Gazeta literară, ianuarie-iunie 1959 (Anul 6, nr. 1-26)

1959-01-01 / nr. 1

s PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VA­L RARA Anul VI, nr. 1 (251) — joi 1 ianuarie 1959 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P­ R. 8 pagini 50 bani REPUBLICA­ ste o mîndrie a lite­raturii noastre înver­şunarea cu care a combătut instituţia mo­narhiei. Tradiţiile cri­ticii sociale, în dezvol­tarea realismului cri­tic, includ ura faţă de regalitate, îndemnul la transformarea formei de stat, demascarea monarhiei pre­tins constituţionale — pot fi identi­ficate în lucrările celor mai progre­sişti scriitori romîni, ca expresie a sentimentelor antidinastice ale mase­lor largi populare. Scriitorii realismu­lui socialist au împărtăşit această o­­rientare, dindu-i fundamentul ştiinţi­fic al analizei raporturilor de clasă în lumina concepţiei marxist-leniniste. întotdeauna regele, vîrful putred al edificiului statal, s-a făcut interpretul claselor exploatatoare, s-a pus sta­vilă năzuinţelor de libertate şi drep­tate socială ale poporului. însăşi a­­ducerea dinastiei Hohenzollern era un act de trădare a intereselor demo­­cratice­ naţionale, exprimate în lupta pentru Unirea Ţărilor Române. Toţi re­gii care s-au succedat la conducerea ţării s-au întrecut în politica de a­­suprire a clasei muncitoare şi ţărăni­mii muncitoare, patronind cruntele re­presiuni împotriva organizaţiilor­ de luptă ale proletariatului şi în primul rînd împotriva partidului comunişti­lor, exponentul revendicărilor revolu­ţionare cele mai înaintate. Conducînd masele la insurecţie îm­potriva regimului fascist antonesciai­, insurecţie care a izbîndit în condi­ţiile înaintării victorioase a Armate­lor Sovietice, partidul clasei munci­toare a creat premisa hotărîtoare a viitorului stat popular. Distrugerea monarhiei, spulberarea ideii de di­nastie era o cerinţă imperioasă a dezvoltării sociale. înlăturarea formei anacronice era o cond­­ie pentru des­făşurarea măreţelor transformări so­­cial-economice, caracteristice construc­ţiei socialiste. Au trecut 11 ani de l­a instaurarea Republicii Populare Rom­ne. întreaga ţară şi-a schimbat prof­ilul, purtînd cu mîndrie trăsăturile noi, socialiste. S-au înălţat fabrici impunătoare, în regiuni altădată desconsiderate şi prezise unei letargii veşnice. Astfel, lucrări de mare eficacitate economică se desfăşoară în bătrîna Moldovă. Pe ogoarele vechii Romînii „eminamente a wi­i, . • -'3Ucu* forjrap!-» canpe­­ratiste de proprietate şi producţie. In cadrul relaţiilor socialiste, ţărănimea muncitoare beneficiază de progresul industrial şi poate asigura la rîndul ei recolte bogate, necunoscute în tre­cut. Romînia a devenit un stat pu­ternic, a cărui existenţă nu mai de­pinde de favoarea puterilor imperia­liste, care storceau bogăţiile ţării. Marile realizări obţinute sunt roadele politicii înţelepte a Par­tidului Muncitoresc Român. Libe­­ra dezvoltare a iniţiativei maselor permite îndeplinirea sarcinilor istori­ce ale orînduirii socialiste. La cîrma treburilor obşteşti se află acum zeci de mii de reprezentanţi ai oamenilor muncii, sfaturile populare fiind cea mai­­ largă şi democratică te­mă de conducere a ţării. O parte integrantă a luptei pentru socialism o reprezintă revoluţia cul­turală. Invăţămîntul public a luat o dezvoltare considerabilă, ţara noastră nu mai deţine tristul renume al re- GAZETA LITERARA (Continuare în pag. 6) LUMINI ŞI UMBRE PE ACROPOLE Există în inima lumii, pe ţărmul Mediteranei, o minune albă de piatră: Acropole. Există pe lume mîini spurcate de crime; ele-au înfipt cîndva pe Acropole steagul lor blestemat, steagul cu zvastica. Există azi, în toate părţile lumii, tineri şi tinere, mlădioşi şi atletici, pe care-i vedem alergînd pe stadioane, armonioşi în toate mişcările lor, ca tînăra viaţă. Pe vremea aceea însă, cînd semnele fiarei se proslăveau pe Acropole, ei nu se născuseră încă. Mamele lor treceau pe străzi, legănîndu-şi pîntecul­­t­are, înfiorate şi mindre. Dar îngerul marii vestiri mergea abătut lingă umărul lor: „Femeie, te bucură! Iată, un om se va naşte !" şoptea cu glasul în lacrimi, căci ce putea un biet înger să facă ? Mîini ucigaşe aşteptau noile vieţi să răsară, ca sâ le ia, să le-nzvîrle-n cuptorul războiului, asemeni unor vreascuri uscate, îngerul vieţii mergea ofilit lingă umărul mamelor. Aripile lui atîrnau mototolite, ca două paraşute imense împuşcate în zbor. Există pe lume mîini ce nu tremur“. Ele­ au smuls steagul înfricoşat din inima lumii şi, laolaltă cu singele fiarei, l-au îngropat. Pe străzi, mame treceau, înfiorate şi mindre, legănîndu-şi pîntecul greu, ţuguiat, şi, lingă umărul lor, îngerul bunei vestiri schiţa un suris şi-şi încerca desfăcutele aripi. Există pe lume Acropole, şi am văzut-o, alba minune. Am fost printre cei fericiţi. Am urcat un număr de trepte şi am intrat în regiunea senină. Trupul de plumb îl lăsasem în urmă, de parcă o mină blajină de duh m-ar fi scos afară din mine, dezvăluindu-mi nebănuitele taine. Coloanele, aerul, pietrele, toate cîntau. Era frumuseţea, sfintele numere, muzica sferelor. Un veşnic minut­­ am ascultat-o şi iar m-am întors în timp şi în trup, am privit de-acolo de sus şi-am revăzut multicolorele zdrenţe atîrnînd pe frînghii, şi lepra verzuie a vechilor case, la poalele dealului, şi, mai departe, strălucirea de febră a galantarelor în Atena supusă dolarului, şi, mai departe, în jurul cetăţii, pe mare, întunecatele hoţuri, flămînde şi ascuţite ale flotei a şasea. Am văzut pe dealul Acropolei zbătîndu-se iar, reînviată, nevăzuta flamură neagră, şi, pe străzi, lingă umărul mamelor, îngerul bunei vestiri „Manolis Glezos şi alţi fruntaşi de­mocraţi greci au fost aruncaţi in în­chisoare” (Ziarele), ca un răzleţ chiparos pe un cer de furtună. Există pe lume Acropole, alba minune. Există în inima lumii un pom otrăvit, o flamură neagră sădită de mîini ucigaşe. Există pe lume mîini ce nu tremură. Există pe lume cătuşe. Există pe lume multe, cu mult mai multe mîini ce nu tremură decit oricît de multe cătuşe. Există pe lume clipe asemenea celei de pe Acropole cînd omul devine uşor şi bun şi primeşte în el frumuseţea. Există o flamură neagră ce-şi tremură umbra peste inima omului şi i-o întunecă şi-i ucide priveliştea. Există mîini pregătite să smulgă din rădăcină flamura neagră — mîini muncite şi grele, mîini necruţătoare, mîini menite să devină cîndva, uşoare, blajine, ca duhul frumosului şi să ridice întregul pămînt la tărîmul senin, la minutul cel veşnic al fericirii. Există pe lume Acropole. 15 dec. 1958 Maria BANUȘ Lîl'Tb 1) 3. CA MEŞTERUL MANOLE... Ca meşterul Manole Zidind pe dulcea-i Ană, In vorbele-viole Eu inima-mi sărmană Zidesc-o zi şi noapte Să cînte, nu să geamă, Să fie glas ce cheamă La muncă şi la fapte. „Stai, inimă, nu bate Prea tare, că e glumă !" „Manole, scumpe frate, Cuvîntul mă sugrumă !" „Stai, inimioară dragă, Că isprăvesc îndată“, „Zidişi viaţa toată, Manole, nu-i de şagă“. Curînd n-o să se-audă Sub aspra vorbă plînsul. Hai, meştere, asudă! Pe zid, cu ce-i într-însul, Mult falnic se ridică De purpură drapelul Şi-n vîrfu-i porumbelul Se lasă fără frică. Şi inima nu tace. Auzi cum cîntă ? Pace ! NOVA Ce astronom pe lume care o va Respinge şi va trece-o sub tăcere Pe-o stea ivită din abis, o nova, Ce calculul l-ar tulbura din sfere? Şi dacă nu vei însemna pe hartă §­ Un vîrf de munte, oare vîntul, neaua Nu-l încunună? Inima e moartă Cînd ocoleşte muntele ori steaua... Să spună filozofii de nu-i drept! Poetule, tu poartă-te-nţelept, Luceşte de eşti stea, iar de eşti munte Fă cugetul cît crestele cărunte ! Au de vrăjmaşul nu te recunoaşte Nu eşti mereu mai tare, Mare Chină ? Şi ce putea s-oprească de-a te naşte, Tu Comunism, tu Lenin, tu Lumină! Mjgt*I »WWIUC O­AMEN AI PATRIE GÎND LA MAREA NOASTRE SĂRBĂTOARE neprietenii mei mai tineri de la „Ga­­gazeta literară“ mi-au cerut citeva se rinduri pentru numărul închinat celei de a 11-a aniversări a procla­mării Republicii Populare Române. In­vitaţia lor a răspuns unei dorinţe in­time a mele şi voi încerca in rinduri­­puţine să dau glas sentimentelor ce animă pe scriitorul virstnic acum, cu acest fericit prilej. Cum e firesc insă, gindurile noastre, ale celor ce am avut nefericirea să cunoaştem şi al­tfel de vre­muri, se îndreaptă mai intii spre tre­cut. Nu cu nostalgie şi nici cu reverii liniştitoare. Cu scrişnet de durere şi In­­negurare. S-au mai evocat şi de către alţii, In articole sau cărţi, momente din existenţa tragică a scriitorilor de a­tăiată. S-aU­ mai scris, de-a­ lungul­­ anilor, de către măiestrii minuitori ai condeiului, pagini zguduitoare privind­­pe cei prea devreme plecaţi în lumea umbrelor, fără ca să-şi fi dat întreaga măsură a talentului lor. Dar eu socot că încă nu s-a scris destul şi încă nu s-a vorbit destul. îmi amintesc, de pildă, de prietenul meu Ion Dragoslav, scriitorul Un şi delicat, căruia cu cîteva decenii în urmă i-am închinat un arti­col, umblind fără cămaşă pe străzile Bucureştiului, indurind foamea şi mi­zeria. Mi-l amintesc pe prietenul meu mai tînăr, George Mihail Zamfirescu, mort cu plăminii sfirtecaţi de tubercu­­luză la virsta de 41 de ani. Am fost contemporan cu Bogdan Amaru, cel c­e­nt din pricina foamei. L-am văzut pe Arthur Enăşescu şi pe ciţi alţii din generaţia mea, sau mai tineri decit mine, trăgindu-şi cu greu zilele, um­i­­lindu-se pentru o bucată mizeră de pline. Dar numai aceste amintiri ne în­soţesc din trecut. Mă gindeam la piesa Mihail It ORBUL (Continuare în pag. #) AL. CIUCURENCU. ■­­ THEODOR PALLAD­I „Țărancă" (desen inedit) Ţinut literar 1958 e este un „an literar“? Această împărţire ad­ministrativă nu cores­punde unei realităţi (ca „stagiunea teatrală“— de exemplu), nu ex­primă o unitate a miş­cării literare. E însă un obicei, aproape o tradiţie şi în orice caz un prilej... Folosind prilejul, vrem să atragem însă atenţia asupra relativi­tăţii acestei noţiuni. Mai întîi, există un decalaj fatal între activitatea pre­sei literare şi cea editorială. Mişcarea literară vie, în desfăşurarea ei dialec­tică, e cuprinsă în reviste. Editurile o reflectă cu întîrziere şi calitativ supe­rior, în sensul că publică (sau cel puţin ar trebui să...) cele mai bune lucrări. Cînd vorbim deci de anul literar ar trebui, de fapt, să cercetăm revistele. Dar acest punct de vedere nu e acceptabil. Ceea ce interesează obiectiv sunt acele opere care în de­curs de un an au ajuns la public, au ajuns la conştiinţa publicului. Dar, asupra activităţii editoriale, vom reveni. Revistele literare nu sunt şi nu pot fi antologii. Formaţi de cunoaşterea istoriei literare — care e selectivă — anumiţi cititori, îndeosebi studenţii, ar dori să găsească in fiecare număr al fiecărei reviste o antologie. Punctul de vedere e naiv şi sterilizant. Pen­tru o viitoare antologie e neapărat necesară publicarea, acum, în reviste, a cît mai mulţi autori, a cît mai mul­tor poezii, reportaje ,schiţe, articole etc. In cultură există un principiu de bază. Din foarte mult, puţin, din pu­ţin, nimic. Aceasta nu înseamnă de loc să pledăm pentru cantitate în sine, pentru „scrieţi băieţi orice, numai scrieţi !“ E vorba doar de opere bine orientate, bine scrise, necesare po­porului. Dar să nu uităm că o cultură nu poate fi creată de cinci genii care scriu, din cînd în cînd, capodopere Pentru a-şi da măsura, pentru a se ridica la cel mai înalt nivel al posi­bilităţilor sale, un scriitor trebuie să fie activ, să publice mult pentru a se controla mereu în raport cu cititorii. Izolat, rupt de reviste, de viaţa ob­ştească, de problemele concrete poli­tice şi lucrînd în tăcere la Capodope­ră, ch­iar cel mai talentat scriitor se autolimitează, îşi taie rădăcinile şi se usucă. El devine steril. Şi o părere — pentru critici... lată că un scriitor care dădea „materiale“ „acceptabile“, „curăţele“ — cum se spune în termeni redacţionali, începe să scrie poezii, piese sau schiţe ine­gale, „altfel“ decit cele de pînă a­­cum, cu ceva in plus, dar şi nefini­sate, cu ceva exagerat, care supără. Cred că noi, criticii, ar trebui să fim în asemenea momente foarte atenţi ca nu cumva, intervenind, superficiali şi brutali, să frînăm un salt calitativ. Există momente de trecere care a­­nunţă opere superioare, dar în care se scriu opere inegale. Nu pledez pen­tru pasivitatea criticii, ci doar pentru atenţie şi delicateţe într-un domeniu complex şi gingaş. Să nu dăm înteme­­tate unor opere „onorabile" dar care, mediocre, nu aduc nimic nou, în da­una unor căutări fertile. Cine, dacă nu critica, trebuie să susțină noul, cri­tica fiind nu numai glasul opiniei Paul GEORGESCU (Continuare în pag. 6) CATEE CITITOR Semn după semn într-una ţi-au trimis Şi tulburata mea fugară undă Şi limpedele meu statornic vis, Să te-nfioare şi să te pătrundă ; Semn după semn îţi vor trimite iară Păminturile mele saci cu grîne Şi cerurile-mi steaua lor polară Ce pururi credincioasă-ţi va rămîne ; Robindu-ţi cu-nsetare şi-ndelung S-or îndirji, grăunte de grăunte, — Belşugurile lor de nu-ţi ajung — Şi stînca s-o rodească şi s-o-nfrunte; Dar toate-s bolţi sărace, luturi goale, Cînd n-am răspunsul bucuriei taie. Cicerone THEODORESCU p­a fiara­­ ! »...­ upă un vechi obicei care nu şi-a pierdut savoarea şi nici no­bleţea, îmi voi umple în noaptea Anului Nou paharul cu nec­tar din viile pămîn­teşti în cinstea prie­tenilor mei şi a dra­gostei. Cum se şi cu­vine, voi începe cu cei absenţi şi cum este de înţeles, mă voi gîndi mai întîi la cei apropiaţi mie care se află la mari depărtări. Dacă mi-aş îngădui să fiu poet măcar o noapte pe an, aş imagina o fantas­magorică traiectorie, situîndu-mă — de pildă — pe coada înflăcărată a unei comete într-o călătorie ului­toare prin spaţiu şi timp Sînt însă condamnat de soartă să fac parte din tagma nefolositoare a Zoililor. Mă voi mulţumi, aşadar, să imagi­nez cu sobrietate o închipuită pe­regrinare cu paharul plin pe la casele unor tovarăşi dragi la care mă voi gîndi intens în ceasul so­lemn al trecerii către anul ce vine. Iată-mă astfel în faţa unei porţi monumentale, pe una din străzile vechi ale Pekinului. Străbat prima curte îngustă şi tăcută, pătrund printr-o portiţă laterală în curtea cea mare şi, după cîţiva paşi, bat la uşa lăcuită în roşu a locuinţei principale Fără zgomot uşa se deschide şi în prag apare Mei Lan-fang, actorul care a vrăjit atîtea generaţii de la înălţimea ameţi­toare­­ a scenei. Interpretul atîtor roluri pe care le-a făcut celebre îmi zîmbeşte larg şi nu pare deloc surprins să mă vadă pe neaşteptate în toiul nopţii de Anul Nou. — „La mulţi ani, tunge Mei Lan fang Zece mii de ani să trăieşti în cinstea şi bucuria oamenilor care ţi aplaudă !". Decorul se schimbă parţial. Ră­­mîn elemente de specific chine­zesc, dar în locul străzilor vechiu­lui Pekin, mă aflu într-o barcă cu mulţi prieteni, pe luciul Lacului de Apus, în peisajul celest al Han­­giou-lui. In faţa mea, pe bancă, se află, purtînd încă costumul bo­gat al pescăriței din . „Pavilionul de pe rîu" în care a jucat admira­bil, tînăra artistă Ciao Tîn-tin. Ridic paharul în vreme ce Din-lin îmi su­­rîde uşor îmbujorată. — „La mulţi ani, Ciao Tin-tin. Iţi doresc să străbaţi cu mersul tău a­­erian drumul unor succese care să încălzească mereu mai mult Inimile spectatorilor". Trecem, plutind uşor, pe sub „Po­dul frînt" şi cînd ies din nou la lumină mă trezesc la sute de kilo­metri distanţă în mijlocul veseliei din pitorescul complex de dis­tracţii „Lumea cea mare", la Şanhai Urc scările de piatră care duc la etajele superioare şi sus pe terasă ciocnesc paharul cu bunul şi mo­destul Li Sî-to, colegul meu de breaslă care a învăţat meseria de critic dramatic parcurgînd cu uni­tatea sa, în timpul războiului de eliberare, jumătate din cuprinsul marii Chine. — „La mulţi ani, nepreţuitul meu Li. Ştiu că şi în noul an vei apăra cu aceeaşi străşnicie caracterul viu şi popular al teatrului chinez, pe care m-ai învăţat cum să-l iubesc". Cu paharul plin în mînă, intru la Canton, în locuinţa volubilului Li Kuan, fostul păpuşar care conduce astăzi un teatru şi cu el de braţ bat la uşa bătrînului Po Ciu­­jon care şi-a pierdut vederea ,in V. MÍNDRA (Continuare in pag. S1(

Next