Gazeta literară, ianuarie-iunie 1958 (Anul 5, nr. 1-26)

1958-01-02 / nr. 1

CINTEC PENTRU REPUBLICA La noi a ţarinii dogoare dă aur scump, străbun tezaur, şi aur negru ţara are şi oamenii-s la noi de aur. Ţara holdelor bogate, Oameni simpli şi eroi — Aurul mai scump din toate Omul, omul e la noi. La noi îşi saltă doar sumanul a patriei bătrînă vatră — şi-auzi pe creste uraganul din mii de metri cubi de piatră. Ţara holdelor bogate. Oameni simpli şi eroi — Piatra de-ncercare-n toate Omul, omul e la noi! La noi e focului părtaşe cu jar adine şi proaspăt, viaţa şi-a vieţii forţă uriaşe, ţi-aprinde inima şi faţa. Ţara holdelor bogate. Oameni simpli şi eroi — Jarul cel mai scump din toate Omul, omul e la noi! Cicerone Theodorescu 4 Desen de VINC­EN­ŢIU GRIGORESCU A­G­A­M­O­U­R­I IM LUNA CULTURII „Suprimarea cu desăvîrşire a înva­­ţămintului primar rural“,­ — scria senatorul conservator Jorj Pavlof, mare personalitate intelectuală din Iaşi pe la anul 1900, în cartea sa „Răscoalele ţărăneşti — boala şi lea­cul“. Menţinerea ţărănimii în totală ig­noranţă. In analfabetism sută la sută era o concepţie de stat care asigu­ra inerţia sărăcimii muncitoare şi o exploatare fără riscuri. Formula de mai sus nu este a unui diletant dement, ci a unui senator care avea cuvînt, — şi încă greu — la cîrmuirea ţării. Poate că tocmai conştiinţa acestei puteri i-a dat cu­rajul să spună lucrurile pe faţă, tra­­ducînd analfabetizarea în planuri de stat, pentru fericirea ţărănimii, ceea ce de altfel, în sinea lor, gîndeau a­­proape toţi guvernanţii. Gheorghe Pavlof era teoreticianul doctrinei analfabetismului integral. Probabil că era şi adept al raţiunii pure, de vreme ce a stat cot la cot în partidul conservator cu Titu Maio­­rescu. Practica a mai amendat pe ici, pe colo teoria totalitară, cu mici excepţii in linii mari însă, paulperi­­smu-i ţărănimii in­terzicea învăţătura cu un imperativ mai drastic decit al legii pe care o cerea sincerul şi sua­vul Pavlof. Intre această concepţie zoologică şi lozinca „Nici un analfabet!“, sunt secole de luptă, munţi de suferinţi şi de jertfe, minuni de generozitate şi de dragoste de om, adîncă scrutare a progresului cititorului, credinţă ne­strămutată într-o ţară mai bună pen­tru cei mulţi. Toate acestea s-au strins, au cre­scut, au izbucnit şi, printr-o explozie parcă, etapele au fost arse, şi într-o seară de decembrie, într-o singură seară care concentrase totul,­ soarta poporului s-a schimbat şi el a pornit liber spre lumină. Era o seară de iarnă. Fulgura puţin. Piaţa palatului era goală. Rafale să­race de vînt purtau pe trotuarul sur mici nouraşi de f­­lgi uşori. Plutea în atmosferă ceva neobişnuit. Trecă- Demostene Botez (Continuare în pag. 6) Cezar Petre­scu: Proiecte literare Proiecte ? Nimic mai instabil şi m­ai incert decit proiectele scriitori­lor. Şi nu din vina lor. Nici a altora. Din vina nimănui. Prin însuşi pro­­cesul creaţiei pridit de atâtea necu­noscute lăuntrice. Se ştie doar, îndeobşte scriitorii (ca de altminteri toţi creatorii din orice ramură a artelor), spre capă­­tul vieţii descoperă cu melancolie că lasă in urmă mai mult un cavou de măreţe proiecte ţi bune-intenţii de­cit un abundent raft de bibliotecă tixit cu rodnice realizări, chivernisit rînduite şi clasate pe categorii, pe epoci, pe stadiile de evoluţie şi ma­turizare, cum visau cu naivitate in elanurile juvenilelor însufleţiri cind toată lumea era a lor. Ar fi prea frumos­­ şi din păcate, ca să vor­bim sincer, omeneşte e prea ireali­zabil. Repet. Nu neapărat numai din pri­cina cutăror sau cutăror ostile con­diţii exterioare. Ci Îndeosebi prin procesul în sine al creaţiei. Orice carte viabilă e rezultatul unei perioade germinative, care nu poate fi nici grăbită artificial fără ireparabile riscuri, nici intirziată prea mult peste limitele gestaţiei norma­le, de la caz la caz, de la carte la carte. Cînd scoţi din sertar un ma­nuscris abandonat la jumătate din cine ştie ce motive şi cind ii duci la bun sfirşit după ani şi ani, re­zultatul poate fi intr-adevăr mai no­rocos decit cu ani in urmă. Cartea mai bună, mai substanţială, mai ma­tură decit cea proiectată odinioară. Dar, vai ! nu mai e aceeaşi carte. De cea iniţială te-ai răcit, tu, au­tor. Ori s-a răcit ea de tine... Ce mai importă ? Aceea era a ta. Pe aceea nu vei mai scri­ o niciodată. (Continuare in pag. 6) Vorbind cu Lucia Demetrius In fulgerarea unei discuţii de „mo­ment li­brar”, creaţia unui dramaturg contemporan desfăşoară o miraculoa­să viziune caleidoscopică. Potrivit ge­nului replicile se schimbă prompt şi sacadat, laconice şi limpezi. De aceea şi relatarea noastră va evita aglo­merarea notaţiilor de regie. Reali­tatea şi ficţiunea, eroii zilelor noastre şi personajele piesei apar şi se con­fundă adeseori, îmbogăţindu-se par­că reciproc, m­işcîndu-se după acel trepidant ritm al dramei­­care este de fapt ritmul vieţii. Eroi ce au fost, şi eroi ce abia se vor naşte, nă­­zuinţi şi sentimente omeneşti con­temporane, afirmînd triumful omu­lui nou, s-au perindat fascinant îna­intea noastră, într-o recentă convor­bire cu Lucia Demetrius despre tre­cutul și viitorul dramaturgiei ei. Tre­cutul evocat ne aducea în minte crîmpeie din atmosfera unor ani care au jalonat pionieratul dramaturgiei noas­te realist-socialiste. Era prin 1948 şi In primul an al Republicii — Vă reamintiţi acea atmosferă, sentimentul încercat atunci cînd aţi pornit la drum ? — Am căutat să fiu în pas cu în­treaga noastră literatură, am în­cercat să oglindesc, prin intermediul creaţiei mele dramatice, momentele sociale şi politice de răscruce prin care am trecut în aceşti ani. „Cum­păna’’, piesa care a marcat pentru mine începutul unui deceniu de dra­maturgie realist-socialistă, se inspira din clocotul trăit de întreaga ţară in zilele naţionalizării . „Vadul nou” Miron Dragu­ (Continuare in pag. 6) mtm asistam la premiera „Cumpenei” de Lucia Demetrius. V-T­ răiască Republica Populară Română! PROLETARI DIN TOATE TARILE, UNITI-VĂ­­ LITERARA Anul V, nr. 1 (199) - joi 2 ianuarie 1958 ORGAN SÂPTÂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 8 pagini 50 bani ece ani iter­aturA noastră n-a MB " ’ ” început acu­­î 10 ani,­­ deci în 1947, nici nu B încheie vruun ciclu e­volutiv acum, la sfîr­­şit de deceniu. Ceea ce, sumar, aş vrea să vă înfăţişez, este doar o fîşie dintr-o largă zonă de radiaţii a geniului po­porului nostru, întruchipată ca feno­m­en cultural, prin mijlocirea cuvân­tului artistic. Dar această fâşie de radiaţii spirituale, acest curcubeu al sufletului, este mai semnificativă ca altele, nu numai prin bogăţia sa va­riată, ci şi prin faptul că ea reflectă primii 10 ani de existenţă a Repu­blicii Populare Romîne. Iar aceşti 10 ani din viaţa poporului nostru sînt atît de plini de conţinuturi şi forme noi politice, economice, sociale şi culturale, încît ar fi de neconceput ca o analiză, să zicem spectrali, fie cît de fugară, să nu demonstreze pro­funde transformări structurale în li­teratura noastră. Este adevărat că, în parte, fenomenul literar, pe lîngă faptul că se acoperă cu reali­tatea în desfăşurare, el adeseori mer­ge în urma ei şi se întîmplă ca noi să vedem cum „icoana stelei ce a murit încet pe cer se ştie" şi nu chiar ceea ce se petrece subt ochii noştri. Dar tot aşa de adevărat este că, în parte, fenomenul literar premerge timpului, aşa ca dezgheţul, ca mugurii primi, ca întîiele rîndu­­nele primăverii, ca aurora răsăritului de soare. Acest întreit aspect, însă, poartă toate trăsăturile unui întreg, inseparabil de spiritul epocii, -- în cazul nostru, de realizările din acest interval­ de timp, pe toate tărâmurile, ale clasei muncitoare aliată cu ţă­rănimea şi condusă de partidul celor ce muncesc. Căci spiritul epocii se defineşte prin faptele colectivelor u­­mane şi ale personalităţilor ce nasc din sînul lor, iar la n­oi, această scurtă perioadă istorică pentru viaţa unui popor se caracterizează prin desprinderea definitivă, în urma dobo­­rîrii monarhiei, dintr-o orînduire so­cială cu clase dominante şi exploa­tatoare a muncii omului, prin pă­şirea energică a maselor largi pe drumul construcţiei socialiste şi prin integrarea, tot mai temeinică, în complexul familiei popoarelor socia­liste, în fruntea cărora stă Uniunea Sovietică, ca un consecvent şi perma­nent campion al păcii şi ca un pro­motor nedezminţit al internaţionalis­mului proletar, şi ca un prieten al luptei de eliberare a popoarelor sub­jugate. Premisă a actului de la 30 decembrie 1947, cînd s-a proclamat republica, a fost eliberarea noastră de subt jugul fascist și de cotropirea hitlerista, eliberare realizată de către armata sovietică, unită cu armata ro­mina care, la 23 August 1944, prin acţiunea şi gestul revoluţionar al Partidului Comunist Român şi ubt influenţa victorioasei înain­tări a armatei sovietice, a întors armele contra fascismului şi a grăbit astfel sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Premisă anterioară, însă, a fost întreaga luptă a clasei muncitoare din Romînia, îndeosebi cînd purtătorul ei de steag a devenit partidul comunist, din anul 1921. Su­port necontenit, după trecerea noas­tră de la forma de stat subt domi­naţie moşierească şi burgheză, ex­primată în cel mai înalt grad prin sistemul monarhic, a fost, spre statul de tip socialist, sprijinul multi­lateral acordat poporului nostru de Uniunea Sovietică. Acestea sînt di­mensiunile istorice, cunoscute de noi toţi, în care s-a desfăşurat viaţa, noastră în ultimii ani, făcîndu-ne dintr-un popor cu stăpîn­ul popor­ stăpîn pe ţara sa şi încă mai mult, un popor care, însufleţit de ideile Revoluţi­ei din Octombrie 1917, con­struieşte o societate din care se exclude orice exploatare a omului de către om. Sînt cunoscute succesele realizate în aceşti ani, prin masiva industrializare a ţării, prin paşii de­cisivi pe drumul transformării so­cialiste a agriculturii, prin uriaşa re­voluţie culturală. Iar dacă succesele nu trebuie să ne facă să uităm greu­tăţile ce le mai avem de învins şi care se mai nasc pe parcurs, ele to­tuşi sînt de aşa natură încît nu se poate să nu se fi închegat o imagine, în conştiinţa oamenilor de la noi, despre rosturile istorice ale ţării noas- Mihai Beniuc (Continuare în pag. 7) nn de literatură R.P.R. , cum citeva zile mă în­torceam cu trenul de la Constanţa. Ca să-mi treacă mai uşor tim­pul răsfoiam o carte plicticoasă... Nu vă speriaţi ! Era scrisa de un samoez. Scriitorii noştri — vezi cronica literară săptămînală a acestei gazete — nu scriu cărţi plic­ticoase nici dacă i-ai pica cu ceară. Din cînd în cînd închideam apul şi atunci privirile mele alergau pe ne­­sfirşirea albă a Bărăganului aflat sub viscol. Un sat pitulat în marginea zării... Un stol de sare îmi zgribuliţi... Cumpăna unei fintîni... Citeva trac­toare acoperite cu rogojini lingă o haltă... In compartimentul în care mă aflam de unul singur s-a urcat de la Ciulniţa o femeie intre două vîrste. Purta pe obrazul îngheţat ur­mele unei frumuseţi care se ofilise, — în mină o paporniţă uriaşă, bur­duşită cu pachete şi pachetele stin­­gaci înfăşurate în ziare. — Vă deranjez ? — Nu. — Mulţumesc. După ce și-a așezat popornița pe bancă și a potrivit pachetele și pa­cheţelele ca să nu li se vadă conți­nutul chiar de la prima ochire, că­lătoarea a luat loc pe bancă în fața mea. Mi s-a părut că strîmbă din nas. — Dacă vă supără fumul, pot să sting țigara. — Ar fi păcat s-o aruncați. Are miros plăcut. Am priceput aluzia. Am priceput de ase­manea că am de-a face cu o persoa­nă selectă. I-am Întins cutia. — Mergi !... Fuma ca o șerpoaică. A venit șe­ful de tren. I-a vizat biletul. A plecat. — Bine că m­-am încălzit. De cînd aștept in pară... — Locuiți la Ciulnița ? — O, nu, domnule... La Bucureşti... A oftat — îmi permiteţi să vă mai păgu­­besc de o ţigară » — Poftiţi... — N-am fumat de mult... M-aţi întrebat dacă locuiesc la Ciulniţa. Nu. Dar cunosc ţinutul. Am trăit al­tădată­­pe aici... Am avut moşie. ..S'apfr—Şi nişte bălţi pe lingă Olte­­^Kîfa... Mi le-au luat... Mi le-au luat bestiile de ţărani. F.he !... Dacă nu l-aşi fi pierdut pe Mihai... Ah ! Cît l-am iubit, domnule, cît l-am iubit... Dacă nu l-aş fi pierdut pe Mihai, Ie arăta el lor... — Pe soţul dumneavoastră îl che­ma Mihai, desigur... — Nu, domnule, nu. Pe soţul meu il cheamă Titi... Şi trăieşte, prama­tia... Trăieşte şi măr­ încâ... Ba Încă şi fumează... — Atunci poate că Mihai era fiul dumneavoastră. Vă înţeleg oftatul. Nu e uşor să ai un fiu şi să-l pierzi... — Mihai ! Ah ! Cît l-am iubit !... Era mai mult decit fiul meu, dom­nule... Era regele meu... — A ? de Mihai de Hohenzollern era vorba ? — Da, domnule, de Mihai I... — Și de ce l-aţi iubit atît de SÂPTÂMlNA­L □□□ mult, doamnă, dacă îmi este îngă­duit să vă întreb ? Era chiar un bărbat atît de încîntator ? — Era, era... Dar era și rege... Ţinea în friu prostimea. Aveam o făbricuţă la București cu vreo trei sute de lucrători. Credeţi că mişca vreunul? Nu mişca nici unul, dom­nule. Nici unul. In fiecare atelier îl aveam, în ramă, pe Mihai... Iar aici, la ţară, ce să vă spun... Muncă şi li­nişte. Linişte şi muncă... Şi jan­darmi... — Trăiaţi bine pe atunci... — Bine, bine... L-aş supăra pe Dumnezeu dacă n-aş recunoaşte. Numai cu Titi aveam necazuri... Se cam uita după ţărăncuţe. Pe urmă, domnule — vorbesc deschis, mi se pare că sunteţi de-ai noştri — pa urmă au venit comuniştii... — Şi v-au luat moşia... — Da, domnule, ne-au luat mo­şia... Să-i fi văzut pe ţărani, bestiile, cum se bucurau... Ne-au luat şi băl­ţile... Ne-au luat şi moşia. Munci­torii ne-au luat făbricuţă... — Dacă nu-l pierdeaţi pe Mihai... — Dacă nu-l pierdeam pe Mihai — ah ! cit l-am iubit, cît l-am iu­bit... Mai aveam nădejde... Dar aşa... Cum să-i alungi pe comunişti? Cum să-l aduci îndărăt pe Mihai? A?... Ce ziceţi? S-ar putea? Am ridicat din umeri. Peste nesfîrşirile albe ale Bărăga­nului cădea inserarea. Viscolul vîn­­tura praful de argint al zăpezilor. Zările se întunecau, se apropiau. In vagon s-au aprins luminile. Şe­ful de tren s-a intors însoţit de con­trolor. — Biletele pentru control, vă rog... Am scos biletele. Controlorul le-a cercetat şi ni le-a înapoiat I-au că­­zut ochii pe poporniţa călătoarei din fața mea. — Dar aici ce aveţi, cucoană ? — Cărnică de porc, tovarăşe con­trolor... Niţică numai... N-am cum­părat-o. Ştiţi, tovarăşi, eu am avut pe aici pe lîngă Ciulniţa o fiştercâ de pămint. Acum n-o mai am. In a­­junul Crăciunului viu cu trenul. Merg pe la ţărani. Mă cunosc. „— Ei, cucoană, îmi spun, ai sărăcit. Ţi-am dat şi cînd dumneata erai bogată şi noi săraci. Ţine, să nu mori de foa­me, să fie de sufletul răposaţilor...“ Unul îmi dă o bucată de muşchi. Altul un picioruş de porc... Fiecare ce-i lasă inima. Controlorul şi şeful de tren salută şi pleacă. Ii mai ofer o „republicană" cucoa­nei şi o întreb : — Va să zică se poartă bine cu dumneavoastră „bestiile“ de ţărani ? — Da, domnule... Se poartă bine, bestiile... M-au urît. Ne-au urît. Poate ne mai urăsc şi acum. Dar au inimă bună, afurisiţii... O recunoaşte pînă şi dosăditul de Titi... Dar dacă se mai întoarce o­­dată Mihai al nostru — ah ! cît l-am iubit... cît l-am iubit — o să le scot eu pe nas mila asta... Pe nas o să le-o scot, domnule. Pentru că in mila asta a lor este și un fel de bat­jocură... A. B. C. ■ FLOAREA DE PROMOROACA 9ESC V­eneam recent de pe nişte me­leaguri depărtate ale ţării, şi aşteptam un tren intr-o gară de cîmp. Stăm şi priveam întinderile albe, şi deodată m­i-am dat seama, parcă pentru prima oară, de opera ta­cită şi fără moarte, a desăvîrşitei ar­tiste, Natura. Am regretat toamna, în­destulată, cu rod greu şi amurguri su­perbe, apoi m­-am gîndit la vară, su­pranumind-o Doamnă a anotimpurilor. Şi a lucit după aceea în mintea mea, ca un mărgean, amintirea primăverii, de mult acoperită de frunzele, ierbu­rile şi pulberile ciclului. Eram aproape singur, şi-mi da tîrcoale un simţămînt greu, izvorît din depărtarea singură­tăţilor albe, din zvonul Crivăţului şi din gerul tăios ca sticla. Mă obseda un vers al lui Rainer Maria Rilke : „De-acum, cel fără casă Mereu pribeag va fi...“ Insă, au sunat poate în întinderi, poate în inima mea, nişte zurgălăi veseli, şi m-am îndreptat spre natura albă, cu o imensă dragoste, încercînd să-i dezleg tîlcul anotimpurilor. Şi bine am făcut, căci am uitat de frig şi am­ văzut în toate domnia unei armonii şi înţelepciuni, unice şi ini­mitabile. Drept în faţa mea, departe, departe, un pilc de arbori acoperiţi de promoroacă arătau ca o cetate fantas­tică, ivită odată cu strălucirea zorilor şi cu luarea ceţurilor. Fumurile sate­lor urcau la cer în fuioare solemne. Şi pretutindeni era o pace şi o tăcere, de început de lume. Cînd şi cînd, tre­ceau spre tirg şiruri de care. Şi pro­­moroaca aşternuse peste toţi şi toate, peste vitele resemnate şi blinde, peste cocenii din care, peste cojoacele şi că­ciulile oamenilor, ca un văl diafan. Cînd se stîrnea Crivăţul mai tare, ur- Eusebiu Camilar (Continuare în pag 6) „Gazeta literara“ urează cititorilor săi LA MULȚI ANI! PAT­R­iI î­ ntr-o primăvară, sub maxilarul superior al gurii de piatră care formează zidul Horoabelor, as­­cu­lţind Ialomiţa somnoroasă care-şi făcea loc pe, sub trepte verzui de gheaţă, am avat rev­laţ­a Patriei. Străbătusem de nenumărate ori ţara in lung şi-n lat ; ştiam bătrinele bise­rici de şiţă, uitate in marginea unor drumuri prăfuite; de sus, de pe vir­­furile Făgăraşilor, sub ameninţarea crivăţului, zărisem judeţele albastre desenate de înălţime, ţări de basm, cărora le­ lipseşte numai cintecul ; nu uitasem vuietul mării la ţărmul căreia mă odihnesc in fiecare an , dar nici­­odată ca atunci, in acea zi de martie tirziu, n-am simţit mai dureros de dulce iubirea nemărginită care m-a împins să scriu o carte despre sfinta ţarină a Rominiei. Torentele primăverii inundau o vale stranie văzută atunci prima oară sub lumina crudă a soarelui. Cerul foarte albastru şi înalt, fără nori,­înfrumuse­ţa şi mai mult dimineaţa. Apele tran­sparente ale lalomiţei, minate peste bolovani albi, spre locuri necunoscute, de o chemare misterioasă, semănau cu o piele de leopard. Riul avea ceva din ''gi'it­at­ea, şiretenia şi cruzimea ani- Eugen Barbu (Continuare In pag. 61 / OVIDIG MAITEC „Un nou rzăner”

Next