Gazeta literară, ianuarie-iunie 1960 (Anul 7, nr. 1-27)

1960-01-01 / nr. 1

"PRO VET­ARI DTR TOATE ȚĂRILE, VIV-VA­ GAZETA LITERARA Anul VII, nr. 1 (303) — Vineri 1 ianuarie 1960 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. 8 pagini 50 bani PRAGUL Pe întregul cuprins al patriei noas­tre oamenii muncii sărbătoresc ziua aniversară a Republicii Populare Ro­mâne. Este un nou prilej pentru cei ce muncesc să-şi exprime recunoştinţa şi devotamentul faţă de Partid, înfăţişîn­­du-şi cu mîndrie roadele activităţii lor entuziaste şi neobosite. Succesele realizate de literatura noastră în cursul anului 1959 îşi alătură contribuţia numeroaselor iz­­bînzi ale construcţiei socialiste in toate sectoarele muncii. Editu­rile au depus o muncă rodnică şi mul­tilaterală de popularizare a literaturii în rîndul maselor din ce în ce mai largi de cititori. In afara atenţiei permanente acordate literaturii de actualitate, colectivele editoriale au fost preocupate şi de literatura noas­tră clasică. Astfel, a fost retipărită a­­proape în întregime opera maestrului Mihail Sadoveanu. De asemeni e în curs de apariţie o ediţie critică a o­­perei lui Caragiale, din care primul volum a şi apărut. Ediţiile bibliofile din opera lui Eminescu şi Arghezi re­prezintă şi ele remarcabile succese editoriale. Anul 1959 s-a caracterizat prin bo­găţia producţiei literare originale în toate domeniile, demonstrînd avîntul continuu al literaturii noastre noi, realist-socialiste. Un bilanţ — oricît de sumar — nu poate trece cu ve­derea faptul îmbucurător că litera­tura, în ansamblul ei, a abordat cu substanţiale succese marile teme ale contemporaneităţii. Observăm cu bucurie că scriitorii şi-au îndreptat masiv atenţia către temele majore ale actualităţii. Sectorul cu cele mai însemnate rea­lizări este acela al prozei. Evenimen­tul central al anului fiind aniversarea a 15 ani de la eliberare, era firesc ca literatura să oglindească şi procesul istoric care a făcut posibilă insurec­ţia armată de la 23 August. Multe dintre cărţile de proză apărute în 1959 zugrăvesc activitatea eroică a comuniştilor din ilegalitate, lupta lor pentru doborîrea orinduirii burghezo­­moşiereşti. Relevarea tradiţiilor revo­luţionare şi reflectarea luptei parti­dului în condiţiile ilegalităţii au cons­tituit totdeauna pentru literatura noas­tră nouă una din principalele sarcini. In anul 1959 s-a remarcat un efort sporit al scriitorilor pentru înfăţişarea în literatură a luptei revoluţionare a comuniştilor. „Pe muche de cuţit“ de Mihai Beniuc, „Rădăcinile sunt a­­mare“ de Zah­iria Si - acu, Sosi­aua Noranfor de eugen barba, „Indras­­neala“ de Marin Preda, fragmentele apărute din „Biografii contemporane“ de Petru Dumitriu, romanul „Solsti- Jiu“ de Szemler Ferenc, nuvela „Cristina şi condamnata la moarte“ de Kovács György, „Bariera“ de T. Mazilu, „Un civil în tranşee“ de H. Zincă cuprind figuri expresive de luptători comunişti, exemplari prin înaltele lor calităţi etice. Fără îndo­ială, există în aceste cărţi şi unele lipsuri, care au fost analizate de cri­tica literară, şi este îndreptăţită spe­ranţa că, în cadrul unor viitoare edi­ţii, autorii vor căuta să le depăşească. Ei vor trebui de asemeni să depună o muncă susţinută de cercetare a do­cumentelor de partid privind perioada ilegalităţii, pentru a izbuti să redea figura comunistului în aspectele ei cele mai caracteristice, subliniind tot­odată mai pregnant rolul partidului în atragerea maselor şi în transfor­marea revoluţionară a conştiinţei lor. Nu e mai puţin adevărat că aceste romane constituie succese serioase pe drumul greu al evocării trecutului re­voluţionar la nivelul ideologic şi po­litic corespunzător realităţii. Proza a înregistrat succese şi în oglindirea transformărilor socialiste care au avut loc în ţara noastră după 23 August. Opere ca „Bărăgan“ II de V. Em. Gaian, „întîlnirea“ de Constantin Ghiriţa, „Să nu fugi singur prin ploaie“ de Al. I. Ştefănescu, „Cuscrii“ de Al. Ivan Ghik­a, roma­nul „Borika“ de Katona István se Înscriu pe această linie. Se poate spu­ne totuşi că literatura noastră actuală nu reflectă încă îndestulător fenomenele im­portante ale vieţii noi. Apropierea, care s-a­­ dovedit totdeauna fecundă, a scrii­torilor de universul muncii, stră­duinţa de a zugrăvi,­in toată comple­xitatea lui, chipul muncitorului îna­intat, factor esenţial în construirea socialismului, trebuie să devină o preocupare constantă. Tot în dome­niul prozei trebuie relevată contribu­ţia valoroasă a unor tineri ca: Nico­­lae Ţie, Pop Simion, D. R. Popescu, Vasile Rebreanu, etc. E demn de re­marcat faptul că mulţi dintre tinerii prozatori manifestă o vădită predilec­ţie pentru reportaj, specie literară ca­pabilă să surprindă în chip operativ pulsul viu al dezvoltării socialiste. In domeniul poeziei, anul 1959 a adus o bogată recoltă de volume, din­tre care cităm : „Cu un ceas mai devreme“ de Mihai Beniuc, „Surîsul Hiroşimei“ de Eugen Jebeleanu, „To­rentul" de Maria Banuş, „întoarce­rea armelor“ de Mihu Dragomir, „Laude“ de Miron Radu Paraschi­­vescu, „împărăţia proletară" de Di­­mos Rendis, „Cîntece de veghe" de Eugen Frunză, „Eu nu cînt că ştiu să cînt“ de Victor Tulbure, „Întreg şi parte“ de Veronica Porumbacu, „Cartea de lîngă ini­ă" de Al. Andriţoiu, „îndemn“ de Majtenyi Erik. Se re­marcă, ca o trăsătură generală, va­rietatea de stiluri şi preocupări a poeţilor noştri, situaţi pe platforma comună a realismului socialist. Tre­buie să constatăm totodată că la ni­velul actual de dezvoltare a poezie noastre noi, exigenţa critică în faţa unor creaţii slab realizate sub ra­portul calităţii artistice, schematice, sărace în lirism, a devenit o necesi­tate. Linia de dezvoltare ascendentă a literaturii realist-socialiste care carac­terizează anul literar 1959 se verifică şi în domeniul dramaturgiei. Piesele „in valea cucului“, de Mihai Beniuc, „Surorile Bega“ de Horia Lovi­­nescu, „Vlaicu şi feciorii săi“ de Lucia Demetrius, constituie succese certe ale dramaturgiei noastre noi. Merită să fie relevate şi unele debu­turi promiţătoare, ca acela al lui Paul Everac sau ale tinerilor Dorel Dorian şi Mariana Pîrvulescu. Intă­­rindu-şi permanent legăturile cu via­­ţa, autorii dramatici vor depăşi deficienţele actuale ale unor dra­me şi comedii, cum ar fi reda­rea schematică a unor eroi pozitivi şi slaba intensitate a conflictelor dra­matice, deficienţe care împiedică obţine­rea unei imagini fidele a marii confrun­tări dintre nou şi vechi, caracteristică vremurilor noastre. In sectorul criticii literare se re­marcă, mai ales în ultima perioadă a anului, o înviorare, ca urmare a articolului „Împotriva tonului apolo­getic în critica literară şi artistică" apărut în „Scînteia“. Efortul de lichidare a spiritului apologetic din critică a ajutat la descoperirea multora dintre deficienţele opere­lor literare apărute în cursul acestui an, făcînd posibilă evitarea lor pe viitor. Dintre volumele de critică şi istorie literară ale anului se re­marcă monografia despre N. Filimon a lui G. Călinescu, studiul de teo­rie literară „In jurul romanului“ de Silv­an Iosifescu, „Romanul ro­­mînesc contemporan“ de D. Micu, „Conţinut şi formă in artă“ de An­drei Băleanu, „Contradicţiile estetis­mului'' de N. Tertulian. Trebuie să subliniem necesitatea pentru in/.s o»'ti*rea viitoare d critic ti­­t/as* tre literare a unor ample studii de sinteză şi a articolelor teoretice care să releve direcţiile de dezvoltare ale realismului socialist, diversitatea pro­blemelor pe care le are de rezolvat literatura. Aşteptăm de asemenea din partea criticilor şi istoricilor literari monografii documentate asupra clasi­cilor şi asupra celor mai proeminenţi scriitori contemporani. De asemeni, e necesar ca articolele noastre să fie vii, substanţiale, interesante. Frontului scriitoricesc îi revine sar­cina de a reflecta cît mai multilateral şi fidel viaţa noastră nouă, la cel mai înalt nivel artistic. Anul literar 1959 este bogat nu nu­mai prin succesele pe care le înre­gistrează, dar şi prin învăţămintele care s-au desprins din examinarea sinceră, într-un spirit partinic, a lip­surilor vădite de creaţia literară. Aceste lipsuri (care nu constituie, de altfel, trăsături caracteristice ale li­teraturii noastre realist-socialiste) pot şi trebuie să fie depăşite. Mergînd pe drumul realismului so­cialist, sub îndrumarea înţeleaptă a partidului, literatura noastră nouă a dovedit şi în cursul anului 1959 că se află în plină dezvoltare ascendentă. Interesul tot mai larg al cititorilor faţă de fenomenul literar actual con­stituie o confirmare a acestui fapt. GAZETA LITERARA P­ASI . In cîteva comune din jurul Oradiei Mari, spun ziarele că tineretul din partea locului s-a întrunit spre a săr­bători pe cei care tocmai au împlinit optsprezece ani de viaţă. Români, ma­ghiari şi saşi au petrecut laolaltă cîte­va ceasuri, într-o însufleţită atmosferă de frăţie. Comitetele utemiste şi ale sfaturilor populare au ţinut să fie de faţă. Li s-a vorbit acestor tineri de per­spectivele grandioase ale vremii noi in care au intrat. E, desigur, un nepreţuit privilegiu, — de care generaţiile se bucură pe rînd, — să descoperi, cu o privire fragedă şi uimită, darurile minunate ale vieţii. Cei care le întîmpină astăzi din pragul a optsprezece ani ai lor, to , tinerii din ţara marelui avînt şi a marilor construcţii socialiste, se află de­odată în mijlocul unei existenţe care solicită şi răsplăteşte, în acelaşi timp. Ea valorifică tot ce e în ei en­tuziasm, întrebare şi putere, într-un ritm unanim ce-i dezbară de oboseală şi efort, ca un talaz ce-şi asumă greu­­tatea şi plutirea înotătorului. Sunt a­­proape gelos pe aceşti tineri. Ei n-au cunoscut străduinţa începuturilor şi sunt ispitiţi să creadă că tot ce le oferă ziua de­ azi a fost lucru aievea şi în ziua de ieri, şi poate şi mai înainte. Scutiţi de amarul evocărilor şi de regretul anilor irosiţi într-o istovitoare convieţuire cu defunctele stări, ei au aflat de ele numai din cetiri, şi nu există texte, oricît ar fi 1 IV T E de expresive, care să le înfăţişeze con­trastul dintre moarte şi viaţă, dintre trecut şi prezent, în tot relieful lui. Ei se văd astăzi propriii lor stăpîni şi s-ar putea să li se pară că aşa a fost „scris şi dat“. Dar omul n-a fost înainte propriul său stâpîn şi trebuie să se oprească o clipă, cu gîndul şi imagi­naţia, ca să priceapă cum a fost cînd era altfel. El e astăzi şi stăpînul mun­cii lui şi­ trebuie, de asemeni, să-şi pună mintea la încercare ca să reali­zeze stări pe care nu le-a trăit. El astăzi luptă pentru pace şi întrecere, dar nu se poate dumiri cum a fost cu Ion VINEA An Nou Vino lucind ca zăpezile iernii, Apari ca-ntîiul tractor din uzina, Desfă-fi în sbor aripile de vultur, Inalţă-te ca naltele furnale, Apropie-te ca o pionieră Ce-ntinde flori poeţilor la o serbare, Adu curatul aer ozonat De care cîntă cetina din stema ţării, Sărută fruntea noastră luminată De gîndurile marilor construcţii, Grăieşte-ne pe limba muncii şi a păcii inscrie-te-n colectivele noastre, în forfota şantierelor noastre, Pătrunde-n fiecare casă ca prieten, Să te-mpărţim în luni, în zile, -n ore Să te fixăm în termene şi date La care să ţîşnească lumina faptelor, Să te-mbrăcăm în visurile noastre cele mai frumoase, Să-ţi întindem covoare de grîne, Hidrocentrala Bicazului s-o punem să-ţi cînte Intîia ei simfonie, Să-ţi joace fetele noastre Din cele mai bune echipe culturale, Să-ţi doinească Jiul negricios de cărbune Şi Prahova cu apele grase de păcură, Să străbatem pas la pas cu tine, în ritmul epocii rachetelor, Rigorile iernii, Dulceaţa primăverii, Ardoarea verii clocotind de trudă Şi­ toamna cu crengi aplecate de roadă. Te vom împodobi cu ciorchini de struguri, Ţi-om aşterne-n hambarele troznind de bucate Ori dacă vrei în paturile albe Din odăile mirosind a gutui. Iar eu voi închina în cinstea ta Din vinul cel mai bun al ultimelor recolte. Vino, anule nou, 1960, An al întîlnirilor la cel mai înalt nivel, An al speranţelor In dezarmarea totală, generală, An de noi avînturi către astre... "Anule nou, vino modest, Ca un ţăran cu mielul în braţe Şi cu o traistă de orz şi porumb. WîihBέBEHh­.C Ziua Republicii Ferestrele deschise larg spre soare Azi nu mai au nici gratii, nici zăvoare Şi nici o mină nu le-a mai închis, Ce-a fost doar vis, azi nu mai este vis. Cît a trecut de-atunci ? Un an, un veac ? Poporul tău îngenuncheat, popor sărac, Azi s-a-nălţat şi altă soartă, şi alt nume, Că nu mai este singurel pe lume... Şi-s stele aproape cum aproape Ţi-e ceru-ntreg răsfrînt, Pămîntul vechi, bun doar pentru morminte, Acum ţi-e frate, harnic şi cuminte, Şi-aşa cum te-am visat, cutezătoare Ţi-ai prins în pletele de aur ca pe-o floare O purpurie, delicată stea, Şi rîzi cu rîset de lumină, ţara mea ! Otilia CAZIMIR TRIUMFUL REPUBLICII : '­­ - Ziua de 30 Decembrie 1947 a în­semnat un moment­ crucial, o cotitură fundamentală în istoria poporului ro­mân. Devenind republică, ţara a pornit-o pe drumul maturităţii. Regalitatea este o formă vetustă, necorespunzătoare mersului firesc al progresului, al civilizaţiei. Atunci cînd această instituţie, re­probabilă prin ea însăşi, se mai com­plică — şi fenomenul e foarte frec­vent — cu insuficienţa, incapacitatea sau imoralitatea monarhului, menţi­nerea ei devine dezastruoasă pentru stat. Acolo unde naţiunile nu sunt coapte, încă, pentru forma republicană sau unde teroarea le-a împiedicat să-şi cucerească un regim de libertate şi democraţie , i regalitatea îmbracă forme nefaste, neverosimile, intolera­bile. Capriciile unui singur om con­duc milioane de oameni. Toţi trebuie să se supună, capului încoronat fără să crîcnească. Fastul, corupţia, favoritismul, vena­litatea, scandalurile sentimentale, a­­buzurile domină viaţa publică a a­­cestor regate. Efectele se resimt în straturile cele mai adînci ale naţiu­nii. Cangrena se întinde în cele mai pe­riferice administraţii. Se desfăşoară un lux orbitor de po­tentaţi asiatici, ca-n vremea satrapii­lor persane, contrastînd­ cu mizeria cea mai neagră a populaţiilor lăsate pradă foamei, bolilor şi întunericului. Politicieni abili, afacerişti Veroşi profită de incapacitatea sau viciile o­­mului cu coroană» ca să-şi impună propria lor regalitate. Linguşirea şi ameninţarea merg mînă-n mină.. Castel monarhice s-adaugă casta familiilor patriciene, legate de intere­se comune, cucerirea bogăţiei şi-a pu­terii, una ad­ucînd pe cealaltă. De cînd lumea, povestea se repetă, încă din antichitatea elenă şi roma­nă, masa cetăţenilor conştienţi a tins spre un guvernâmînt republican, al li­bertăţii şi­ al progresului. Dar forţele subterane ale reacţiunii au minat nu odată aşezămintele democratice, sco­­ţînd din nou la lumină strigoii trecu­tului. E adevărat că, nu odată, greşelile democraţiei burgheze au pregătit in­staurarea dictaturilor. Recitiţi istoria omenirii, peste ţări şi veacuri şi vă veţi cutremura în faţa şirului de autocraţi pe care popoarele au fost nevoite să-i suporte. Imperatori detracaţi, regi nebuni sau imbecili, recunoscuţi oficial ca imbecili şi ca nebuni, au fost toleraţi cu deceniile pe tron, în numele sa­­crosantului principiu al dinasticism­u­­lui. Metrese regale duceau destinul po­poarelor, trăind o viaţă de desmăţ costisitor, în văzul lumii, fără nici o pudoare, fără nici un protest din par­tea conducătorilor statului, ba, dim­potrivă, cu asentimentul, cu servilis­mul lor de curteni manierați, onoruri. Victor EFTIMIU (Continuare în pag. 3) GH. IVANCENCO "Electrificare" (Continuare în pag. 3) Atîtea ecouri... O scoică-i urechea şi ca o floare — Sideful păleşte şi licărul moare. Un zgîrci, o petală, un fildeş gălbui, De-abia se-nfiripă şi iată că nu-i. O coaja cît nuca, o boltă sonoră, Aud infinitul, mă spulber în oră. Eu însumi în mine mă mir că e loc Atîtea ecouri să sune-ntr-un ghioc : Să urle o fiară din vîrsta de piatră — Cenuşa lui Hitler ce latră, mai latră — Şi haitele verzi ale gărzii de fier Să lălăie : „Sînge !“ că sînge tot cer, Şi gura gîngavă de sus, de pe tron, Şi cloaca subţire, şi pliscul afon Să molfăie, chiţăie, croncăne : „Sînge !" In ghioc, amintirea, ca melcul se strive Minune curată, cît poate să ducă O ţandăra mică, o coajă de nucă ! Cum poate-ntr-o viaţă de om să înc... Talazul de sînge şi orga de apă Cu fragede arcuri, înalt ţîşnitoare , Triumful raţiunii ce murmură-n soare; Şi-n vechi cicatrice, ţesute ca-n plaur, Să-şi pice balsamul o vreme de aur, Rachete să-şi cearnă semnalul prin spaţii, Să tremure-n scoică suave vibraţii. Eu însumi în mine mă mir că e loc Atîtea ecouri să sune-ntr-un ghioc, Superbul meu secol, metalic şi straniu. Cu-oceane de sînge, cu munţi de uiranii Să-l prindă mărunta oglindă ce joacă. Un strop de sidefuri și promoroacă. Maria BANUȘ Toast de Anul Nou Aceasta-i inima bărbată , un golf, o cupă de rubin. V­ăzduhul e mai vast deodată, şi-n preajmă, evul mai senin Femeii s-o închin, iubirii, copilelor, ca un îndemn, cînd peste neaua-ncărunţirii, juneţea mea le face semn. Şi patriei, la miezul nopţii, închin pocalul sclipitor, cînd Anul Nou e-n pragul porţii, cu primul pas în viitor. Spre boltă, proaspăta licoare aş ridica-o să salut sub roşii fîlfîiri, popoare ce noi planete au născut şi-o altă, nouă lună plină, nemărginiri într-un atom... Urarea ţie ţi se-nchină, mic uriaş şi mare om !­­ SZEMLER Ferenc în românește de N. Porumbacu I republicană După doisprezece ani de la întemeie­rea Republicii ne putem întreba ce a însemnat acest răstimp pentru cultura întregului popor. Doisprezece ani al­cătuiesc o perioadă suficientă pentru ca anumite rezultate să se fi însumat intr-o unitate expresivă, susceptibilă a fi caracterizată. Cultura ţării noi se va desfăşura mai departe, dar de pe acum o putem privi ca pe un întreg şi ii putem desprinde trăsăturile esen­ţiale. Faptul cel mai izbitor al culturii re­publicane este lupta­­împotriva analfa­betismului şi succesele acestei lupte. Ne reprezentăm oare îndeajuns de lim­pede situaţia omului care, în vechea orinduire, nu ştia nici să citească, nici să scrie, nu putea afla nimic din gazete şi din cărţi, n-avea nici o noţiune ştiin­ţifică în legătură cu natura mai apro­piată sau mai îndepărtată, cu istoria patriei şi a omenirii întregi. O astfel de persoană, in mijlocul lumii de azi, era o fiinţă arhaică, deopotrivă cu aceea a începuturilor celor mai vechi ale so­cietăţii omeneşti. Răminem recunoscă­tori totuşi bătrinilor noştri neştiutori de care, pentru a fi păstrat, de-a lun­gul secolelor, tezaurul de tradiţii, de creaţii artistice populare, deprinderile de cuviinţa şi omenie ale unui popor întreg, atit de încercat. Dar ce puţin se putea face pentru aceşti oameni ai vechimii! Cuvintul scris, greu de în­ţelesurile mai înalte ale vieţii şi de drepturile poporului, işi sfirşea drumul lui curind. II oprea in cale neştiinţa atit de generală. Ce rost mai puteau să aibă operele creatorilor de cultură, cînd ecoul lor nu pătrundea mai a­­ditoc decit subţirele strat al cetăţenilor cu o învăţătură oarecare, în jurul cărora se întindea masa larga a anal­fabeţilor, o jumătate din populaţia a­­dultă. Situaţia s-a schimbat acum în mod radical. Nici unul din tinerii noş­tri nu se mai găseşte în acea situaţie, şi la ultimele recrutări nimeni n-a mai declarat că nu stăpîneşte indemî­­narea scrisului şi a cititului. Abolirea analfabetismului are in viaţa ţării con­secinţele cele mai mari, fiindcă odată cu accesul unanim la cultură s-au creat condiţiile pentru transformarea in adîncime a mentalităţii generale. Acum cînd gazetele sint in tonte mlinile, unci bibudlicile raionale şi de întreprinderi adună cititori numeroşi, cînd casele de cultură înmulţesc pen­tru întreaga populaţie a ţării mijloa­cele instrucţiei, rezultatele obţinute prin dispariţia analfabetismului devin in fie­care zi mai pipăite. Progresul instruc­ţiei publice este evident pentru toţi cunoscătorii ţării şi el se datoreşte nu numai invăţămintului elementar de şapte ani, ajuns acum aproape de punctul generalizării lui, dar şi între­gului sistem de mijloace pus la in­­demnia invăţămintului, dincolo de zi­durile şcolii şi de virsta şcolarităţii. Una din trăsăturile cele mai izbitoare ale epocii noastre este animaţia gene­rală in studiu. S-au îndepărtat de noi vremurile cînd fondul de noţiuni al cuiva răminea acelaşi chiar intr-o viaţă de şaptezeci de ani şi nu i se adăuga altceva decit concluziile experienţelor personale. Puteau apărea atunci oameni înţelepţi sau geniali ? Desigur. Pic­­torii grotelor din Altamira erau nişte vinători în stare de sălbăticie. Este probabil că Epictet nu ştia să scrie. Le-am putea insă recomanda exem­plul cind adaptările raţionale la viaţă scot deasupra şi impun pe omul trecut prin şcoala ştiinţelor, in timp ce pe acel exclus de la învăţătură îl trans­formă mai uşor într-o victimă expusă exploatării, înălţarea poporului nu se poate obţine fără cultură. Oa­menii orinduirilor populare au înţe­les acest adevăr al vremurilor noi şi în­sufleţirea lor studioasă ne izbeşte ne­apărat. Ca om care mi-am trăit copi­lăria printre oameni simpli, tradiţionali şi resemnaţi, sunt mereu surprins de numărul şi varietatea cunoştinţelor în toate mediile sociale, chiar­­în cele mai modeste. Oamenii, toţi oamenii, ştiu astăzi bine ce­­ se întimplă in largul lumii, ce curente sociale şi politice o străbat, ce fapte mari ale minţii umplu astăzi omenirea de uimire. Credeţi oare că ştirile despre sateliţii artificiali, des­pre lupta popoarelor subjugate în ţările colonizate, despre noile creaţii tehnice şi despre metodele terapeuticei moderne au ajuns numai la urechile noastre, gradaţii şcolilor mai înalte ? Aceste ştiri ajung acum la cunoştinţa tuturor. Luminarea poporului nu mai este astăzi o metaforă uzată în fruntea unui pro­gram binevoitor şi, uneori, cam ipo­crit. A devenit o realitate consistentă şi de care trebuie să se ţină seama. Cind o mare lumină cade asupra unui peisaj, fiecare obiect al lui ■doblndeşte contururi precise, a ieşit din ceaţă şi nedeterminare, a devenit un lucru des­luşit al lumii. Tot astfel şi lumina coborită asupra poporului întreg lămu­reşte fiinţa fiecărui om, ca o întru­chipare originală a naturii, ca subiect de drepturi şi datorii. Fiecare doreşte să-şi trăiască viaţa în felul lui propriu, să­­se bucure de ceea ce i se datoreşte şi să aducă contribuţia lui la con­strucţia generală. Şi este un fapt cu totul remarcabil că socialismul, care face atit de mult pentru unirea efor­turilor omeneşti in munca de stăpinire a naturii şi, in acest scop, răspîndeşte lumina ştiinţei şi culturii, obţine şi rezultatele cele mai de seamă în dega­jarea şi afirmarea individualităţii ome­neşti. Cine ar mai dori să înlănţuie poporul s-ar izbi de tot ceea ce lumina Tudor VIANU (Continuare în pag. 3)

Next