Gazeta literară, ianuarie-iunie 1960 (Anul 7, nr. 1-27)
1960-01-01 / nr. 1
"PRO VETARI DTR TOATE ȚĂRILE, VIV-VA GAZETA LITERARA Anul VII, nr. 1 (303) — Vineri 1 ianuarie 1960 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. 8 pagini 50 bani PRAGUL Pe întregul cuprins al patriei noastre oamenii muncii sărbătoresc ziua aniversară a Republicii Populare Române. Este un nou prilej pentru cei ce muncesc să-şi exprime recunoştinţa şi devotamentul faţă de Partid, înfăţişîndu-şi cu mîndrie roadele activităţii lor entuziaste şi neobosite. Succesele realizate de literatura noastră în cursul anului 1959 îşi alătură contribuţia numeroaselor izbînzi ale construcţiei socialiste in toate sectoarele muncii. Editurile au depus o muncă rodnică şi multilaterală de popularizare a literaturii în rîndul maselor din ce în ce mai largi de cititori. In afara atenţiei permanente acordate literaturii de actualitate, colectivele editoriale au fost preocupate şi de literatura noastră clasică. Astfel, a fost retipărită aproape în întregime opera maestrului Mihail Sadoveanu. De asemeni e în curs de apariţie o ediţie critică a operei lui Caragiale, din care primul volum a şi apărut. Ediţiile bibliofile din opera lui Eminescu şi Arghezi reprezintă şi ele remarcabile succese editoriale. Anul 1959 s-a caracterizat prin bogăţia producţiei literare originale în toate domeniile, demonstrînd avîntul continuu al literaturii noastre noi, realist-socialiste. Un bilanţ — oricît de sumar — nu poate trece cu vederea faptul îmbucurător că literatura, în ansamblul ei, a abordat cu substanţiale succese marile teme ale contemporaneităţii. Observăm cu bucurie că scriitorii şi-au îndreptat masiv atenţia către temele majore ale actualităţii. Sectorul cu cele mai însemnate realizări este acela al prozei. Evenimentul central al anului fiind aniversarea a 15 ani de la eliberare, era firesc ca literatura să oglindească şi procesul istoric care a făcut posibilă insurecţia armată de la 23 August. Multe dintre cărţile de proză apărute în 1959 zugrăvesc activitatea eroică a comuniştilor din ilegalitate, lupta lor pentru doborîrea orinduirii burghezomoşiereşti. Relevarea tradiţiilor revoluţionare şi reflectarea luptei partidului în condiţiile ilegalităţii au constituit totdeauna pentru literatura noastră nouă una din principalele sarcini. In anul 1959 s-a remarcat un efort sporit al scriitorilor pentru înfăţişarea în literatură a luptei revoluţionare a comuniştilor. „Pe muche de cuţit“ de Mihai Beniuc, „Rădăcinile sunt amare“ de Zahiria Si - acu, Sosiaua Noranfor de eugen barba, „Indrasneala“ de Marin Preda, fragmentele apărute din „Biografii contemporane“ de Petru Dumitriu, romanul „Solsti- Jiu“ de Szemler Ferenc, nuvela „Cristina şi condamnata la moarte“ de Kovács György, „Bariera“ de T. Mazilu, „Un civil în tranşee“ de H. Zincă cuprind figuri expresive de luptători comunişti, exemplari prin înaltele lor calităţi etice. Fără îndoială, există în aceste cărţi şi unele lipsuri, care au fost analizate de critica literară, şi este îndreptăţită speranţa că, în cadrul unor viitoare ediţii, autorii vor căuta să le depăşească. Ei vor trebui de asemeni să depună o muncă susţinută de cercetare a documentelor de partid privind perioada ilegalităţii, pentru a izbuti să redea figura comunistului în aspectele ei cele mai caracteristice, subliniind totodată mai pregnant rolul partidului în atragerea maselor şi în transformarea revoluţionară a conştiinţei lor. Nu e mai puţin adevărat că aceste romane constituie succese serioase pe drumul greu al evocării trecutului revoluţionar la nivelul ideologic şi politic corespunzător realităţii. Proza a înregistrat succese şi în oglindirea transformărilor socialiste care au avut loc în ţara noastră după 23 August. Opere ca „Bărăgan“ II de V. Em. Gaian, „întîlnirea“ de Constantin Ghiriţa, „Să nu fugi singur prin ploaie“ de Al. I. Ştefănescu, „Cuscrii“ de Al. Ivan Ghika, romanul „Borika“ de Katona István se Înscriu pe această linie. Se poate spune totuşi că literatura noastră actuală nu reflectă încă îndestulător fenomenele importante ale vieţii noi. Apropierea, care s-a dovedit totdeauna fecundă, a scriitorilor de universul muncii, străduinţa de a zugrăvi,in toată complexitatea lui, chipul muncitorului înaintat, factor esenţial în construirea socialismului, trebuie să devină o preocupare constantă. Tot în domeniul prozei trebuie relevată contribuţia valoroasă a unor tineri ca: Nicolae Ţie, Pop Simion, D. R. Popescu, Vasile Rebreanu, etc. E demn de remarcat faptul că mulţi dintre tinerii prozatori manifestă o vădită predilecţie pentru reportaj, specie literară capabilă să surprindă în chip operativ pulsul viu al dezvoltării socialiste. In domeniul poeziei, anul 1959 a adus o bogată recoltă de volume, dintre care cităm : „Cu un ceas mai devreme“ de Mihai Beniuc, „Surîsul Hiroşimei“ de Eugen Jebeleanu, „Torentul" de Maria Banuş, „întoarcerea armelor“ de Mihu Dragomir, „Laude“ de Miron Radu Paraschivescu, „împărăţia proletară" de Dimos Rendis, „Cîntece de veghe" de Eugen Frunză, „Eu nu cînt că ştiu să cînt“ de Victor Tulbure, „Întreg şi parte“ de Veronica Porumbacu, „Cartea de lîngă iniă" de Al. Andriţoiu, „îndemn“ de Majtenyi Erik. Se remarcă, ca o trăsătură generală, varietatea de stiluri şi preocupări a poeţilor noştri, situaţi pe platforma comună a realismului socialist. Trebuie să constatăm totodată că la nivelul actual de dezvoltare a poezie noastre noi, exigenţa critică în faţa unor creaţii slab realizate sub raportul calităţii artistice, schematice, sărace în lirism, a devenit o necesitate. Linia de dezvoltare ascendentă a literaturii realist-socialiste care caracterizează anul literar 1959 se verifică şi în domeniul dramaturgiei. Piesele „in valea cucului“, de Mihai Beniuc, „Surorile Bega“ de Horia Lovinescu, „Vlaicu şi feciorii săi“ de Lucia Demetrius, constituie succese certe ale dramaturgiei noastre noi. Merită să fie relevate şi unele debuturi promiţătoare, ca acela al lui Paul Everac sau ale tinerilor Dorel Dorian şi Mariana Pîrvulescu. Intărindu-şi permanent legăturile cu viaţa, autorii dramatici vor depăşi deficienţele actuale ale unor drame şi comedii, cum ar fi redarea schematică a unor eroi pozitivi şi slaba intensitate a conflictelor dramatice, deficienţe care împiedică obţinerea unei imagini fidele a marii confruntări dintre nou şi vechi, caracteristică vremurilor noastre. In sectorul criticii literare se remarcă, mai ales în ultima perioadă a anului, o înviorare, ca urmare a articolului „Împotriva tonului apologetic în critica literară şi artistică" apărut în „Scînteia“. Efortul de lichidare a spiritului apologetic din critică a ajutat la descoperirea multora dintre deficienţele operelor literare apărute în cursul acestui an, făcînd posibilă evitarea lor pe viitor. Dintre volumele de critică şi istorie literară ale anului se remarcă monografia despre N. Filimon a lui G. Călinescu, studiul de teorie literară „In jurul romanului“ de Silvan Iosifescu, „Romanul romînesc contemporan“ de D. Micu, „Conţinut şi formă in artă“ de Andrei Băleanu, „Contradicţiile estetismului'' de N. Tertulian. Trebuie să subliniem necesitatea pentru in/.s o»'ti*rea viitoare d critic tit/as* tre literare a unor ample studii de sinteză şi a articolelor teoretice care să releve direcţiile de dezvoltare ale realismului socialist, diversitatea problemelor pe care le are de rezolvat literatura. Aşteptăm de asemenea din partea criticilor şi istoricilor literari monografii documentate asupra clasicilor şi asupra celor mai proeminenţi scriitori contemporani. De asemeni, e necesar ca articolele noastre să fie vii, substanţiale, interesante. Frontului scriitoricesc îi revine sarcina de a reflecta cît mai multilateral şi fidel viaţa noastră nouă, la cel mai înalt nivel artistic. Anul literar 1959 este bogat nu numai prin succesele pe care le înregistrează, dar şi prin învăţămintele care s-au desprins din examinarea sinceră, într-un spirit partinic, a lipsurilor vădite de creaţia literară. Aceste lipsuri (care nu constituie, de altfel, trăsături caracteristice ale literaturii noastre realist-socialiste) pot şi trebuie să fie depăşite. Mergînd pe drumul realismului socialist, sub îndrumarea înţeleaptă a partidului, literatura noastră nouă a dovedit şi în cursul anului 1959 că se află în plină dezvoltare ascendentă. Interesul tot mai larg al cititorilor faţă de fenomenul literar actual constituie o confirmare a acestui fapt. GAZETA LITERARA PASI . In cîteva comune din jurul Oradiei Mari, spun ziarele că tineretul din partea locului s-a întrunit spre a sărbători pe cei care tocmai au împlinit optsprezece ani de viaţă. Români, maghiari şi saşi au petrecut laolaltă cîteva ceasuri, într-o însufleţită atmosferă de frăţie. Comitetele utemiste şi ale sfaturilor populare au ţinut să fie de faţă. Li s-a vorbit acestor tineri de perspectivele grandioase ale vremii noi in care au intrat. E, desigur, un nepreţuit privilegiu, — de care generaţiile se bucură pe rînd, — să descoperi, cu o privire fragedă şi uimită, darurile minunate ale vieţii. Cei care le întîmpină astăzi din pragul a optsprezece ani ai lor, to , tinerii din ţara marelui avînt şi a marilor construcţii socialiste, se află deodată în mijlocul unei existenţe care solicită şi răsplăteşte, în acelaşi timp. Ea valorifică tot ce e în ei entuziasm, întrebare şi putere, într-un ritm unanim ce-i dezbară de oboseală şi efort, ca un talaz ce-şi asumă greutatea şi plutirea înotătorului. Sunt aproape gelos pe aceşti tineri. Ei n-au cunoscut străduinţa începuturilor şi sunt ispitiţi să creadă că tot ce le oferă ziua de azi a fost lucru aievea şi în ziua de ieri, şi poate şi mai înainte. Scutiţi de amarul evocărilor şi de regretul anilor irosiţi într-o istovitoare convieţuire cu defunctele stări, ei au aflat de ele numai din cetiri, şi nu există texte, oricît ar fi 1 IV T E de expresive, care să le înfăţişeze contrastul dintre moarte şi viaţă, dintre trecut şi prezent, în tot relieful lui. Ei se văd astăzi propriii lor stăpîni şi s-ar putea să li se pară că aşa a fost „scris şi dat“. Dar omul n-a fost înainte propriul său stâpîn şi trebuie să se oprească o clipă, cu gîndul şi imaginaţia, ca să priceapă cum a fost cînd era altfel. El e astăzi şi stăpînul muncii lui şi trebuie, de asemeni, să-şi pună mintea la încercare ca să realizeze stări pe care nu le-a trăit. El astăzi luptă pentru pace şi întrecere, dar nu se poate dumiri cum a fost cu Ion VINEA An Nou Vino lucind ca zăpezile iernii, Apari ca-ntîiul tractor din uzina, Desfă-fi în sbor aripile de vultur, Inalţă-te ca naltele furnale, Apropie-te ca o pionieră Ce-ntinde flori poeţilor la o serbare, Adu curatul aer ozonat De care cîntă cetina din stema ţării, Sărută fruntea noastră luminată De gîndurile marilor construcţii, Grăieşte-ne pe limba muncii şi a păcii inscrie-te-n colectivele noastre, în forfota şantierelor noastre, Pătrunde-n fiecare casă ca prieten, Să te-mpărţim în luni, în zile, -n ore Să te fixăm în termene şi date La care să ţîşnească lumina faptelor, Să te-mbrăcăm în visurile noastre cele mai frumoase, Să-ţi întindem covoare de grîne, Hidrocentrala Bicazului s-o punem să-ţi cînte Intîia ei simfonie, Să-ţi joace fetele noastre Din cele mai bune echipe culturale, Să-ţi doinească Jiul negricios de cărbune Şi Prahova cu apele grase de păcură, Să străbatem pas la pas cu tine, în ritmul epocii rachetelor, Rigorile iernii, Dulceaţa primăverii, Ardoarea verii clocotind de trudă Şi toamna cu crengi aplecate de roadă. Te vom împodobi cu ciorchini de struguri, Ţi-om aşterne-n hambarele troznind de bucate Ori dacă vrei în paturile albe Din odăile mirosind a gutui. Iar eu voi închina în cinstea ta Din vinul cel mai bun al ultimelor recolte. Vino, anule nou, 1960, An al întîlnirilor la cel mai înalt nivel, An al speranţelor In dezarmarea totală, generală, An de noi avînturi către astre... "Anule nou, vino modest, Ca un ţăran cu mielul în braţe Şi cu o traistă de orz şi porumb. WîihBÎBEHh.C Ziua Republicii Ferestrele deschise larg spre soare Azi nu mai au nici gratii, nici zăvoare Şi nici o mină nu le-a mai închis, Ce-a fost doar vis, azi nu mai este vis. Cît a trecut de-atunci ? Un an, un veac ? Poporul tău îngenuncheat, popor sărac, Azi s-a-nălţat şi altă soartă, şi alt nume, Că nu mai este singurel pe lume... Şi-s stele aproape cum aproape Ţi-e ceru-ntreg răsfrînt, Pămîntul vechi, bun doar pentru morminte, Acum ţi-e frate, harnic şi cuminte, Şi-aşa cum te-am visat, cutezătoare Ţi-ai prins în pletele de aur ca pe-o floare O purpurie, delicată stea, Şi rîzi cu rîset de lumină, ţara mea ! Otilia CAZIMIR TRIUMFUL REPUBLICII : ' - Ziua de 30 Decembrie 1947 a însemnat un moment crucial, o cotitură fundamentală în istoria poporului român. Devenind republică, ţara a pornit-o pe drumul maturităţii. Regalitatea este o formă vetustă, necorespunzătoare mersului firesc al progresului, al civilizaţiei. Atunci cînd această instituţie, reprobabilă prin ea însăşi, se mai complică — şi fenomenul e foarte frecvent — cu insuficienţa, incapacitatea sau imoralitatea monarhului, menţinerea ei devine dezastruoasă pentru stat. Acolo unde naţiunile nu sunt coapte, încă, pentru forma republicană sau unde teroarea le-a împiedicat să-şi cucerească un regim de libertate şi democraţie , i regalitatea îmbracă forme nefaste, neverosimile, intolerabile. Capriciile unui singur om conduc milioane de oameni. Toţi trebuie să se supună, capului încoronat fără să crîcnească. Fastul, corupţia, favoritismul, venalitatea, scandalurile sentimentale, abuzurile domină viaţa publică a acestor regate. Efectele se resimt în straturile cele mai adînci ale naţiunii. Cangrena se întinde în cele mai periferice administraţii. Se desfăşoară un lux orbitor de potentaţi asiatici, ca-n vremea satrapiilor persane, contrastînd cu mizeria cea mai neagră a populaţiilor lăsate pradă foamei, bolilor şi întunericului. Politicieni abili, afacerişti Veroşi profită de incapacitatea sau viciile omului cu coroană» ca să-şi impună propria lor regalitate. Linguşirea şi ameninţarea merg mînă-n mină.. Castel monarhice s-adaugă casta familiilor patriciene, legate de interese comune, cucerirea bogăţiei şi-a puterii, una aducînd pe cealaltă. De cînd lumea, povestea se repetă, încă din antichitatea elenă şi romană, masa cetăţenilor conştienţi a tins spre un guvernâmînt republican, al libertăţii şi al progresului. Dar forţele subterane ale reacţiunii au minat nu odată aşezămintele democratice, scoţînd din nou la lumină strigoii trecutului. E adevărat că, nu odată, greşelile democraţiei burgheze au pregătit instaurarea dictaturilor. Recitiţi istoria omenirii, peste ţări şi veacuri şi vă veţi cutremura în faţa şirului de autocraţi pe care popoarele au fost nevoite să-i suporte. Imperatori detracaţi, regi nebuni sau imbecili, recunoscuţi oficial ca imbecili şi ca nebuni, au fost toleraţi cu deceniile pe tron, în numele sacrosantului principiu al dinasticismului. Metrese regale duceau destinul popoarelor, trăind o viaţă de desmăţ costisitor, în văzul lumii, fără nici o pudoare, fără nici un protest din partea conducătorilor statului, ba, dimpotrivă, cu asentimentul, cu servilismul lor de curteni manierați, onoruri. Victor EFTIMIU (Continuare în pag. 3) GH. IVANCENCO "Electrificare" (Continuare în pag. 3) Atîtea ecouri... O scoică-i urechea şi ca o floare — Sideful păleşte şi licărul moare. Un zgîrci, o petală, un fildeş gălbui, De-abia se-nfiripă şi iată că nu-i. O coaja cît nuca, o boltă sonoră, Aud infinitul, mă spulber în oră. Eu însumi în mine mă mir că e loc Atîtea ecouri să sune-ntr-un ghioc : Să urle o fiară din vîrsta de piatră — Cenuşa lui Hitler ce latră, mai latră — Şi haitele verzi ale gărzii de fier Să lălăie : „Sînge !“ că sînge tot cer, Şi gura gîngavă de sus, de pe tron, Şi cloaca subţire, şi pliscul afon Să molfăie, chiţăie, croncăne : „Sînge !" In ghioc, amintirea, ca melcul se strive Minune curată, cît poate să ducă O ţandăra mică, o coajă de nucă ! Cum poate-ntr-o viaţă de om să înc... Talazul de sînge şi orga de apă Cu fragede arcuri, înalt ţîşnitoare , Triumful raţiunii ce murmură-n soare; Şi-n vechi cicatrice, ţesute ca-n plaur, Să-şi pice balsamul o vreme de aur, Rachete să-şi cearnă semnalul prin spaţii, Să tremure-n scoică suave vibraţii. Eu însumi în mine mă mir că e loc Atîtea ecouri să sune-ntr-un ghioc, Superbul meu secol, metalic şi straniu. Cu-oceane de sînge, cu munţi de uiranii Să-l prindă mărunta oglindă ce joacă. Un strop de sidefuri și promoroacă. Maria BANUȘ Toast de Anul Nou Aceasta-i inima bărbată , un golf, o cupă de rubin. Văzduhul e mai vast deodată, şi-n preajmă, evul mai senin Femeii s-o închin, iubirii, copilelor, ca un îndemn, cînd peste neaua-ncărunţirii, juneţea mea le face semn. Şi patriei, la miezul nopţii, închin pocalul sclipitor, cînd Anul Nou e-n pragul porţii, cu primul pas în viitor. Spre boltă, proaspăta licoare aş ridica-o să salut sub roşii fîlfîiri, popoare ce noi planete au născut şi-o altă, nouă lună plină, nemărginiri într-un atom... Urarea ţie ţi se-nchină, mic uriaş şi mare om ! SZEMLER Ferenc în românește de N. Porumbacu I republicană După doisprezece ani de la întemeierea Republicii ne putem întreba ce a însemnat acest răstimp pentru cultura întregului popor. Doisprezece ani alcătuiesc o perioadă suficientă pentru ca anumite rezultate să se fi însumat intr-o unitate expresivă, susceptibilă a fi caracterizată. Cultura ţării noi se va desfăşura mai departe, dar de pe acum o putem privi ca pe un întreg şi ii putem desprinde trăsăturile esenţiale. Faptul cel mai izbitor al culturii republicane este luptaîmpotriva analfabetismului şi succesele acestei lupte. Ne reprezentăm oare îndeajuns de limpede situaţia omului care, în vechea orinduire, nu ştia nici să citească, nici să scrie, nu putea afla nimic din gazete şi din cărţi, n-avea nici o noţiune ştiinţifică în legătură cu natura mai apropiată sau mai îndepărtată, cu istoria patriei şi a omenirii întregi. O astfel de persoană, in mijlocul lumii de azi, era o fiinţă arhaică, deopotrivă cu aceea a începuturilor celor mai vechi ale societăţii omeneşti. Răminem recunoscători totuşi bătrinilor noştri neştiutori de care, pentru a fi păstrat, de-a lungul secolelor, tezaurul de tradiţii, de creaţii artistice populare, deprinderile de cuviinţa şi omenie ale unui popor întreg, atit de încercat. Dar ce puţin se putea face pentru aceşti oameni ai vechimii! Cuvintul scris, greu de înţelesurile mai înalte ale vieţii şi de drepturile poporului, işi sfirşea drumul lui curind. II oprea in cale neştiinţa atit de generală. Ce rost mai puteau să aibă operele creatorilor de cultură, cînd ecoul lor nu pătrundea mai aditoc decit subţirele strat al cetăţenilor cu o învăţătură oarecare, în jurul cărora se întindea masa larga a analfabeţilor, o jumătate din populaţia adultă. Situaţia s-a schimbat acum în mod radical. Nici unul din tinerii noştri nu se mai găseşte în acea situaţie, şi la ultimele recrutări nimeni n-a mai declarat că nu stăpîneşte indemînarea scrisului şi a cititului. Abolirea analfabetismului are in viaţa ţării consecinţele cele mai mari, fiindcă odată cu accesul unanim la cultură s-au creat condiţiile pentru transformarea in adîncime a mentalităţii generale. Acum cînd gazetele sint in tonte mlinile, unci bibudlicile raionale şi de întreprinderi adună cititori numeroşi, cînd casele de cultură înmulţesc pentru întreaga populaţie a ţării mijloacele instrucţiei, rezultatele obţinute prin dispariţia analfabetismului devin in fiecare zi mai pipăite. Progresul instrucţiei publice este evident pentru toţi cunoscătorii ţării şi el se datoreşte nu numai invăţămintului elementar de şapte ani, ajuns acum aproape de punctul generalizării lui, dar şi întregului sistem de mijloace pus la indemnia invăţămintului, dincolo de zidurile şcolii şi de virsta şcolarităţii. Una din trăsăturile cele mai izbitoare ale epocii noastre este animaţia generală in studiu. S-au îndepărtat de noi vremurile cînd fondul de noţiuni al cuiva răminea acelaşi chiar intr-o viaţă de şaptezeci de ani şi nu i se adăuga altceva decit concluziile experienţelor personale. Puteau apărea atunci oameni înţelepţi sau geniali ? Desigur. Pictorii grotelor din Altamira erau nişte vinători în stare de sălbăticie. Este probabil că Epictet nu ştia să scrie. Le-am putea insă recomanda exemplul cind adaptările raţionale la viaţă scot deasupra şi impun pe omul trecut prin şcoala ştiinţelor, in timp ce pe acel exclus de la învăţătură îl transformă mai uşor într-o victimă expusă exploatării, înălţarea poporului nu se poate obţine fără cultură. Oamenii orinduirilor populare au înţeles acest adevăr al vremurilor noi şi însufleţirea lor studioasă ne izbeşte neapărat. Ca om care mi-am trăit copilăria printre oameni simpli, tradiţionali şi resemnaţi, sunt mereu surprins de numărul şi varietatea cunoştinţelor în toate mediile sociale, chiarîn cele mai modeste. Oamenii, toţi oamenii, ştiu astăzi bine ce se întimplă in largul lumii, ce curente sociale şi politice o străbat, ce fapte mari ale minţii umplu astăzi omenirea de uimire. Credeţi oare că ştirile despre sateliţii artificiali, despre lupta popoarelor subjugate în ţările colonizate, despre noile creaţii tehnice şi despre metodele terapeuticei moderne au ajuns numai la urechile noastre, gradaţii şcolilor mai înalte ? Aceste ştiri ajung acum la cunoştinţa tuturor. Luminarea poporului nu mai este astăzi o metaforă uzată în fruntea unui program binevoitor şi, uneori, cam ipocrit. A devenit o realitate consistentă şi de care trebuie să se ţină seama. Cind o mare lumină cade asupra unui peisaj, fiecare obiect al lui ■doblndeşte contururi precise, a ieşit din ceaţă şi nedeterminare, a devenit un lucru desluşit al lumii. Tot astfel şi lumina coborită asupra poporului întreg lămureşte fiinţa fiecărui om, ca o întruchipare originală a naturii, ca subiect de drepturi şi datorii. Fiecare doreşte să-şi trăiască viaţa în felul lui propriu, săse bucure de ceea ce i se datoreşte şi să aducă contribuţia lui la construcţia generală. Şi este un fapt cu totul remarcabil că socialismul, care face atit de mult pentru unirea eforturilor omeneşti in munca de stăpinire a naturii şi, in acest scop, răspîndeşte lumina ştiinţei şi culturii, obţine şi rezultatele cele mai de seamă în degajarea şi afirmarea individualităţii omeneşti. Cine ar mai dori să înlănţuie poporul s-ar izbi de tot ceea ce lumina Tudor VIANU (Continuare în pag. 3)