Gazeta literară, iulie-decembrie 1958 (Anul 5, nr. 27-52)
1958-07-03 / nr. 27
s Dumitru Radu Popescu a intrat în literatură pe poarta de la Cluj. Deşi a publicat în revista „Steaua“ număr de număr mai bine de doi ani, nu a fost remarcat pe parcurs. Abia la apariţia schiţelor şi povestirilor sale în volum, s-a observat, dincolo de neîndeminarea inerentă a debutantului şi de sentimentalismul adolescentului, un simţ liric al durerii omeneşti şi o nevoie de puritate proprie descoperirii caltăţilor morale. Eroii, în majoritate tineri şi în special tinere, suferă dintr-o sensibilitate ultragiată şi o bună credinţă abuzată. Victoria l-a iubit pe Barbu, seducător profesionist și fraudator, pină cînd acesta a abandonat-o după ce o lăsase pradă prietenilor. Lucia a fost părăsită de Mircea pentru „seul", zestrea colegei ei Milly care îi mărește supliciul invitînd-o fără să știe la nuntă. Maria nu poate dovedi familiei lui Lazăr că pruncul ei aparţine acestuia şi merită a-i fi nevastă, deoarece tot satul o ştie „fata lui Dumnezeu“, copil de pripas şi deci păcătoasă prin blestem. Ioanei i s-a zdrobit tinereţea fiind căsătorită cu sila de la 13 ani, pe cînd nici nu ştia ce e dragostea, cu un bărbat setos de avere şi brutal. Leonora, văduvă de citeva ori şi mamă a doi cernii, îndură calvarul unor părinţi cu apucături chiabureşti patologice. Suferinţa este reţinută nu datorită unei mari puteri de stăpînire, ci datorită unui fel de timiditate in faţa ei, unei slăbiciuni gata uneori să devină resemnare, să ia aspectul unor „dureri înăbuşite", ca în cazul loagei care la moartea soţului, în loc să simtă eliberarea, cum se aştepta satul, îşi plînge viaţa epuizată sau ca in situaţia Luciei ce „poate-l mai iubeşte pe Mircea“. De obicei însă cei loviţi găsesc resurse împotriva tentaţiei de capitulare, în ultimul moment. Dacă singură Victoria alege o ieşire disperată, celelalte îşi păstrează încrederea în viaţă, în oameni, în muncă. „Fata lui Dumnezeu“ renunţă la gîndul de a-şi lepăda copilul, cum procedase maicăsa cu ea şi, strîngîndu-l la piept, îşi aşteaptă iubitul. Leonora, gată să se sinucidă, aruncă sticla cu soda la auzul glasului fetiţei din curte şi, pentru ca aceasta să trăiască liber, să înveţe mai departe (fusese silită de bătrîni să rămînă acasă) să se joace cu fetiţele colectiviştilor detes-taţi de părinţi, fuge dimpreună cu copila la bărbatul ei care, rupînd înaintea ei cu afurisitul neam al Gîtlanilor, se angajase mecanic. Reacţia bărbaţilor, aflaţi în împrejurări similare, este mai promptă, consecventă şi mai direct legată de solicitările întocmirilor socialiste. Am văzut cum s-a smuls soţul Leonorei. Lăstare! ţiganul se întoarce la şatră din fabrica unde se calificase, crezînd că, luînd-o pe Luna, va trăi fericit între ai săi. Conflictul sîngeros cu un rival, mizeria sălaşului, îndeletnicirile degradante şi nostalgia înălţătoare a muncii şi atmosferei oraşului, a fabricii, îl determină să revină odată cu Luna. Nicolae Tîrlă, zis şi Cula Dantului, răzbună umilinţele suportate altădată ca slugă la chiaburul Timoteu. Făgăduindu-şi fata feciorului acestuia, pofteşte întreaga familie a fostului stăpîn la o imaginară logodnă unde-şi bate joc de el. Cam la fel acţionează Grigore Ghiţoaica cu Lae Ferăstrău „ăl de a avut circiumă“ care-l îndemnase să nu-şi dea fiica după fiul unui colectivist. Spre a-l convinge, intrigantul îi vîrîse în cap ideea că toţi colectiviştii obligaţi să înapoieze griul cuvenit pentru muncă, sărăcesc, şi ca dovadă îi arătase „semnele sărăciei" — nişte smocuri de iarbă în bătătură. Naivul îl ascultase; drept urmare fata îi fugise după băiat, intraseră laolaltă în gospodărie şi începuse să-i trimită ea lui daruri Convins, in sfîrşit, de netemeinicia arătărilor duşmănoase, păcălitul se înscrie în rîndul ţăranilor înaintat şi, la primul prilej, îl pofteşte pe zvonistul ograda sa unde, alături de „semnele sărăciei“, se zăresc carele încărcate cu griu. Exemplul personajului din „Zi de toamnă“ e mai concludent pentru transformarea mentalităţii rurale. Năstase şi cu deosebire nevastă să sunt încredinţaţi că vor pierde procesul intentat preşedintelui gospodăriei colective pentru insultele provocate într-o ceartă : „Astăzi, dacă eşti puternic, cîştigi“. Spre surprinderea sa, preşedintele îşi declară singur vina, infirmînd şi mărturia depusă în mod mincinos in favoarea sa de un Sătean temător de consecinţele adevărului. Năstase obţinuse să-şi apere dreptatea. Mîndria nu este însă bunul lui. Preşedintele are şi el demnitatea superioară de a-şi recunoaşte greşeala. Problematica care formează substanţa naraţiunilor nu are înfăţişări patetice. Eroii evită ciocnirile nemijlocite cu adversarii chiar dacă atitudinile lor sunt radicale şi menite să-i opună definitiv unii altora. In pragul unui gest violent, fatal şovăie. Mihai Podrea se opreşte în ultima clipă înainte de a înfige cuţitul în grumazul lui Botezatu, chiaburul care şi-a ucis cumnatul pentru pămint, fiindcă nu are dovezi împotrivă-i. Victoria îl omoară, e adevărat, pe Barbu, dar numai în momentul cînd află de soarta pe care ticălosul o pregătise surorii ei. Lăstărel de asemenea ripostează agresorului atit dt e nevoie spre a se feri de moarte. Eroii consumă în ei încordarea însăși, avind grija de a nu lăsa să se întrevadă ce se petrece inlăuntrul lor. Atitudinea e dictată de temperamentul scriitorului, rezervat, discret pînă la pudoare ? N-am spune fiindcă îl surprindem pe autor un flagrant delict de lirism. Totuşi nu aici e explicaţia fiindcă altă dată lirismul descriptiv sau uşor exaltat nu deranjează, profilîndu-se ca o umbră necesară a suferinţei şi a fărădelegii, sau ca o răsfrîngere luminoasă a optimismului (vezi tot „Fata lui Dumnezeu“, „Fuga“, „Cutia cu conserve“, primele pagini din „Singuri“). Atunci, poate pentru că nu are ştiinţa dramatizării secrete, care ţine şi de o pătrundere mai adîncă a omului ? Da, e lipsit de complexitate, preferind să rezolve dezbaterile sufieteşti prin mijloace cîteodată comode şi uşor perimate. Practică monologul sentimental, dulceag, autoconfesiunea de genul jurnalului fetelor încă romanţioase, înfăţişarea stărilor de spirit prin reflexe ale peisajului, mînuieşte simboluri convenţionale, precum păpuşa spînzurată a Ioanei de la 13 ani, obsesia propriei umbre acuzatoare pentru logofătul părtaş la reprimarea răscoalei din 1907 şi pe care halucinat vrea să o sugrume, îneeîndu-se în Dunăre —; vaietul pădurii în care a fost doborît Pascu, imaginea alegorică a fetei cu porumbei din „Europa“, sau dialogul cu soarele al Măriei din „Fata lui Dumnezeu". Cauza cauzelor este poziţia lui Dumitru Radu Popescu faţă de propriile plămădiri. Cînd concepţia, atitudinea sa cedează gustului mic burghez, viziunii mic-burgheze a pasivităţii în faţa vieţii, siluetele eroilor sunt inconsistente, procedeele ieftine, atmosfera dubioasă, melodramatică. Cînd sensurile sociale sînt precizate — o prejudecată, frica de foştii opresori, împărtăşirea mentalităţii vechi ori dimpotrivă revolta, afirmarea noii concepţii — eroii se încheagă, relatarea e susţinută, anecdotica precisă, deznodămintul logic, tensiunea creste şi în general bucăţile se echilibrează. Tonul sfătos, mucalit, cu care vorbesc ţăranii amatori de farse pe seama chiaburilor este justificat şi chiar acela al idilelor vioaie, fără alt substrat decît sfiiciunea pasiunilor la tinerii colectivişti din „Ploaie“ şi „Zi de vară“ e agreabil, firesc. Cea mai izbutită schiţă rămîne „Cutia cu conserve", mai exact in prima ei parte, căci a doua este de prisos. In citeva pagini, deci cu o concizie remarcabilă, se stigmatizează fără nimic retoric mentalitatea oportunistului, a unui chiabur român care, sub ocupaţia horthystă, vrea să treacă drept ungur, laşitatea împletită cu setea de profit atit de tipică clasei sale. Ca nu cumva să fie bănuit a fi adăpostit nişte evrei dornici să treacă graniţa, nemernicul îi denunţă patrulei după ce Ie luase banii, pentru ca după arestarea şi probabil asasinarea lor, să mai cerceteze locurile „sperînd să găsească ceva de preţ". Cutia cu conserve pe care o destinează nevesti-si Spre a răsădi în ea o muşcată şi colţul de pline azvirlit cîinelui, — atit mai găsise, — reprezintă un simbol, dar un simbol realist, o expresie a unui caracter, fiind concomitent un detaliu de viaţă şi un obiect semnificativ pentru „generozitatea“ unui egoist mîrşav. Scriitor al sensibilităţii, al demnităţii paijienilor care, mai tineri sau mai în vîrstă (Ştefan Podaru mototolind biletul de tren cu care feciorul, ajuns avocat la oraş, îl expediază îndată după nunta sa, stînjenit de originea lui, pe un bătrîn). Dumitru Radu Popescu dispune de două însuşiri destul de rar întîlnite. Are o rezervă de tandreţe, de afecţiune pentru sufletele simple nedesprinse din cleştele trecutului, al vechiului sau născuţi în condiţiile socialismului, dar şi capacitatea de a le exprima sobru mişcările. Condus de interesul pentru nou, de pasiunea evidenţierii tipurilor de oameni produşi sub ochii săi, concentrat asupra unei idei majore, mai răscolitoare decit cele de cină acum, tînărul are perspectiva maturizării rapide ,ca in excelent nuvelist. Mihail Petroveanu CRONICAR ARA Dumitru Radu Popescu: F I ICI A" //r u GAZETA LITERARĂ Problemele criticii lusrânG CEVA Şl DESPRE... CITITORUL DE CRITICĂ asiunea lecturii, defini- torie pentru activitatea criticului literar, se regăseşte ih recrearea lumilor posibile ale literaturii, ca o lumină nouă a lor. O afli adeseori si in cuvintul plin de rigori al preţuirii exacte zvicnind ca o sevă care circulă nevăzută din afară. Mărturisirea ei ar părea superfluă, dacă exerciţiul critic nu ar dovedi-o. Iată de ce continui a crede, in ciuda tirajelor si a opiniilor condescendente, că studiile, eseurile sau cronicile pot cîştiga şi ele cititori tot atit de pasionaţi ca şi romanul, că pot exprima realităţi intr-un chip tot atit de convingător ca şi un roman, că pot avea eroi dacă nu tot atit de memorabili, cel puţin tot atit de vii. Spre deosebire de roman — căci evident sunt deosebiri intre cele două genuri de literatură — critica are insă un număr mult mai mare de cititori intimplători. Marea categorie a cititorilor fideli de romane o constituie acei care dăruiesc viaţă şi realitate romanelor, citindu-le şi recitindu-le, tocmai pentru realitatea şi viaţa pe care le exprimă. Fideli criticii sunt în primul rind oamenii de meserie, criticii înşişi şi din cind in cînd şi scriitorii, care nu sunt totuşi laolaltă atit de mulţi, trebuie să o recunoaştem. Atit pentru viaţa mai îndelungată a criticii, cit şi pentru formarea gustului pentru literatură este important ca mereu mai mulţi cititori intîmplători să devină, dacă nu nişte fideli măcar nişte fervenţi lectori de critică. Mi se pare de aceea de mirare că atunci cind se vorbeşte despre problemele criticii noastre, despre acest gen de cititor să se vorbească prea puţin, despre acel cititor care reprezintă, de fapt, opinia literară curentă, intr-o neîncetată evoluţie şi formare. E firesc să se discute despre îndrumare, e necesar să se dezbată sisteme de valori şi să se facă delimitări, danu e firesc să fie uitate aproape cu desăvîrşire problemele acestui cititor. Ca sa fim drepţi, el este presupus sau chiar invocat, dar cred că e bine totuşi să i se acorde ceva mai multă atenţie *). O posibilitate esenţială de a transforma acest cititor întîmplător intr-un om cu opinii şi cu un interes susţinut pentru critică şi deci şi pentru inerătură o constituie cronica. Existent şi regularitatea cronicii literare in presa zilnică, precum şi in cea periodică o poate ajuta, să îndeplinească rolul primordial al criticului, acela de care amintea şi marele Tolstoi: ,,menirea criticii, spunea el, este, de a găsi şi de a le arăta şi altora raza e lumină ce străbate opera inlăuntrul ei, rază fără de care nu de nici o valoare. Trebuie să se scrie pour le gros du public". Ţinînd seama de acest rol, e lesne de înţeles cit de greşită ne apare definirea criticului ca „un celibatar al literaturii", pentru că spre deosebire de romancier, de pildă, el nu ar avea a se supune exigenţelor unei familii pe care el Însuşi ar intemeia-o. Criticul îşi mai de seamă cronicarul, are, evident, a se feri de a rămîne cumva un ,,celibatar al literaturii", deoarece el urmează să se supună unei familii de gusturi si de opinii pe care o va crea, de îndată ce-şi va asuma, cu toată conştiinţa sa de pasionat dezvăluitor al „razei de lumină care străbate opera inlăuntrul ei" — cu alte cuvinte al sensului operei — răspunderea aprecierii convingător argumentate a ceea ce e nou si valoros in literatură. Sau de a respinge ceea ce stă la polul opus. Cititorul se aşteaptă de aceea de la cronicar ca entuziasmele să-i fie justificate, reprobările bine chibzuite. Şi aceasta numai in lumina principiilor unei critici ştiinţifice marxiste, bazate pe confruntarea permanentă a operei cu realitatea pe care o inspiră. Ce au comun, de pildă, cu această necontenită raportare la realităţile evocate, aprecieri care nu sint considerente numai formale ci şi principii de valorificare estetică, cum sint cele întîlnite in cronica apărută in „Iaşul literar" nr. 3/1958 la volumul de poezii al lui A. E. Baconsky, ,fluxul memoriei“ : „Pentru georgicele sale, transcrieri virgiliene contera,porane, („Lucrări şi anotimpuri sau mişcarea de revoluţie"), pentru imnurile frenetice aduse zilei şi nopţii („Cintece de zi şi de noapte"), pentru extazurile lui de contemplator reflexiv („Dincolo de iarnă"), A. E. Baconsky este preţuit ca un poet modern“. Sau „Intuirea globală a marşului temporal dă grandoare de elegie mistuită lăuntric versurilor baconskiene“.„ sau „Declamatoriu cîndva la începuturile lui, Baconsky este astăzi un poet al spectacolului cosmic, care ştie a pune savant Surdinele“ (!) (s. n.). Evident, nu toată cronica este scrisă pe acelaşi ton, pentru că ar fi fost desigur şi greu să i se dea adăpost in coloanele revistei, dar spiritul celor citeva definiţii ale persona■lit ălii poetice, deosebit de interesante ale lui Baconsky sau ale poeziei sale, sunt continuate in comentariul critic al volumului recent apărut. In loc de o încercare de a se aprecia în ce măsură poetul exprimă cu adevărat In imaginile sale conştiinţa contemporană, modul în care această conştiinţă relevă semnificaţiile şi ţelurile existenţei noastre de azi, cititorul este ţinut să creadă că „imnurile frenetice“, „extazurile de contemplator“ sau „intuirea globală a marşului tempo*) Trebuie să mărturisesc că opiniile de mai jos nu au ţinut seama numai de un cititor ipotetic, ci sunt adesea rezultatul unor discuţii cu cititori reali. (V. şi ancheta „Contemporanului“, etc.). Iară ar fi de fapt esenţa unei poezii „moderne“, a unei poezii militante din zilele noastre / O neglijare a aprofundării criteriilor ştiinţifice, a unei considerări mereu specifice a relaţiei dintre formă şi conţinut, face posibile concluzii neconcludente ca acelea, de pildă, aflate la sfirşitul cronicii închinate volumului de poeme Zilele care cîntă, de Aurel Gurghianu şi semnată de Victor Felea — „Steaua" nr. 2/1958 (Ce e drept, el însuşi poet, dar cu frecvente exerciţii critice întreprinse în paginile revistei de la Cluj). După Victor Felea: „Zilele care cîntă e o carte edificatoare care se citeşte cu plăcere şi interes". (Constatare şi inedită şi edificatoare). „E plină de ingenuitate, scrie cronicarul in continuare, dar şi de poză, de lirism cuceritor, dar şi de retorism, şi dacă nu e prea îndrăzneala, e in schimb expresia unui spirit ales şi echilibrat, la care afectivitatea e însoţită de lumina tare a reflexiei. Lipsa neliniştii şi a frămintărilor de altordin decit cel sentimental e compensată prin armonia şi distincţia versurilor.“ etc. etc. Caracterizările complezente şi vag generale continuă aşa pină la sfirşitul cronicii, dar cititorul nu rămine deloc lămurit în raport cu ce fel de expresie lirică sunt valabile aceste „calităţi", în raport cu exprimarea cărui conţinut se fac ele vizibile. Şi aceasta nu numai in concluzii, ci şi in restul cronicii, de altfel. Nu astfel desigur poate fi ajutată masa cititorilor de critică, „le gros du public" de care vorbea Tolstoi, să înţeleagă şi mai ales să aprecieze poezia sau literatura în genere. Este clar că ambele cronici pomenite nu-şi îndeplinesc menirea, deoarece autorii lor au uitat că la baza valorificării unei opere literare trebuie să stea criteriile esteticii marxiste. Cititorul întîmplător, pentru că despre el vorbim, preţuieşte foarte mult informaţia critică, scurtă ; lui nu-i displace nici tonul polemic ades întilnit in aceste nette, dar consideră că ea trebuie făcută cu tot atîta atenţie şi seriozitate ca orice articol critic (cum in dezbaterile peripatetice esenţialul nu rămine totuşi drumul, tot aşa nici in comentariul critic esenţialul nu constă de cele mai multe ori în numărul de coloane de gazetă). Dar cum se poate dumiri cititorul despre ce este vorba cind află dintr-o „miniatură critică“, că versitorile lui Dimos Rendis din „Geneza“... „impun o factură de lirism proaspăt, într-o înanieră de aquaforte“. Sau dintr-o altă „miniatură", că — autorul aprecierii profesind o ironie gratuită şi superioară...— valorosul volum de versuri al Ninci Cassian • „Dialogul viatului cu marea" e o demonstraţie a faptului că „poezia se poate face din nimic şi din te miri ce cu condiţia ca poetul să urmărească exclusiv emoţia pură, nealterată de idei mari“ Lăşind la o parte neseriozitatea tonului, pasă-mi-te polemic, e totuşi vădită neînţelegerea fundamentală tocmai a poeziei reflexive a Ninei Cassian. Mai puţin informaţia cu ideile criticului sint intr-adevăr miniaturale. Neîndoios că toate acestea se pot întimpla mai ales cînd critica se res- tringe la cercetarea operei literare în sine, cind ea nu îşi propune a exprima in acelaşi timp o opinie despre caracterul relaţiilor stabilite pe plan social, politic şi filozofic în epoca dată şi a o descifra şi in operacercetată. Şi cititorul întîmplător de Critică nu poate fi astfel cîştigat. El este atras de caracterul militant al criticii, de viziunea personală a fenomenului literar, obţinută prin integrarea în exerciţiul critic a principiului fundamental al esteticii marxiste : confruntarea operei cu realitatea care nu inspiră. Fără să fie apologie dar nici invectivă, critica literară, pentru a putea forma opinia cititorului, pentru a grăbi procesul de asimilare a literaturii noi, e în primul rind afirmare şi discuţie, e o ilustrare particulară a principiilor generale ale esteticii materialiste. S-a vorbit ades şi cu oarecare condescendenţă despre critica jurnalistică, despre critica „sentimentală", etc., etc. şi s-au stabilit distincţii de ajuns de subtile intre eseu, studiu şi cronică. S-au anunţat apropierile, s-au definit cu grijă deosebirile. Departe de mine intenţia de a nega necesitatea unor disocieri mereu mai precise, mereu mai adecvate de genuri, chiar sau mai ales in critică, întreprinderea poate avea pină la urmă insă un caracter scolastic, dacă nu ţine seama de un lucru fundamental : de modul şi de posibilitatea promovării adevăratelor valori literare. A acelor valori care se nasc ■ prin maturaţia ce ie o asigură prezentul epocii noastre. Şi aici nu e citit vorba de o tehnică a criticii cit de finalitatea ei. Căile pe care se ajunge la aceasta pot fi diferite, cu o singură condiţie — să-şi atingă ţelul. Lucrul este, desigur, evident şi de aceea o pledoarie pentru un gen sau altul al criticii este de înţeles numai in năzuinţa de a se spori eficienţa de influenţare, de formare activă de opinii, a unui gen sau altul, şi nu în dorinţa de a se stabili deficienţe in sine sau limite apriorice. Mă refeream mai sus la posibilităţile cronicii de a influenţa pe cititor mai direct şi mai „operativ" decit alte forme de cercetare critică, la posibilitatea de a-i grăbi înţelegerea şi in consecinţă de a-i isca dragostea pentru ceea ce e bun in literatura nouă şi implicit in realităţile noi. De a face din lectorul întîmplător un cititor cu opinie, un cititor capabil de a influenţa opinia literară şi de a fi influenţat de ea. E vorba în primul rind de acea pricepere care constă in ii întreţine un dialog cu cititorul, nu ai copleşi ex cathedra cu o serie de afirmaţii mai mult sau mai puţin convingătoare. A reface împreună cu cititorul un itinerar care să-l ducă la frumuseţile mai puţin vizibile ale operei literare, a-i arăta in ce măsură aceste frumuseţi sunt, de fapt, o reflectare a realităţilor pe care el însuşi le trăieşte dar nu le descoperă ca atare, înseamnă a crea condiţiile potrivite pentru întreţinerea acestui dialog. Aceasta e calea pe care critica poate menţine contact cu masele, cu masele care pot fi şi sunt active în formarea opiniei literare, numai dacă sunt ajutate să şi-o formeze. Criticii sunt supuşi şi greşelilor, iar corectarea pe care o aduce opinia literară curentă a masei poate avea o valoare deosebită, chiar şi de ordin metodologic. Pentru aceasta se cere, desigur, cercetării critice să fie călăuzită de cea mai profundă exigenţă ştiinţifică. Şi în acelaşi timp e bine să nul uite că influenţa ei formativă, educativă e esenţială. Şi cu cit se va ţine seama de asta, cititorul întîmplător de critică va înceta să fie astfel. Imaginile pe rare diferiţi critici le propun cititorilor cu privire la aceleaşi opere, interpretările pe care ei le dau aceloraşi texte, pot fi foarte diferite. Unitară trebuie să fie insă dorinţa de a-l învăţa pe cititor un mod de comprehensiune, acela al recunoaşterii adevăratelor valori şi frumuseţi, care sunt „expresia, realizarea în imagini artistice a conştiinţei contemporane, a cugetării contemporane despre semnificaţia şi scopurile vieţii, despre căile omenirii“, cum spunea atât de pregnant Bielinski. Radu Lupan Despre critică şi analiza conţinutului (Urmare din pag. I) pofida trăsăturilor care-l deosebesc de aceştia, destinul său personal, unic, ilustrează totuşi soarta istorică a categoriei sociale din care face parte. In cronica sa, Radu Popescu observă, şi pe bună dreptate, că Găvrila Ursului „este şi el un om al satului şi din foarte multe puncte de vedere ţăran“. Constatarea ne ajută. E doar un fapt notoriu că chiaburimea ca clasă nu constituie de loc o masă uniformă, ci — dimpotrivă — e foarte diferenţiată. In satele noastre — aşa cum au intrat ele in viitoarea marilor prefaceri de după 23 August 1944 — au fost şi mulţi chiaburi „îmburgheziţi“, cu pretenţii de a duce o viaţă cel puţin i. parte de domni, cu copii daţi la şcoli inalte şi casele aranjate după moda de la oraş. Aceştia se izolaseră de mult de masa ţăranilor, fiind crunt duşmăniţi de ea. Dar erau şi mulţi chiaburi ţărani, gen Găvrila Ursului, încă legaţi prin fire tainice de obşte. De bună seamă, lupta împotriva acestora a fost şi este încă mai grea. Descriindu-se infringerea unor asemenea duşmani, forţa partidului şi a maselor iese şi mai puternic în relief. Găvrila Ursului avea in lupta lui cu comuniştii multe atu-uri, pe care alţii (Cloambeş, de pildă) nu le aveaiu Răcind portretul personajului, Titus Popovici se opreşte mai îndelung tocmai asupra acestor atu-uri. Cumpătarea, moralitatea, firea liniştită a lui Găvrila şi multe alte trăsături l-au făcut să fie stimat în sat. Lucrîndu-şi pămintul cu feciorii, nici nu apare ca exploatator, tocmai de aceea victoria asupra lui apare şi mai semnificativă, iar destinul său e cu atit mai tipic Dacă partidul comunist, avind in sat doar cifiva aderenţi, a putut mobiliza In cele din urmă masa împotriva unui om ca Găvrila Ursului, obtigindu-l să-şi recunoască singur infrlngerea, împrejurarea subliniază şi mai elocvent forţa de nebiruit a partidului, lată cum arta de portretist a lu. Titus Popovici, bine orientată din punct de vedere ideologic, a îmbogăţit conţinutul, dindu-i o şi mai mare rezonanţă In legătură cu romanul „Setea" ar mai fi şi alte observaţii de făcut. Cele două cronici mai substanţiale consultate de noi (ale lui Radu Popescu şi Paul Georgescu) scot în evidenţă într-un mod convingător valoarea romanului, dar parcă nu reuşesc să-i dezvăluie până la capăt conţinutul. Observaţiile privind arta portretizării, zugrăvirea satului (unde Titus Popovici continuă tradiţia marilor săi dascăli şi înaintaşi, Slavici şi Rebreanu, mai ales), însuşirile de a trasa cu pricepere şi siguranţă traiectoria de dezvoltare a unor tipuri reprezentative, şi chiar observaţia din final a lui Paul Georgescu că romanul „este un omagiu adus partidului care a dat pămînt ţăranilor“ sunt, incontestabil, foarte adevărate, dar — aşa mi se pare cel puţin — nu epuizează nici pe departe problema, nu dau întreaga măsură a izbinzii lui Titus Popovici. N-aş vrea să se înţeleagă prin aceasta că „Setea” ar fi o carte fără cusururi. Cu altă ocazie poate mă voi încumeta şi în analiza unor inegalităţi ale romanului. Deocamdată aş dori doar să subliniez unele valori de conţinut pe care ceilalţi critici — după părerea mea — le-au subestimat. In „Setea", Titus Popovici a reuşit să dea o imagine veridică şi impresionantă a unei situaţii revoluţionare. Această latură de conţinut a romanului îmi pare a fi deosebit de însemnată tocmai pentru că prin ea autorul se încadrează activ in lupta ideologică actuală. Se ştie că una din tezele revizioniste formulate în proiectul de program al U.C.I. a fost şi aceea potrivit căreia într-o serie de ţări din Europa, printre care şi in ţara noastră, victoria nu s-ar fi produs pe o cale revoluţionară. „Setea“ e un argument viu împotriva acestei născociri revizioniste. E uimitor, dar şi semnificativ in ce măsură situaţia de la noi din primăvara anului 1945, aşa cum apare In roman, confirmă parcă prin fapte justeţea tezei leniniste potrivit căreia o situaţie revoluţionară, adică totalitatea schimbărilor obiective care fac ca revoluţia să fie coaptă, e caracterizată prin neputinţa claselor stăpînitoare de a-şi menţine dominaţia şi prin înăsprirea sărăciei şi mizeriei dar şi a combativităţii maselor care activează Independent pe arena istoriei. Totodată Lenin sublinia că o situaţie revoluţionară nu e acelaşi lucru cu revoluţia. Pentru ca situaţia revoluţionară să se transforme in revoluţie e nevoie şi de existenţa unui partid marxist-leninist capabil să conducă in revoluţie proletariatul şi masele muncitoare neproletare, in primul rind ţărănimea. N-am vrea de loc să reducem frumoasa carte a lui Titus Popovici la o simplă ilustrare a unei teze, dar nu putem totuşi să trecem peste faptul că in acest roman şi scenele de masă şi frămintările eroilor, reacţiunile lor spontane şi deliberate, ciocnirile concrete la care asistăm, totul vorbeşte viu, elocvent, pe de o parte despre jalnica neputinţă a stăpinitorilor de teapa colonelului Ionaşcu sau a plutonierului Gociman,nu pe de altă parte da intrarea haotică, spontană, brutală, dar cu atit mai impresionantă a maselor ca o forţă independentă pe arena istoriei. Vedem totodată cum sub ochii noştri o situaţie revoluţionară se transformă în revoluţie prin intervenţia, adesea stîngace, dar totdeauna plină de hotărîre, lucidă, a comuniştilor. Romancierul face astfel să trăiască istoria şi reuşeşte, pentru că diversifică socialul intr-o mulţime de destine individuale care se împletesc şi se întretaie, dar care fiecare reflectă in felul lui revoluţia. E suficient să neindreptăm privirea spre oricare din personaje — fie el ţăranul sărac Mitru Moţ, fie chiaburul Găvrila, fie Suslănescu sau Cloambeş, fie George Teodorescu sau Ardeleanu, ca să ne dăm seama că, pentru fiecare, evenimentele descrise constituie cite o cotitură în viaţă şi încă o cotitură definitivă in sensul că nu permite nici o întoarcere înapoi. Cumpăna s-a rupt, începe o viaţă nouă. Revoluţia se transformă astfel in experienţă trăită de oameni, ceea ce conferă definitiv oglindirii literare pecetea autenticităţii. Cite ceva aş vrea să mai adaug despre George Teodorescu. Unii critici i-au reproşat lui Titus Popovici că n-a arătat procesul de transformare a învățătorului cinstit dar apolitic de altădată într-un comunist convins. Mie Imi pare că originalitatea personajului rezidă tocmai in punerea acestui proces intre paranteze. In „Străinul“, eroul principal, Andrei Sabin, e surprins în momentul în care trece printr-o intensă frămîntare ideologică, are de rezolvat o dilemă, trebuie să aleagă. In „Setea", George Teodorescu intră pe scenă după ce-a ales. Împrejurarea nu-i sărăceşte de loc universul sufletesc, ci mai degrabă i-l îmbogăţeşte. Eroul are de rezolvat o mulţime de probleme dureroase dar care nu preced alegerea (ca in cazul lui Sabin), ci decurg din ea. Dintr-o atare construcţie a personajului se degajă un conţinut polemic (nu-mi dau seama dacă autorul l-a urmărit, dar asta e Secundar în ultimă instanţă). Teodorescu, ca tip, polemizează cu concepţia potrivit căreia „interesant" e numai omul care are de rezolvat un conflict interior sau în sufletul căruia elementele pozitive şi cele negative, infruntindu-se, se echilibrează la un moment dat („omul viu“ — după terminologia rappistilor). In acest sens, antiteza Suslănescu-Teodorescu, semnalată de unii critici, capătă o nouă semnificaţie în strînsă legătură cu bătălia ideologică de astăzi, ea vorbeşte elocvent despre superioritatea morală şi intelectuală a omului integru, despre faptul că viaţa unui personaj angajat în lupta partidului e infinit mai bogată şi oferă, în consecinţă, scriitorului infinit mai multe posibilităţi de individualizare. Mihai Novicov EUGEN CRĂCIUN „Intr.o cooperativă meşteşugărească" (Proiect de compoziţie) O. W. CISER: „Tătaroaica“ In Balcicul cu stînci albe de cretă, cu veri toride, în care soarele îşi răsfrînge incendiile în mare, din forfota de oameni de diferite naţionalităţi — bulgari, tătari, turci — se desprinde figura frumoasei tătăroaice Muhibe, femeie mîndră, energică, plină de graţia firească a unei sălbăticiuni, făcută parcă anume pentru libertate, dar sortită, din pricina împrejurărilor sociale în care trăieşte (acţiunea nuvelei se petrece înaintea celui de al doilea război mondial) unei vieţi de trudă şi umilinţe. Părăsită de soţul ei Seifedin, pierde-vară oriental care, dispreţuind munca, îşi face veacul prin cafenele, Muhibe este nevoită să înfrunte singură sărăcia şi să agonisească cele necesare traiului ei şi al micuţei Narine. In ciuda mizeriei de neconceput în care trăieşte, în ciuda umilinţelor pe care trebuie să le suporte, tătăroaica nu-şi pierde niciodată dîrzenia, rămînînd delicat feminină în acelaşi timp şi unind curajul cu candoarea, seriozitatea cu cochetăria naivă, într-un amestec personal, unic, al cărui farmec îl simt toţi cei din preajma ei, fără a-l putea însă defini. Dar viaţa acestei femei pline de prospeţime, care iubeşte atit de mult, cu atîta nostalgie libertatea — la modul primitiv, dincolo de concepte sau teorii, — este de fapt o perpetuă sclavie. Scrisă cu un realism pregnant tocmai prin marea-i obiectivitate, dar traversată totuşi de un continuu flux de lirism, nuvela scriitorului german din R.P.R. O. W. Cisek reaminteşte emoţionant despre viaţa tristă a femeii într-o orînduire nedreaptă. C. Matei , VASILE NICOLESCU: „Enescu“ Înzestrat cu discreţie în tălmăcirea vibraţiilor sufleteşti, Vasile Nicolescu a ştiut să ocolească primejdia care pîndeşte întotdeauna un poem închinat unei mari personalităţi: grandilocvenţa. El a ales o modalitate lirică datorită căreia entuziasmul şi admiraţia pioasă s-au putut transforma fără gesturi mari, fără stridenţe, în poezie, comentariul poetic al cîtorva din momentele vieţii lui Enescu. Evident, poetul nu avea dreptul să se limiteze strict la o reconstituire, fie ea şi lirică, a biografiei celui mai mare muzician ce s-a născut din mijlocul poporului nostru. Vasile Nicolescu a căutat să sugereze trăsăturile caracteristice ale artei marelui său erou. El a sezisat că limbajul subtil al muzicii nu poate fi transpus decît cu mare aproximaţie în cuvinte. Şi atunci a căutat punctele de interferenţă dintre cuvînt şi sunet muzical. Ajutat de o bună cunoaştere a mijloacelor în stare să creeze impresia muzicală (ritm, sonoritate), poetul nu a făcut greşeala, ispititoare de altfel, de a se limita la ele; a căutat să meargă mai în adînc, a schiţat legătura organică cu poporul creaţiei enesciene („Mica baladă“, „Ursitoarele“), uriaşul sentiment al naturii cuprins de ea („Marea rapsodie“), dramatismul ei simbolizat de jertfa lui Oedip. Intr-o imagistică bogată, Vasile Nicolescu creează o atmosferă luminoasă (e semnificativă revenirea de leitmotiv a cuvîntului lumină în cele mai multe poeme ale ciclului), în care figura lui Enescu se apropie de dimensiunile ei. Imaginea lui, aşa cum e reclădită de versurile suitei, ne evocă pe aceea a artistului covîrşit de marea sa artă, trăind intens şi dramatic, aşa cum ni-i amintim din celebra fotografie a maestrului interpreted Poemul lui Chausson. Vasile Nicolescu e un sentimental care a încercat uneori să-şi echilibreze elanurile prin desenarea cite unei linii mai rigide. In versurile destinate interpretării raţionale a artei lui Enescu, poetul nu a izbutit însă; sunt construcţii potrivnice temperamentului său. De aceea, o poemă ca Noul Orfeu (II) nu se armonizează cu celelalte, rămînînd, în pofida îmbinărilor de imagini, un simplu exerciţiu poetic. însufleţirea poetului în faţa celui care s-a făcut interpretul neegalat al sufletului unui întreg popor e vrednică de toată cinstea. Nu putem decît să fim de acord cu el cînd, în „Epilogul“ volumului, dă glas temerii că zugrăvirea în vers a personalităţii uriaşe a lui Enescu cere o pană măiastră în stare să urce pînă în înălţimile ameţitoare despicate de el. Dar, în acelaşi timp, nu putem să nu consemnăm reuşita suitei lirice care, din perspectiva unui admirator sensibil al muzicii lui Enescu, i-a înălțat o odă ca adevărat poetică. Dan Grigorescu