Gazeta literară, ianuarie-iunie 1959 (Anul 6, nr. 1-26)
1959-06-11 / nr. 24
2. REVISTA REVISTELOR • Ultimul numit al „Luceafărului” publică articole şi cuvintări ţinute la cel de-al II-lea Congres al scriitorilor sovietici. — Medalioanele interesante, dedicate lui N. Pogodin, M. O Anezov, A. P. Lovjenko, A N. Haciaturian — şi semnate de Bina Cocea, A. Lambrino, G. Macovescu, D. D. Botez — apar cu o regretabilă întirziere. — În pagina întitulată „Atlas liric“, una din bunele iniţiative ale redacţiei, ni se înfăţişează un aspect din lirica armeană, prin cele două reuşite traduceri. — Cele trei „momente muzicale“ semnate de Veronica Porumbacu sunt închinate păcii, apărătoarea copilăriei. — Eugen Frunză publică un grupaj de cinci poezii sub titlul „File de Jurnal — Prin Republica Federală Germană”, poetul surprinde momente semnificative din viaţa unui stat burghez, care îi stirnesc revolta şi sarcasmul. Fiecare poezie e o intimplare cu tîlc ironic. Atmosfera apăsătoare e brăzdată de lumină,speranţie într-o lume mai bună, speranţe care ivesc unde de lirism. Versificaţia îmbină rima cu versul liber. Poezii politice, eie reuşesc să dea o imagine a Germaniei lui Adenauer şi Krupp. Uneori, versurile reţin prin concentrare: „Aici, la răspîntii — străin călător/Eu stau rărimat intre două Germanie’ — sau Prin puterea de a evoca atmosfera, cum e în poezia — care ni s-a părut cea mai izbutită — „Strada”, o imagine a Berlinului occidental. Aici, în toiul nopţii bernieze, Strigoii dorm în cîrje şi-n proteze Şi firme cu neon, sub cer, scălîmte, Se leagănă pe zidurile strîmbe... Eu trec încet. Tristeţea o măsor Ca paşii grei — Faust rătăcitor. Aş bate n cer cu pumnii: ,,Hei, băiete, Pe unde-o fi Germania lui Goethe?“ Mă uit în jur. E totul surd şi ciung St strada-mi pare un sicriu prelung. — Cam lungă fabula lui Constantin Nisipeanu cu privighetoarea care nu mai vrea să cjute fiindcă i s-au învechit cîntecele faţă de înnoirea din jurul ei, — mod de a spune că poetul trebuie să înveţe, mereu de la viaţă. — Zburdalnică şi tinerească poezia lui Nicolae Stoian, „Eşti prea copil”... versuri de evitat. ..Doar fiul meu e singurul ce n-are / In contra mea atari prejudecăţi“. „Marea de sub creste”, poezie închinată constructorilor de la Bicaz, dovedeşte posibilităţi. Poezia e însă dificultoasă Abuz de „pavăză“, „scuturi”, „stei” etc. Remarcăm aceste versuri concentrate şi sugestive: „Ei — neclintirea apei, puternic arc întins, / Vor dezlega-n vîrtejul turbinei să vibreze!“ Poezia tinerei Aurora Conţescu, „Arc de triumf”, are limpezime şi delicateţe Ar fi fost de evitat „Entuziasmu şi...“ Remarcăm ca sugestie de feerie modernă: „Şi nuferi mari, de piatră şi betor, / cresc în decorul plat şi monoton. / In purpuriul licăr al fereştilor, Stau ochi deschişi pe urmele poveştilor* • „Tribuna” se află de cîtăva vreme în rea! progres. Dar poezia continuă, din nefericire, să rămînă sectorul vulnerabil al revistei. In poezia lui Miron Scorobete, „Partid”, ultimele două strofe sînt convenţionale, reemoţionante. Ne-a plăcut însâ prima strofă: în mine te cvntă acei care nu te au ştiut: Pălmaşii pierduţi în convoi secular, Cerînd, răzvrătiţi, sub cerul avar, O dreptate tîrzie la porţile timpului mut. Zilei Copilului îi dedică poezii Al. Jebeleanu şi Ion Bălan. Cele două poezii ale lui Ion Bălan sînt puerile, cu regretabile „va să se“..., „roze de aur la sini”, „buze roze” etc Tot de Ziua Copilului se publică un basm — „Orfana“ de Bonczos István, iar nedezminţitul umor al lui Asztalos se vădeşte în schiţa „Pista cel lunatec“. — Frumoasă schiţa lui Grigore Beuran. „Ochi adinei". In care e vorba de o gospodărie colectivă, o critică şi o autocritică, este interesantă, de o psihologie justă și cu un umorgin, constructiv. DIMOS RENDIS: „Uliţa piperului sălbatic“ Liric autentic, interesant şi cu un registru bogat, Dimos Rendis vădeşte — spre surprinderea noastră — şi reale virtuţi de prozator obiectiv. Uliţa piperului sălbatic (vol. 1) e un roman al rezistenţei greceşti împotriva cotropitorilor hitlerişti, un roman de atmosferă, pentru realizarea căruia procedeele artei cinematografice sunt utilizate cu inteligenţă şi cu bune rezultate Fiecare capitol — capitolele sunt scurte, concentrate — e o suită de secvenţe de film, care, desfăşurindu-se rapid şi completindu-se reciproc, creează atmosfera specifică unui anumit moment. Aparatul operatorului înregistrează o scenă, mai întîi global, apoi din toate unghiurile şi sub toate aspectele ei esenţiale, oprindu-se asupra amănuntelor semnificative, Iţxîind pe peliculă reacţiile eroilor şi cadrul în care ele se consumă. Pe urmă, in acelaşi mod, e luată o imagine contrastantă, de obicei, şi in sfîrşit, o a treia, care, deşi aparent independentă, dă şi mai mult relief stării de spirit generale, comunicate prin imaginile anterioare. Un exemplu: pentru a ne transmite panica stirnită de intrarea iminentă a hoardelor naziste In Atena, printre locuitorii uliţei Créas, a „piperului sălbatic" (care n-are decit opt numere şi, cu toate că e situată în plin centrul capitalei greceşti, nu se bucură de binefacerile civilizaţiei moderne), autorul descrie mai intii o coadă la ulei într-o mizeră băcănie aparţinînd speculantului Platon Dukas, care, infruntind murmurele, înjurăturile şi blestemele nerăbdătorilor săi clienţi, anunţă solemn, la scurte răstimpuri, scumpirea preţiosului aliment: ni l prezintă apoi pe negustorul Takis Bakos contemplindu-şi cu satisfacţie magazia gemi rid de bucate, pentru ca, in imaginea finală, să ni-l înfăţişeze pe tinărul Nandas Rovás, privind năuc cum se scurge din damigeana spartă uleiul obţinut cu atitea greutăţi, şi asurzit de zgomotul motocicletelor nemţeşti care gonesc nebuneşte fie uliţa „piperului sălbatic". Procedând astfel, autorul pătrunde in toate încăperile celor opt clădiri (printre care şi o fabrică) care numără ulicioara respectivă, ne face cunoştinţă cu toţi locatarii ei, pe care îi va urmări in toate relaţiile lor şi iu toate circumstanţele, evoluind intr-un sens sau altul, in funcţie de evenimentele trăite. Iar aceasta il determină să depăşească uneori cadrul strimt al ulicioarei respective, să ne plaseze şi in alte medii (al şantierului unei şosele strategice, bunăoară) şi să introducă noi personaje, pe care apoi le părăseşte, dar care, in economia lucrării, se dovedesc utile, fiindcă oferă autorului posibilitatea să lumineze un aspect sau altul al principalilor protagonişti, să se justifice o acţiune, câteodură esenţială pentru evoluţia lor, şi, mai ales, să-l facă pe cititor să înţeleagă că de fapt, în uliţa „piperului sălbatic" nu se petrece nimic excepţional, că viaţa acestei ulicioare reflectă viaţa Greciei întregi sub ocupaţia nazistă. Din cind in cind, pentru a puncta şi mai bine o situaţie, pentru a reliefa şi mai pregnant atmosfera pe care o creează, operatorul prinde în obiectivul aparatului străduţa însăşi, care devine astfel un personaj important al romanului. Imaginea uliţei pustii, pe zidurile şi gardurile căreia s-au lipit ca nişte ferpare îndoliate ordonanţele comenduirii nemţeşti, dă contur atmosferei de teroare şi panică instaurată de hitlerişti în primele zile ale ocupaţiei. Imaginea, desprinsă parcă dintr-o pinză a lui Goya, a unei uliți pe caldarmul căreia silit aruncate cadavrele ce vor fi culese de furgoanele gunoierilor primăriei, nu face să intuim mai ascuţit ce a însemnat foametea din iarna primului an pe care poporul grec l-a trăit sub cizma nazistă. Aceeaşi ulicioară, văzută însă peste citva timp, vn zorii unei zile primăvăratice, imponzită de lozinci şi manifeste revoluţionare, patriotice, ne sugerează mai puternic noul climat de luptă şi optimism creat de comunişti..................— Urmărind aceeaşi finalitate artistică, autorul îşi scoate uneori toţi, sau aproape toţi eroii, in plină stradă. Străduţa strimtă devine, cu prilejul unei manifestaţii patriotice, a unei razii sau chiar a unei modeste acţiuni de masă, cum ar fi, bunăoară, confiscarea de către cetăţeni a unor alimente dosite de speculanţi, un cadru vast, care ii permite autorului să cuprindă sub razele reflectorului său fiecare personaj in parte, să-i dea o nouă dimensiune şi să creeze totodată un erou colectiv care e însuşi poporul grec. După ce strada e văzută în ansamblul ei, operatorul îşi reia investigaţiile in fiecare locuinţă, in mediile cele mai diferite. Nu se poate vorbi insă de o construcţie geometrică stricto sensu (şi asta e bine), pentru că în turneele pe care le întreprinde, autorul nu înregistrează naturalistic tot ce vede, nu acordă o importanţă egală tuturor personajelor, ci ierarhizează oameni şi locuri după importanţa pe care o au in desfăşurarea acţiuniifiindcă o acţiune există. Şi încă bine închegată, deşivolumul e — cum am arătat — un roman de atmosferă). E firesc, aşadar, ca autorul să treacă o singură dată în circiuma lui Krisos, care nu vrea să-i vindă bătrinului Dukas nici un gram de vin, fiindcă fiul său colaborează cu S.S.-Ul, şi să zăbovească adesea în mansarda lui lotis Cocoşatul unde se află casa conspirativă a Partidului Comunist, partid care creează organizaţia E A.M ce va îngloba, relativ în scurtă vreme, 90 la sută din populaţia mahalalei, să acorde o importanţă deosebită activiştilor de partid Lucas, lotis, care iau toate iniţiativele, organizează toate acţiunile, formează caractere-Rolul comuniştilor — sufletul şi creierul tuturor acţiunilor patriotice — e astfel puternic evidenţiat, iar frumuseţea lor etică sugerată cu fineţe, autorul evitind orice tendinţă de idealizare. Curajul şi abnegaţia cu care luptă, optimismul lor, hotărirea cu care se dezic de slăbiciunile şi greşelile lor, omenia lor, pe scurt, structura lor morală deosebită, ii situează pe un plan superior celorlalţi oameni şi ii face să dobîndească stima şi dragostea poporului, a tuturor oamenilor cinstiţi. In timpul unei razii care băgase spaima in cartier, lotis, infirmul folls, are curajul să se arunce asupra „omului cu masca“ neagră care teroriza Atena, să-l stringă cu omină de gii iar cu cealaltă să-i smulgă gluga ce-i acoperea obrazul. Acfionind astfel, el ştia că va fi împuşcat, dar trebuia ca cetăţenii, partidul, să-şi identifice duşmanul, şi atunci s-a jertfit conştient. Moartea lui eroică il pune pe Lucas in postura de a-şi face grave procese de conştiinţă, ceea ce subliniază o dată mai mult măreţia comuniştilor. Romanul Uliţa piperului sălbatic închide un întreg capitol de istorie, un capitol întunecat şi eroic totodată. Atmosfera cea mai sumbră cu putinţă nu este însă niciodată — şi aceasta este un merit esenţial al autorului — descurajantă, fiindcă, avind perspectiva comuniştilor, fiind însufleţit de optimismul lor robust, el ştie să-i reliefeze aspectul eroic; fiindcă, dotat cu un simţ al realului foarte fin, el poate sublinia totdeauna reversul comic al tragicului, ştie să folosească adesea elementul pitoresc, astfel incit să ne transmită ideea preţioasă că ■viaţa merită şi trebuie trăită in orice condiţii, fiindcă nici o calamitate nu-ipoate spulbera toată frumuseţea. Iar una din frumuseţile esenţiale ale acestei vieţi sumbre constă tocmai in faptul că, obligindu-i pe membrii societăţii să-şi definească precis poziţia, să fie consecvenţi cu ei înşişi pină la capăt, ea accelerează formarea unor caractere puternice şi dezagregarea falselor valori. Zadarnic domnul Bokos se străduieşte să apară in ochii cetăţenilor ca un om de treabă, laşitatea se va dezvălui acum din plin şi fostul chiabur se va alege şi cu ura patrioţilor şi cu cea a trădătorilor. Zadarnic băcanul Dukas, care a pornit pe panta trădării, vrea să se oprească la jumătatea drumului■ Evenimentele îl silesc, in cele din urmă, să-l aprobe pe ucigaşul său fiu, care e o singeroasă unealtă a S.S.-ului, să se solidarizeze cu el. Dimos Rendis urmăreşte Unitié ascendente sau descendente, în spirală sau săgeată, ale unor destine diferite, determinate de poziţia lor de clasă dar şi de calităţi sau tare caracterologice. Destinele acestea se împletesc astfel incit axul romanului să-l constituie evoluţia tînărului muncitor Nandas Rovás care, dintr-un flăcău necopt, se transformă firesc, aş spune, fără drame şi complicate procese, intr-un luptător direct iscusit. Romanul constituie, de aceea, o reuşită certă. Obiecţiile noastre, neesenţiale, mărunte chiar, se referă la unele foarte rare înclinaţii spre lirismul discursiv (pag. 281 de pildă), la unele — rare şi ele — comentarii publicistice (pag. 247 bunăoară). Altele, mai serioase, vizează o prea accentuată înclinaţie uneori spre pitorescul nesemnificativ, a cărui sursă ni se pare a fi intenţia justă ca atare de a realiza o monografie cit mai completă cu putinţă a mahalalei respective, dar deviată de o greşită orientare în direcţia naturalistă- Scenele din căminul coanei Ughenia, care tinde cu orice preţ să-şi căsătorescă fiica idioată cu lucrătorul brutar Vangos, nu se justifică de loc in economia lucrării, pe sind scena, pitorească şi ea, a alaiului cu care e condusă tava cu friptură a domnului. Bokos, lui e numai delicioasă in sine, dar are şi o semnificaţie socială, politică. Pitorescul gratuit — acesta epericolul pe care Dimos Rendis, ce se dovedeşte şi un prozator matur, va trebui — şi suntem siguri, va reuşi — să-l evite în viitor. Eugen LUCA „Cu un ceas mai devreme" de MIHAI BENI I C C B n i în „Cu un ceas mai devreme“, Mihai Beniuc este luptător ? Şi! Cind vorbim de o nouă carte a lui Beniuc, trebuie să începem ca şi cum am continua descrierea uneia precedente, dacă nu a primelor versuri. Fiecare volum este o verigă din lanţul de oţel al unei evoluţii omogene de militant, alt fruct sau altă recoltă din „mărul de lingă drum" sau „mărul cu foi de aur“, cum se autodefineşte poetul. Timpul nostru, a cărui cerinţă este lupta, nu cunoaşte pauze, momente de suspendare a acestei cerinţe. Fiinţă a cărei chemare este lupta, Beniuc nu cunoaşte şovăieli, momente de abatere de la această chemare. Cîtă vreme va trăi, el nu poate înceta lupta. Alianţa dintre poet şi timpul său este organic indisolubilă, iar de cînd e comandată de înţelegerea comunistă a necesităţii luptei, lupta i-a devenit o necesitate internă, după cum arta sa, propria luptă a devenit în ochii săi o necesitate obiectivă: „Mă inventau, de cumva n-aș fi fost/ Eu sînt în secol o necesitate“. (Inima bătrînului Vezuv : „Piedestal"). Mihai Beniuc se poate schimba doar în măsura schimbării obiectivelor luptei, poate fi mai iscusit în anume poezii sau bătălii, cum îşi consideră singur versurile, decit într-altele. Insă poetul este un luptător cum copacul este brad sau stejar. A-i cere să fie altceva înseamnă a priva frontul literar al ofensivei socialiste de o energie lirică deosebită și a-l împiedica să fie el însuşi. Poeţii realismului socialist sînt cu toţii Înotători. Ce fel de luptător este Mihai Peniuc ? La unii, dacă nu la cei mai mulţi, calitatea de militant se desprinde de obicei din poziţia politică generală, din modul artistic oarecum indirect în care ei susţin ideile şi cuceririle socialiste ori combat concepţiile şi realităţile duşmane. (Prin eroii aleşi dintre oamenii muncii, prin slăvirea acţiunilor tipice constructorilor noului, prin sentimentele şi morala socialistă pe care o afirmă). La alţii, şi probabil cel mai intens la Mihai Beniuc, combativitatea se impune prin proclamarea ei constantă, insistentă Poetul nu se mulţumeşte că este, spune, subliniază că este luptător. Orgoliul bine ştiut, care-1 face pe „războinicul tatuat pe piept" de fierul timpului din volumul „Trăinicie", să vadă acum pe trupul lui „pete de leopard", şi în rănile arzînde încă „înstelările“ muşcăturilor de jivine, nu e totuna cu trufia războinicului profesional său împins de onoare. Ea derivă dintr-o inflexibilă dîrzenie politică, dintr-o voinţă de încleştare pînă la răpunere cu duşmanul de clasă. Beniuc nu e un D’Artagnan care-şi paradează cicatricile şi isprăvile spre seducţie şi nici măcar un paladin dintr-o „gestă", o baladă feudală. El e cel mult paznicul din turn care, atins de săgeata fără veste a inamicului, îşi arată cetăţii întregi pieptul străpuns spre a o convinge de pericol. Profetul de ieri al prăbuşirii „Sodomei" capitalului a îmbrăcat azi uniforma roasă şi rolul de glorios anonim al ostaşului din prima tranşee, din primul şir de trăgători, al celui ce sare primul la atac, al celui mai expus focului („Am stat mereu în linia de foc / de unde omul greu se mai întoarce“) sau cel puţin al sentinelei din avanposturi, al grănicerului care „rămîne cu faţa spre hotare“. Mîndria eroică a poetului este o mîndrie modestă, îmbibată de măreţia cauzei obşteşti pe care o serveşte. De aceea, glasul lui Beniuc este militar fără a fi cazon, sonor fără a fi emfatic. E glasul unei goarne la care o conştiinţă cîntă mobilizarea conştiinţelor. Virtutea de luptător de şoc nu slăbeşte nici in clicele de răgaz şi de victorii ale maselor pe care le apără („Coiful cîteodată doar mi-l scot/Şi ascult a muncii noi cîntare“), menţinîndu-se trează indiferent de durata războiului social, de scadenţa triumfului total al socialismului, de momentul în care barca se va opri pe Araratul păcii : „Cu cobza rătăcind în bandulieră / Voi mai stîrni furtuni de cîrtiec eu“. Promisiunea, de fapt un jurămînt, nu este convenţională. Autorul îşi ţine cuvîntul. Numeroase poezii se angajează în polemică acerbă cu duşmanul. Satiric, versul beniucian nu pare prea experimentat. Sare greoi între limitele genului caricaturii brute ca în înfăţişarea imperialismului american, ameninţat să piară din cauza propriei politici de pe „poziţii de forţă", sub chipul unui clovn călare cu o veselă inconştienţă pe un butoi cu pulbere, îndărătul căruia ţopăie sardonic moartea. Tăria, specialitatea poetului rămîne indignarea năprazrică, rostogolită potopitor peste obiectul detestat. De la postul său de observaţie, pornesc către popor, către lagărul paşnic socialist, avertizări asupra uneltirilor inamice, ale suspinătorilor după raiul pierdut şi ale amatorilor de profituri de pe urma războaielor, o dată cu îndemnuri poruncitoare la vigilenţă, ripostă promptă şi nimicitoare, la stăpînirea legilor istoriei, la prevenirea incendiului mondial prin demascarea şi dezarmarea incendiatorilor. Mînia colectivă care-l opreşte de la odele dedicate lui Venus Callipgge ca de la o frivolitate, îl invadează şi e gata să-l precipite ca pe David, de unul singur în bătaia adversarului. O vrea revărsată universal şi spulberînd urmele provocatorilor : „Ah, şi ne-am găsit o coarda/ Ca zburînd din dînsa cîntul / Ura tuturor să ardă / Sâ urnească-ntreg pămîntu! / Iar pe cei ce vor cenuşe / Unde-s flori şi unde-i viaţă / Cuprinzîndu-i în cătuşe / Să le dea surghiun în ceaţă". Fizionomia proprie chiar e o încrucişare de zîmbete şi sclipiri tăioase de diamant şi oţel iar capul „pletos ca o meduză" e împodobit totemic cu fulgere spre înspăimîntare. Ce justifică înmagazinarea enormă de explozibil, înverşunarea teribilă în ură? Psihoza alarmistă mic-burgheza e doar la antipodul încordării proprii comunistului. Ca Janus, Mihai Beniuc arborează o faţă încruntată şi una luminoasă. Ură s-a născut şi se întreţine legitim dintr-o dragoste de viaţă pe care curgerea vîrstei a domolit-o mai mult la suprafaţă impregnîndu-i o anume fatală nostalgie. Pielea are cute ; sufletul, nu. Lac tumultos la fund, ocean Pacific cu numele, e la fel de avid ca odinioară de viaţă: „Pasiunea mea... să nu te stingi, aprinde-te mereu / Eşti roibul meu la greu şi la mai greu“. Apelurile iubirii îl răscolesc cu o atracţie intactă, originară. Dorul îmbolnăveşte; silueta de nălucă a iubitei ademeneşte ca ciuta fugară din dumbravă; mîngîierea trezeşte voluptatea delicată şi estetică a meşterului sculptor în marmură ; îmbrăţişarea se desăvîrşeşte în beatitudini eminesciene, cu retrageri în codru, scufundări lente în vîrtejul nebun şi dulce ca o „sanie pe o rîpă“ şi contopiri ideale ca de vietăţi elementare : „Şi vom fi atît de aproape/ Şi atît de amîndoi/ Ca doi fluturi între foi/ Strîns legaţi să nu mai scape" ; melancoliile se insinuează şi ele ca o romanţă eminesciană: „Pică florile de tei / Pică-n păr şi pe alei /... Şi din larg de lacuri vine /Ca o boare de suspine“. Pornirea nu e surprinzătoare decît pentru Radu Popescu (vezi cronica din „Contemporanul“ nr. 22 ax.). De nu totdeauna, în majoritatea volumelor lui Beniuc, năvăleşte valul erotic. Surprinzătoare cu adevărat, nu însă în raport cu Beniuc, ci cu senzualismul nud modernist, este perspectiva umanistă, socialistă, sub al cărei unghi femeia apare întregită. Alături de amantă se înalţă soţia şi tovarăşa de idei, formînd un cuplu echilibrat, indestructibil cu bărbatul, în marile încercări ale existenţei, în etapele aride sau fericite ale drumului bătătorit împreună către acelaşi ţel al „Comunei muncii“. Comportarea femeii este de tip ţărănesc, răbdătoare şi discretă dar insuflînd elan bărbatului şi împletind împreună ţesătura gingaşă de „borangic" a noului „crescut pe-a lumii veche larvă". Fidelă acestei interpretări, admiraţia bărbătească pentru tinereţea fetelor codane, pentru frumuseţea în germene a Evei se împleteşte fără noduri cu dorinţa cvasipaternă de a i se împlini menirea fecundă în cadrul socialist, ornat festiv, ca pentru un oaspe de seamă: „aşa să intri-n era noastră nouă / Cu flamuri roşii pe clădiri / Să ai pe gene-n loc de lacrimi rouă / In aurora caldelor iubiri“. Contemplarea naturii nu e mai din activă şi finalmente socială. lovirea liliacului, rumoarea firii regenerate, şoaptele îndrăgostiţilor îl apropie de oameni, dîndu-i ghes să se amestece spontan între demonstranţii de 1 Mai. Setea de a trăi o încinge la roşu Iminenţa bătrîneţii, fîlfîirea de umbră a morţii. E un paradox aparent devenit tradiţional la Beniuc şi îndeajuns de familiar cititorului ca să nu-i enumerăm ipostazele nu atît de oscilante ca altădată între falsa acceptare şi respingerea fatalităţii. Relevînd persistenţa ideii, e momentul să-i indicăm rădăcinile. Vitalitatea sa tenace nu are nimic comun cu vitalismul, concepţie oarbă, mistică, nietzscheeană despre un imperativ al vieţii la fel de implacabil ca al morţii, şi provine doar în parte din autoritatea creaţiei eterne, a artei în speţă, asupra neantului. Dimpotrivă, se sprijină pe un masiv postament social-istoric, pe un trepied înfipt, cum arăta şi Paul Georgescu, în trecut, prezent şi viitor. Mihai Beniuc crede în triumful vieţii, deoarece crede ca un fanatism just în eternitatea vieţii poporului său, a omenirii luptătoare pentru libertate şi fericire, în posibilitatea smulgerii omului din jugul exploatării şi al stihiilor. Este motivul pentru care din nou el invocă din ceaţă amintirea martirilor răscoalelor ţărăneşti şi grevelor de la Lupeni şi Griviţa, a soldaţilor căzuţi pe Mureş, Tisa, Tatra, împotriva fascismului, amintirea comuniştilor căzuţi în bătăliile de clasă — amintire solidară cu imaginea covîrşitoarelor chipuri ale făuritorilor Revoluţiei din Octombrie şi a popoarelor sovietice deschizătoare de eră („Nu uita“, „Casa Scînteii"). Alt paradox poate, dar Beniuc se consideră printre depozitarii unei moşteniri vii, active, generatoare a prezentului, izvor de apă purificatoare pentru propria sa pasiune. E motivul pentru care edificiile socialiste din ţara sa, de la Casa Scînteii şi hidrocentrale la becul nespectaculos din grinda casei noi a ţăranului, transformările conştiinţei cetăţeneşti sau numai Sirena uzinelor şi apar ca o garanţie pentru cultivarea celor mai fragile forme de viaţă, a frumuseţii „florilor catifelate“. După cum subordonarea energiei atomice scopurilor paşnice şi fertile ale omului, lansarea sateliţilor, asaltul materiei în U.R.S.S., întăresc onoarea poetului de a aparţine veacului contemporan şi convingerea în sporirea puterilor şi demnităţii vieţii omului liber, începînd din prezent. E motivul pentru care, în sfîrşit, încrederea absolută în viitorul comunist al lumii, aspiraţia de a-l întruchipa „cu un ceas mai devreme“, exaltă în Mihai Beniuc tot disponibilul de energie, aptitudinile plastice ale talentului. Trăsătură ce încununează pe comunist, certitudinea clarvăzătoare în triumful cauzei sale permite poetului însufleţit de comunism să înfrunte propria dispariţie cu mîhnirea calmă a unui demiurg, iar creaţiei, versului său să desfidă timpul, vibrînd etern în urechea spirituală a generaţiilor, conform viziunii lui Mihai Beniuc însuşi. Viziune admirabilă prin echilibrul majestuos şi tainic între sinistru şi feeric, între întunericul morţii şi lumina de soare marin în care copiii Comunei se vor scălda fericiţi şi vor asculta vrăjiţi cîntecele poetului prefăcute în ghiocuri, confruntîndu-se cu Libertatea deplină, comunismul este condiţia supremei expansiuni a omului, a vieţii. Conştient de valoarea nepreţuită a idealului, Beniuc se simte răspunzător de destinul comunismului. Pătruns de această conştiinţă, veghează el cu atîta ardoare la menţinerea şi dezvoltarea cuceririlor poporului său, ale popoarelor socialiste, aflate în marş spre ţel. De aceea spuneam că ura împotriva duşmanului Comunei este la fel de sfîntă ca şi dragostea pentru prietenul Comunei — omul, omul muncii. Astfel, viziunea lui Mihai Beniuc despre societate şi om se rotunjeşte, unitară, într-o armonie bipolară. Inglobînd dialectic realităţi şi sentimente contrarii, ca viaţă şi moarte, trecut, prezent şi viitor, ură şi dragoste, reflectă adecvat lumea şi astfel participă la dezalienarea omului. Ea se opune concepţiilor moderniste şi revizioniste după a căror imagine societatea şi universul apar fragmentar, contradictoriu, difuze, într-un mod necorespunzător adevăratei lor naturi. Societatea nu este condamnată la eterne sfîşieri, de neîmpăcat, decît acolo unde există încă luptă de clasă. Axată pe idealul luptei pentru comunism, poezia lui Beniuc este esenţial umanistă, şi ca atare, urcă cu o treaptă mai sus pe scara umanizării. Ostili său cel puţin în afara acestei lupte, pretinşii campioni ai dezalienării nu au pus piciorul nici pe prima treaptă a acesteia. Ei ajută, cu sau fără voie, la agravarea confuziei omului cu privire la esenţa şi menirea sa, contribuind la îndepărtarea lui de vederile înaintate ale societăţii, deci la înlănţuirea lui în cătuşele poziţiilor retrograde, la menţinerea înstrăinării. Partinică, poezia lui Mihai Beniuc este esenţial combativă, mobilizatoare la atac împotriva burgheziei, pentru clasa muncitoare. Iată de ce starea sa de spirit dominantă este aceea de luptător. Ceea ce nu extlude de loc, ba chiar, aşa cum am văzut, stimulează dispoziţiile „eterne" lirice, meditaţia asupra vieţii şi morţii, experienţa împlinită sau dezamăgită a dragostei, într-un cuvînt plenitudinea. Aprig în armură sau cu puşcă, ori muncind pămîntul cu unelte pe care le poate schimba tot în arme, Beniuc poate adapta o postură de satir muşcînd din sinul vieţii, de sentimental-nostalgic, de ţăran înţelept şi şiret sau pur şi simplu de scrutător lucid, comunist, al distanţei pe care trebuie s-o străbatem pînă la Comună. Universul poetic al lui Beniuc, coincizînd în esenţă cu universul obiectiv, aşa cum îl oglindeşte marxism-leninismul şi îl populează, transformîndu-l, practica socialistă, împrumută de la acesta din urmă elemente de conţinut, de forme şi de limbaj, care intră, treptat, în structura sa intimă, în ţesutul microscopic al imaginilor sale. La Beniuc, cuvintele socotite de adversarii noştri antipoetice, au cîştigat de mult drept de cetăţenie, de colaborare la valorificarea ideilor şi a substanţei poetice. (Fireşte pentru exploatarea resurselor artistice ale elementelor noi, este nevoie de măsura talentului). Bagajul de termeni şi imagini noi, legate de contemporaneitatea socială şi politică, se acordă organic cu tradiţia. Lingă plug, Beniuc a instalat tractorul, lingă coasă şi seceră, combina, lingă opaiţ, becul. Simbolul viitorului este păunul roşu, dar şi racheta călătoare prin constelaţii. Raportul dintre inovaţie şi tradiţie este însă mai intim, antrenînd fondul de idei al artei, ideologia, poziţia de clasă cu alte cuvinte, — derivînd indirect din înţelegerea dialectică a relaţiei dintre trecut şi prezent. Beniuc este, liric vorbind, simultan şi Gelu şi Horia şi militantul comunist de azi. Insă el îi priveşte pe cei dinţii cu optica celui din urmă, trecutul cu ochii prezentului, după cum prezentul îl pătrunde cu ochii viitorului. Tot astfel, pe alt plan, el încorporează moduri eminesciene sau argheziene de construcţie a imaginii, sau chiar atitudini lirice „tradiţionale“, fără a înceta să fie el însuşi. Chiar dacă şi în acest volum există versuri inegale, ca oriunde la poetul care izbeşte de-a dreptul cu barda in stîncă, volumul se impune prin consecvenţa partinică, amploarea orizontului şi densitatea poetică, deseori aforistică, ca unul din vîrfurile poeziei sale şi ale poeziei noastre. Poziţia estetică a moderniştilor, revizionişti sau nu, sărăcind conţinutul şi distrugînd forma artei, ratează tocmai ceea ce îşi propune : originalitatea. Poziţia estetică a lui Beniuc, poziţia realismului socialist, sudează necesitatea slujirii societăţii, a omului cu promovarea originalității, lovind concret şi convingător în decadentism. Mihail PETROVEANU GAZETA LITERARĂ Despre G. Călinescu La 60 de ani — Derutanţi, opera lui G. Călinescu se refuză unei formule, afară dacă, adecvarea strălucită la modalităţi divergente, nu ar putea fi unt».' G. linescu scrie o poezie a atitudinilor poetice, cîod. nu iveşte uh.îzmlemintelor, a lucrurilor simple. Dar, trăind noi printre fenomene, poetul descoperă, în lauda lucrurilor, sensul. „Ghenca" e nu numai un portret al domnişoarei bătrîne, ci şi un poem — Călinescu e ades un poet al mineralelor, al rocilor — al cristalelor în care — formula de viaţă a Ghencăi — timpul a transformat dulceţul de fructe. Poemul în proză, lauda bucuriilor simple, e totdeauna semnificativ cum e acea descriere a Bărăganului— spaţii nelucrate de istorie — cu nimic mai prejos decit a lui Odobescu. „Viaţa lui Eminescu" e în fond un roman (nu, oroare ! biografie romanţată...) în care fineţea psihologiei mulează documentaţia ştiinţifică. Inventivitatea creatoare în analiza psihologică, din cartea citată, lasă lisc erudiţiei şi analizei critice în masiva „Opera lui Eminescu“, în care anume teze nejuste nu ne pot face să trecem peste informaţia uluitoare, analiza de subtilităţi microhirurgicale şi faptul că ea constituie singura restituie integrală a operei poetului naţional. Psihologia şi analiza dispar în „Cartea nunţii“, roman cu izbucniri lirice şi sugestive atmosfere al aşa cum epicul dens e calitatea stăpînă în „Enigma Otiliei“, roman de bază al literaturii române. Nu voi reveni aici asupra acestei cărţi care reprezintă — s-a spus — pe planul romanului citadin, ceea ce „ion“ a însemnat în planul epicii rurale. Să nu continuăm deci nici cu inventarierea cărţilor sale, inventariere fatal — într-un cadru restrictiv — sumară. Ideea e că fiece nouă operă reprezintă o nouă modalitate de expresie, relevînd de fiecare dată o calitate nouă, — adecvată modalităţii date —, negată anterior scriitorului de critica sîcîitoare, ce nega fiece operă nouă pe criteriul unei calităţi afirmate anterior, stupidă tradiţie a criticii burgheze de a judeca o carte după ceea ce nu e şi nu-şi propusese să fie. Umanismul polivalent al lui G. Călinescu s-a manifestat astfel, strălucit, în modalităţi exasperant (pentru unghiurile optuze) de diverse. Erudit şi reporter cu viziuni surprinzătoare, eseist (în „Cronica optimistului"), ziarist politic (articolele antimonarhice şi pamfletele contra partidelor burgheze sunt antologice), portretist cum puţini sunt în literatura noastră şi... cum îl putem încadra pe „Sun“, operă literară antifascistă (acest mit mongol e o scrisoare persană). Sau acea atît de pe drept criticată, pentru numeroase teze estetizante şi judecăţi greşite, confuze, „Istorie a literaturii române“, roman al literaturii ferata noastre, a cărei galerie de portrete e de neuitat... Literatură şi critică... incompatibilitate a spiritului critic cu spiritul creator... Ce simplu despărţise, nemţeşte, Maiorescu, aceste două sfere, ce dulce le e atîtor creiere tari justificarea neputinţei lor creatoare. G. Călinescu infirmă teoretic şi practic teza idealistă, reacţionară, după care scriitorul trebuie să fie timp şi incult, iar mînuitorul de idei, în domeniul specialităţii lui, incapace. Rezolvarea nu constă în obligaţia criticului de a scrie cu metafore sau de a face musai roman şi poezie (frumuseţea inegalată a stilului critic călinescian constă, în principal, în adecvarea şi plasticitatea noţiunii, adică în forţa exactă de transmisie a ideii). Critica şi literatura se întîlnesc în zona profundă, acolo unde arta e interpretare (concepţie), iar critica e creaţie, id est re-creaţie. Asemenea atitudine rodeşte, din plin, de-abia într-o viziune marxist-leninistă a criticii, în care scriitorul nu mai e monografiat, rupt — ca în critica estetistă burgheză — de societate, inclus într-un univers poetic ciudat, izolat şi invers. Scriitorul nu e difuzor inconştient al îngerilor, nici „voce subterană“, „mînă a instinctelor“, ci conştiinţa epocii sale, glasul poporului său, martorul său pasionat. Pentru a interpreta lumea, scriitorul are nevoie de inteligenţă şi de cultură, talentul spontan, brut, fiind inutil sau chiar păgubitor. G. Călinescu continuă acea tradiţie a scriitorului intelectual care, — deschisă de Dimitrie Cantemir, continuată cu Eliade Rădulescu, B. P. Haşdeu, Eminescu, Odobescu ş.a. — a realizat sinteza necesară între spiritul creator şi cel analitic. Aceşti umanişti nu s-au mulţumit să descrie lumea, ci au şi interpretat-o, sacrificînd polivaldiţei necesare, au urmărit să creeze în artă o imagine globală totală prin diversităţi de expresie, aparent disparate sau chiar divergente. Aceşti arhitecţi, nesuportînd spaţiul gol, au clădit pretutindeni unde nuditatea locului ii invita la aceasta. L-a văzut cineva pe G. Călinescu , trist, abătut, melancolic ? Nu ştiu, şi n-are importanţă : acest arhitect clădeşte in bucurie ! Vitalitatea lui se exprimă într-o creaţie continuă, diversă şi un Călinescu neocupat, nefăcînd nimic, e pentru mine un nonsens. Chiar în conversaţie, vocea lui suitoare, cu fraze ce „petulează“ foc bengal, marchează traiectoria unei idei în elaborare. N-am amintit de „Cronica mizantropului“, fiindcă titlul potrivit e cel nou, din „Contemporanul“ . Călinescu are optimismul raţionalistului ce trăieşte într-un univers cu fenomene cognoscibile şi în care avîntul său continuu, — fără exaltări şi căderi, iradiaţie a inteligenţei, — stabileşte acordul cu realul. G. Călinescu, care ironiza „inadaptabilul“ lui Brătescu-Voineşti, crede în forţa inteligenţei şi respinge lumea „an’guaselor“, a monstruozităţilor psihice ale „estropiaţilor mintali“, lumea insană a spaimelor vagi şi obsesive , e un apolinic căruia îi plac nopţile cu lună. Intr-o continuă vibraţie, receptivă la toate manifestările vieţii, energia lui creatoare se exprimă prin modalităţi divergente. G. Călinescu ştie lunga asceză a bibliotecii, dar participă în for, în „Marea Adunare Naţională", la propăşirea patriei pe drumul socialismului; se cufundă în Danie şi contemplă evoluţia graţioasă a dansului Odettei, descifrează vechi documente, cîntă la vioară şi — nepărăsindu-şi munca de erudit — participă prin „Cronica optimistului“ la ritmul vremii sale socialiste. G. Călinescu n-a fost un critic marxist şi ades a plătit greu tribut estetismului, astfel incit, cu unele din tezele şi aprecierele sale nu putem fi de acord. Dar umanismul său raţionalist, receptivitatea faţă de realism, atitudinea sa cetăţenească democratică, ne fac să socotim durabilă o parte a criticii sale, rod al unei inteligenţe informate şi de gust precis. După Eliberare, locul democratului antifascist G. Călinescu nu putea fi decit în rîndurile noastre. Nu este locul aici să încerc a face o analiză a multiplelor creaţii calinesciene din ultimii 15 ani ; criticul îşi apropie din ce în ce mai mult marxism-leninismul, scrie despre literatura noastră nouă, despre literatura sovietică, face reportaje din industria socialistă. Doresc de aceea a-mi manifesta bucuria pe care o simt atunci cînd îl știu pe G. Călinescu în prima linie a scriitorilor care constituie literatura socialistă. Paul GEORGESC** „GAZETA LITERARA va comemora în numărul viitor împlinirea a 70 de ani de la moartea lui Mihail Emines •Cositul din Remetea“