Gazeta literară, iulie-decembrie 1958 (Anul 5, nr. 27-52)

1958-07-03 / nr. 27

NAUM CORCESCU „Muncitori metalurgiști" (fragment) FĂCLIA PĂCII Pentru cine scrieţi aceste articole despre pace? Pe cine vreţi să convingeţi? Există om care să n-o vrea? îndrăzneşte cineva să predice lupta fratricidă dintre naţiuni? Cine e nebunul care ar prefera măcelul universal sau parţial, liniştei fecunde, muncii rodnice, progresului pe toate domeniile, fericirii unanime? Care este eficacitatea acestor apeluri repetate la infinit, astăzi ca şi ieri, acum o sută de ani sau acum cîteva milenii? De veacuri şi de veacuri, poeţii, oratorii, filozofii, conducătorii de popoare stigmatizează războiul asasin, aduc imnuri pri şi binefăcătoare şi, totuşi, n-a fost epocă în care neînduratul zeu al războiului şi al morţii, cumplitul Ares, să nu-şi desfăşoare legiunile, lăsînd în urma lui mormane de cadavre şi de ruine, pustiul, foametea şi jalea. Pe cine vreţi să convingeţi? Iată cîteva obiecţiuni fireşti cărora, în primul moment, nu le afli replica edificatoare. Meditînd însă mai îndelung, nu vei întîrzia să le găseşti răspunsurile, tot atît de fireşti. Vei începe tot cu o întrebare: — Cine vă asigură că pacea o vrea toată lumea? Aţi uitat pe fabricanţii de scule exterminatoare, pe demagogii politicianişti, aţi uitat vanitatea generalilor imperialişti cu mintea înfierbîntată şi întunecată de gloria marilor cuceritori din trecut? Fiindcă nu-i auzim proclamînd făţiş elogiul supremei încăierări, este, oare, semn că nu o pregătesc din umbră, cu perfidie? Pe aceştia, cataclismul nu i-ar atinge direct: vîrsta lor îi scuteşte de rigorile frontului. Locuinţele lor sînt blindate. Avioanele stau la dispoziţie să-i scoată in cîteva minute din zona primejdioasă. — Prea bine, dar acestor oameni, care au cu ei puterea aurului şi a conducerii, puţin le pasă de apelurile mulţimilor neputincioase, ale „visătorilor“, puţin le pasă de propaganda pentru pace ! — Desigur, prea puţin le pasă. Dar nici ei nu sunt infailibili, invulnerabili, neclintiţi pe picioarele şi pe poziţia lor !... Dacă ar fi ţinuţi într-o perpetuă şi unanimă ostilitate, dacă ar fi arătaţi mereu cu degetul, scoşi din bîrlogul lor şi demascaţi, poate c-ar deschide ei înşişi ochii, şi-ar da seama de nemernicia lor, s-ar cutremura, s-ar apuca de altă treabă. Noi înşine, spectatori la teatrul vieţii, ar trebui să renunţăm la rolul de simpli spectatori. N-ajunge că nu vrem războiul. N-ajunge să-i privim fantoma cu indiferenţă. Ni se pare că trăsnetele lui nu ne vor atinge. Războiul loveşte numai în alţii. Pe noi, personal, ne ocoleşte, printr-un hatîr al providenţei. Ocrotiţi de divinitate, vom trece şi hopul acesta, culegîndu-i foloasele, şi lăsînd altora ponoasele. Amarnică iluzie ! Nu scapă nimeni, nicăieri ! Asasinatul va fi în masă. Trăsnetul va cădea din cerul senin şi va cuprinde toate orizonturile. De aceea, să stăm de veghe cu toţii... Să activăm, prin scris şi viu grai, pentru pace. Războiul e făcut de oameni, tot oamenii trebuie să-l desfacă, să-l strivească în faşă. Orgoliului celor lacomi de războaie să i se opună modestia omului de treabă, bunul simţ popular, nevoia de echilibru, de armonie şi de linişte a mulţimilor. Fanteziei demente să i se aplice cămaşa de forţă a chemării la realitate. Celor ce fîlfîie drapele mistice şi suflă în alămuri sonore şi batin tobe ropotitoare, celor ce văd cum „oştile stau faţă-n faţă“, ca la cadril, să li se pună sub ochi tablourile de groază ale oraşelor incendiate, ale trupurilor sfirtecate, ale familiilor rămase fără cămin. Şi nu e nevoie de viziuni apocaliptice, pe suprafeţe întinse. Ca să evoce urgia, ajunge scena celor doi soldaţi răniţi, care se tîrăsc, se împotmolesc în mlaştini, urmăriţi de monstrul nevăzut, dar prezent pînă la halucinaţie (filmul „Zboară cocorii...“). Cîţiva metri de peliculă care sînt mai elocvenţi decît o expoziţie de orori, decît o movilă de tomuri, decît un murtte de documente ★ După cum nu putem renunţa la permanenta propovăduire a adevărului, a dreptăţii, a frumosului, a progresului, tot aşa trebuie să ţinem aprinsă veşnic făclia păcii, fără de care n-ar mai fi pe pămînt nici dreptate, nici adevăr, nici frumuseţe, nici progres. De aceea, să ne mobilizăm total. Apărarea liniştei universale e un comandament suprem. Chemările pe care oamenii de omenie le înalţă pe toate promontoriile planetei, repetînd cu în miite ecouri: Pace! Pace! Pace! trebuie reluate şi amplificat? în fiecare zi, aşa precum, în fiecare zi, răsărind, soarele îşi îndeplineşte menirea. S-a scris destul? S-a vorbit destul despre Pace? Nu. Nu va fi destul niciodată ! Lumina soarelui de ieri n-ajunge zilei de azi. Fiecare zi are dreptul la zorile ei proprii și fiecare auroră nouă trebuie să scalde în razele ei de aur alba colombă a păcii. Acad. Victor Eftimiu Despre critică şi analiza conţinutului Dezbaterea problemelor criticii e in plină desfăşurare. E mai ales îmbucurător că ,,săptămină de săbtărrtină", discuţia ciştigă inconsistenţă şi multilateralitate. Mai mult, prin intervenţiile participante s-au şi definit cîteva poziţii comune, de la care pornindu-se pot fi atacate probleme noi. A devenit clar că, astăzi, criticii i se cere in primul rind ca, valorificind succesele numeroase ale ultimilor ani, să-şi încordeze eforturile pentru a înlătura slăbiciunea caracteristică aceleiaşi perioade, acea „lipsă de preocupare pentru analiza tendinţei sociale, morale a operei, pentru relevarea conţinutului ei ideologic", despre care vorbea ..Lupta de clasă" Pe această linie aş vrea să încerc cîteva consideraţiuni care, poate, vor avea darul să alimenteze lupta de opinii. Se vorbeşte foarte mult in ultimul timp de obligaţia criticii de a analiza opera literară mai ales in conţinutul ei. Dar adeseori formula rămine vagă. In ce constă in fond analiza conţinutului? După mine, analiza conţinutului presupune in primul rind confruntarea cu realitatea. Dar nu o confruntare mecanică,, nu stabilirea doar a unui raport de corespondenţă sau asemănare, ci confruntarea cu dinamica epocii, cu lupta ideologică pe care o trăim, cu sarcinile majore pe care le rezolvă poporul in construirea socialismului. Pentru ce şi împotriva cui pledează lucrarea analizată. Cum intervine activ (sau nu) in bătălie — iată citeva întrebări pe care o critică militantă, marxist-leninistă, nu poate să le ocolească. Pe de altă parte, confruntarea amintită nu are dreptul să nu ţină seamă de specificul materialului analizat, nu are dreptul să uite pentru nici o clipă de faptul că oglindirea, pornind de la care ea (critica) reconstituie realul, e o oglindire artistică, ce nu există ca valoare decit pe planul artei. Cum sint folosite in opera dată mijloacele artistice în lupta ideologică? — iată cum ar putea fi formulată — după părerea mea — întrebarea principală la care are de răspuns critica de conţinut. îmi voi permite pentru exemplificare o scurtă digresiune polemică. II. cronica sa amplă şi bine documentată asupra romanului „Setea" de Titus Popovici, iov. Radu Popescu ii reproşează la un moment dat autorului ( „Contemporanul" nr. 23 din 13 iunie 1958) că personajul Găvrda Ursului nu e tipic „Şi in cazul acesta, chiaburul care renunţă la îmbogăţire, chiaburul fără sete, mai este oare reprezentativ ? Şi mai poate el juca rolul de reprezentant tipic al unora din duşmanii de clasă cei mai dirji, cei mai acerbi, in special in clipa unui mare impuls eliberator al ţăranilor săraci ? Am impresia că nu". In continuare, cronicarul îşi lărgeşte obiecţia după ce constată că in roman elementele duşmănoase cele mai active in prima fază a luptei sunt „doi apucaţi“ (Găvrila şi fratele său nelegitim Picu). Parcă ■ simţim ceva şubred:in propria argumentare Radu Popescu „se opreşte" pentru a nu fi «tratat drept „sociologist“» şi încă „vulgar ceea ce nu-i niciodată şi de loc plăcut“. Departe de noi gindul de a împlini profeţia cronicarului, dar nu putem totuşi să nu obiectăm. Ni se pare anume că Radu Popescu confundă cele două sensuri pe care le are noţiunea „tipic" în sociologie, pe de o pane şi In ştiinţa literară pe de alta. Pentru un sociolog un caz tipic sau un Individ tipic este acela in care s-au adunat într-o proporţie cit mai mare trăsăturile generale (ale fenomenului sau ale unei categorii sociale) şi care deci poate fi considerat — intr-un mod mai potrivit — ca un exemplu pilduitor. Sociologul alege deci pentru exemplificare, dintre toate cazurile care-i stau la îndemînă, pe acela in caretrăsăturile individuale (particulare) au greutatea specifică cea mai mică şi' pot fi 'abstrase cu uşurinţă. Artistul, dimpotrivă, porneşte de la individual, sforţlndu-se să dezvăluie chiar şi In fenomenele cele mai singulare in aparenţă, generalul, legea obiectivă, dinamica marilor mişcări sociale. Iată de ce ni se pare că in cazul lui Găvrila Ursului esenţialul rezidă nu in măsura in care personajul seamănă sau nu — prin comportarea şi reacţiuniie sale — cu majoritatea chiaburilor, ci în faptul că, în Mihai Novicov (Continuare în pag. 2) EROI ETA EREMIA „Sed VITRINALEXANDRU BĂLĂCI: „ Studii italiene“ Cunoaşterea şi influenţa timpurie a poeziei şi prozei italiene au fost adesea fecunde pentru propria noastră literatură. Cu „Studii italiene“ Alexandru Bălăci îşi propune nu numai să continue o tradiţie, ci să-i infuzeze de data aceasta un sînge nou. Scopul volumului este urmărirea pe întreaga perioadă care începe din secolul al XlII-lea şi se continuă pînă în vremurile noastre, a unei linii: aceea a evoluţiei literaturii italiene militante, active, pusă în slujba omului şi a progresului social, ilustrată prin figurile cele mai reprezentative. Cititorul neavizat, obişnuit cu clişeele mai vechi, e la început uşor surprins, apoi convins şi captivat. Dante, Petrarca, Boccaccio, sunt încadraţi în ceea ce autorul numeşte larg realism, şi, printr-un efort continuu pe aproape 400 de pagini, se stabileşte o trainică legătură între aceşti geniali precursori şi generaţiile care au urmat, pînă la Giosue Carducci şi pînă la romancierii moderni italieni. Simplul titlu „Studii italiene“ putînd semnifica eventual doar aplecarea studioasă şi atentă asupra cîtorva probleme, ascunde de fapt bazele trainice ale unui posibil eseu despre realismul italian şi despre rolul lui efectiv în lupta ideilor şi în transformarea conştiinţei umane. In concepţia lui Alexandru Bălăci, ceea ce trebuie evidenţiat este îmbinarea observaţiei asupra realităţii, Horia Stancu (Continuare in pag. 6) AL. JEBELEANU: Certitudini“Deschizîndu-şi volumul cu o „confesie“, Al. Jebeleanu se autoportretizează : „Şi sufăr cînd te simt în mine plină / Şi nu ajung cu versul ce-l cioplesc / Să-ţi scot podoaba toată la lumină“. („Poezia“). Părerea de rău e aici o atitudine lirică dar şi o caracterizare a poeziei tînărului timişorean, care prin ce are şi prin ceea ce va trebui să mai cîştige ne face să subscriem întru totul acestor stihuri. In general Al. Jebeleanu preferă gestul simplu şi spontan. Primăvara îl îndeamnă la exclamaţii juvenile : „Ce mai aştept?/ Nu preste mult / Şi mugurii şi oamenii / Vor da-n floare/“ („Moment“). Iubirea este şi pentru el unul din sensurile fundamentale ale vieţii, fără de care nimic nu şi-ar avea rostul. Poate una dintre cele mai frumoase poezii din volum, „Fetele“, subliniază uriaşele dimensiuni ■ omeneşti ale sentimentului : „Fetele sînt bucuria pămîntului / Fără surîsul lor de aur / De ce şi-ar mai arcui arborii bolţile, / De ce şi-ar aprinde liliacul /Ciorchinii albaştri / Şi pentru cine crinii / Şi-ar dărui candoarea? / Pentru cine amurgul s-ar lăsa lin / Ca o pasăre sfioasă/ S-ascundă şoaptele?“ Confundîndu-se cu năzuinţele vremii sale, Al. Jebeleanu se adresează cu recunoştinţă culegătorului tipo- Al. Săndulescu (Continuare, in pag 6) PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VA! GAZETA LITERARA Anul V, nr. 27 (225)- \o 3 iulie 1958 ORGAN SĂPTĂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 8 pagini 50 bani COMENTARIUL SCENIC AL TEXTELOR CLASICE D într-un obicei greu de priceput este neglijat cu stăruinţă în dezbaterea problemelor moştenirii literare un sector dintre cele mai importante. Operele literare ale trecutului nu ajung la confruntarea cu sensibilitatea contemporanilor numai pe calea tipăriturilor. Un număr cu mult mai însemnat de oameni se întîlnesc cu scriitorii dispăruţi în sălile încăpătoare ale teatrelor, în care fiecare cuvînt capătă contur şi fiecare exclamaţie îl adînceşte. Magia scenei operează pe un perimetru mai larg şi în tonuri mai categorice decît cerneala tipografică. La lectură cititorul intervine hotărîtor cu propria sa viziune despre lucruri şi despre viaţă, săvîrşind singur, mâcar parţial, un efort interpretativ care la teatru este realizat, în cea mai mare măsură, de către autorii spectacolului. Problema preluării moştenirii literare se pune astfel pe planul reprezentării creaţiilor dramatice cu o acuitate excepţională. Ca şi pentru instituţiile de editură, în teatru rezolvarea sarcinilor de preluare a vechiului tezaur literar se realizează prin selecţia critică a titlurilor dar, în acelaşi timp, şi prin comentariul decisiv al „îngrijitorilor de ediţii“. Directorul de scenă devine astfel interpretul ideologic al textelor bătrîne, cărora Ie conferă un aparat critic impresionant şi subtil, chiar dacă utilizează în acest scop materiale perisabile cum ar fi cartonul sau grimasa actorului. Alegerea pieselor vii din rafturile bibliotecilor presupune, în teatrele noastre de azi, capacitatea de a aplica la specificul colectivului artistic in cauză, principiile limpezi şi riguroase ale învăţăturii leniniste cu privire la moştenirea culturii vechi. Ne interesează astfel să înlăturăm colbul de pe vechile comedii ale lui Costache Caragiali, dar ne vom grăbi să reconsiderăm mai întîi năpăstuita „Năpastă", iar în ce priveşte „Romeo şi Julieta la Mizil“, o vom uita cu conştiinţa împăcată. Din opera veselului Alecsandri vom trece la capitolul arhivisticii pe „Agachi-Flutur“ sau „Lipitorile satelor“, dar ne vom opri cu atenţie asupra canţonetelor şi nu vom înceta să detectăm sursele de întinerire ale Cucoanei Chiriţa Bîrzoi ot Bîrzoieni. In viaţa noastră teatrală recuperarea pieselor din vechiul repertoriu romînesc se face, însă, mai ales printr-o ciudată insistenţă asupra unui număr limitat de titluri, dintre care unele devin „chic“ şi se poartă cu furie pentru merite mai curînd exterioare. Foarte „en vogue“ este în ultimul timp „Viforul“, această dramă inegală şi de o construcţie capricioasă, în care momentele de strălucire alternează cu un melodramatism servit în largi efluvii emfatice. Stagiunea trecută la cinci teatre, stagiunea viitoare la încă două, s-au investit şi se vor investi costume scumpe, timp preţios şi fantezie pentru a însufleţi textul stufos al unei drame în care avîntul patriotic transpare pal, covîrşit de alura clinică a dezlănţuirilor lui Ştefăniţă şi de lamentările unei Ofelii epigonice. Ni se pare bizară preferinţa pentru această odraslă de inspiraţie veristă a autorului unei drame puternice ca „Apus de Soare“, piesă mult trai rar jucată, cu toată superioritatea sa vădită faţă de celelalte două părţi ale trilogiei. PROBLEMELE MOŞTENIRII LITERARE Cu atît mai mult putem fi îngrijoraţi cu privire la atitudinea teatrelor noastre faţă de opera mereu proaspătă a gigantului Caragiale. Pentru unii directori de săli, ca şi pentru mulţi directori de scenă ( directori de teatru, în adevăratul înţeles al cuvîntului avem foarte puţini) jiletca lui Dumitrache Titircă sau mundirul lui Pristanda nu pot concura cu hlamidele și anteriile din întunecatele (și adeseori întunecoasele) drame istorice de croială romantică. Nu ne putem ridica, în nici un fel, împotriva principiului reprezentării pieselor cu subiecte desprinse dirn vechile cronici, dar trebuie să avem luciditatea necesară pentru a înţelege că, în evoluţia specifică dramaturgiei romîneşti, nu în acest sector au fost realizate opere nepieritoare. Alecsandri însuşi trăieşte tînăr şi ferice încă în multe dintre satirele sale comice, dar răsuflă amarnic şi greu în stihurile din „Despot“, în vreme ce în „Ovidiu“ nu-l vom găsi decit anevoie şi sub o înfăţişare decrepită. Nu încape îndoială că tocmai comedia satirică caragialiană, prefigurată de primii dramaturgi şi Alecsandri, continuată în noi forme de către cei mai autentici scriitori de teatru de după 1900, reprezintă linia cea mare a dezvoltării literaturii dramatice naţionale. Comedia tragică de după 1920 s-a alcătuit, la rîndul ei, pe căile deschise de Caragiale, împletind incisivitatea replicii şi relieful adine al tipurilor din comedii cu patetismul sobru dar tulburătorul „Năpastei“. Caragiale este astfel clasicul cel mai de seamă al dramaturgiei noastre şi totodată părintele teatrului modern romînesc. El ar fi putut lăsa cu „Titircă, Sotirescu et Co.“ un testament amplu şi explicit, dar este probabil că, de la moartea marelui dramaturg, autorii noştri dramatici nu fac altceva decît să scrie în forme variate şi cit mai originale comedia aceasta închinată evoluţiei personajelor din piesele terminate de pana lui Caragiale. Cu toate acestea nu posedăm încă o adevărată ediţie critică a operei autorului „Scrisorii pierdute“. Nici pe scenele teatrelor romîneşti nu s-a realizat pînă astăzi reconsiderarea contemporană a lucrărilor caragialiene. Nu s-a scris adică, în limbajul fluid al scenei, comentariul nou şi răscolitor al întîmplârilor dramatice în care se înfruntă Trahanache, Dandanache, Caţavensu şi dăscălimea. Cu piesele lui Caragiale, de zeci şi zeci de ani, s-a utilizat pe scenele noastre procedeul comod al orgei mecanice. Stilul de joc al interpreţilor de la sfîrşitul secolului trecut a devenit „tradiţie“ imuabilă, pînă la cel mai mic gest, pînă la cea mai măruntă mişcare. A murit Brezeanu, a murit Ciucureasca, a murit Paul Gusty, dar noile generaţii au imitat cu măiestrie şi religiozitate ticurile şi rezolvările predecesorilor lor iluştri. In staluri s-au aşezat alţi spectatori, cu o viaţă sufletească simţitor modificată, cu o altă înţelegere a lucrurilor, pregătiţi pentru o tălmăcire mai adîncă şi mai completă a pieselor lui Caragiale, al căror subtext, de o bogăţie fără seamăn, n-a fost încă deplin fructificat. V. feindra (Continuare în pag. 6) Fantoma lui Maiorescu Esteticianul dogmatic Despre esteticianul Maiorescu nu sunt multe de spus, deoarece nu e vorba de autorul unui sistem estetic original şi exhaustiv. Maiorescu n-a profesat studiul înalt şi de adîncime, ci a făcut operă didactică, de predare a unor noţiuni elementare, pe baza unei concepţii însuşite de la maeştrii recunoscuţi. Contribuţia personală, a unui om pasionat de idei, e minimă. Estetica sa, caracterizată în linii generale, e concis formulată de acad. O. Călinescu ca „un amestec de hegelianism (aşa cum îl profesau mai toţi esteticienii hegelieni în frunte cu Vischer) şi ţie schopenhauerism“. „Dogmatică şi dualistă“, cum spune Q. Călinescu, estetica maioresciană porneşte de la „cunoscuta dezbinare între minte şi inimă“, deosebind „obiectele gîndirii“ ca fiind, unele, „obiecte ale raţiunii reci sau logice“, şi altele, „obiecte ale simţământului sau pasionale“. Stabilind o „propoziţie limitativă“, ca o premisă categorică, Maiorescu spune : „Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care să ţiia de tărîmul ştiinţific fie în teorie, fie în aplicare practică“. Aşadar, arta cunoaşte numai „obiectele simţământului“, acelea care ţin de „inimă“ şi e net străină de „obiectele raţiunii..." Arta şi ştiinţa sunt incompatibile între ele, arta ocupîndu-se de frumos şi ştiinţa de adevăr. Acest dualism, care îndepărtează principial adevărul din cîmpul artei Savin Bratu (Continuare in pag. 6) NECUNOSCUTUL CUNOSCUT Primatul realităţii exterioare, independentă de subiectivitatea sau cunoaşterea urbană, al adevărului istoric şi al actualităţii (din sensul larg de contemporaneitate) constituie premise solide ale unui sistem de gîndire estetică închinat problemelor realismului. Realismul, pentru Bielinski, este un fenomen de extremă complexitate, căruia caută să-i dezvăluie toate coordonatele. In creaţia artistică realistă conţinutul este realitatea : „Prin urmare — adaugă Bielinski — el este inepuizabil şi fără de sfîrşit ca realitatea însăşi“, („îndreptar pentru istoria universală“). Realismul decurge astfel dintr-o corelaţie stabilită între om (creator) şi realitate, sub imperiul nu numai al simplei sensibilităţi sau afectivităţi, dar sub controlul şi imboldul raţiunii, al determinării ideologice. „Omul care trăieşte prin simţire, în realitate e superior aceluia care trăieşte prin idee în fantastic (adică in afara realităţii), dar omul care trăieşte prin idee (ideea concretă) în realitate e superior celui ce trăieşte în ea numai prin sensibilitatea sa nemijlocită“ (scrisoare către M.A. Bakunin, din octombrie 1838). Prin urmare, literatura realistă este mai întîi REALITATE şi pe urmă ARTA. Bielinski este autorul unui aforism fundamental pentru înţelegerea procesului intim al creaţiei realiste : „poezia este înainte de toate viaţă, iar abia după aceea, artă“. („Istoria Malorusiei"). Sublinierea criticului este extrem de importantă şi completează în mod fericit latura determinării ideologice, fără de care realismul nici nu există. Nu orice idee este de natură să transforme inepuizabila realitate în conţinut artistic, ci numai ideea concretă, validată prin dezvoltarea istorică a societăţii, impusă de finalitatea istorică şi socială a momentului (epocii) în care creatorul trăieşte. Ideologicul conferă actului creaţiei artistice, care în mod elementar este un act de oglindire, un caracter special. Creatorul nu este o oglindă inertă. Creaţia nu este un proces mecanic de simplă reflectare a unei naturi pasive, lipsită de mişcare, de sens. „Oglinda reflectă obiectele ce-i stau in faţă — scrie Bielinski — dar nu le vede şi pentru ea e tot una dacă le reflectă sau nu ; importanţa sau lipsa de importanţă a acestei probleme există numai pentru om“. („Discurs pentru critică“). De aici decurge o condiţie esenţială : scriitorul, pentru a deveni artist, trebuie să participe activ la zbuciumul acestei vieţi sociale care este obiectul activităţii lui creatoare. In lipsa participării active arta realistă este de neconceput : „Speranţa mea nu constă în refugiul în idee (exclusiv) ci în viaţă, printr-o participare mai mare sau mai mică la realitate, nu în mod contemplativ, ci activ“. Şi ceva mai departe, Bielinski completează pratetic ideea de realitate numind-o: „Realitatea mea de fier, cu dinţi şi ghiare de oţel“, (din scrisoarea citată către Bakunin). Realismul, în accepţia lui Bielinski, este un act creator, pătruns de caracter militant. Militantismul său avea finalitatea cea mai înaltă cu putinţă la acea epocă : eliberarea poporului rus din temniţa feudalităţii, a ţarismului. Literatura epocii sale, el a analizat-o în lumina acestui ţel. Prin acest element militant, expus cu claritate, estetica democraţilor revoluţionari ruşi se apropie cel mai mult de punctul de vedere estetic al marxism-leninismului. De aceea şi este văzut ca o estetică premarxistă Dacă nu orice idee poate dărui conţinut artei realiste, trebuie adăugat că nu orice element al realităţii, in mod indiferent, poate constitui un Ion Vitner (Continuare in pag. 6)