Gazeta literară, ianuarie-iunie 1959 (Anul 6, nr. 1-26)

1959-06-11 / nr. 24

GAZETA LITERARĂ IV A. Im .O» IV ALI A R L a noi, la S., multă vreme, pînă la naţio­nalizare, industriaşul (' P. a însemnat totul ; brutăriile lui asigurau pîinea oraşului, cup­toarele ardeau zi­ua şi noaptea, lumea (în tim­­paMMH pul războiului, cînd în­treprinderile sale prin­seseră puteri şi luaseră avînt, şi după război, în anii aceia grei) se înşira în rinduri nesfîrşite la uşile prăvă­liilor „de desfacere“ şi aştepta pîinile mari, bine coapte (căci păi, brutalii lui P., ştiam să lucrăm) purtînd drept marcă distinctivă un vultur, cumva asemănător cu pajura regală. P. se considera rege în oraş şi, într-ad­evăr, era atotputernic. In ’46, toată lumea ţine minte cum, din ordinul lui, di­rectorul cinematografului din centru scosese de pe afiş „Partizanca“ şi-l înlocuise cu „Serenada din Valea Soarelui“, o copie achiziţionată chiar de industriaş, în folosul oraşului, zice-se; în timpul secetei, depozitele brutăriilor sale erau pline, dar ori­­cîte presiuni se făcuseră asupra lui, nici un sac de făină nu părăsise de­pozitele ; într-o noapte, noi, la cup­toare, ameţiţi de sărăcie, tristeţi, griji, de atîtea cîte erau pe capul nostru atunci, făcuserăm planul să ieşim în curte, să spargem depozitele şi să tăiem sacii cu făină, împărţind-o ime­diat populaţiei; ca într-un fel de aiu­rare care năştea în mintea mea, om în toată firea, un fel de leşin sau de vis, mă vedeam — în cele cîteva minute în care făurisem planul cu ceilalţi — mă vedeam bătînd în por­ţile caselor, trecînd prin toate cartie­rele, anunţînd lumea să vină să ia făină, şi oamenii, luînd-o în saci, vase, pahare, albi la faţă, pe­ haine, pe pantofi, toţi, toţi, toţi, brutari şi oameni albi din cap pînă-n picioare de făină, în bătaia lunii, ca într-o n­ipgie a lupii.- Vă spun, era un le­şin, un vis, o nebunie, dar ştiu că Sfii ieşit înltr-adevăr în curte, vreo şase, câţi eram, ne-am îndreptat spre depozite, cu lopeţile noastre de lemn în mîini, cu cîteva răngi găsite în colţurile încăperii noastre, la cuptoare, şi am păşit chiar cîţiva metri, lumi­naţi de luna aceea de vară groaz­nică; în faţa depozitelor însă era P.­ care a strigat la noi pe neaşteptate, trezindu-ne din ameţeala în care păşeam. Cum apăruse acolo, nu ştiu; poate nici nu era apollo, deşi P. fă­cea personal inspecţii regulate brutăriilor. In amănunţime, uneori nopţi, alteori zile la rînd, sigur e că ultimul din­tre noi a strigat imediat că se arde pîinea în cuptoare. Doi ani mai tirziu, în ’48, la înce­putul lui iunie, P. fugi din oraş, cu toată familia, la Bucureşti şi de-a­­colo, cu un avion, de pe un aero­drom secret din preajma Capitalei, peste graniţă, în Elveţia, sau în Por­tugalia, sau în Mozambic, nimeni la Comitetul de partid nu ştia exact unde. De fapt, nici nu ne mai inte­resa; simţeam în felul cum se dis­cuta, cum se vorbea la telefon, cum se scurgea ziua, cum tremura aerul, vâlvătaia cuptorului, că se coace ceva. P. fugise noaptea, în noaptea de zece spre unsprezece; nimeni nu prinsese de veste, cuptoarele noastre lucrau­, asudam din greu, căci se lăsa o vară grea, neîndurătoare; în zori, de la Comitetul de partid vine Stănel și-mi spune deoparte să mă îmbrac repede şi să-l urmez; mă schimb imediat, ceilalţi mă urmăresc fără vorbe, toate mişcările acestea cuprinzînd un anu­mit secret, dar care îi mulţumea, deşi nu ştia nici unul, nici el, ce e exact; dar orice mişcare cerută de partid — fie ea cît de neînsemnată, ca o schimbare a şorţului de pildă şi o îmbrăcare rapidă — nu putea sa în­capă, pentru noi, decit în forma a­­ceea, foarte clară, a speranţei pe care toţi o plămădeam, simţind do­­goproa pilpi în obraz. 11 urme? deci ipediat pe Stăpel, ies în curtea bru­tăriilor respirînd aerul zorilor, mă duc la cişmeaua cu jgheab lung, unde se adapă caii, şi beau din pumni pînă mă răcoresc bine. Stănel mă Ipsa şi, în sfîrşit, mă apoptă că P. a fugit chiar în noaptea ăsta din oraş, lăsînd casa graişte şi pustie, după cum a fost anunţat partidul şi după cum s-a constatat. Urgent, tre­buie să mă duc cu Barta — îl cu­­nosc pe Barta? cum să nu, am lucrat împreună, în ’46, la B.p.D., — urgent trebuie să mă duc cu el, m-aşteaptă afară, în faţa brutăriilor, să ocupăm casa lui P. şi să stăm acolo pînă la noi sarcini ; interceptăm orice telefon, orice mişcare, orice sosire şi plecare şi anunţăm, fie prin telefon, fie, dacă nu se poate, prin viu grai, venind unul din noi, rapid, la Comitet; nu putem şti dacă toată fuga lui P. nu e o­njanevru, cine ştie ce ascunde, acum se aşteaptă evenimente impor­tante, ai să vezi — mă asigură Stă­nel. Şi, încă odată sublime că eu răspund în faţa partidului de casa lui P. şi orice se întîmplă acolo. Foarte bine, nici o grijă. Fiţi atenţi, sfătuiţi-vă tot timpul, nu discutaţi aiureli. Am zîmbit. L-am întîlnit pe Barta în stradă — tot aşa mic cum îl lăsasem în '46, tot slab, cu oasele capului bine ieşite în afară, tot fără dinţi în faţă, urîţindu-i zîmbetul ne­încetat al ochilor, mari, negri, stră­lucitori; — nu ne mai văzusem din ’46, exact din aprilie, după victoria soarelui în alegeri. — Unde-ai fost că nu ne-am mai văzut? am început, pornind spre casa lui P., imediat ce ne-am despărţit de Stănel, căruia îi dădusem în ultima clipă încă o asigurase, din ochi, să nu aibă grijă. Nu ne-am mai văzut... — Ar­ fost 10 luni în Moldova, a fost groaznic cu seceta asta. —­ Te­­ce mașina? — Tot­ meseria. M-am întors de o lună, am intrat la școala de par­tid. — Merge? — Merge, noaptea asta trebuia să dorm acasă, dar m-au chemat la partid de la şapte. Rita nu ştie de nimic. — O să-i spună Stăpel, cineva de la partid. — Mi-a promis. — Ce face? — Cine? — Rita. — Face un co­­i. — Ei... bravo! Tace. — Nu te bucuri ? — Ba da, dar nu ştiu unde-o să­­ punem, mai avem unul. — Tot în magherniţa aia staţi? — Da, da’ de unde-o cunoşti? — Nu ţii minte c am fost la tine, în ’46, iarna? — Cînd te-au pocnit maniştii. — Exact. — Rita s-a speriat, cînd te-a vă­zut­, erai urît de tot. — Vroia să mă odihnesc în patul vostru și voi să dormiţi pe jos. —­ Chiar, de ce n-ai vrut? Barta zîmbeşte, zîmbetul acela trist, fără dinţi. — Patul era şubred, grupiesc, şi zîmbetul lui continuă. — Adevărul e că nu-ţi prea vine să te culci într-un pat încălzit de alţii. E ca şi cum ţi-ai schimba viaţa, nu-i plăcut. Dau din cap că da, are dreptate, şi mergem r­ai departe tăcînd. Mi-aduc aminte că din ’46 observasem obiceiul lui ca, în discuţiile noastre, nu nu­mai între noi doi, ci şi cu alţii, care îi erau şi mai puţin cunoscuţi decît îi erau­­eu, să arunce fţeofţata cite o vorbă, cite un gînd care nu aveau nici o legătură cu ceea ce vorbeam; totdeauna spunea lucruri neaşteptate, probabil era o urmare a vieţii lui în lagăr, la Auschwitz, nu l-am întrebat niciodată; şi dinţii şi-i pierduse acolo, atît ştia şi­­ vorbea foarte, foarte puţin despre cele trăite acolo. Ne oprim în faţa casei lui P., tă­­cută, întunecoasă, fără nimic deosebit; afară, o văzusem de nu ştiu cîte ori, îmi dădeam seama că e o casă­­vagon, veche, mereu schimbată pe dină­untru, pentru că prea numeroase erau lucrările de zidărie ; o curte lungă, pa­ralelă cu casa, sfîrşindu-se într-o gră­dină cu garaj, cunoşteam, intru, pri­mul, în curtea asfaltată în carouri în­tre care creştea iarba. Barta mă ur­mează. După cîţiva paşi, — marchiza, cu vitralii galbene, albastre, roşii, în care sticlesc stins zorii; nu intrăm pe aci, pentru că, din cîte îmi dau seama, din marchiză intri în camer­rie din faţă, dinspre stradă, şi nu poţi să ştii cine-i, ce-i, în camerele din fund ; mai e o uşă, după marchiză, care răspunde toc­mai în bucătărie ; uşa e deschisă şi in­trăm din ce în ce mai prudenţi. Barta, îi simt încordat în urma mea, la un pas. Intrăm în bucătărie, într-adevăr , la lumina zorilor, o lumină în care soa­rele e mai mult decit o presimţire, vad, ridicînd uşor capul, ligheane de ara­mă mari prinse pe pereţi, al căror fund sticleşte stins, ca şi geamurile mar­chizei ; se conturează un dulap enorm, o masă de bucătărie cu linoleum, o ma­şină de gătit mare, neagră. Aprind brusc lumina, nimerind dintr-o dată comutatorul, la dreapta mea ; nimeni, obiectele — cele desprinse în penum­bră. Un chepeng în podea, îl ridic, o scară care duce în pivniţă; fără vorbe, Barta coboară imediat şi-l aştept. Linişte în toată casa : mă gîndesc că aceea ce facem e, mai mult ca sigur, stîngaci, dar n-am mai ocupat vreodată casa unui capitalist şi pe Stănel l-am asigurat să nu aibă griji. Barta se întoarce, îmi face semn să înaintez la stînga, în casă, şi-mi şopteşte : — Nu-i nimeni. Şi Stănel ţi-a spus că nu-i nimeni. Dar la dreapta e o uşă, o deschid, baia, o baie splendidă din cîte înţeleg la lumina care vine din bucătărie , pe jos, mozaic, pe pereţi, pîpă jos, faian­ţă — duşul portativ, closetul fără lanţ, cu instalaţia într-o cutie mare, emai­lată , pţă întorc, deschid uşa care lea­gă bucătăria d pe casă, întuneric, li­nişte. Simt că nu e nimeni, caţit, pipăind pe perete, comutatorul, te găsesc. O cameră oarecare de trecere, despărţită de următoarea printr-o draperie roşie de pluş ; din doi paşi, Barta e lingă mine, în aceleaşi gesturi cu mine, într-un salt, dăm la o parte draperia, intrăm, la lu­mina care vine din spate, în sufragerie, spaţioasă , o masă lungă, din lemn de nuc, ca şi scaunele, ca şi vitrinele ; aprindem şi aici lumina, continuînd sal­tul, deschidem uşa următoare — dor­mitorul, cu paturile, două, pregătite pentru dormit; ne zărim amîndoi ne­lămuriţi, în oglinda toaletei, între fe­restrele cu perdele grele; încă o uşă — o cameră mică ; la dreapta un piap, deschis, clapele de sidef, albe si ţic­esc şi ele ; la stingă, o uşă care răspunde în marchiză, din ce fp ce r mai strălu­­citoare în răsăritul de soare ; în sfîr­şit, încă o uşă, ultima, probabil, da, ultima, o cameră pentru copii în carp, apripzîpi­­ipppna, rănînem apiîndoi fermecaţi : totul, un pat, un c­ulap, o piespioarp, dopa scaupe, e într-ooi al­bastru dulce, incintător ; pe masă, pe policioara aflată deasupra patului, pe dulap, nu ştiu cîte jucării, cape­te care piai nostime şi piai frumoase. Şi aici, patul pregătit pentru dormit, un aşter­nut de un alb şi o fineţe dumnezeias­că, după cum înţeleg din gestul lui Barta, care şi-a trecu­t m­îna pe pat. Nu p mă priveşte, se uită în jup, tăcut, pune mîna pe speteaza patului, pe spe­teaza scăunelelor, fără zîmbet, şi-mi dau seama că, fără zîmbet, capul i se face parcă mai mic, oasele devin mai mari, uscăciunea lui, neştearsă în trei ani de libertate, mai bine întipărită pentru totdeauna, pe faţă, pe trup. Trece o maşină, deodată, afară, pe strada dosnică, puţin populată chiar în timpul zilei ; totul zdrăngăne, se mişcă, de pe tavan cade tencuiala, parcă aud pași în urmă. Nu, a scîrțîit parchetul. — Nu-i nimeni... șoptește Barta. — Să ne întoarcem. Rămînem în su­fragerie. Ai văzut telefonul ? — In camera aia, după bucătărie Ne întoarcem, lăsînd ușile larg des­chise ; lumina din camera copiilor, a­­jungînd pînă-n dormitor ; din nou um­brele noastre în oglindă ; intrăm în su­fragerie, aprind lumina, îl las pe Barta singur, mă duc alături să caut telefo­nul , firul e tăiat. Mă întorc în sufra­gerie, îl anunţ pe Barta , pe o măsuţă, un radio. II deschid, e bun, e însă prea devreme, emisiunea de dimineaţă nu a început. Mă aşez la masa lungă a su­frageriei : scaune pluşate, aproape noi, o faţă de masă albă, din cea mai fină olandă, cu mari paturi — ca acelea înscrise pe pîinea noastră — în mij­loc, în colţuri. Nu-s prea multe obiec­te, ceea ce te face să crezi că sufra­geria e spaţioasă ; în faţa mea, o vi­trină cît un dulap de mare r— tp tre­cere chiar o confundasem cu un dulap —­ plină cu argintărie, porţeispărie, spruh­ii de n­asp îp cristal şi alpaca. Barta continuă să privească în jur, țară zîmbet — Casă urîţă... spun. Aprindem am­ îndoi țigările noastre, aruncînd ghibriturile și scrumul în scru­­piiep ; mă mişc pe scaun ÎP- diinmdUTl pe spate­­ întorc capul la dreapta, gjjd pînă în bucătărie, la stîn­­ga, pînă în camera pentru copţi ; am o privire foarte bună asupra întregii case, uşile larg deschise, cum spuneam, lu­minile aprinse peste tot, perdelele trase, numai în camera cu pianul, din dreptul marchizei, lumina soarelui din ce în ce mai puternică. Nu poate veni nimeni prin surprindere. — Casă urîtă... încep din nou. — A lăsat totul, să fie al dracului, pînă și patul desfăcut. Barta începe să se plimbe prin su­fragerie, în jurul mesei. — Mi-e foame, ţie nu ? — Şi mie — recunosc. — Miroşi a cuptor, a brutărie, de aia mi-e şi mai foame, zîmbeşte. Mi­roşi a pîine. Barta deschide vitrina şi ridică fie pe catifeaua unei cutii, în care stau înşirate cuţitaşe şi furculiţe de argint, o coală de hîrtie albă, scrisă , cum nu o observasem pînă acum, pr* ştiu. — Ce-i aia ? Barta mi-o aduce, începînd să ci­tească cu­ glas tare: „Am lăsat caaa deschisă­..“ Lîngă mine, peste umărul meu, citeşte numai din ochi : „Am lăsat casa deschisă, ştiind bine ce fac ; după ce veţi jefui cămara, sufrageria, dormitorul, chiar şi baia, vă atrag atenţia că trebuie să puneţi absolut totul la loc, pînă la ultimul fir de aţă luat pe hainele d­­voastră. La întoarcerea mea, peste cî­­teva luni, nu mai mult de şase, vreau să găsesc totul ca şi neatins, în caz contrar trimiţîndu-vă unul cîte unul în faţa tribunalelor militare, pe care le voi institui atunci pentru judecarea je­fuitorilor“. Barta scuipă pe hîrtie şi saliva lui se scurge peste cerneală, diluînd-o , împăturesc coala în patru şi o pun în buzunarul de la piept, al hainei ; s-o păstrez, va mai fi nevoie, să-mi distrez nepoţii peste cîţiva ani. 11 întreb pe Barta dacă l-a cunoscut pe P. Nu , îi povestesc întîmplarea aceea din ’46, cu noi, de la cuptoare, înnebuniţi să-i spargem depozitele, apariţia lui, noap­tea, în bătaia lunii, vorbele lui, tot aşa ca în rîndurile lăsate în vitrină, vrînd să facă pe regele care nu el se teme de supuşi, ci supuşii de el, de la primul cuvînt rostit, şi fuga noastră înapoi ; îi spun şi lui că, totuşi, nu cred că P. să fi fost acolo, totul fiind o arătare în faţa ochilor noştri, obo­siţi de foame şi sărăcie, sau poate din pricina lunii. Barta se învîrteşte prin sufragerie şi-mi răspunde că nu, mai mult ca sigur. P. a fost acolo, dar nouă ne-a fost frică de el, asta-i tot. Ne-a fost frică. — Acum nu ne-ar rpai fi. Sînteip mult mai tari. — Mult mai tari. — Dar cum putea dormi un copil în camera aia ? Ai văzut cum s-a mișcat totul cînd a trecut mașina ? — Copilul lui nu ședea aci, — îi răspund, supunîndu-mă gîndurilor lui, era în Elveţia. Camera asta e numai aşa. Ii spun să aibă grijă două pu­­­pute. Mă duc la baie ; baia e splen­dida, cum am observat şi prim­a oară^ la prima aruncătură de ocni ; mă gîndesc, în cele cîteva clipe cît stau, ce plăcere trebui­e să fie să-ţi duci duşul ăsta de-a lungul corpului, niciodată nu m-am spă­lat aşa şi-mi place foarte mult să mă spăl. Cum se liniştesc lucrurile — adică ce înseamnă că se liniştesc ? îi luăm fabrica, brutăriile devin ale noastre, asta înseamnă că ne liniştim, că mă liniştesc, — cu ei se liniştesc lucru­rile facem băi noi, jos, lîngă cuptoare, sau nu, facem o clădire popă pentru băi şi peste tot punem duşuri de astea şi toţi vor fi încîntaţi. Mi-e foame, poate de aceea simt atît de puternic cum de undeva, prin pereţii camerei de baie, vipe miros de alimente, de brînză, de cîrnaţi, de fructe, de unt, undeva trebuie să fie cămara. Ce pros­tie, să pui baia lîngă cămară ! Nicio­dată nu am să fac o asemienea prostie, cînd o să am casa mea, şi o s-o am, dacă nu imediat cum se liniştesc lu­crurile, ceva mai tîrziu. Ies din baie şi în bucătărie văd că după dulapul din dreapta uşii de la camera de baie; mai în fund, într-un colţ al bucătăriei (cînd intrasem prima oară în bucătă­rie, nu-l puteam vedea, fiind întuneric) se face o altă uşă, de culoarea roşcată a peretelui, abia deosebită de el ; o deschid­e cămara ; deschid lupi apa, un fiertor eliptris, rafturi pîri­n tavan, camera deajuns de îngustă, o fereas­tră mare, deschisă, pentru aerisire , pe rafturi — mîncare. Calupuri de caş­caval, neîncepute, în coaja lor maronie,, în dreptul lor cîte o etichetă pe care scrie : caşcaval. Cîteva farfurii pline cu cireşe — eticheta cireşe. Pe raftu­rile de sus, pîini albe, de casă, nu ştiu cîte bucăţi. Fără etichete. Asta fi­indcă ştim şi noi că se numeşte pîine Deschid răcitorul : farfurii albe cu bu­căţi mari de carne, pe ele cărţi de vizită pe partea albă, nescrisă, cu in­dicaţii : antricoate de vacă, ficat, cre­ier, fripturi de porc. Doi castraveţi cu cartea lor de vizită : castraveţi Roşii — roşii în iunie, cu cartea de vizită : roşii de seră. Bucăţi de brînză — precizarea, în scris, brînză de Bră­ila. Pe grătarul cel mai de sus al ră­­citorului — prăjituri cu frişcă, de ase­menea numite ca să înţelegem noi, cei nemîncaţi, cei analfabeţi. Închid răci­torul, închid lumina cămării , închid uşa, mă întorc în sufragerie. Barta stă pe unul din scaune, moţăind. — Ţi-e somn, îi spun. Du-te efe mî­­nîncă ceva din cămară, ai de toate ; după aia te culci, facem cu schimbul. — Ce a durat atîta ? mă întreabă pentru a scăpa de vinovăția c-a moţăit. — Am citit în cămară. — Ce-ai citit în cămară ? — Ai să vezi. In dreptul fiecărei bucăţi de carne, stă scris ce e : an­­tricot, friptură, că noi, nemîncaţii, nu ştim şi cînd o fi să-i dăm totul îna­poi, să fie clar ; îşi bate joc de noi. Numai pe pîine nu scrie nimic. — E, pe dracu’ — Barta deschide ochii mari ; totuși îl îndemn să se ducă să mînînce, că-i e foame. — Tu ai mîncat ? — Nu. — Pe ce ? — Așa. Nu mai mi-e foame. — Nici mie nu mai îmi e. II înțeleg, îi spun să se culce, peste trei ore îl scol și mă culc eu. — Da’ de unde știi cînd trec­ trei ore^ N-avem ceas. — Simt eu, acum nu-i mai mult de cinci, după cum bate soarele; pe urmă, la șase, sună „Talpa”, lasă. Barta se ridică și se îndreaptă spre dormitor. 11 aud trîntindu-se pe pat, mă ridic și dau deoparte perdelele grele ale sufrageriei; soarele de vară luminea­ză puternic încăperea şi în razele lui joacă praful stîrnit de mişcarea mea pruscă, praful perdelelor, al mobile­lor, al casei acesteia neşuferite ; nu pot vedea de aci, din sufragerie, stra­da, dar văd la fereastra casei vecine cum o femeie bătrînă priveşte casa lui P., apoi, la un alt geam, un băr­bat în pijama, ridicînd transperantul, deschizînd fereastra şi rămînînd în aşteptare, cu braţele încrucişate, reze­­giat de tocul ferestrei, privind atent cartea lui P. Barta vine din dormi­tor, somnoros, cu haina pe umăr şi se aşează pe scaunul lui ; pune tiamna pe faţa de masă şi-şi potriveşte faţa pe braţ, pe haină, iar pe braţ. — Nu pot dormi în patul lui, îmi vine rău, cearşafurile au un miros. Şi perna. M-aşez lîngă el, îmi scpt salopeta, îi ridic capul de pe haina lui şi-i spun să doarmă pe salopeta mea, după ce o împăturesc bine, ca un sul . — Iţi mototoleşti haina. Salopeta mea, nu­ contează. — Abbroase a făină, — îmi spune căutînd cu obrazul un loc pentru dom­­­pit. E un miros bun. Făina şi benzi­na sînt mirosurile care-mi plac cel mai mult, ţie ? — Şi mie. — Iţi place benzina ? — Da. — Acum, în Moldova, am dormit numai în maşină, pe banchetă, foarte prost; îmi plăcea că mirosea a benzi­­nă,’dar ştii ce-mi doream un pat? De cîţi ani crezi că-mi doresc un pat bun ? — Nu ştiu. Barta şi-a pus obrazul drept pe sa­lopetă, nu-i văd coţii,i dar, desigur, îi ţine deschişi, pentru că nu poate adormi, pe salopeta mea decolorată, capul mic i s-a făcut mai negru, mai mic, însă îmi place ce gîndiri are, mereu. — De mult, nici nu mai mi-aduc aminte ; eram cu Silvia. — Care Silvia ? — Silvia Ormanski, de la U.T.C. — Pe care a prins-o Gestapoul la Budapesta, în ’42. — Da, eram cu ea atunci, la Bu­dapesta ; căutam un pat pentru o noapte ; au prins-o numai pe ea, pe ea o urmăreau, am sărit după ea în dubă; n-am putut s-o las singură; m-au dus la Auschwitz, pe ea nu știu. — La... dar nu mi-aduc aminte unde auzisem că fusese internată Silvia Omnanski. — Nu știu unde au dus-o, am cre­zut în primele săptămîni că e cu mine și-i puneam cîte o felie de pîine pe fereastra barăcii în care credeam că e bolnavă; o dată i-am pus o gamelă cu supă. Pe urmă, cînd am văzut că nu e, n-am mai putut dormi; mă crezi că n-am dormit la Auschwitz ? — Te cred. — Nu, alții nu mă cred. — Cum să nu te cred. Barta își întoarce privirea către mine, rămînînd cu obrazul pe salo­petă. — Pe urmi, cînd m-am căsătorit cu Rita, iar n-am avut pat, adică, ai văzut... — Am văzut, era pe butuci. — N-am putut cumpăra unul bun, a venit copilul ! l-am luat lui, noi ca noi. Mă ridic și încep să umblu prin su­fragerie, în jurul mesei. Barta nu mă urmărește, rămîne cu fața pe salope­tă. Deodată, pe un alt ton, bănuind că va urma ceva, ca de obicei, fără nici o legătură cu ceea ce vorbise îna­inte : — Dragomire, eu știu ce se petrece astă-noapte, care-i secretul. — Oare-i? Mă opresc și mă rezem, în picioare, de spătarul unui scaim. Bafta 50 în­dreaptă, îşi pune capul între palme şi mă priveşte : — Ştii care-i ? — Care? — Stănel ţi-a spus că vin eveni­mente importante — este ? — Este. — Da’ nu ţi:a spus care. — Noi qii‘4 sPd® carp­— Nici piip — da’ ştiu : naţionali- ZăfPi­­? ldam totul, naţionalizăm. Tac, mă gîndesc că acesta-i un se­cret de partid, dacă Stănoi nu ne-a spus decit să păzim casa şi să aştep­tam sarcinile — şi deci nu are rost să-l discutam. Dar ochii lui Barta mă urmăresc în timp ce mă mişc şi mă roagă să-l întreb mai departe; nu vreau, nu vreau să discutăm lucruri pe care nu le cunoaştem, deşi, recu­nosc că, la urma urmei, n-a ar fi cine ştie ce grav, mai ales că simt acela­­laşi lucru. Că le luăm toţ­i, tot ce au luat cu japca, exploatîndu-ne ani de zile, afurisiţii dracului ! De ce n-aş discuta, ce-i secret în asta ? Dar, în acelaşi timp, tocmai pentru că clipa,i atît de grea şi importantă, vreau să fiu perfect disciplinat şi să nu discut ce nu trebuie, cum mi-a dat sarcină Stănel. — De unde ştii ? — Ştiu. — Cine ţi-a spus ? — Nu mi-a spus nimeni. Simt. Nu părăseşte poziţia — nemişcat, cu capul între palme, urmărindu-m­i, d­­ ochii în care fulgeră repede, tare repede, zîmbetul lui. — Eu simt întotdeauna ce se în­­tîmplă; la 6 martie, în ’46, am știut că învineam a doua și , și anul tre­cut, în decemebrie, m-am dus cu Rita prin oraș să facem ceva cumpărături de Anul Nou... nu știu cum văd într-o vitrină fotografia dobitocului, mă uit lung la el și-i spun Ritei că anul ăsta­ scăpăm de monarhie. — Faci pe deşteptul. Barta nu se supără, unde şi, îngă­duitor cu spine, fiindcă nici nu face să mă convingă, îşi culcă iar capul pe salopetă : — Nu fac pe deştepul, sîntem comu­nişti; asta-i tot, ce, parcă tu nu simţi tot aşa ? Nu-i răspund; pare încet, mă apro­pii de el — E cea mai mare bucurie a mea şi că-s comunist şi înţeleg toate, repede; am avut ieri seminar la „Manifestul“ partidului... Tace şi-mi închipui că a adormit vorbind, cu fraza neterminată; mă în­depărtez de el, dar : — Nu mi-e somn; mai mult ca si­­gur că asta e. A simţit el, să nu sim­ţim noi ? De ce a fugit ? De fapt, n-am mai făcut niciodată aşa ceva... nici un muncitor şi de-aia, vezi, ţi se pare... dar e sigur. Pe front, tot aş­i se întîmplă... soldaţii să înţeleagă din cîteva recunoaşteri ce vrea comanda­mentul... ăştia-s cei mai buni soldați. — Tu nu vrei să dormi ? — Mă gîndesc ce va fi mai depar­te... tu zici să-mi pun digjii. Da’ cine-o să aibă timp ? Nu vezi, dom­nul are de gînd să se întoarcă... — Are pe­­trumg­— Peste șase luni.... — Nici peste șase veacuri... în ma­sa pe gheață — și mă întărită gîndul la ce ne-a scris şi cum a lăsat casa. In camera din dreapta a pătruns bine soarele şi asta mă bucură dintr-o dată; mă duc acolo, intru în marchi­ză, trag cu urechea dacă nu vine Stă­nel să ne anunţe naţionalizarea — altceva nu poate fi. Mă întorc, văd în fund, pianul, deschid capacul, ating clapele, stînd în picioare; în minte îmi zumzăie „Internaționala“, nimic altce­va, dar nu știu să cint la pian, n-am ureche muzicală și nici pe nimerite nu iese. 1- Lasă-i dracului, strigă Barta. N-auzi ce dezacordat e ? Nimic nu-i ca lumea în casa asta. — Vroiam să cint ceva. — Ce ? — Nsci auzit? „Intrenaţionala“. •77 Nu semăna. Barta ride şi aruncă salopeta spre m­ine. — Ia-o, nu pot să dorm. O maşină se opreşte în faţa porţii de fier; coboară Stănel şi încă doi to­varăşi. Stănel e obosit, cearcăne vi­nete la ochi; ne comunică, imediat după ce ne-am strîns mîinile şi am a­­pucat să-i spun că totul e-n ordine, să alergăm acasă, să ne îmbrăcăm­ ce avere mai bun, peste un ceas să fim la brutărie. Aci se sigilează totul, de ce să-mi îmbrac ce am piai blip ? Naţionalizăm, este ? întreabă înfrigu­rat Barta. Şi în timp ce străbatem primele camere ale casei-vagon şi ur­măresc mişcările rapide ale lui Stă­nel, gestul scurt cu care-l bate pe umăr pe Barta, dispoziţiile lui să se înceapă cu sigilarea camerei din fund, — încep să înţeleg că totul devine al nostru şi, desigur, trebuie să-i­i pun hainele cele bune; îi arăt scrisoa­rea lăsată (te­xt Stănel o piteşte în fugă; din pricina salivei lui Barta, cîteva cuvinte s-au sters, nu se mai pot citi, dar Stănel nmpi­ cere lămu­riri; îm dă hîrtia înapoi și ritţică din umeri; plecăm­ în dormitor, Barta ob-' servă că ăştia nu știau ce-i aia un pat . — Numai noi ştim. Mai întîi, nu trebuie să fie aşa de lat, ca o moşie; trebuie să fie atît ca să încapi tu cu femeia ta, nu mai mult. Şi ştii ce mai trebuie ? Nu-l mai ascult, pentru că mă gîn­desc ce bine că nevastă-mea a călcat ieri cămaşa mea cea mai bună, albă, s-o îmbrac acum, pentru naţionalizare. Radu COSAŞU Desene de MARIA CONST­ANTIN Fabrica de ciment din Bicaz Pe sub aceste coşuri verticale Am­ mai trecut, şi trec din nou acum, Ca sub un munte-nvăluit în fum, Ce umple veşnic cerurile goale. îmi place să-l înconjur pe la poale Şi să mă pierd pe omenescu-i drum, Printre aceşti voinici, care ştiu cum Să sfarme piatra în făină moale. Prin marea curte-a fabricii trecînd, Simt tinereţea ei nealterată Şi mă cuprinde uneori un gînd ! Sub coşurile-acestea, niciodată Nu a trecut Patronul —^ şi îmi pare Că-i mai curat cimentul, din născare. Petre SOLOMON In halele uzinei Aici, între aceste ziduri, aud cum îngenunche metalul în sine însuşi, sfios ca un bivol fulgerat între coarne. Grumazu-i coboară trepte fierbinţi sub privirea arzătoare a oamenilor. Inima incendiază sîngele, nervii, gîndurile, o singură hotărîre străbate trupul întreg, un gînd, o dorinţă , mai mult oţel pentru ţărmii de aur ai comunismului. Omule, tu eşti o flacără, sculptînd viitorul tău, viitorul ţării ! Cezar BALTAG Lauda uzinei Uzina te-ntîmpină cu mirosurile ştiute de fier încins, de păcură, atît de aproape! Ferind feţele soarelui în ochiuri de ape, pasul calcă mai neroas, mai iute. Aici pulsul ţării bate puternic şi dens ; în ritmul lui, cărămizile cresc oraşul, ca pe-o columnă. Aici cîntecul meu ca aiătă sens, capătă flacără, se răsfiră, se-adună. Pe linii ferate l-aş tot duce, prin ţară, cu vagoanele pe care vopseaua nu s-a zvîntat, pe sub berzele ce se-ntorc primăvară de primăvară, cîntecul meu, mai puternic, mai curat ! Nichita STANESCU Săvineşti (fişă biografică) Anul de naştere : o mie nouă sute cincizeci şi nouă. Nici o arhivă nu poate dovedi altă dată. Localitatea : Săvineşti. Conducător : Partidul. Profesia : întreprindere nouă, Pentru mase plastice, lată, Ca-n nişte ţinuturi fantastice, Petrolu-i la-nceput petrol curat, Sondele ţării l-au scos, l-au adumit Şi aici, odihnindu-se-o clipă Ca după-un drum obositor şi greu, Se coboară prin ţevi, se-nfiripă Mereu. Vrăjitorii de fier îl trimit, îl aruncă, îl vîntură nevăzuţi de oameni, Apoi îl scot pentru altă muncă Şi nu mai ştii cu cine să-l asameni. Dincolo, adevăraţii vrăjitori, — îl aşteaptă să pună, îmbrăcate-n alb, în filatură, în sălile scăldate cu lumină, Muncitoarele-l pun după măsuri Şi-l trimit mai departe, De unde răzbate Ritmul neîntrerupt, plăcut, Al războaielor de ţesut. Darie NOVAC­EA­NU oamenii

Next