Gazeta literară, iulie-decembrie 1958 (Anul 5, nr. 27-52)

1958-07-03 / nr. 27

s D­umitru Radu Popescu a intrat în literatură pe poarta de la Cluj. Deşi a publicat în re­vista „Steaua“ număr de număr mai bine de doi ani, nu a fost remarcat pe parcurs. Abia la apariţia schiţelor şi povestiri­lor sale în volum, s-a observat, din­colo de neîndeminarea inerentă a de­butantului şi de sentimentalismul adolescentului, un simţ liric al dure­rii omeneşti şi o nevoie de puritate proprie descoperirii cal­t­ăţilor morale. Eroii, în majoritate tineri şi în special tinere, suferă dintr-o sensibili­tate ultragiată şi o bună credinţă abuzată. Victoria l-a iubit pe Barbu, seducător profesionist și fraudator, pină cînd acesta a abandonat-o după ce o lăsase pradă prietenilor. Lucia a fost părăsită de Mircea pentru „seul", zestrea colegei ei Milly care îi mărește supliciul invitînd-o fără să știe la nuntă. Maria nu poate do­vedi familiei lui Lazăr că pruncul ei aparţine acestuia şi merită a-i fi nevastă, deoarece tot satul o ştie „fata lui Dumnezeu“, copil de pripas şi deci păcătoasă prin blestem. Ioa­nei i s-a zdrobit tinereţea fiind că­sătorită cu sila de la 13 ani, pe cînd­ nici nu ştia ce e dragostea, cu un bărbat setos de avere şi brutal. Leonora, văduvă de citeva ori şi mamă a doi cernii, îndură calvarul unor părinţi cu apucături chiabureşti patologice. Suferinţa este reţinută nu datorită unei mari puteri de stăpîni­­re, ci datorită u­nui fel de timiditate in faţa ei, unei slăbiciuni gata uneori să devină resemnare, să ia aspectul unor „dureri înăbuşite", ca în cazul loagei care la moartea so­ţului, în loc să simtă eliberarea, cum se aştepta satul, îşi plînge viaţa e­­puizată sau ca in situaţia Luciei ce „poate-l mai iubeşte pe Mircea“. De obicei însă cei loviţi găsesc resurse împotriva tentaţiei de capitulare, în ultimul moment. Dacă singură Victo­ria alege o ieşire disperată, celelalte îşi păstrează încrederea în viaţă, în oameni, în muncă. „Fata lui Dum­nezeu“ renunţă la gîndul de a-şi lepăda copilul, cum procedase maică­­sa cu ea şi, strîngîndu-l la piept, îşi aşteaptă iubitul. Leonora, gată să se sinucidă, aruncă sticla cu soda la auzul glasului fetiţei din curte şi, pentru ca aceasta să trăiască liber, să înveţe mai departe (fusese silită de bătrîni să rămînă acasă) să se joace cu fetiţele colectiviştilor detes-­­taţi de părinţi, fuge dimpreună cu copila la bărbatul ei care, rupînd înaintea ei cu afurisitul neam al Gîtlanilor, se angajase mecanic. Reacţia bărbaţilor, aflaţi în împre­jurări similare, este mai promptă, consecventă şi mai direct legată de solicitările întocmirilor socialiste. Am văzut cum s-a smuls soţul Leonorei. Lăstare! ţiganul se întoarce la şatră din fabrica unde se calificase, crezînd că, luînd-o pe Luna, va trăi fericit între ai săi. Conflictul sîngeros cu un rival, mizeria sălaşului, îndeletni­cirile degradante şi nostalgia înălţă­toare a muncii şi atmosferei oraşului, a fabricii, îl determină să revină odată cu Luna. Nicolae Tîrlă, zis şi Cula Dantului, răzbună umilinţele su­portate altădată ca slugă la chia­burul Timoteu. Făgăduindu-şi fata feciorului acestuia, pofteşte întreaga familie a fostului stăpîn la o ima­ginară logodnă unde-şi bate joc de el. Cam la fel acţionează Grigore Ghi­­ţoaica cu Lae Ferăstrău „ăl de a avut circiumă“ care-l îndemnase să nu-şi dea fiica după fiul unui co­lectivist. Spre a-l­­ convinge, intrigan­tul îi vîrîse în cap ideea că toţi co­lectiviştii obligaţi să înapoieze griul cuvenit pentru muncă, sărăcesc, şi ca dovadă îi arătase „semnele sărăciei" — nişte smocuri de iarbă în bătă­tură. Naivul îl ascultase; drept ur­mare fata îi fugise după băiat, in­traseră laolaltă în gospodărie şi în­cepuse să-i trimită ea lui daruri Convins, in sfîrşit, de netemeinicia arătărilor duşmănoase, păcălitul se înscrie în rîndul ţăranilor înaintat­ şi, la primul prilej, îl pofteşte pe zvo­­nist­ul ograda sa unde, alături de „semnele sărăciei“, se zăresc carele încărcate cu griu. Exemplul personajului din „Zi de toamnă“ e mai concludent pentru transformarea mentalităţii rurale. Năstase şi cu deosebire nevastă­ să sunt încredinţaţi că vor pierde procesul intentat preşedintelui gospodăriei co­lective pentru insultele provocate în­tr-o ceartă : „Astăzi, dacă eşti puter­nic, cîştigi“. Spre surprinderea sa, preşedintele îşi declară singur vina, infirmînd şi mărturia depusă în mod mincinos in favoarea sa de un Să­tean temător de consecinţele adevă­rului. Năstase obţinuse să-şi apere dreptatea. Mîndria nu este însă bunul lui. Preşedintele are şi el demnita­tea superioară de a-şi recunoaşte greşeala. Problematica care formează sub­stanţa naraţiunilor nu are înfăţişări patetice. Eroii evită ciocnirile nemij­locite cu adversarii chiar dacă ati­tudinile lor sunt radicale şi menite să-i opună definitiv unii altora. In pragul unui gest violent, fatal şovăie. Mihai Podrea se opreşte în ultima clipă înainte de a înfige cuţitul în gruma­zul lui Botezatu, chiaburul care şi-a ucis cumnatul pentru pămint,­­ fiindcă nu are dovezi împotrivă-i. Vic­toria îl omoară, e adevărat, pe Bar­bu, dar numai în momentul cînd află de soarta pe care ticălosul o pregă­tise surorii ei. Lăstărel de asemenea ri­postează agresorului atit dt e nevoie spre a se feri de moarte. Eroii con­sumă în ei încordarea însăși, avind grija de a nu lăsa să se întrevadă ce se petrece inlăuntrul lor. Atitudi­nea e dictată de temperamentul scri­itorului, rezervat, discret pînă la pu­doare ? N-am spune fiindcă îl sur­prindem pe autor un flagrant delict de lirism. Totuşi nu aici e explicaţia fiindcă altă dată lirismul descriptiv sau uşor exaltat nu deranjează, pro­­filîndu-se ca o umbră necesară a suferinţei şi a fărădelegii, sau ca o răsfrîngere luminoasă a optimismului (vezi tot „Fata lui Dumnezeu“, „Fu­ga“, „Cutia cu conserve“, primele pagini din „Singuri“). Atunci, poate pentru că nu are ştiinţa dramatizării secrete, care ţine şi de o pătrundere mai adîncă a omului ? Da, e lipsit de complexitate, preferind să rezolve dezbaterile su­­fieteşti prin mijloace cîteodată como­de şi uşor perimate. Practică monolo­gul sentimental, dulceag, autocon­­fesiunea de genul jurnalului fetelor încă romanţioase, înfăţişarea stărilor de spirit prin reflexe ale peisajului, mînuieşte simboluri convenţionale, pre­cum păpuşa spînzurată a Ioanei de la 13 ani, obsesia propriei umbre a­­cuzatoare pentru logofătul părtaş la reprimarea răscoalei din 1907 şi pe care halucinat vrea să o sugrume, îneeîn­­du-se în Dunăre —; vaietul pădurii în care a fost doborît Pascu, imaginea alegorică a fetei cu porumbei din „Europa“, sau dialogul cu soarele al Măriei din „Fata lui Dumnezeu". Cauza cauzelor este poziţia lui Dumitru Radu Popescu faţă de pro­priile plămădiri. Cînd concepţia, ati­tudinea sa cedează gustului mic burghez, viziunii mic-burgheze a pasi­vităţii în faţa vieţii, siluetele eroilor sunt inconsistente, procedeele ieftine, atmosfera dubioasă, melodramatică. Cînd sensurile sociale sînt precizate — o prejudecată, frica de foştii opresori, împărtăşirea mentalităţii vechi ori dimpotrivă revolta, afirmarea noii concepţii — eroii se încheagă, rela­tarea e susţinută, anecdotica precisă, deznodămintul logic, tensiunea creste şi în general bucăţile se echilibrează. Tonul sfătos, mucalit, cu care vor­besc ţăranii amatori de farse pe sea­ma chiaburilor este justificat şi chiar acela al idilelor vioaie, fără alt sub­strat decît sfiiciunea pasiunilor la ti­nerii colectivişti din „Ploaie“ şi „Zi de vară“ e agreabil, firesc. Cea mai izbutită schiţă rămîne „Cutia cu conserve", mai exact in prima ei parte, căci a doua este de prisos. In citeva pagini, deci cu o concizie re­marcabilă, se stigmatizează fără ni­mic retoric mentalitatea oportunistu­lui, a unui chiabur român care, sub ocupaţia horthystă, vrea să treacă drept ungur, laşitatea împletită cu setea de profit atit de tipică clasei sale. Ca nu cumva să fie bănuit a fi adăpostit nişte evrei dornici să trea­că graniţa, nemernicul îi denunţă pa­trulei după ce Ie luase banii, pentru ca după arestarea şi probabil asa­sinarea lor, să mai cerceteze locurile „sperînd să găsească ceva de preţ". Cutia cu conserve pe care o desti­­nează nevesti-si Spre a răsădi în ea o muşcată şi colţul de pline azvirlit cîinelui, — atit mai găsise, — repre­zintă un simbol, dar un simbol realist, o expresie a unui caracter, fiind con­­comitent un detaliu de viaţă şi un obiect semnificativ pentru „generozi­tatea“ unui egoist mîrşav. Scriitor al sensibilităţii, al demni­tăţii paijienilor care, mai tineri sau mai în vîrstă (Ştefan Podaru mototo­lind biletul de tren cu care feciorul, ajuns avocat la oraş, îl expediază în­dată după nunta sa, stînjenit de ori­ginea lui, p­e un bătrîn). Dumitru Radu Popescu dispune de două în­suşiri destul de rar întîlnite. Are o rezervă de tandreţe, de afecţiune pen­tru sufletele simple nedesprinse din cleştele trecutului­, al vechiului sau născuţi în condiţiile socialismului, dar şi capacitatea de a le exprima sobru mişcările. Condus de interesul pentru nou, de pasiunea evidenţierii tipurilor de oameni produşi sub ochii săi, con­centrat asupra unei idei majore, mai răscolitoare decit cele de cină acum, tînărul are perspectiva maturizării ra­pide ,ca i­n excelent nuvelist. Mihail Petroveanu CRONICAR ARA Dumitru Ra­du Popescu: F I ICI A" //r u GAZETA LITERARĂ Problemele criticii lu­srânG CEVA Şl DESPRE... CITITORUL DE CRITICĂ asiunea lecturii, defini-­ torie pentru activitatea criticului literar, se re­găseşte ih recrearea lumilor posibile ale li­teraturii, ca o lumină nouă a lor­. O afli ade­seori si in cuvintul plin de rigori al preţuirii exacte zvicnind ca o sevă care circulă nevăzută din afară. Mărturi­sirea ei ar părea superfluă, dacă exer­ciţiul critic nu ar dovedi-o. Iată de ce continui a crede, in ciuda tiraje­­lor si a opiniilor condescendente, că studiile, eseurile sau cronicile pot cîş­­tiga şi ele cititori tot atit de pasio­naţi ca şi romanul, că pot exprima realităţi intr-un chip tot atit de con­vingător ca şi un roman, că pot avea eroi dacă nu tot atit de memorabili, cel puţin tot atit de vii. Spre deosebire de­ roman — căci evident sunt deosebiri intre cele două genuri de literatură­­ — critica are insă un număr mult mai mare de cititori intimplători. Marea catego­rie a cititorilor fideli de romane o constituie acei care dăruiesc viaţă şi realitate romanelor, citindu-le şi reci­­tindu-le, tocmai pentru realitatea şi viaţa pe care le exprimă. Fideli cri­ticii sunt în primul rind oamenii de meserie, criticii înşişi şi din cind in cînd şi scriitorii, care nu sunt totuşi laolaltă atit de mulţi, trebuie să o re­cunoaştem. Atit pentru viaţa mai înde­lungată a criticii, cit şi pentru forma­rea gustului pentru literatură este important ca mereu mai mulţi citi­tori intîmplători să devină, dacă nu nişte fideli măcar nişte fervenţi lec­tori de critică. Mi se pare de aceea de mirare că atunci cind se vorbeşte despre pro­blemele criticii noastre, despre acest gen de cititor să se vorbească prea puţin, despre acel cititor­­ care repre­zintă, de fapt, opinia literară curentă, intr-o neîncetată evoluţie şi formare. E firesc să se discute despre îndru­mare, e necesar să se dezbată sisteme de valori şi să se facă delimitări, da­­nu e firesc să fie uitate aproape cu desăvîrşire problemele acestui cititor. Ca sa fim drepţi, el este presupus sau chiar invocat, dar cred că e bine totuşi să i se acorde ceva mai multă atenţie *). O posibilitate esenţială de a trans­forma acest cititor întîmplător intr-un om cu opinii şi cu un interes susţinut pentru critică şi deci şi pentru in­e­­rătură o constituie cronica. Existent şi regularitatea cronicii literare in presa zilnică, precum şi in cea pe­riodică o poate ajuta, să îndeplinească rolul primordial al­ criticului, acela de care amintea şi marele Tolstoi: ,,me­nirea criticii, spunea el, este, de a g­ăsi şi de a le arăta şi altora raza e lumină ce străbate opera inlăun­­trul ei, rază fără de care nu de nici o valoare. Trebuie să se scrie pour le gros du public". Ţinînd seama de acest rol, e lesne de înţeles cit de greşită ne apare definirea criticului ca „un celibatar al literaturii", pentru că spre deose­bire de­ romancier, de pildă, el nu ar avea a se supune exigenţelor unei familii pe care el Însuşi ar intemeia-o. Criticul î­şi mai d­e seamă cronicarul, are, evident, a se feri de a rămîne cumva un ,,celibatar al literaturii", deoarece el urmează să se supună unei familii de gusturi si de opinii pe care o va crea, de îndată ce-şi va asuma, cu toată conştiinţa sa de pasionat dezvăluitor al „razei de lumină care străbate opera inlăuntrul ei" — cu alte cuvinte al sensului operei — răspunde­rea aprecierii convingător argumen­tate a ceea ce e nou si valoros in literatură. Sau de a respinge ceea ce stă la polul opus. Cititorul se aşteap­tă de aceea de la cronicar ca entuzias­­mele să-i fie justificate, reprobările bine chibzuite. Şi aceasta numai in lumina principiilor unei critici ştiin­ţifice marxiste, bazate pe confruntarea permanentă a operei cu realitatea pe care o inspiră. Ce au comun, de pildă, cu această necontenită raportare la realităţile evocate, aprecieri care nu sint considerente numai formale ci şi principii de valorificare estetică, cum sint cele întîlnite in cronica apărută in „Iaşul literar" nr. 3/1958 la vo­lumul de poezii al lui A. E. Baconsky, ,fluxul memoriei“ : „Pentru georgi­­cele sale, transcrieri virgiliene contera,­porane, („Lucrări şi anotimpuri sau mişcarea de revoluţie"), pentru imnu­rile frenetice aduse zilei şi nopţii („Cintece de zi şi de noapte"), pen­tru extazurile lui de contemplator re­flexiv („Dincolo de iarnă"), A. E. Baconsky este preţuit ca un poet mo­dern“. Sau „Intuirea globală a mar­şului temporal dă grandoare de elegie mistuită lăuntric versurilor baconskie­­ne“.„ sau „Declamatoriu cîndva la începuturile lui, Baconsky este astăzi un poet al spectacolului cosmic, care ştie a pune savant Surdinele“ (!) (s. n.). Evident, nu toată cronica este scri­să pe acelaşi ton, pentru că ar fi fost desigur şi greu să i se dea adă­post in coloanele revistei, dar spiri­­tul celor citeva definiţii ale persona­­■lit ăl­ii poetice, deosebit de interesante ale lui Baconsky sau ale poeziei sale, sunt continuate in comentariul critic al volumului recent apărut. In loc de o încercare de a se aprecia în ce măsură poetul exprimă cu adevărat In imaginile sale conştiinţa contem­porană, modul în care această con­ştiinţă relevă semnificaţiile şi ţelurile existenţei noastre de azi, cititorul este ţinut să creadă că „imnurile frene­tice“, „extazurile de contemplator“ sau „intuirea globală a marşului tempo­*) Trebuie să mărturisesc că opi­niile de mai jos nu au ţinut seama numai de un cititor ipotetic, ci sunt adesea rezultatul unor discuţii cu ci­titori reali. (V. şi ancheta „Contempo­ranului“, etc.). Iară ar fi de fapt esenţa unei poezii „moderne“, a unei poezii militante din zilele noastre / O neglijare a aprofundării criteriilor ştiinţifice, a unei considerări mereu specifice a relaţiei dintre formă şi con­ţinut, face posibile concluzii neconclu­dente ca acelea, de pildă, aflate la sfirşitul cronicii închinate volumului de poeme Zilele care cîntă, de Aurel Gurghianu şi semnată de Victor Fe­lea — „Steaua" nr. 2/1958 (Ce e drept, el însuşi poet, dar cu frecvente exer­ciţii critice întreprinse în­ paginile re­vistei de la Cluj). După Victor Felea: „Zilele care cîntă e o carte edificatoare care se citeşte cu plăcere şi interes". (Constatare şi inedită şi edificatoare). „E plină de ingenuitate, scrie croni­carul in continuare, dar şi de poză, de lirism cuceritor, dar şi de retorism, şi dacă nu e prea îndrăzneala, e in schimb expresia unui spirit ales şi echilibrat, la care afectivitatea e înso­ţită de lumina tare a reflexiei. Lipsa neliniştii­­ şi a frămintărilor de alt­­or­din decit cel sentimental e compen­sată prin armonia şi distincţia versu­rilor.“ etc. etc. Caracterizările complezente şi vag generale continuă aşa pină la sfirşitul cronicii, dar cititorul nu rămine deloc lămurit în raport cu ce fel de expresie lirică sunt valabile aceste „calităţi", în raport cu exprimarea cărui conţi­nut se fac ele vizibile. Şi aceasta nu numai in concluzii, ci şi in restul cro­nicii, de altfel. Nu astfel desigur poate fi ajutată masa cititorilor de critică, „le gros du public" de care vorbea Tolstoi, să înţeleagă şi mai ales să aprecieze poezia sau litera­tura în genere. Este clar că ambele cronici pomenite nu-şi îndeplinesc me­nirea, deoarece autorii lor au uitat că la baza valorificării unei opere literare trebuie să stea criteriile este­ticii marxiste. Cititorul întîmplător, pentru că des­pre el vorbim, preţuieşte foarte mult informaţia critică, scurtă ; lui nu-i displace nici tonul polemic ades în­­tilnit in aceste nette, dar consideră că ea trebuie făcută cu tot atîta atenţie şi seriozitate ca orice articol critic (cum in dezbaterile peripatetice esen­ţialul nu rămine totuşi drumul, tot aşa nici in comentariul critic esen­ţialul nu constă de cele mai multe ori în numărul de coloane de ga­zetă). Dar cum se poate dumiri citi­torul despre ce este vorba cind află dintr-o „miniatură critică“, că versito­rile lui Dimos Rendis din „Geneza“... „impun o factură de lirism proaspăt, într-o în­­anieră de aquaforte“. Sau­ din­tr-o altă „miniatură", că — autorul aprecierii profesind o ironie gratuită şi superioară...— valorosul volum de versuri al Ninci Cassian • „Dialogul viatului cu marea" e o demonstraţie a faptului că „poezia se poate face din nimic şi din te miri ce cu con­diţia ca poetul să urmărească exclusiv emoţia pură, nealterată de idei mari“ Lăşind la o parte neseriozitatea tonu­lui, pasă-mi-te polemic, e totuşi vă­dită neînţelegerea fundamentală toc­mai a poeziei reflexive a Ninei Cas­sian. Mai puţin informaţia cu­ ideile criticului sint intr-adevăr miniatu­rale. Neîndoios că toate acestea se pot întimpla mai ales cînd critica se res- tringe la cercetarea operei literare în sine, cind ea nu îşi propune a expri­ma in acelaşi timp o opinie despre caracterul relaţiilor stabilite pe plan social, politic şi filozofic în epoca dată şi a o descifra şi in opera­­cerce­tată. Şi cititorul întîmplător de Cri­tică nu poate fi astfel cîştigat. El este atras de caracterul militant al criticii, de viziunea personală a feno­menului literar, obţinută prin inte­grarea în exerciţiul critic a principiu­lui fundamental al esteticii marxiste : confruntarea operei cu re­alitatea care n­u inspiră. Fără să fie apologie dar nici invec­tivă, critica literară, pentru a putea forma opinia cititorului, pentru a grăbi procesul de asimilare a literaturii noi, e în primul rind afirmare şi discuţie, e o ilustrare particulară a principiilor generale ale esteticii materialiste. S-a vorbit ades şi cu oarecare con­descendenţă despre critica jurnalistică, despre critica „sentimentală", etc., etc. şi s-au stabilit distincţii de ajuns de subtile intre eseu, studiu şi cronică. S-au anunţat apropierile, s-au definit cu grijă deosebirile. Departe de mine intenţia de a nega necesitatea unor disocieri mereu mai precise, mereu mai adecvate de genuri, chiar sau mai ales in critică, întreprinderea poate avea pină la urmă insă un caracter scolastic, dacă nu ţine seama de un lucru fundamental : de­ modul şi de posibilitatea promovării adevăratelor valori literare. A acelor valori care se nasc ■ prin maturaţia ce ie­ o asi­gură prezentul epocii noastre. Şi aici nu e citit vorba de o tehnică a cri­ticii cit de finalitatea ei. Căile pe care se ajunge la aceasta pot fi diferite, cu o singură condiţie — să-şi atingă ţelul. Lucrul este, desigur, evident şi­­ de aceea o pledoarie pentru un gen sau altul al criticii este de înţeles numai in năzuinţa de a se spori efi­cienţa de influenţare, de formare ac­tivă de opinii, a unui gen sau altul, şi nu în dorinţa de a se stabili defi­cienţe in sine sau limite apriorice. Mă refeream mai sus la posibili­tăţile cronicii de a influenţa pe citi­tor mai direct şi mai „operativ" decit alte forme de cercetare critică, la po­sibilitatea de a-i grăbi înţelegerea şi in consecinţă de a-i isca dragostea pentru ceea ce e bun in literatura nouă şi implicit in realităţile noi. De a face din lectorul întîmplător un ci­titor cu opinie, un cititor capabil de a influenţa opinia literară şi de a fi influenţat de ea. E vorba în primul rind de acea pricepere care constă in ii întreţine un dialog cu cititorul, nu a­i copleşi ex cathedra cu o serie de afirmaţii mai mult sau mai puţin con­vingătoare. A reface împreună cu ci­titorul un itinerar care să-l ducă la frumuseţile mai puţin vizibile ale ope­rei literare, a-i arăta in ce măsură aceste frumuseţi sunt, de fapt, o re­flectare a realităţilor pe care el însuşi le trăieşte dar nu le descoperă ca atare, înseamnă a crea condiţiile po­trivite pentru întreţinerea acestui dia­log. Aceasta e calea pe care critica poate menţine contact cu masele, cu masele care pot fi şi sunt active în formarea opiniei literare, numai dacă sunt ajutate să şi-o formeze. Criticii sunt supuşi şi greşelilor, iar corecta­rea pe care o aduce opinia literară curentă a masei poate avea o valoare deosebită, chiar şi de ordin metodo­logic. Pentru aceasta se cere, desigur, cercetării critice să fie călăuzită de cea mai profundă exigenţă ştiinţifică. Şi în acelaşi timp e bine să nul uite că influenţa ei formativă, educativă e esenţială. Şi cu cit se va ţine seama de asta, cititorul întîmplător de criti­­că va înceta să fie astfel. Imaginile pe rare diferiţi critici le propun cititori­lor cu privire la aceleaşi opere, in­terpretările pe care ei le dau acelo­raşi texte, pot fi foarte diferite. Uni­tară trebuie să fie insă dorinţa de a-l învăţa pe cititor un mod de com­prehensiune, acela al recunoaşterii a­­devăratelor valori şi frumuseţi, care sunt „expresia, realizarea în imagini artistice a conştiinţei contemporane, a cugetării contemporane despre sem­nificaţia şi scopurile vieţii, despre căile omenirii“, cum spunea atât de pregnant Bielinski. Radu Lupan Despre critică şi analiza conţinutului (Urmare din pag. I) pofida trăsăturilor care-l deosebesc de aceştia, destinul său personal, unic, ilustrează totuşi soarta istorică a ca­tegoriei sociale din care face parte. In cronica sa, Radu Popescu observă, şi pe bună dreptate, că Găvrila Ursu­­lui „este şi el un om al satului şi din foarte multe puncte de vedere ţăran“. Constatarea ne ajută. E doar un fapt notoriu că chiaburimea ca clasă nu constituie de loc o masă uniformă, ci — dimpotrivă — e foarte diferenţiată. In satele noastre — aşa cum au intrat ele in viitoarea marilor prefaceri de după 23 August 1944 — au fost şi mulţi chiaburi „îmburgheziţi“, cu pre­tenţii de a duce o viaţă cel puţin i­. parte de domni, cu copii daţi la şcoli inalte şi casele aranjate după moda de la oraş. Aceştia se izolaseră de mult de masa ţăranilor, fiind crunt duşmăniţi de ea. Dar erau şi mulţi chiaburi ţărani, gen Găvrila Ursului, încă legaţi prin fire tainice de obşte. De bună seamă, lupta împotriva aces­tora a fost şi este încă mai grea. Descriindu-se infringerea unor aseme­nea duşmani, forţa partidului şi a maselor iese şi mai puternic în relief. Găvrila Ursului avea in lupta lui cu comuniştii multe atu-uri, pe care alţii (Cloambeş, de pildă) nu le aveaiu Răcind portretul personajului, Titus Popovici se opreşte mai îndelung toc­­mai asupra acestor atu-uri. Cumpăta­rea, moralitatea, firea liniştită a lui Găvrila şi multe alte trăsături l-au făcut să fie stimat în sat. Lucrîndu-şi pămintul cu feciorii, nici nu apare ca exploatator, tocmai de aceea victoria asupra lui apare şi mai semnificativă, iar destinul său e cu atit mai tipic Dacă partidul comunist, avind in sat doar cifiva aderenţi, a putut mobiliza In cele din urmă masa împotriva unui om ca Găvrila Ursului, obtigindu-l să-şi recunoască singur infrlngerea, îm­prejurarea subliniază şi mai eloc­­vent forţa de nebiruit a partidului, lată cum arta de portretist a lu. Titus Popovici, bine orientată din punct de vedere ideologic, a îmbogăţit conţinu­tul, dindu-i o şi mai mare rezonanţă In legătură cu romanul „Setea" ar mai fi şi alte observaţii de făcut. Cele două cronici mai substanţiale consul­tate de noi (ale lui Radu Popescu şi Paul Georgescu) scot în evidenţă în­­tr-un mod convingător valoarea roma­nului, dar parcă nu reuşesc să-i dez­văluie până la capăt conţinutul. Ob­servaţiile privind arta portretizării, zugrăvirea satului (unde Titus Po­povici continuă tradiţia marilor săi das­căli şi înaintaşi, Slavici şi Rebreanu, mai ales), însuşirile de a trasa cu pricepere şi siguranţă traiectoria de dezvoltare a unor tipuri reprezenta­tive, şi chiar observaţia din final a lui­ Paul Georgescu că romanul „este un omagiu adus partidului care a dat păm­înt ţăranilor“ sunt, incontestabil, foarte adevărate, dar — aşa mi se pare cel puţin — nu epuizează nici pe departe problema, nu dau întreaga măsură a izbinzii lui Titus Popovici. N-aş vrea să se înţeleagă prin aceasta că „Setea” ar fi o carte fără cusu­ruri. Cu altă ocazie poate mă voi încumeta şi în analiza unor inegalităţi ale romanului. Deocamdată aş dori doar să subliniez unele valori de con­ţinut pe care ceilalţi critici — după părerea mea — le-au subestimat. In „Setea", Titus Popovici a reuşit să dea o imagine veridică şi impresio­nantă a unei situaţii revoluţionare. Această latură de conţinut a romanu­lui îmi pare a fi deosebit de însem­nată tocmai pentru că prin ea auto­rul se încadrează activ in lupta ideo­logică actuală. Se ştie că una din te­zele revizioniste formulate în proiec­tul de program al U.C.I. a fost şi aceea potrivit căreia într-o serie de ţări din Europa, printre care şi in ţara noas­tră, victoria nu s-ar fi produs pe o cale revoluţionară. „Setea“ e un argu­ment viu împotriva acestei născociri revizioniste. E uimitor, dar şi semni­ficativ in ce măsură situaţia de la noi din primăvara anului 1945, aşa cum apare In roman, confirmă parcă prin fapte justeţea tezei leniniste potrivit căreia o situaţie revoluţionară, adică totalitatea schimbărilor obiective care fac ca revoluţia să fie coaptă, e ca­racterizată prin neputinţa claselor stăpînitoare de a-şi menţine dominaţia şi prin înăsprirea sărăciei şi mizeriei dar şi a combativităţii maselor care activează Independent pe arena isto­riei. Totodată Lenin sublinia că o si­tuaţie revoluţionară nu e acelaşi lu­cru cu revoluţia. Pentru ca situaţia revoluţionară să se transforme in re­­voluţie e nevoie şi de existenţa unui partid marxist-leninist capabil să con­ducă in revoluţie proletariatul şi ma­sele muncitoare neproletare, in primul rind ţărănimea. N-am vrea de loc să reducem frumoasa carte a lui Titus Popovici la o simplă ilus­trare a unei teze, dar nu putem totuşi să trecem peste faptul că in acest ro­­man şi scenele de masă şi frămintările eroilor, reacţiunile lor spontane şi deliberate, ciocnirile concrete la care asistăm, totul vorbeşte viu, elocvent, pe de o parte despre jalnica neputinţă a stăpinitorilor de teapa colonelului Ionaşcu sau a plutonierului Gociman,­­nu pe de altă parte da intrarea hao­tică, spontană, brutală, dar cu atit mai impresionantă a maselor ca o forţă independentă pe arena istoriei. Vedem totodată cum sub ochii noştri o situaţie revoluţionară se transfor­mă în revoluţie prin intervenţia, ade­sea stîngace, dar totdeauna plină de hotărî­re, lucidă, a comuniştilor. Ro­mancierul­ face astfel să trăiască isto­ria şi reuşeşte, pentru că diversifică socialul intr-o mulţime de destine in­dividuale care se împletesc şi se în­tretaie, dar care fiecare reflectă in felul lui revoluţia. E suficient să ne­­indreptăm privirea spre oricare din personaje — fie el ţăranul sărac Mi­­tru Moţ, fie chiaburul Găvrila, fie Sus­­lănescu sau Cloambeş, fie George Teo­­dorescu sau Ardeleanu, ca să ne dăm seama că, pentru fiecare, evenimen­tele descrise constituie cite o cotitură în viaţă şi încă o cotitură definitivă in sensul că nu permite nici o întoar­­cere înapoi. Cumpăna s-a rupt, începe o viaţă nouă. Revoluţia se transformă astfel in experienţă trăită de oameni, ceea ce conferă definitiv oglindirii li­terare pecetea autenticităţii. Cite ceva aş vrea să mai adaug despre George Teodor­escu. Unii critici i-au reproşat lui Titus Popovici că n-a arătat procesul de transformare a în­vățătorului cinstit dar apolitic de altă­dată într-un comunist convins. Mie Im­i pare că originalitatea personaju­lui rezidă tocmai in punerea acestui proces intre paranteze. In „Străi­nul“, eroul principal, Andrei Sabin, e surprins în momentul în care trece printr-o intensă frămîntare ideologică, are de rezolvat o dilemă, trebuie să aleagă. In „Setea", George Teodo­­rescu intră pe scenă după ce-a ales. Împrejurarea nu-i sărăceşte de loc uni­versul sufletesc, ci mai degrabă i-l îmbogăţeşte. Eroul are de rezolvat o mulţime de probleme dureroase dar care nu preced alegerea (ca in cazul lui Sabin), ci decurg din ea. Dintr-o atare construcţie a personajului se degajă un conţinut polemic (nu-mi dau seama dacă autorul l-a urmărit, dar asta e Secundar în ultimă instanţă). Teodor­escu, ca tip, polemizează cu concepţia potrivit căreia „interesant" e numai omul care are de rezolvat un conflict interior sau în sufletul că­ruia elementele pozitive şi cele nega­tive, infruntindu-se, se echilibrează la un moment dat („omul viu“ — după terminologia rappistilor). In acest sens, antiteza Suslănescu-Teodorescu, semnalată de unii critici, capătă o nouă semnificaţie în strînsă legătură cu bătălia ideologică de astăzi, ea vor­beşte elocvent despre superioritatea morală­ şi intelectuală a omului in­tegru, despre faptul că viaţa unui personaj angajat în lupta partidului e infinit mai bogată şi oferă, în conse­cinţă, scriitorului infinit mai multe posibilităţi de individualizare. Mihai Novicov EUGEN CRĂCIUN „Intr.o cooperativă meşteşugărească" (Proiect de compoziţie) O. W. CISER: „Tătaroaica“ I­n Balcicul cu stînci albe de cretă, cu veri toride, în care soarele îşi răsfrînge incendiile în mare, din forfota de oameni de diferite na­ţionalităţi — bulgari, tătari, turci — se desprinde figura frumoasei tătă­­roaice Muhibe, femeie mîndră, ener­gică, plină de graţia firească a unei sălbăticiuni, făcută parcă anume pentru libertate, dar sortită, din pricina îm­prejurărilor sociale în care trăieşte (acţiunea nuvelei se petrece înaintea celui de al doilea război mondial) unei vieţi de trudă şi umilinţe. Pără­sită de soţul ei Seifedin, pierde-vară oriental care, dispreţuind munca, îşi face veacul prin cafenele, Muhibe este nevoită să înfrunte singură sărăcia şi să agonisească cele necesare traiului ei şi al micuţei Narine. In ciuda mi­zeriei de neconceput în care trăieşte, în ciuda umilinţelor pe care trebuie să le suporte, tătăroaica nu-şi pierde niciodată dîrzenia, rămînînd delicat feminină în acelaşi timp şi unind cu­rajul cu candoarea, seriozitatea cu cochetăria naivă, într-un amestec per­sonal, unic, al cărui farmec îl simt toţi cei din preajma ei, fără a-l pu­tea însă defini. Dar viaţa acestei fe­mei pline de prospeţime, care iubeşte atit de mult, cu atîta nostalgie liber­tatea — la modul primitiv, dincolo de concepte sau teorii, — este de fapt o perpetuă sclavie. Scrisă cu un realism pregnant toc­mai prin marea-i obiectivitate, dar tra­versată totuşi de un continuu flux de lirism, nuvela scriitorului german din R.P.R. O. W. Cisek reamin­teşte emoţionant despre viaţa tristă a femeii într-o orînduire nedreaptă. C. Matei , VASILE NICOLESCU: „Enescu“ έnzestrat cu discreţie în tălmăci­rea vibraţiilor sufleteşti, Vasile Nicolescu a ştiut să ocolească primejdia care pîndeşte întotdeauna un poem închinat unei mari perso­nalităţi: grandilocvenţa. El a ales o modalitate lirică datorită căreia entu­ziasmul şi admiraţia pioasă s-au pu­tut transforma fără gesturi mari, fără stridenţe, în poezie, comentariul poe­tic al cîtorva din momentele vieţii lui Enescu. Evident, poetul nu avea dreptul să se limiteze strict la o reconstituire, fie ea şi lirică, a biografiei celui mai mare muzician ce s-a născut din mijlocul poporului nostru. Vasile Ni­colescu a căutat să sugereze trăsă­turile caracteristice ale artei marelui său erou. El a sezisat că limbajul subtil al muzicii nu poate fi transpus decît cu mare aproximaţie în cuvinte. Şi atunci a căutat punctele de inter­ferenţă dintre cuvînt şi sunet muzical. Ajutat de o bună cunoaştere a mij­loacelor în stare să creeze impresia muzicală (ritm, sonoritate), poetul nu a făcut greşeala, ispititoare de alt­fel, de a se limita la ele; a căutat să meargă mai în adînc, a schiţat legă­tura organică cu poporul creaţiei enesciene („Mica baladă“, „Ursitoa­rele“), uriaşul sentiment al naturii cuprins de ea („Marea rapsodie“), dramatismul ei simbolizat de jertfa lui Oedip. Intr-o imagistică bogată, Vasile Ni­colescu creează o atmosferă luminoasă (e semnificativă revenirea de leit­motiv a cuvîntului lumină în cele mai multe poeme ale ciclului), în care figura lui Enescu se apropie de di­mensiunile ei. Imaginea lui, aşa cum e reclădită de versurile suitei, ne evocă pe aceea a artistului covîrşit de marea sa artă, trăind intens şi dramatic, aşa cum ni-i amintim din celebra fotografie a maestrului inter­preted Poemul lui Chausson. Vasile Nicolescu e un sentimental care a încercat uneori să-şi echilibreze elanurile prin desenarea cite unei linii mai rigide. In versurile destinate in­terpretării raţionale a artei lui Enescu, poetul nu a izbutit însă; sunt construc­ţii potrivnice temperamentului său. De aceea, o poemă ca Noul Orfeu (II) nu se armonizează cu celelalte, ră­mînînd, în pofida îmbinărilor de ima­gini, un simplu exerciţiu poetic. însufleţirea poetului în faţa celui care s-a făcut interpretul neegalat al sufletului unui întreg popor e vrednică de toată cinstea. Nu putem decît să fim de acord cu el cînd, în „Epilo­gul“ volumului, dă glas temerii că zugrăvirea în vers a personalităţii uriaşe a lui Enescu cere o pană mă­iastră în stare să urce pînă în înălţi­mile ameţitoare despicate de el. Dar, în acelaşi timp, nu putem să nu con­semnăm reuşita suitei lirice care, din perspectiva unui admirator sensibil al muzicii lui Enescu, i-a înălțat o odă ca adevărat poetică. Dan Grigorescu

Next