soţul meu il cheamă Titi... Şi trăieşte, pramatia... Trăieşte şi măr încâ... Ba Încă şi fumează... — Atunci poate că Mihai era fiul dumneavoastră. Vă înţeleg oftatul. Nu e uşor să ai un fiu şi să-l pierzi... — Mihai ! Ah ! Cît l-am iubit !... Era mai mult decit fiul meu, domnule... Era regele meu... — A ? de Mihai de Hohenzollern era vorba ? — Da, domnule, de Mihai I... — Și de ce l-aţi iubit atît de SÂPTÂMlNAL □□□ mult, doamnă, dacă îmi este îngăduit să vă întreb ? Era chiar un bărbat atît de încîntator ? — Era, era... Dar era și rege... Ţinea în friu prostimea. Aveam o făbricuţă la București cu vreo trei sute de lucrători. Credeţi că mişca vreunul? Nu mişca nici unul, domnule. Nici unul. In fiecare atelier îl aveam, în ramă, pe Mihai... Iar aici, la ţară, ce să vă spun... Muncă şi linişte. Linişte şi muncă... Şi jandarmi... — Trăiaţi bine pe atunci... — Bine, bine... L-aş supăra pe Dumnezeu dacă n-aş recunoaşte. Numai cu Titi aveam necazuri... Se cam uita după ţărăncuţe. Pe urmă, domnule — vorbesc deschis, mi se pare că sunteţi de-ai noştri — pa urmă au venit comuniştii... — Şi v-au luat moşia... — Da, domnule, ne-au luat moşia... Să-i fi văzut pe ţărani, bestiile, cum se bucurau... Ne-au luat şi bălţile... Ne-au luat şi moşia. Muncitorii ne-au luat făbricuţă... — Dacă nu-l pierdeaţi pe Mihai... — Dacă nu-l pierdeam pe Mihai — ah ! cit l-am iubit, cît l-am iubit... Mai aveam nădejde... Dar aşa... Cum să-i alungi pe comunişti? Cum să-l aduci îndărăt pe Mihai? A?... Ce ziceţi? S-ar putea? Am ridicat din umeri. Peste nesfîrşirile albe ale Bărăganului cădea inserarea. Viscolul vîntura praful de argint al zăpezilor. Zările se întunecau, se apropiau. In vagon s-au aprins luminile. Şeful de tren s-a intors însoţit de controlor. — Biletele pentru control, vă rog... Am scos biletele. Controlorul le-a cercetat şi ni le-a înapoiat I-au căzut ochii pe poporniţa călătoarei din fața mea. — Dar aici ce aveţi, cucoană ? — Cărnică de porc, tovarăşe controlor... Niţică numai... N-am cumpărat-o. Ştiţi, tovarăşi, eu am avut pe aici pe lîngă Ciulniţa o fiştercâ de pămint. Acum n-o mai am. In ajunul Crăciunului viu cu trenul. Merg pe la ţărani. Mă cunosc. „— Ei, cucoană, îmi spun, ai sărăcit. Ţi-am dat şi cînd dumneata erai bogată şi noi săraci. Ţine, să nu mori de foame, să fie de sufletul răposaţilor...“ Unul îmi dă o bucată de muşchi. Altul un picioruş de porc... Fiecare ce-i lasă inima. Controlorul şi şeful de tren salută şi pleacă. Ii mai ofer o „republicană" cucoanei şi o întreb : — Va să zică se poartă bine cu dumneavoastră „bestiile“ de ţărani ? — Da, domnule... Se poartă bine, bestiile... M-au urît. Ne-au urît. Poate ne mai urăsc şi acum. Dar au inimă bună, afurisiţii... O recunoaşte pînă şi dosăditul de Titi... Dar dacă se mai întoarce odată Mihai al nostru — ah ! cît l-am iubit... cît l-am iubit — o să le scot eu pe nas mila asta... Pe nas o să le-o scot, domnule. Pentru că in mila asta a lor este și un fel de batjocură... A. B. C. ■ FLOAREA DE PROMOROACA 9ESC Veneam recent de pe nişte meleaguri depărtate ale ţării, şi aşteptam un tren intr-o gară de cîmp. Stăm şi priveam întinderile albe, şi deodată mi-am dat seama, parcă pentru prima oară, de opera tacită şi fără moarte, a desăvîrşitei artiste, Natura. Am regretat toamna, îndestulată, cu rod greu şi amurguri superbe, apoi m-am gîndit la vară, supranumind-o Doamnă a anotimpurilor. Şi a lucit după aceea în mintea mea, ca un mărgean, amintirea primăverii, de mult acoperită de frunzele, ierburile şi pulberile ciclului. Eram aproape singur, şi-mi da tîrcoale un simţămînt greu, izvorît din depărtarea singurătăţilor albe, din zvonul Crivăţului şi din gerul tăios ca sticla. Mă obseda un vers al lui Rainer Maria Rilke : „De-acum, cel fără casă Mereu pribeag va fi...“ Insă, au sunat poate în întinderi, poate în inima mea, nişte zurgălăi veseli, şi m-am îndreptat spre natura albă, cu o imensă dragoste, încercînd să-i dezleg tîlcul anotimpurilor. Şi bine am făcut, căci am uitat de frig şi am văzut în toate domnia unei armonii şi înţelepciuni, unice şi inimitabile. Drept în faţa mea, departe, departe, un pilc de arbori acoperiţi de promoroacă arătau ca o cetate fantastică, ivită odată cu strălucirea zorilor şi cu luarea ceţurilor. Fumurile satelor urcau la cer în fuioare solemne. Şi pretutindeni era o pace şi o tăcere, de început de lume. Cînd şi cînd, treceau spre tirg şiruri de care. Şi promoroaca aşternuse peste toţi şi toate, peste vitele resemnate şi blinde, peste cocenii din care, peste cojoacele şi căciulile oamenilor, ca un văl diafan. Cînd se stîrnea Crivăţul mai tare, ur- Eusebiu Camilar (Continuare în pag 6) „Gazeta literara“ urează cititorilor săi LA MULȚI ANI! PATRiI î ntr-o primăvară, sub maxilarul superior al gurii de piatră care formează zidul Horoabelor, asculţind Ialomiţa somnoroasă care-şi făcea loc pe, sub trepte verzui de gheaţă, am avat revlaţa Patriei. Străbătusem de nenumărate ori ţara in lung şi-n lat ; ştiam bătrinele biserici de şiţă, uitate in marginea unor drumuri prăfuite; de sus, de pe virfurile Făgăraşilor, sub ameninţarea crivăţului, zărisem judeţele albastre desenate de înălţime, ţări de basm, cărora le lipseşte numai cintecul ; nu uitasem vuietul mării la ţărmul căreia mă odihnesc in fiecare an , dar niciodată ca atunci, in acea zi de martie tirziu, n-am simţit mai dureros de dulce iubirea nemărginită care m-a împins să scriu o carte despre sfinta ţarină a Rominiei. Torentele primăverii inundau o vale stranie văzută atunci prima oară sub lumina crudă a soarelui. Cerul foarte albastru şi înalt, fără nori,înfrumuseţa şi mai mult dimineaţa. Apele transparente ale lalomiţei, minate peste bolovani albi, spre locuri necunoscute, de o chemare misterioasă, semănau cu o piele de leopard. Riul avea ceva din ''gi'itatea, şiretenia şi cruzimea ani- Eugen Barbu (Continuare In pag. 61 / OVIDIG MAITEC „Un nou rzăner”