Gazeta literară, ianuarie-iunie 1960 (Anul 7, nr. 1-27)

1960-01-01 / nr. 1

t. Un an hotărî­tor Trăim ultimele zile ale unui an mi­nunat şi profetic. In lumea de altă­dată, in care cei tineri au avut norocul ere a nu se naşte şi de care cei mai mulţi dintre cei maturi s-au rupt, se perpetua obiceiul de a izgoni „cada­vrul­“ vechiului an cu zarvă şi zurbă. Intr-un fel de acord general, se recu­­noaştea astfel că anul ce-şi prefira ul­timele clipe fusese rău şi nefast. Ca şi cum anul ar fi fost de vină, se trăgea in el cu revolvere scoase pe geam ! Vremuri încheiate, obiceiuri de prisos, astăzi cînd fiecare an vine să se aşeze pe temelia solidă a celorlalţi, asemeni cărămizilor in zidurile clădiri­lor înalte ce ne întimpină la tot pa­sul. In societatea noastră nouă, s-a în­dătinat obiceiul de a prezenta noului an realizările celui vechi, bilanţ din care voinicul născut robust îşi va trage pu­terile şi va lua exemplu. Pruncul va creşte tare repede şi va ajunge curînd la maturitate, ca unul ce-şi va realiza planul înainte de soroc. Aşadar, minunatul şi profeticul an 1959... In calendarul de mai multe mii de ani ai istoriei, acest scurt popas va însemna mult. Şi în acest an socialis­mul a dovedit tuturor, limpede, evi­dent, sănătatea şi puterea sa, calităţi care îl îndreptăţesc să preia făclia uma­nismului de tip nou. îmi propun să înfăţişez aci, pe scurt, de ce consider anul 1959 ca anul coti­turii hotărîtoare în istoria vieţii politice a ultimului deceniu. Plec de la acele realizări pe care le cunoaşte toată lu­mea şi pe care nu le ignoră, cred, nici copiii de virstă preşcolară. In cursul acestui an, Uniunea So­vietică a deschis, prima dată în istoria omenirii, drumul către spaţiile cosmice, trimiţînd mesageri în lună şi realizînd un vis imemorial al omenirii, rămas în domeniul legendei, de la b­ar în­coace. Ţara construirii comunismului a demonstrat prin aceasta, dar şi prin aite multe succese tehnice, preeminenţa ei în domeniul ştiinţei tehnice, atrăgînd atenţia tuturor că aceste realizări au fost posibile datorită unei noi conştiinţe sociale ce îşi are originile în ideologia comunistă. De multă vreme, comunismul ves­tea că va desăvârşi, ca o consecinţă a noii orînduiri sociale pe care o con­struieşte, o revoluţie fără precedent în domeniul ştiinţelor şi al îmbunătăţirii condiţiilor materiale de trai ale omeni­rii. Anul 1959 a fost momentul istoric cînd comunismul şi-a demonstrat din nou superioritatea printr-o serie de strălucite rezultate materiale, din care am numit aci pe cel mai important : cucerirea spaţiilor cosmice. Forţa economică şi industrială a Uni­unii Sovietice şi, dimpreună cu ea, a ţărilor care construiesc socialismul, nu mai constituie astăzi un mister pen­tru nimeni. In cursul acestui an, ea a stat la baza începerii unui nou gen de relaţii internaţionale, caracterizat prin naşterea unei tendinţe imperioase de a se pune capăt războiului rece, plaga cea mai acută a zilelor noastre. Nimeni nu mai pune astăzi la în­doială puterea şi capacitatea de dez­voltare a Uniunii Sovietice. De aceea, tot mai puţini sunt acei care se miră că tocmai Uniunea Sovietică a luat iniţiativa uriaşei ofensive pentru pace care s-a desfăşurat şi în cursul anului 1959, campania încununată cu stabilirea datei conferinţei la cel mai înalt ni­vel in primăvara anului 1960. In acest caz, propunerile de dezar­mare generală şi totală, prezentate de N. S. Hruşciov, propuneri de altfel deo­sebit de concrete, reprezintă poate o victorie aproape tot atît de însemnată ca şi înfigerea fanioanelor roşii în lună. Prin aceste propuneri, se creează baza practică a înscăunării păcii, pentru o perioadă nedefinită, în lumea întreagă. Ameninţarea unui al treilea război mon­dial, a unor distrugeri apocaliptice de natură să pună sub semnul îndoielii chiar existenţa speciei noastre, îşi gă­­seşte răspunsul, pe scară mondială. Uniunea Sovietică a propus aşadar, în 1959, prima oară în istorie, dezarmarea generală şi totală. Această propunere nu a putut fi ne­glijată. Cavalerii războiului rece se dezobişnuiseră treptat de a mai de­precia puterea Ţării sovietice. Vizita conducătorului statului sovietic, N. S. Hruşciov, în Statele Unite, a consti­tuit, fără îndoială, o etapă decisivă în apariţia acestui stil nou în tratativele internaţionale, denumit deocamdată spiritul de la Camp David. Scriu „deo­camdată", fiindcă este în firea lucru­rilor ca acest spirit să se lărgească, în­trunind cu­ mai multe căpetenii de state. Turneul triumfal al premierului so­vietic în S.U.A. a stat mărturie lumii de dorinţa de pace şi înţelegere îm­părtăşită şi de poporul american. Poate că lumea nu se aştepta ca şi cel mai greu den­um­it lider occidental, d-rul Adenauer, să fie atras într-o discuţie a­­supra necesităţii tratativelor. In proble­ma Berlinului, pină acum, d-nul Ade­nauer ’ pare a dori să rămi­nă ultimul care să înţeleagă şi să accepte singura soluţie rezonabilă şi paşnică. Răbdarea oamenilor sovietici este însă mare şi tonul moderat, plin de amenitare al recentului mesaj către cancelarul federal, este o dovadă mai mult că există speranţa ca însuşi acest ultim parapet al războiului rece să se topească în faţa soarelui păcii. Problema Berlinului este una dintre cele mai importante care trebuie re­zolvată pentru cauza păcii, într-un pă­ienjeniş extraordinar de încîlcit de alte probleme, acute cele mai multe, toata moştenire a prea mulţilor ani de război rece. Guvernul Republicii Populare Române şi-a adus şi el aportul substanţial pe arena internaţională. Reprezentanţii ţării noastre au depus o vie şi rod­nică activitate la tribunele O.N.U.­­ului, au prezentat propuneri şi au în­registrat succese ca acela al recentei rezoluţii votate, privind ajutorarea sta­telor aşa-zise înapoiate în sectorul pe­trolului. Propunerile de pace în Bal­cani făcute de preşedintele Consiliului nostru de Miniştri Chivu Stoica, s-au bucurat de un puternic răsunet in­ternaţional. Ele au mers la inima mi­lioanelor de oameni cinstiţi din ţările vecine nouă, oameni care doresc, ca şi noi, pacea şi buna înţelegere. Vizita iov. Atanase Joja în Grecia a fost atît de favorabil comentată, incit nu ne-a surprins afirmaţia unui post de radio occidental că, în vizita preşe­dintelui S.U.A. în aceeaşi ţară, s-a constatat influenţa tot mai­ marcată asupra spiritului maselor populare să­tule de înarmare şi şomaj, a propune­rilor rom­âneşti de dezarmare în Bal­cani Iată de ce nu putem goni din bătă­tura noastră pe bătrinul an 1959, îm­povărat de atît de mari realizări, fău­ritor al unor atît de permiţătoare spe­ranţe. Nu-l vom biciui cu harapnice, ni­ vom batjocori, nu-l vom blestema. A trăit frumos, şi-a depăşit sarcinile. Urmaşul lui mai are multe de făcut, va trebui să fie ager şi dîrz, ca umbra părintelui său să nu-l adoarmă. Pacea nu este încă înfăptuită. In Laos, în Paraguay, în Algeria, în Cuba, oameni mor încă cu arma în mină şi vor muri poate chiar în noaptea noului an. Şi Manolis Glezos îşi va petrece noaptea noului an în temniţă, şi ca el, patrioţi, luptători comunişti, vor aştepta noul an departe de căminele lor. Pentru toţi aceştia şi pentru noi toţi, anul 1960 trebuie să crească re­pede. Fie ca atletul păcii să semene părintelui său, să înveţe de la el, să-l întreacă, să dobîndească ramura de măslin ! Şerban CIOCULESCU Două Inițiul drum: septembrie 1944 Acum ne-am întors de la ţară. Am stat ascunşi de teama bombardamente­lor. Am lipsit din Bucureşti cinci luni. Sosim în gara haotică, tristă, murdară, intr-un tren îmbîcsit de oameni grăbiţi,­­ zăpăciţi, încărcaţi cu bagaje. Am descins într-un Bucureşti bom­bardat. Am mers să văd şi casa unde locuisem înainte, bombardată şi ea. Ca să ajung, am mers printr-un oraş care mirosea a praf, fum şi funingine, cu şinele de tramvai sucite, îndoite, azvîr­­lite, iar cînd m-am apropiat de casă am trecut prin străzi pustiite, peste maldăre de moloz şi cărămizi arse, de bîrne carbonizate, de uşi care nu mai deschideau nimic şi nu mai duceau nicăieri, peste acoperişuri căzute care acopereau pămintul, am trecut pe lîngâ pomi, strajă tristă şi neagră, desfrun­ziţi de flăcări şi pîrjol. Da, iată locul unde a fost casa. Pri­vesc : acolo , odinioară a fost salonul, iată locul unde probabil era holul, din scară se înalţi încă o jumătate spre pustiu, mai încolo desigur bucătă­ria, totul fără delimitări palpabile de­cit numai in amintirea mea. Şi iată acolo, suspendat în aer, şi locul unde a fost odaia mea în care atiţia ani am locuit. Mă uit cu uimire. Da, e sigur, odată, acolo am trăit şi iată-mă şi pe mine aici, jos, în faţa dărîmăturilor... Ştiu că stau în faţa casei mele dă­­rîmate şi arse, dar mai ştiu că pe pă­­mînt, în aceste zile, sute de mii de oameni, milioane de oameni îşi privesc casele dărîmate. In definitiv, îmi spun, am dat timp destul trecutului ! Ce do­resc, mai mult ca orice, e să nu pierd bucuria. In bucurie şi spe­ranţă e sămînţa viitorului, în ele, în mod misterios se cuprinde tot poten­ţialul vieţii. Mor oamenii şi faptele lor trec, dar viaţa nu moare şi nu trece niciodată şi cine cunoaşte această rea­litate are puterea şi să dorească şi să aştepte şi să caute şi să găsească un început nou de viaţă. Viaţa cu viitorul ei e mai importantă decît orice clipă trecută, îmi spun, ca să nu pling în faţa casei dărîmate, ştiind că mii şi sute de mii de case dărîmate acoperă pămintul, şi că in faţa lor mii şi sute de mii de oameni plîng. Nu vreau să­ ­ nu mă întunece şi să mă slăbească balas­­tul trecutului mort. Pisica dispare printre ruine. S-a întunecat aproape de tot. Strada dărîmată e în faţa mea, răvăşită, cu molozul şi cărămizile, maldăr ars, cu bîrnele scrum, cu pomii, cu torţe stin­se, drepţi şi negri în asfinţit. Ultimele raze sînt ale unui soare ca un sfîrşit de incendiu. Cenuşa înserării se aşter­ne blîndă. Şi ruinele, masive, maiestoa­­se, răsfrîng asfinţitul în tăcere şi re­semnare ca nişte morminte uriaşe ale trecutului. Plec. Noaptea, ca o cortină imensă, se lasă peste acest sfîrşit de act. Al doilea drum: decembrie 1959 Oricît de atent te-ai uita la acele unui ceas, ele îţi par nemişcate şi totuşi acele se mişcă şi timpul trece. Aşa cresc copiii, aşa înverzesc pomii, aşa se înfăptuieşte viaţa. Nu ştii cînd, dar se face ! N-am văzut Bucureştiul de cinci luni. Am fost bolnavă, apoi plecată. Mi-a spus lumea, toţi spuneau : „Se clă­­deşte, se clădeşte în Bucureşti, întregul Bucureşti e un şantier ! Dacă nu vezi nici nu poţi crede !“ Sîntem în decembrie, un decembrie senin. Ziua e soare, noaptea sînt stele dar frigul nu are putere. Um­blu pe străzi la întimplare. Respir ae­rul cu nesaţ, un aer proaspăt, limpede. Pe străzi oamenii mişună nenumăraţi. Nu se grăbesc. Simţi că le place să um­ble pe străzi. Intîrzie în faţa magazine­lor cu jucării şi cadouri, a librăriilor, a vitrinelor cu brazi şi fructe — toate abundent luminate. Se aude din maga­zine muzică. Radiourile cîntă. Mai toţi trecătorii cară pachete şi brazi. Pache­tele în mîini, brazii, ca la parada bra­zilor, pe umeri Tramvaiele, autobuzele, troleibuzele, sînt supraîncărcate şi traseul lor schimbat, căci pretutindeni se clădeşte. Cartiere întregi, străzi întregi, clădite acum în centru şi la periferie. Intr-a­devăr Bucureştiul e un şantier imens. Oameni trec şi ocolesc maldăre de cărămizi noi aşezate simetric, stive lu­citoare de fier, scînduri şi parchete, saci de ciment, ocolesc mormane de nisip şi var. Pretutindeni în aerul de­­ iarnă miroase proaspăt a scîn­­dură nouă, a var şi vopsea. Cele mai multe case sînt gata, altele gata numai în interior, cu exteriorul încă la roşu, iar altele abia începute. S-a în­tins oraşul pînă-n cîmp. Siluetele mai m­uri­ sive ale caselor noi nu au sfîrşit. Sute şi sute de case cu mii şi mii de ferestre. Nesfîrşite ferestre care pri­vesc toate afară spre viaţă cu lumina lor. Mă opresc, stau în faţa lor şi le privesc, şi eu pe ele. Acolo sus, acum cîteva luni, sus unde acum e un etaj, nu era nimic de­cît un gol în aer. Acum, acolo, sînt odăi pline de oameni cu bucuriile şi aşteptările lor. Văd umbre pe la geamuri în dosul perdelelor. Iată, un băţăiat... o femeie... s-au îmbrăţişat, iată mai încolo doi copii... se joacă... le străluceşte părul blond în lumină... iată, mai încolo o femeie... coase... In fiecare odaie nouă, oameni cu inimile lor care se bucură de viaţa lor nouă, speră într-o viaţă tot mai bună. Stau în faţa acestor case şi mintea mea cuprinde nu numai ce vede aevea dar şi ce gîndul meu poate imagina. Ştiu că în aceste zile, aceleaşi efort trăieşte pînă departe, pînă foarte de­parte... China..., Mongolia..., Coreea... Sute şi mii şi sute de mii de case cu mii şi sute de mii de ferestre acolo ca şi aici. Sute şi mii de case clădite stau mărturie a ce pot face oamenii cînd vor să construiască şi vor pace. Se grăbesc să clădească. Clădesc oraşe, fabrici, şcoli, biblioteci, centrale electrice, baraje, spitale, case de odihnă, fabrică avioane, televizoare, radiouri, sputnice, lunice şi mai ales construesc omul nou şi omul nou vrea un decor nou pentru un act nou al unei piese fără sfîrşit. Omul nou vrea pace. Am umblat, am umblat. Ferestrele toate m-au privit. Apoi tîrziu, am obo­sit. Mă uit la ceas. Acum acele lui par iar nemişcate, dar eu ştiu bine că acum trei ceasuri cînd am pornit de acasă erau într-altă parte. Da, au mai trecut, rupte din eternitate, trei ceasuri, trei ceasuri în care copiii au crescut, casele s-au clădit, oamenii au muncit, au spe­rat, au trăit. De trei ceasuri umblu prin­tre case noi cu ferestre luminate. îmi sînt ochii plini de amintirea caselor noi cu sutele și miile lor de ferestre luminate, toate întoarse spre un viitor pe care l-au văzut. Acele ceasului, de cite ori le vom privi, vor părea iar că stau lo­cului şi totuşi timpul cu toate ale lui se va împlini fără stavilă. E seară. S-a întunecat de tot. Dea­supra oraşului cu ferestrele lumi­nate, cerul şi-a aprins şi el privirile lui în puzderia de stele. In dosul geamurilor luminate ale caselor noi, în odăile noi, pînă departe, foarte departe... China..., Mongolia..., Co­reea... inimile oamenilor, pline de spe­ranțe. Bat. Sus, stelele clipesc. Inimile bat, stelele clipesc. Henriette Y vomie STAHL GAZETA LITERARĂ LA ANIVERSAREA REPUBLICII IENIŢA BULBUC GHIGA „Blocuri muncitoreşti din Birl­ad“ D­­t înainte de a intra în camera mea pentru a scrie aceste rînduri destinate „Gazetei literare", cu prilejul zilei Re­publicii şi a Anului Nou, mă plimbam pe înserate pe aleile parcului Peleş. La Sinaia, ziua închisă între munţi e mai scurtă decît la Bucureşti. Noaptea sare din pădure brusc, ca o fiară şi înghite parcul. In beznă nu se mai zăreşte decît fagurele de lumină al Pelişorului. Castelul pudrat cu zăpadă e aidoma tuturor castelelor de pe căr­ţile poştale de sărbători şi luminile lui au un aer inevitabil festiv. In cins­tea cărui eveniment acest „a giorno" ? Nu, de pe peron nu se aud copitele cailor cu gleznele înfăşurate în bandaje, din hol nu răsună frînturi de muzică, iar în încăperea cu bolţi şi pilaştri nu­­şi aşteaptă oaspeţii nici o regină. îndărătul zecilor de geamuri lumina­te, aplecaţi deasupra meselor de lu­cru, stau doar nişte artişti, care se trudesc să prindă, cu uneltele lor, tîl­­cul transformărilor uluitoare care, între altele, i-au adus şi pe ei aici, în pala­tele regilor de odinioară. Este doar unul din darurile făcute de republică artiştilor, lată un subiect potrivit, îmi spuneam eu, pentru arti­colul pe care vreau să-l scriu. Nu se va insista niciodată îndeajuns nici asupra condiţiilor create de regim oa­menilor de artă, nici asupra răspun­derii acestora. Cu riscul de a fi învinuit de cititori că am plecat de la un pretext atît de potrivit încît pare banal, m-am îndrep­tat spre camera mea, am deschis uşa şi... Jur că nici de data asta nu e vorba de o invenţie. E, în adevăr, ajunul Anului Nou şi dacă întîmplarea mea aducea cu cele povestite de Dickens, nu sînt cîtuşi de puţin vinovat. Am deschis deci uşa camerei şi, stupefiat, am zărit în fotolii doi străini care stăteau de vorbă, fără să pară cîtuşi de puţin tulburaţi de intrarea mea. Am tuşit stingherit, ca şi­ cum eu aş fi fost intrusul, dar în faţa atitudinii lor hotărîte de a nu lua act de pre­zenţa mea, m-am retras într-un colţ şi i-am ascultat. Cu curiozitate, măr­turisesc, pentru că cei doi indiscreţi, deşi păreau animaţi de sentimente ostile, aveau totuşi un aer ciudat de comun. Ba chiar, priviţi cu atenţie, vădeau o asemănare de fraţi gemeni. De altfel, dialogul lor avea oarecare legătură cu tema care mă preocupa. — Zi aşa, spunea unul din ei, te-au apucat melancoliile : „a mai trecut un an, feştila lămpii s-a mai scurtat, noap­tea cea definitivă se apropie, vai, unde e tinereţea, unde sînt zăpezile de altă­dată“. Ge original, rînji el. — Nu încerc să fiu original, ripostă celălalt, şi nu mă aşteptam tocmai de la tine la atîta neînţelegere. Sînt sen­timente care... — Sentimente ! parodie primul. E vorba pur şi simplu de un dezgus­tător sentimentalism, de acea cumplită lepră sufletească pe care ne-a lăsat-o moştenire lumea veche şi care întu­necă minţile oamenilor, debilitîndu-i şi prostindu-i, ca un viciu ruşinos. N-ai dreptul să te numeşti,an om, atîta timp cît nu pierzi niciodată prilejul să-ţi mai măcar degetele de la picioare, dacă nu toată fiinţa, în apa murdară a înduioşărilor, tristeţilor şi izmenelilor fără rost. — Anumite date sînt eterne, încercă să se apere celălalt. Intre omul nou și omul vechi nu poate să nu existe o continuitate. — Tocmai aici te înșeli. Umanitatea viitoare, vestită de comunism și de dezagregarea atomului, va fi radical deosebită de umanitatea noastră. Mai mult decît ne deosebim noi de omul cavernelor. îmi pare rău că nu voi apuca prima generaţie în întregime sănătoasă, dezbărată de frică şi iluzii, curată ca diamantul, tăioasă şi exactă ca şi el. Ce aer salubru se va res­pira pe pămînt, atunci cînd toate um­brele vor fi alungate şi cînd, într-o lumină tare de permanentă amiază, se va isca, decupată în contururi nete, o umanitatea condusă de raţiune şi nu de instincte obscure. — Bagă de seamă, cazi în literatura de anticipaţie. Cea mai proastă din toate. — Fără viziunea clară a lumii către care ne îndreptăm, nu putem revendica demnitatea viziunii noastre. De aici porneşte bîlbîiala defetistă şi isterică a unei întregi literaturi occidentale. Şi la ce reziduri din noi, la ce ancestrale complexe de frică apelează vicleana ! — Ce vrei, de cînd nu mai crede în dumnezeu, omului îi este frică de sin­gurătatea sa. — Dar nu înţelegi că tocmai conştiin­ţa singurătăţii omului în cosmos şi, deci, a suveranei lui responsabilităţi, constituie premisa unei umanităţi de o ameţitoare măreţie luciferică ? Ter­mină cuvîntările, strigoiule ! M-am hotărît să intervin. — Nu vă supăraţi, le-am spus, dar am de scris un articol în care vreau să vorbesc despre răspunderea scriito­rului și despre anul care vine. Locul d-voastră nu e aici, ci într-o piesă de teatru. S-au ridicat, dar fantasmagoria nu se terminase, căci i-am văzut contopindu­­se într-un singur personaj care, în­­dreptîndu-se spre ușă, catadicsi să-mi răspundă : — Pînă la piesă, cred că noi ţi-am făcut articolul. Şi ieşi. Camera redevenise, în sfîrşit, a mea şi din oglindă mă privea liniştitor propriul meu chip. Horia LOVI­NE­SCU a ta . S un scrii­tor german despre România A apărut, cu cîţiva ani în urmă, în editura „Aufbau“ din Berlin o carte intitulată „Vom alten und neuen Ru­mänien“ (Despre Romînia veche şi nouă), a scriitorului german Ludwig Renn. Renn este o personalitate bine cunoscută a literaturii germane pro­gresiste de astăzi. Membru al Acade­miei de ştiinţe, fost luptător în Spania, scriitorul este un democrat convins şi un aprig apărător al păcii. Printre al­tele, el a dat la iveală două cărţi de seamă. Una împotriva războiului, in­titulată „Război" (1928), cealaltă „Prăbuşirea aristocraţiei“ (1945). Cartea despre ţara noastră, un mă­nunchi de reportaje literare, organi­zat după un plan riguros, deşi depă­şită în unele din capitolele sale, rămî­­ne interesantă şi preţioasă, prin pre­cizia informării, sinceritatea redactă­rii şi afecţiunea pe care Renn arată a o fi dobîndit, în scurta sa trecere, pentru ţara noastră şi poporul ei. Aşadar, în vara tîrzie a lui 1951, o delegaţie de cinci scriitori din R.D.G., printre care şi Ludwig Renn poposeau la noi. Aveau să vadă ceea ce era de văzut pe vremea aceea şi ca realizări şi ca perspective de viitor. Toate problemele esenţiale ale Romî­­niei socialiste, în plin proces de re­construcţie, aveau să-l intereseze pe Renn. Pentru a da relief informaţiilor pe care le comunică cititorului ger­man, el nu uită, niciodată să amin­tească, vorbind de prefacerile funda­mentale de la noi, despre starea la­mentabilă din trecut. Metoda aceasta, a exemplificării conştiincioase şi edi­ficatoare, este folosită constant, aju­­tînd la înţelegerea planului general al cărţii, împărţit, după cum însuşi titlul arată, în trecut şi prezent. Despre trecut scriitorul este foarte bine documentat şi-l priveşte nu din punctul de vedere al istoriografiei bur­gheze, ci din acela al materialismu­lui istoric. Fundamentul politico-eco­nomic al problemelor este înfăţişat cu claritate şi precizie, de la campaniile împăratului Traian împotriva­­racilor, întreprinse în bună parte ca soluţii împotriva crizelor ce zguduiau atunci imperiul roman, trecînd prin revoltele din feudalism ale lui Doja, Horia, Cloşca, Tudor Vladimirescu şi pînă la sîngerosul 1907, a cărui prefaţă, răscoalele de la 1888, scriitorul nu o uită. Revoluţia de la 1848 şi capitolul închinat lui Cuza sînt scrise cu căl­dură şi simpatie. Nici Ana Ipătescu nu este uitată din ampla evocare. „In total, în Romînia de atunci, scrie Renn, drept de vot aveau numai 4426 de persoane, în majoritate bo­ieri. Vă puteţi închipui cam cum arăta parlamentul. Kogălniceanu, care era prim ministru, a venit cu interzice­rea ca ţăranii să mai fie bătuţi. Par­lamentul i-a răspuns cu un vot de neîncredere. El însă n-a dat înapoi. Şi între parlament şi prinţul Cuza iz­bucnea conflict după conflict" Răsturnarea domnitorului de către monstruoasa coaliţie şi aducerea lui Carol ca rege, sînt urmărite în amă­nunt, cu deosebită simpatie pentru cel dintîi. Carol I, „Karl cu lădiţa“, după cum îl numeşte Renn, „a fost impor­tat în Romînia, la 1866", pentru ca să folosim chiar o formulă a scriitorului şi spre deosebire de căldura inimii arătată lui Cuza, culorile în care e zu­grăvit „Karl cu lădiţa“ sînt necruţă­toare, fără nici un fel de îngăduinţă pentru politica imperialismului prusac pe care acesta o promova. Poziţia pro­gresistă a scriitorului este fermă, ne­­lăsîndu-l să lunece spre nici o aba­tere. Astfel, în cuibul germanic al ca­stelului Peleș, Renn remarcă faptul că din arta noastră populară atît de bogată, nu s-a găsit nici un obiect care să fie pe gustul regelui de a­­tunci. Afacerismul dinastic început cu primul Hohehzollern și dus pînă la cel din urmă este descris cu informa­ţie bună şi cu date autentice. De ase­meni, mişelnica frăţietate dintre hit­­lerism­ şi dictatura antonesciană, care a dat ţării atît de suferit. Cu ochi limpede, Renn ştie să urmărească a­­pariţia mişcării muncitoreşti la noi în ţară, toate luptele ei şi să evoce figu­rile de seamă, cum ar fi a lui Ştefan Gheorghiu. Autorul subliniază mo­mentul important : crearea în mai 1921, a Partidului Comunist. Istoria modernă a mişcărilor muncitoreşti este de asemeni foarte bine cunoscută de autor. De la grevele din octombrie 1920 şi pînă în februarie 1933, mişcă­rile muncitoreşti sînt judicios înfăţi­şate în ceea ce aduceau nou ; sînt mereu amintite poziţiile cîştigate în luptele purtate de muncitori pentru e­­liberarea definitivă. Ca meşteşug scriitoricesc, descrierea Doftanei-muzeu este alăturată vizitei de la Sinaia, precum şi evocării persecuţiilor şi a chinurilor la care erau supuşi deţinuţii politici din ordinul burgheziei şi mo­­şierimii. Un portret plin de admiraţie — în­chină Ludwig Renn marelui fiu al Romîniei socialiste, tovarăşului Gheor­­ghe Gheorghiu-Dej. Cum era şi firesc, pe scriitorul care a vizitat Romînia socia­listă îl preocupă viaţa şi starea populaţiei de origine germană, a saşilor. De aci, descrierea raporturilor dintre naţionalităţile conlocuitoare. — Mai sînt dificultăţi între diferite naţionalităţi ? întreabă scriitorul pe convorbitorul său sas, în cadrul unei vizite din regiunea Oraşului Stalin. — Erau pe vremuri ! a fost răspun­sul, consemnat de Renn. Jocul în sat, nu se pomenea odată să nu se ter­mine cu aţîţări şovine. Ura între na­ţionalităţi era cultivată de clasele stă­­pînitoare, fireşte, pentru a ne ţine în mina lor. Azi însă, ne înţelegem foarte bine" Şi, fireşte, nu lipseşte un capitol care să arate ceea ce înfăptuieşte re­publica noastră pentru învăţâmîntul şi cultura germană. Vizitele la gospodării colective îl încîntă pe Renn. El observă creşterea animalelor, raţională, cultivarea cu mijloace tehnice înaintate a pămîntu­­lui. II impresionează oamenii noi, for­mali de orînduirea socialistă, elemente active, laborioase, fiecare cu simţul răspunderii faţă de sarcina pe care o are, tinzînd totdeauna să o ducă la bun sfîrşit. Locuinţele muncitorilor, reprezentînd un imens progres faţă de trecut, grija pentru sănătatea cetăţenilor, a tinere­­­­tului, Palatul pionierilor, sportul, arta populară, plastica — toate sînt no­tate, indicîndu-se şi perspectivele pen­tru viitor. Fireşte, după cum arătam încă de la început, astăzi cartea şi informaţia ei sînt depăşite de realizările uriaşe ale ţării noastre în multe sectoare. E departe, de pildă, notaţia lui Renn de la marginea Mării Negre, cu cele cî­teva instalaţii de la Eforie, de splen­didul avînt şi realizările uimitoare de pe întreg rigicalul­­nos­ru de astăzi. De asemeni, notaţia despre clădirea­ blocurilor muncitoreşti de acum şapte ani este departe de transformarea fun­damentală a oraşelor noastre şi a ca­pitalei cu construcţiile din ultimii ani. Lucrarea scriitorului german ramîne însă un instrument preţios de infor­mare. Scrisă într-o limbă clară, sim­plă, pentru a putea ajunge la un, cît mai larg public cititor , scrisă cu fră­ţească amiciţie , scrisă cu cinste pro­fesională şi subţire meşteşug scriito­ricesc, cartea lui Ludwig Renn este opera unui scriitor de deosebit talent şi de adinei convingeri progresiste, reprezentant strălucit al noii culturi socialiste. Ion Marin SADOVEANU Odă cititorului cărţilor­­ noastre Cei care au fost ţinuţi in trecutul regim departe de luminile culturii, se apleacă astăzi deasupra cărţilor cu o dragoste reală, cu o emoţie adincă şi o mare, foarte mare puritate. Calitatea cititorului nou este că el nu se crede atotştiutor, el se emoţio­nează în faţa unei opere de artă, în­ţelegerea căpătată din lectura altor cărţi nu-l duce la blazare (un treacăt fie spus, filistinul mic-burghez nici n-a­junge la mijlocul cărţii şi şi se şi gră­beşte să caşte maliţios)­­, dimpotrivă, îi amplifică emoţia. Pentru cititorul nou o carte e un lucru foarte impor­tant, el nu-şi permite s-o trateze cu uşurinţă. Nobila şi culturala­ modestie în faţa operei de artă nu e decit ex­presia înţelegerii ei. Cititorului burghez îi e proprie superioritatea faţă de ar­tist. Ciţi asemenea cititori nu i-am auzit luindu-l de sus pe Tolstoi ! Su­perioritatea lor nu e deci decît o biată şi meschină ignoranţă, incapacitatea de a percepe sensurile cărţii. De aceea m-a emoţionat întotdeauna omeneasca, evlavie cu care cei treziţi de regimul democrat-popular la satisfacţiile cultu­rii înconjurau marile cărţi ale lumii. In acest fel, cărţile erau parcă apă­rate; nici o înţelegere simplistă sau meschină nu mai putea să se atingă de ele. Cînd ştii că cele scrise de tine sînt citite de un om care munceşte, care se trezeşte la şase dimineaţa, de un om care vrea să se perfecţioneze sufleteşte, ai un sentiment de bucurie şi de sîrguinţă. Odată, am zărit una din cărţile mele în biblioteca unui in­divid care-mi făcuse in prealabil o­­ teorie despre cum se poate trăi fără să munceşti şi m-am simţit foarte prost, cu sentimentul pe care-l ai cînd te mărturiseşti cui nu trebuie. Scriitorii noştri au fericirea de a se adresa unui public nou, bogat su­fleteşte, capabil să înţeleagă sensurile cărţilor. Avem un cititor de o mie de ori mai sensibil şi mai adine decît vechiul cititor. Viaţa pe care o duce cititorul­ nostru îl face receptiv la ma­rea literatură. Căci a înţelege o carte nu e, după părerea mea, numai o ches­tiune de cultură, ci şi de morală, da concepţie asupra vieţii. Unul e gustul estetic al tinărului muncitor din ţara noastră care munceşte opt ore in pro­ducţie, lucrează la o inovaţie şi se duce la o şedinţă unde se discută in­trarea in UTM a tovarăşul­ui său de muncă, şi cu totul altul cel al fante­­lui occidental care s-a îmbolnăvit de spleen la o virstă cînd alţii se îmbol­năvesc de pojar. Filistinul mic burghez, chiar dacă are două licenţe, chiar daci încă de cînd a-l rUiU..­ .­grea din franţuzeşte, e in­capabil să înţeleagă o operă de artă. Chiar cînd crede că înţelege, el nu face decît să-l înghesuie pe Horaţiu în meschinele limite ale sensibilităţii lui. O carte cu aspiraţii spre demnitate, spre puritate, spre simplitate, spre co­munism, poate fi recepţionată în toate luminile ei numai de un cititor care năzuieşte şi el spre toate acestea. Cititorul nostru este un asemenea cititor. Avem deci cititorul ideal, cititorul pe care l-au visat toţi marii artişti ai lumii. Teodor MAZI­LU ÎNTÎLNIRE M-am suit zilele trecute într-un tramvai care duce spre lacuri. Era o dimineaţă mohorîtă, cu nori leneşi pe cer şi un văzduh îmbibat de ume­zeală. In faţa mea un băieţel de vreo cinci ani : oacheş la piele, voinic la trup, cu obraji rotunzi, cu ochi ju­căuşi şi o aluniţă în colţul gurii. Din cînd în cînd îşi întindea picioarele admirîndu-şi şoşonii albi. Mă uitam lung la el, se uita scurt la mine. Nici un fel de sfială, dar nici sfi­dare. S-a întîmplat să coborîm la aceeaşi staţie; şi el şi eu. Şi s-a mai întîm­plat să ne oprim tot amîndoi în drep­tul unei porţi, dincolo de care o în­vălmăşeală de plozi mai mici şi mai mari foiau de colo-colo, în vederea unei proiectate plimbări, ceva mai lungă, spre poieniţa dinspre lacuri. Cînd noul venit a apărut pe poartă, din toată foiala de plozi a izbucnit un chiot prelung şi ascuţit­, un chiot care a tăiat acoperişurile cu un tăiş de spadă zburătoare. In realitate era doar un fel de urare, un fel de „bun sosit" micului întîrziat din pricina căruia întreaga caravană nu se putea pune în mişcare. Şi peste cîteva clipe s-a ivit pe treptele de piatră ale ace­­leeaşi „grădiniţe“ un mogîldici albas­tru, voios şi săltăreţ. Era gata de drum în costumaşul sport al grădi­niţei, dar greu de recunoscut : oacheş la piele, voinic la trup, cu obraji ro­tunzi, cu ochi jucăuşi şi o aluniţă în colţul gurii. Dincolo de poartă, în cu­prinsul curţii, două instructoare su­pravegheau plecarea. Cu blîndeţe şi cu răbdare... — Unde-i Dănuţ ?... — Unde-i Ionel ?... — Unde e Gina ? Intîi se încolonează toţi cei tranda­firii şi după ei, toţi cei albaştri. Şi stînd aşa faţă în faţă cu gîn­­durile mele, m-am pomenit că o tî­­nără care nu-mi părea cu totul ne­cunoscută se opreşte şi-mi spune zîm­­bitoare, luîndu-mi mîinile în mîinile ei : — Am fost eleva dumneavoastră în cursul superior... dar poate că nu mă mai ţineţi minte... aţi avut atîtea eleve în şcoala noastră... — Ba da, ba da, protestez eu... te ţine bine minte... ai fost eleva mea... mi-aduc foarte bine aminte... da, da... foarte bine... — Şi am dat bacalaureatul tot cu dumneavoastră la noi, la şcoală... — Da, da, aşa e... ai dat bacalau­reatul cu mine... Apoi a urmat o tăcere. La mijloc, capul meu alb, înaintea mea şirurile de mărgele mişcătoare, trandafirii şi albastre. Ungă mine o voce care glă­­suia tare : „am urmat politehnica, a­­cum sînt ingineră şi lucrez într-o uzină“, iar în spate... în spate, o şcoală mare... mare de tot... un renu­mit liceu de fete, cu ziduri groase, cu scări impunătoare şi în aer o teo­remă de geometrie. Tînăra mă strînge uşor de braţ şi, trezindu-mă din tăcere, pornim una lingă alta, cu paşi rari şi măsuraţi. Vocea îi e mai coborîtă şi aproape confidenţială, în dorinţa parcă de a-mi arăta o sinceră şi încrezătoare preţuire. — Ştiţi, şcoala de azi nu mai sea­mănă cu şcoala pe care am apucat-o noi... acum e altă şcoală în ţară, o şcoală nouă... — Şcoala asta nouă am apucat-o şi eu, ’ i-am răspuns zîmbindu-i prie­teneşte, şi ştiu că acum e într-adevâr altceva. E altceva. Avem un ţel social,­­un ţel care e al nostru, al tuturora... de la cei mici pînă la cei mari... un cel care trece prin rafturile bibliotecilor, printre filele, printre literele cărţilor. Trigonometria nu poate să mai fie doar trigonometrie... e cu totul alt­ceva, doamnă, e altceva­— Da, altceva, altceva, am încu­viinţat-o eu răspicat... dar nu fiindcă în orînduirea socialistă trigonometria nu mai poate fi trigonometrie, cî fiindcă învăţătura nouă de azi nu seamănă cu învăţătura de ieri... Voi rămîneaţi înţepenite între filele ma­nualelor tipărite, pe cînd elevii de azi ies, îndrăzneţi, din buche şi din formule, chemaţi de făclia uriaşă de care vorbeşti tu, a cărei lumină îi atrage... Voi eraţi copiii unei şcoli, aşa e ?... ba încă ce mindre mai eraţi de şcoala voastră... azi ei se simt, ca de la sine, nu numai copiii unei singure şcoli, ci copiii ţârii întregi... copiii Republicii lor şi... dacă vrei, copiii Europei sau chiar copiii lumii, fiindcă făclia care-i atrage nu rămîne la anume hotare, ci trece mai departe, tot mai departe, fără ca puterea ei luminoasă să slăbească oricît de tare s-ar îndepărta... Aşa e... ai dreptate... Şcoala de azi nu mai e şcoala de ieri, dar nu pentru că trigonometria nu mai e trigonometrie, ci fiindcă porţile su­fletelor voastre şi ale noastre se des­chid altfel... Am tăcut iar amîndouă... O tăcere lungă, o tăcere grea de viaţă trăită şi, în acelaşi timp, de viaţă în pers­pectivă. Ticu ARCHIP

Next