Gazeta literară, iulie-decembrie 1960 (Anul 7, nr. 28-52)

1960-07-07 / nr. 28

Nr. 28 (330) — joi 7 iulie 1960 GAZETA LITERARĂ nainte de a se despărţi, Teofil îi făcu semn lui Lică să meargă pe la­viţă la Onuţ Urcanul că vrea să-i mai spună ceva. Se aşezară pe scîndura lată cu acope­riş deasupra şi-şi aprin­se fiecare cîte-o ţigară. — Tu cum socoţi, mă Lică, Hireneştii ăştia dacă au un frate închis, oare n-are dreptate Zo­lovie să nu-i primească în colectivă? Tu ce zici ? Lică mai trase cîteva fumuri, îşi în­­cheie nasturii de la cămaşă pînă sus la gît, îşi cercetă cureaua la pantaloni din obişnuinţă şi zise : — Depinde, Teofile, cum te uiţi la lu­­cruri. După Zolovie e greşit. Dar politic nu e greşit. A ţine pe Hireneşti departe de gospodărie, înseamnă a ţine departe de colectivă mai un sfert din sat, pe niş­te gospodari adevăraţi. Partenie e gunoiul l­ireneştilor. Dacă-i gunoi, la o parte cu el. Da ce-i bun adună, strînge, ocro­teşte. De asta-i şi tare partidul. Tofili, cu puterea lui, cu viaţa lui asta nouă ştie să arate fiecăruia : uite, mă, cît eşti de om, cît eşti tu de tare şi cum n-ai ştiut asta pînă acuma. Hai să nu-i pri­mim pe Hireneşti. Şi dacă nu i-am primi ar însemna că ne temem de ei, că ni-i frică că nu-i putem duce pe dru­mul cel bun. Tofil dădu din cap, scuipă într-o parte şi îşi zise în gînd : „Tînăr, tînăr, da­hî“. — Atunci dacă îi primim înseamnă că ei au dreptate, Lică, să zică aşa de Pantea, de Culiţă şi de ăilalţi. Lică trase puternic din ţigară, aruncă capătul rămas pe o frunză de brustur şi privi la fumul ce se ridica şerpuitor în sus, împrăștiind un miros de verde copt. Se întoarse apoi spre Tofil. — Au dreptate. Și noi cu asta să începem. Prin hotărîrea din glas Lică îl făcu iar pe Tofil să se minuneze. — Cu Culiță îi mai greu. Tu ești neam cu ei, Lică, ce zici ? — Acolo mătușa Milie îi de vină. Ea e hiba. Da’ o pun eu pe doamna asta Mik­e la punct. Uite acu mă duc acolo. Ea e sufletul la toate. Culiță îi slab de inger. Ea crede că nu știe nimeni cît e de şmecheră c-a vrut să intre în colectivă cu două iugăre iar lui Aurel i-a lăsat opt. N-o las numa... — Tu ca neam poți face ceva, Lică... — Dacă nu mi-ar fi neam ar fi mai uşor, Tofile. Neamurile totdeauna aş­teaptă să le ocroteşti. Să aştepte... că numa de ocrotit nu-mi arde... Se despărţiră. Tofil plecă spre casă iar Lică o luă pe o hudiţă lăturalnică spre Aron Culiţă. Fluierînd, Lică ajunse în faţa curţii lui Aron. Se opri mirat lingă coşere, clădirea care în toamnă de-abia avusese aşezată temelia, acum era ridicată, aco­perită cu ţiglă şi cu ferestrele puse. îşi dădu şapca pe ceafă şi îşi zise în gînd: „Nu le merge prost”. Deschise portiţa şi la scîrţîitul ei, un dulău legat pe sîrmă, între casă şi grajd, începu să latre răguşit, încercând leneş să se smulgă din legătoare. Pe uşa poieţii apăru un cap zbîrlit şi o voce zgronţuroasă îndemnă cîinele să tacă. Lică se căută în buzunare, scoase un pachet de ţigări, îl aruncă în uşa graj­dului, duse două degete la şapcă, în semn că-l salută pe văru-său Aurel şi fără să zică nimic, intră în casă. Prin uşa cu două gemuleţe cît palma, lumina răzbătea în tindă zgîrcit şi la început Lică nu putu deosebi pe cei doi oameni care stăteau faţă în faţă, unul destră­­mind un flanel vechi iar celălalt a­­dunînd luna în ghem. — Ai vint pi la noi, mă­­ auzi Lică o voce bine cunoscută şi punîndu-­i pălăria pe cuptor, bolborosi : — Am venit, tuşă. Poate îi avea ceva de mîncare. Femeia aruncă ghemul în braţele lui Culiţă şi luînd din vatră o oală de pă­­mînt afumată şi dogul de mămăligă le puse în faţa flăcăului. — Apăi puteai să nu vii. Ne eşti neam — şi am auzit că ne vorbeşti de rău de cînd te-ai pus mai mare, zise Milia şi uitîndu-se aspru la bărbat nu luă ghemul din braţele lui pînă ce nu primi încuviinţarea pe care privirea ei mută o cerea. — Aşa-i, Milie, dacă zici tu, aşa-i... Milia era potrivită de statură, cu nişte ochi mici, verzi, iar deasupra buzei de sus, între nişte creţuri mărunte, îşi făcuseră loc cîteva fire de păr, crescute simetric de o parte şi de alta a gurii. Faţa galbenă-pămîntie fusese cîndva a­­trăgătoare. Şi-o ferise Milia şi de arşiţa Soarelui şi de vînt. Făcuse doi ani la o şcoală de menaj din Turda şi venise de acolo îmbrăcată în rochie întreagă ca doamnele. Doamnă voia să fie o viaţă întreagă. Nu ieşise pe brazdă mai mult de două ori, îl trimitea pe Culiţă iar ea stătea în locul lui la magazie la umbră, ferită de soare. „Eh, unchiule, unchiule, ce-ai ajuns?” — îşi spuse Lică, uitîndu-se din cînd în cînd la bărbatul cu ochii mari și sperioşi, atent să nu rupă cumva firul de lină împletit şi răsîmpletit pînă acum de cîteva ori. Mîncă mai departe în tăcere şi după ce termină ciorba se şterse cu un colţ al feţei de masă la gură. — Mulţam, mătuşă, că tare bună a fost mama... — Bună, că-i pe degeaba. Ia s-o fi plătit, atunci ţi s-ar fi părut şi nu prea. Milia se uită la Culiţă, se opri din depănat, îşi duse la gură o batistă scoasă dintr-o mînecă a bluzei şi întor­­cîndu-se cu scaun cu tot spre Lică, în­trebă iscoditoare : — Adică, dragu mătuşii, de ce nu ne-ai ajutora o țîră mai mult, că tu la partidu ăsta trăbră că iei o grămadă de bani. Că uite, să-ţi spuie unchiu-tău că noi o ducem greu... Lică își mută privirile spre casa nouă și arătînd cu mîna într-acolo, măr­turisi zîmbind. — Al dracului de greu. Se vede... Culiță puse sfeterul de-o parte şi după felul cum se foia pe scaun, Milia bănui că vrea să plece. II sfredeli cu ochii şi bărbatul, supus, se resemnă. Nu era pentru prima dată cînd de la nimicuri din astea cei doi ajungeau aproape la păruială şi Culiţă ar fi vrut să fie un­deva departe să nu-i audă. De pildă, s-ar fi vrut pe laviţă la Urcan să bată şep­­tica, să poată spune şi el o vorbă în voie scăpat de sub privirile mustrătoare. Lică pricepu neliniştea lui Culiţă şi îi păru chiar bine că bătrînul era de faţă, că Milia nu-l lasă să plece nicăieri — Mă Lică, n-ai putea să-mi dai cinci sute de lei cu împrumut, dragu mătușii, că luni vreau să merg la Cîm­pie cu Aurel să facem actele pentru pămînt. — Ce pămînt, întrebă Lică, făcîndu-se că nu pricepe. — Apăi, ăle opt iugăre, averea lui... Pe ușă intră Aurel, un flăcău de vreo douăzeci de ani, zbîrlit la cap, cu mii­­nile și hainele pline de bălegar. Se aşeză lîngă Culiţă pe prag, stînjenit, privind în același timp cu jind la Lică. — Uite, să spună unchiu-tău, mai zise ea înainte ca Lică să zică ceva. — Aşa-i Mik­e, aşa-i, dacă zici tu, bolborosi Culiţă şi prinzînd un moment cînd nevastă-sa era întoarsă cu spatele către ei, ridică din umeri, voind să-i arate lui Lică prin sem­ne că el, de, el nu poate face nimic. — Și zi, așa, mă­gurele, vrei să ajungi găzdăoan, — întoarse vorba Lică către văru-său, într-un fel batjocoritor, incit flăcăul, ca să priceapă dacă ce s-a spus a fost în glumă sau nu, se uită pe rînd la Milia, apoi la Culiţă, după aceea iar la mamă-sa. .— Mama vrea, Lică, şi dacă mama zice aşa... Lică îşi mută privirile, pe rind, la toţi. Cili în ochii Miliei bucuria că flăcăul nu-i iese nici c-o unghie din porunca ei, îl surprinse pe Culiţă foin­­du-se temător pe scaun, căutînd poate în minte vreo pricină ca să poată pleca, îl văzu pe Aurel fricos parcă s-ar fi pregătit cineva să-l bată cu maiul, și-l cuprinse un început de silă. Strînse din buze, ca să nu fie nevoit să dea în vileag pornirile potrivnice și îi­ locul vorbelor scuipă lătăreţ pe podeaua de lut cu gînd să se scoale, de burzului însă dintr-o dată, împinse masa încît ceilalţi tresăriră speriaţi şi ridicîndu-se de pe laviţă se aplecă spre Milia. —­­De ce vrei să faci din copilul tău un om de nimic, tuşă? Aurel se uita la Culiţă. Culiţă cu o­­brajii înroşiţi, privi spre Milia şi ne­primind din ochii ei nici o poruncă,­ întrebă mirat, cu obidă în glas. — Adică cum de nimic, Lică — şi bătrînul jignit şi în acelaşi timp con­vins sufleteşte că nu auzise decit ade­vărul, se aşeză iar pe prag, absent, pri­­ponindu-şi capul slăbănog şi osos în pal­mele mari cît nişte cîrpătoare. li păru rău lui Lică că-i dăduse pri­lej bătrînul­ui să vadă pentru o clipă cine era, ce rost avea el în casa aceea. Ar fi vrut s-o supere şi s-o scoată din să­rite pe Milia, dar Milia, în loc să-şi iasă din fire, îşi vedea mai departe de vase, mulţumită că pînă şi „hoherul” de la partid o recunoaştea de stăpînă. Vă­­zînd că Milia nu scoate o vorbă, Lică se aşeză pe laviţă şi domol, stăpînit, aduse iar vorba despre avere. — Să nu crezi, tuşă, că dacă i-ai pros­tit pe ai tăi, poţi prosti tot satul. — Adică ce vrei să spui, interveni Milia, bănuind că Lică iscodește un loc ca sâ-i dărîme tot ce ea clădise cu rost în gospodăria ei. Se şterse cu surța pe mîini, își trase năframa ca scoica ure­chii sa fie liberă și să prindă în ghiocul ei orice vorbă, apoi se aşeză pe scaun cu ochii ţintă la nepot. — Tuşă, spune drept, pentru ce vrei să te înscrii în gospodăria colectivă? Ochii Mih­ei se micşorară, buzele i se atrînseră. Aşteptă cu spaimă să audă ce mai urmează şi văzînd că Lică Jace îşi zise că el e prost, a pus întrebarea ?„şa, într-o doară, că nu i-a priceput gîndurile şi că n-o să i le priceapă. Morocă­noasă, dînd de înţeles că pentru atîta lucru nu trebuia să-şi lase vasele neplă­­tite arătă spre Culiţă. — Asta-i treabă de bărbat, între­abâ-1 pe el, nu pe mine, — şi convinsă că de la Culiţă mai uşor poţi să scoţi un ochi decît o vorbă potrivnică vrerilor ei, îşi acoperi urechea dezgolită cu basmaua şi se duse iar la vase. Culiță ridică din umeri, căscă ochii mari, fîstîcit că Milia pusese pe umerii lui o povară atît de grea și nevoind să spună ceva necugetat, socoti că mai bine să încurce lucrurile în așa fel, încît să nu poată înțelege nimeni nimic. — Apăi dacă tu, Milie, zici că-i treabă de bărbat, eu ce să... își aduse aminte de ocara aruncată de Lică pe seama lui, că-i un îmbrobodit și prostit de-o muiere. Se rușină la gîndul că de teama Miliei trebuia să mintă din nou și tăcu înveninat, încît dinții îi trozniră în încleştare. — Ce faci, tată, — sări Aurel de la locul lui și văzînd că bătrînul nu vrea să-și ridice ochii din pămînt se uită la Lică, apoi la Milia, socoti repede că o dată ce văru-său e acolo, mamă-sa n-o să-i poată face mare lucru și zise : — Ca să-și poată face casă nouă, vere, pentru asta vrea să se înscrie. Că statul dă colectiviștilor înlesniri, iar pe mine mă ţine să-i lucru pămîntul ca o slugă, că casa a trecut-o pe numele ei, nu pe... Se auzi o trosnitură seacă și farfuria de pămînt aruncată de Milia se sparse de ușa tinzii, împrăştiindu-se într-o puzderie de cioburi. — Hoherule... și în clipa cînd Milia voi să arunce încă un blid. Aurel își feri capul după scara ce urca din tindă în pod. Lică îi ieşi înainte, îi luă farfuria din mină, o aşeză la locul ei, o făcu pe Milia să stea pe marginea vetrei şi trăgîndu-şi laviţa mai aproape vorbi mustrător. — Să-ţi spun eu, tuşă, in locul lui Aurel ? Uite, că eu îţi spun deşi nu vrei... Te-ai crezut mai deşteaptă decît toţi şi ţi-ai zis că lumea n-o să te pri­ceapă. Lite că te-a priceput. Oamenii vorbesc. Ai lăsat opt iugăre lui Aurel, cu două vreţi să vă înscrieţi în colectivă şi gata aţi spus! Acu statu, că i-am făcut hatîrul, să ne dea de toate. Să ne dea cărămidă, ţiment, ţiglă, ca doamna Mi­lia să-şi facă casă, că vedeţi, dînsa a păşit pe drumu socialist. Adică tu sta­tuie eşti prost, dă-mi tot ce-mi trebuie să duc o viaţă faină şi uşoară, iar eu Milia, că-s deşteaptă, te trag pe sfoara. Cînd ai văzut că Aurel nu poate lucra tot pămîntul, ce socoteli ţi-ai făcut ? Dăm jumătate de pămînt în parte. A­­dică nu-i de-ajuns c-am­ înşelat colecti­va, dar ia să-i luăm pîinea de la gură ?­ lui Pavel Zăranie, care n-are pă­mînt, da e prost şi nu-l lucră pe-al nostru. Şi uite-aşa, casă ţi-ai ridicat, de la gospodărie o să pice, de la Aurel curge, Zăranie îţi aduce plocon pîinea care ar trebui să fie a lui şi doamna Milia stă acasă şi dă cu farfuriile în copii, cînd vede că nu-i poate ţine de jug ca pe nişte boi. Mdaaa... Culiţă, minunat din cale-afara de iste­ţimea cu care Lică dăduse în vileag gîndurile Miliei, chicoti lovindu-se cu palma de genunchi. Se uită spre locul unde nevastă-sa învineţită de ciudă îşi făcea de lucru cu un fir de aţă şi vă­­zînd-o atît de cătrănită, se simţi obligat să-i vină într-ajutor, mai ales că şi el, în nopţile de nesomn, cînd femeia îi împărtăşise planurile, le socotise înţe­lepte din cale-afară. — Mă Lică, cum poţi tu să zici de Milia că aşa... şi văzînd că din ochii nevesti-si lacrimile curg şiroaie, fără ca femeia să scîncească sau să geamă, se înăspri dintr-o dată. Ii fulgeră pe Lică şi pe Aurel îndelung, cu reproş, făcîn­­du-i să priceapă că pentru o asemenea purtare ar trebui să se căiască şi nu peste o zi sau două, ci chiar atunci, în clipa aceea. Plîngea Milia fără să scoată un cuvînt, lăsîndu-şi lacrimile să curgă nestinghe­rite printre zbîrciturile feţei, printre ţepii mustăţii, pînă sub bărbie unde se adunau într-o singură scurgere şi porneau pe sub năframă în jos, pe gît. Pînă şi Lică (nemaivorbind de Culiţă şi Aurel), credea că Milia plînge pen­tru că fusese luată la rost ca o oarecare, neţinîndu-se seama că ea, la urma urmei, a strîns agoniseală ca să aibă pruncul Fragment din romanul de Petre S A cu ce să înnoade capetele şi acum era trasă la răspundere, ca o străină, ca o hoaţă. Gîndurile Miliei erau însă cu totul în altă parte şi plînsul nu avea nici o legătură cu vreuna sau alta din pricinile bănuite de cei trei. Pentru altceva plîngea Milia, pentru altceva se necăjea. Se credea singura stăpînă în casa aceea, cuvîntul ei fusese lege, toţi au ascultat-o, bărbaţii punînd în tre­buri mîna şi vînjoşenia, ea capul, gura şi lucrurile au mers mereu statornice, mereu cu ea în frunte... Chibzuise înde­­lung ce avea de cîştigat, ce avea de pier­dut, făcuse nopţi il­e veghe urmărind mereu cum e mai bine ca să iasă în cîştig şi cînd ajunse la h­otărîre, nu stătu mult pe gînduri. II puse pe Culiţă să facă cerere. Şi acum, ceea ce ea crezuse că e taină, se dovedise a nu mai fi taină, „praşcăul“ de Lică i-o dovedise, tainiţa ei sufletească fusese deschisă, un cuget străin, intrase acolo, iscodise, dăduse în vileag tot ce ea crezuse că e numai al ei, ştirbindu-i liniştea su­fletească. Şi liniştea trebuia păstrată, cel puţin ea, dar nu cu lacrimile. Pe Lică nu-l putea momi cu udeala ochilor şi atunci se hotărî să lase plînsul pen­tru bocitoare, ca să-şi apere avutul şi tihna sufletească bărbăteşte ca o stă­­pînă. Ca la un semn, lacrimile i se opriră pe dată, pîrîiaşele din obraji secară prin viroagele cutelor şi Milia întine­rită de pornirile lăuntrice se sculă sprintenă, deschise uşa tinzii, luă de pe cuptor şapca lui Lică şi o aruncă drept în mijlocul curţii, speriind nişte raţe ş­i făcind dulăul din lanţ să latre. — Judeca-ţi averea ta, coate goale, n-o judeca pe-a altora. Afarrr... praş­­căule, mintenaş afarrr... — şi văzînd că Lică iese supus, tună cît o ţinu gura. Şi să mai calci pragul ăsta cînd o creşte brusturi pe el. Auzi ?... Aşa să ştii... Atunci. Lica îşi luă şapca din colb, o bătu le genunchi ca s-o scuture de praf, dădu din cap nedumerit de legătura dintre ultimele două cuvinte rostite de Milia şi ieşi în drum. Stătu cîtva timp locului neștiind încotro să apuce cînd zgomotul a două palme îl făcu să tresară. Uşa tinzii prin care ieşise el se dădu la o parte și prin ea apăru cu obrajii înroşiţi. Aurel. — Poţi să mă bați, da cu slugă n-o să-ţi mai fiu, auzi? — și cînd văzu că Milia vrea să vină după el, cu mes­­tecătorul de mămăligă, Aurel fugi la coşar, şi dintr-o opinteală rupse un laţ. Atunci Milia zăbovi. Lăsă meste­­cătorul să-i cadă încet pe lîngă trup şi galbenă ca ceara se sprijini de rama uşii, împotrivirea o zdruncinase, venise pe negîndite, nu se aşteptase la ea, îi tăie voinţa, şi teama că Aurel, copilul ei, ar fi putut s-o lovească o copleşi, o în­muie şi nemaiavînd putere se lăsă pe prag cu privirile fumurii aţintite în gol, cu gînd că o să-şi pună ea ficiorul la punct, o să-l pună de n-o să uite toată viaţa. Lică nu bănui ce hotărîri se ascun­deau în dosul sfîrşelii Miliei. îşi luă o nuia din gard, îşi trase pălăria pe-o ureche şi fluierînd apucă pe uliţă în „Front fără tranşee“ LON­DEANU jos, cu gînd să meargă să bea un ceţ la cooperativă. Ilia stătu multă vreme pe prag chibzuind în fel şi chip. îşi trase năframa pe frunte pînă la ochi să creadă Au­rel că-i îndurerată și plînge, că pornirea lui a întristat-o adînc. Dar în loc să plîngă privea fără să fie văzută pe sub broboadă, își mușca buzele înciu­dată luînd hotărîri, ca apoi să le în­lăture în căutarea altora mai bune. Trebuia cumva să facă să-l înmoaie pe flăcău, nesmintit să-l îndoaie şi asta putea s-o facă numai copleşindu-l cu dărnicia ei ori supunindu-l cu aspri­mea. Ştia că Aurel nu-i seamănă ei decît cu chipul, că n-are nimic din tăria ei, din mintea ei, că-i lipsit de voinţă şi pentru că era aşa şi nu altfel trebuia să-i adoarmă înverşunarea de-o clipă ori să i-o calce în picioare, ca să nu mai ridice capul de viperă nicio­dată. Se gîndi la pămînt, chibzui că cel mai bun lucru e să-l pună pe nu­mele lui, cu acte în regulă la notăra­­şu­ 1 din Cîmpie şi asta acum pînă nu­­ bagă alţii în cap să se lipsească de el. Şi cînd o avea averea lui, lui n-o să-i mai ardă de colectivă, de Lică, o să se ţină cu dinţii de ea, o să-i fie dragă, aşa cum îi dragă ei lumina ochilor Bani n-avea deocamdată, tot ce avusese plătise la tîm­plari pentru uşile şi fe­­restrele casei noi, dar în schimb avea altceva şi din acel altceva scosese ea bani şi altădată cum avea să scoată și acum. Se sculă în picioare, işi şterse ochii uscaţi, ca flăcăul ce trebăluia lîngă coşere să ia aminte că tot nu i-a trecut supărarea, oftă de cîteva ori ca să fie auzită, apoi strigă către Aurel cu o voce voit tînguită: — Mă Aurele, nu l-ai văz’t pe ăla ? „Ăla” era Zăranie, niciodată nu-l nu­mise altfel faţă de altcineva, totdeauna pronunţase pe „ăla” în batjocură ca , lumea să audă şi să vadă că ea nu pune pe el preţ mai mare decit ar fi pus pe o slugă. Numai noaptea cînd el se strecura prin fereastra de la casa mare după ce se încredinţa că Culiţă sforăie în grajd, ea-l copleşea cu dăr­nicia mîngîierilor ei, numindu-1 Pavă­­lucă şi scîncindu-şi la pieptul lui tine­reţea vînturată în zadar cu un om­ mo­latic ca bărbatul ei. „Ăla” era în fînar. Coborî cum se auzi strigat, dar nu ieşi la vedere pînă ce strigătul nu fu repetat şi de Aurel. Apăru morocănos, cu părul plin de fîn şi se duse în tindă. Aşteptă cîtva timp pînă ce din camera din faţă se livi Milia cu mîinile sub şurţă, închise uşa tinzii cu zăvorul, se uită prin ferestruică în curte să vadă dacă Aurel îşi vede de-ale lui şi după ce se convinse că flă­căul nu bănuieşte nimic, Milia se în­toarse spre Zăranie. — Păvălucă, să te duci la doftorul ăla de dinţi şi să mai schimbi cinci grăunţe. Ca să le dai mai scumpe, mă Păvălucă, dragu meu că tu ştii că sîntem în lipsă. Da nu cumva să bei cum ţi-e năravul. De loc să nu bei, Păvălucă dragu meu, că dacă nu bei la noapte te aştept cu vinars şi pogăcii şi cu dragostea me te aştept, Păvălucă... Bărbatul m­orocăni ceva, se scărpina în părul încîlcit, luă grăunţele şi le vîrî în şerpar, le pipăi apoi pe dinafară, le scoase din nou ca să le numere în faţa ei şi încredinţat că erau atîtea cît îi spusese femeia și nu mai puține, le băgă la loc în buzunarul de piele al chimirului. — Mik­e, eu îs răbdător, răbdător tare... Is om încă tînăr și aș putea să-mi găsesc o muiere pe potrivă, da trăiesc cu tine daaa... — La toamnă pui casa pe numele tău, Păvălucă dragă, zise ea grăbit ştiind unde vrea să ajungă Zăranie, — şi ca să-l împace cumva se agăţă de gîtul lui. Tu nu-l vezi pe Culiţă cum tuşeşte, de tăt se scutură ? îmi spune mie inima că pînă la toamnă se sfîr­­şeşte. Şi dacă se sfîrşeşte toată strînsura o să fie a ta, ne luăm şi trăim ca oa­menii, că viaţa de-acu nu-i viaţă. Da pînă nu moare cum să trec pe numele tău, Păvălucă dragă. No, spune tu cum să trec? Dacă ţi-o veni într-o bună zi şi mă laşi? Dacă mă laşi, Păvălucă dra­gă? Că voi bărbaţii vă ştiu eu... Cum să nu vă ştiu eu, vai cum vă ştiu... Se oţărî dintr-o dată că s-a dovedit moale în faţa lui, că i-a arătat prea multă preţuire, că n-ar fi trebuit să-şi arate slăbiciunea de femeie. Se încruntă ţuguindu-şi buzele, îşi legă nervoasă broboada sub bărbie şi zise : — Ori poate te-oi lăsa eu, Zăranie, ţi-oi pune traista cu care ai vrut în spinare şi ţi-oi zice să te duci în cele patru vînturi, că te-ai slăbănogit şi tu de parcă n-ai mai avea viaţă în tine. Şi-acu du-te la Cîmpie şi schimbă grăun­ţele, da de băut să nu bei, Păvălucă, să nu bei, că la mine dacă bei nu mai ai ce căuta. Zăranie îşi băgă mîinile în tăieturile cioarecilor şi se uită la femeia din faţa lui. Faţa îi era mai bătrînă decît o arăta trupul şi ştia că trupul ăsta are o tinereţe pe care multe fete tinere n-o aveau. Tuşi uşor ca muţenia lui să nu fie înţeleasă în alt fel, o mai cercetă pe Milia o dată din cap pînă în picioare şi cînd îi zări zbîrciturile din colţurile gurii se înfurie că o bună parte din viaţă şi-o petrecuse ca o slugă neieşind din cuvîntul zgripţuroaicei. Lui îi tre­­buia casa, pămînturile pe care le lucra în parte şi care după atîta trudă i se cu­veneau lui. Pe Milia nu trebuie s-o scape din mîini, o să facă tot după voia ei cum a făcut şi pînă acum, asta pînă într-o zi cînd i-o veni bine fi-a­­tunci o să ştie el ce-o să facă. — Apoi eu mă duc, Mik­e, dacă aşa ţi-e voia. — Du-te, mă, ce-ai stat aşa pe gîn­duri că m-ai spăriat. Ia calul şi căruţa şi du-te, da lui Aurel să-i zici că te duci la moara de valţuri ca să schimbi ceva grîu pe făină. — Da calul șchioapătă, Mik­e... — Apăi dacă ești gospodar fă-i să nu șchioapele, că doar nu l-oi obloji eu. Destul te oblojesc pe tine. Numa’ ai grijă cu grăunțele să nu le vadă cineva, că dacă le vede pușcăria ne mănîncă, Păvălucă dragă. Las’ că nu-s io chiar așa... mor­măi Zăranie și după ce mai pipăi o dată un buzunar al chimirului ieşi a­­fără. Strigă după Aurel, poruncitor, cum striga de obicei Milia la el și cînd văzu pe flăcău că iese din grajd, îi spuse să scoată calul din poiată ca să vadă de ce șchioapătă, că trebuie să meargă negre­șit la moară la Cîmpie. Aurel intră în grajd și veni cu mur­gul după el. — Hai, gloabă, hai... Calul mergea șchiopătînd. Ii intrase un cui în copita unui picior din spate. De cîte ori călca pe locul bolnav, muș­chii crupelor tremurau și armăsarul ne­cheza dureros. Ii legară căpăstrul de o leală a coșerului și Zăranie halind cu o palmă peste pielea netedă şi asudată de încordare prinse cu cealaltă mînă piciorul subţire şi-l îndoi ca să vadă copita. — Bine, mă, sâ nu mă lovească, zise Zăranie către fecior, în timp ce cu coada ciocanului curăţa balega uscată prinsă în făgaşul unghiei. Calul nechea­­ză din nou voind să-şi smulgă piciorul. — Un cui, şi scuipând ţigara din gură, Zăranie scoase de sub chimir cleştele. — Dintr-o dată, mă. — Grijă numa, să nu zvîrle. Prinse cuiul şi trase cu putere. Ca­lul simţind durerea, tremură din tot trupul, îşi trase piciorul nechezînd sălbatic şi în cădere potcoava cu co­pita se agăţă de chimirul lui Zăranie rupîndu-i buzunarele ţintate. Armăsa­rul în smucitură rupse şi frîul şi acum alerga prin curte, căutînd cu ochii un loc de ieşire. înjurătura i se opri lui Zăranie în gît şi neputînd spune nimic, aruncă cleştele după cal, strîngîndu-şi în dinţi buzele învineţite şi uscate. — Ce-i, mă, te-a lovit ? — M-a miluit, mila mamii lui, şi Zăranie se lăsă ridicat de subsuori şi scuturat, ca stomacul lovit să se aşeze. Din chimirul ferfeniţat căzură cî­teva boabe galbene şi mari cît nişte mărgele. Zăranie se smuci şi cu amândouă mîinile acoperi grăunţele galbene, ca apoi cu pămînt cu tot să le bage în buzunarele pantalonilor. — Ce-s alea, mă ? -r- Nu-i treaba ta... Aurel se uită roată și văzînd un bob îl călcă cu piciorul. Zăranie se sculă cu greu şi ţinîn­­du-şi pîntecul cu palmele împreunate se tîrî spre casă. De sub talpa bocan­cului Aurel luă grăuntele și punîndu-1 în palmă îl aduse în fața ochilor. Pu­pilele i se măriră și printre buzele în­tredeschise de-abia se auzi : — Aur... Ii trecu dintr-o dată prin cap o poveste despre care satul nu mai a­­mintea de mult. Dar satul n-o uitase, aşa cum n-o uitase nici el, pe atunci un ţîngău cu ţurloaiele goale. Tîboc bătrînul făcuse avere vînzînd în anii se­cetei o bucată de pîine pe un gram de aur. Cînd îi găsiseră strînsura, în closet, Aurel fusese acolo, ca mai toţi copiii. Printre monedele de argint er­au şi boabe din acestea înşiruite pe aţă. Muncise şi el cu stomacul gol şi amar ca şi cerul gurii, pe marginea Arieşului. Un gram şi o boabă. O boa­bă şi un chin de o zi, pe arşiţă, clă­­tinîndu-se pe picioare de foame. Din doi paşi, Aurel îl ajunse pe Zăranie din urmă şi punîndu-i o mînă pe umăr, îl întoarse către el. — Mă, tu şi mam­a ai fost în tă­răşenie cu Tîboc. Ochii lui Zăranie se micşorară de spaimă. Zîmbi larg arătîndu-şi dinţii galbeni şi înnegriţi de tutun, însă col­­ţoşi şi înfipţi bine în gingiile roze. I-ar fi tras flăcăului o palmă ca să-l pomenească pînă la ziua de apoi, dar își zise că mai bine să-l ia cu buna. O strigă pe Milia și femeia care văzuse totul prin ușa tinzii veni galbenă și tr­emu­rînd. — Mă, copchilu mamei, ce te uiți la mine ca la o dușmancă ? Aurel îi arătă ce găsise și nu se împotrivi cînd femeia îi luă mărgeaua din mînă aproape zdrelindu-i pielea palmei cu unghiile. — Tot pentru tine le-am agonisit, tot pentru binele tău. — Mamă, nu fă din cioară înger alb că pe mine nu mă duci. Eu îţi spui cu frumosul că nu vreau să intru pentru tine la dos. Ţi-ai trăit viaţa, ce-ţi pasă. Se poate întoarce lumea cu crăcii în sus. Da eu îs tînăr şi vreau să trăiesc. Aici o să am nevastă şi copii şi nu vreau să mi-i arate ni­meni cu degetul. Bagă bine la toasta şi nu te uita la furcă. Simţind că gîndurile i-au fost bă­nuite, Milia îşi luă ochii de la furcă şi zise cu dojana în glas : — Tu la bătrîneţe nici de mîncare n-o să-mi dai, mă. Şi te-am crescut şi ţi-am dat strînsura că doar nu s-o duc în pămînt am făcut-o. Am cumpărat pămînt rupînd de la gură, acu vreau să-l pun pe tine cu acte în regulă, că dacă bunul dumnezeu o rîndui să mă ia să nu răm­îi golaş ca puii de pasăre. Şi tot tu mă judeci, dragul mamii. Ochii lui Zăranie se măriră şi vini­şoarele roşii din albul lor se umflară gata să plesnească, cînd Milia îi făcu semn spre furcă. — Nu-i chiar aşa. Pirntru pămînt am lucrat şi eu. Şi din munca mea l-ai cumpărat. Şi dacă nu era colectiva, mult şi bine să fi trăit, că nu-l puneai pe mine. M-ai ţinut desculţ ca pe o slugă iar ce era mai bun îi băgai pe gît drăguţului d­um­it­ale. Nu-ţi bag vină. Ca să ştii că la o adică în mine să nu-ţi pui nădejdea. Să nu crezi că nu ştiu de ce n-am­ avut ce mînca în vre­mea secetei. Ştiu eu bine... — Ce drăguţ, mă­gurele ?... — Uite-1, nu mă duceţi voi, la tot satul o să spui. Aurel văzu privirile mamei lui aţinti­te spre el într-un fel ciudat. Simţi că în spatele lui se petrece ceva, dar nu mai avu timp să se întoarcă. Auzi prin aer vîjîind ceva metalic şi în creier îl încolţi gîndul că mamă-sa i-a dat furca în mînă lui Zăranie şi Zăranie vrea să-l omoare. Căzu grămadă izbit de fur­că între gît şi ureche. Milia se uită pe uliţă. Nu era nimeni. Stătu o clipă locului, descumpănită da glasurile copiilor, care pregăteau la şcoală corurile pentru serbarea de 1 Mai. I se păru că îi auzise undeva în drum. Ii făcu semn lui Zăranie și îl înșfăcară pe Aurel de gulerul hainei și îl tîrîră în șură. — Na, mă, na, să mă judeci, vorbea Milia în timp ce picioarele ei loveau la întîmplare trupul leșinat. După ce osteni, luă furca de unde o aruncase Zăranie și alergă după armă­sar. Il fugări pînă ce oamenii, auzind nechezatul și înjurăturile se arătară pe la porți. — Na, să mai zvîrli... — De ce-l bați, Mik­e ? Milia lăsă furca să-i lunece din mînă și ștergîndu-și fruntea asudată, zise : — L-a lovit pe Aurel, de-i mai mult mort colo, în șură. * Cîțiva îl ajutară pe Zăranie să-l ducă pe flăcău în casă. Aurel avea urechea dreaptă ruptă pe jumătate, iar din dosul ciotului rămas sîngele se strecura pe sub cămaşă. — Să mergem careva la Ghiriş după doctor, Milie. Obosita cu părul răvăşit, Milia dădu din mîini. — Pune calul la căruţă şi du-te la Cîmpie, Zăranie. Da dacă îţi cere dofto­rul prea mult să nu-1 aduci şi să-ţi vezi de făină. Luă de pe o poliţă sticla cu ţuică şi rupîndu-şi o fîşie din şurţă, tamponă locul lovit. * — Mă Toadere, du-te, rogu-te, şi spu­­ne-i lui Zolovie că azi nu pot veni. Du-i şi cheile. Culiţă îi plecat la Luduş. N-am­ cu cine-1 lăsa. Că uite, necazul vine pe nepusă masă. Toader se duse și Milia rămase sin­gură cu flăcăul. își trase un scaun lîngă pat şi stătu un timp cu privirile uscate îndreptate spre copil. Aurel respira domol ca şi cum ar fi dormit. Cîteva picături de sînge i se uscaseră în colţul gurii şi Milia, udîn­­du-şi degetele cu salivă, le răzălui în­cet, cu grijă. Ii luă apoi mîna în mîinile ei și-i pipăi fiecare deget în parte, cu migală. — Mă, draga mamii, putea să te o­­moare și Milia își rezemă fruntea de marginea patului, rămînînd așa vreme îndelungată, căznindu-se să plîngă dar fără să reușească. ; Desen de EUGEN MIHAESCU INTELECTUALII SI COMANDA SOCIALĂ (Urmare din pag. 1) nostru pentru transformarea culturii intr-un bun al tuturor, este hetirî­­toare pentru formarea omului nou, membru conştient şi luminat al socie­tăţii socialiste. Sindicatele, organizaţiile de tineret, sfaturile populare, organele Ministeru­lui Invăţămîntului şi Culturii, S.R.S.C. desfăşoară o intensă activitate in­ oraşe şi la sate, în cluburi, în cămine, in case de cultură, pentru răspindirea ştiinţei şi culturii în masele cele m­ai largi. „Trebuie îmbunătăţită şi lărgită,­­ a spus tovarăşul Gheorghe Gheorghiu- Dej,­­ cu activa participare a oa­­menilor de ştiinţă şi cultură, munca de răspindire­ a cunoştinţelor ştiinţi­fice de popularizare, pe înţelesul ma­selor largi, a concepţiei materialiste despre lume, de combatere a vederi­lor înapoiate, superstiţiilor, prejude­căţilor şi misticismului“, Ieste în această formulare concisă cel mai vast şi cel mai măreţ pro­­gram de lucru pentru toţi oamenii de ştiinţă şi cultură. Li s-a încre­dinţat o misiune de o frumuseţe unică în îndeplinirea căreia vor avea feri­cirea de a simţi mari bucurii, de a-şi îndeplini cea mai nobilă, cea mai patriotică îndatorire către popor. Nici un intelectual să nu se izoleze în turnul lui de fildeş, să nu rămînă străin sau indiferent de uriaşa pre­facere ce se desfăşoară în mentali­tatea oamenilor, în concepţiile şi preo­cupările lor cele mai adinei şi mai intime. Orice intelectual e un produs so­cial. Cunoştinţele lui sînt luate din tezaurul lăsat de generaţii şi ge­neraţii. El trebuie să Ie îmbogăţească, să le răspîndească, sâ le întoarcă poporului care a fost izvorul energii­lor ce au constituit acel tezaur. Bibliotecile sînt publice, muzeele sînt publice, sălile de concerte sînt deschise tuturor. In această nouă concepţie, cunoştinţele personale ale savantului, ale omului de cultură, nu pot rămîne închise ermetic pen­tru cine ştie ce satisfacţie subtilă de intelectual care se autoadoră. Cu­noştinţele lui, în orice domeniu ar fi, trebuie să aducă o contribuţie practică la marea construcţie socia­listă. Şi literatul, şi artistul pot şi trebuie să aducă o asemenea con­tribuţie, colaborînd la formarea con­ştiinţei socialiste, la educarea este­tică a maselor. Orice intelectual, sub conducerea partidului, trebuie să-şi manifeste ac­tiv şi hotârît intransigenţa faţă de ideologia burgheză, să combată fără răgaz liberalismul, obiectivismul bur­ghez, naţionalismul şi şovinismul. E locul lui de muncă pe marele şan­tier al construirii socialismului. „In prezent, — spune tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej în Raportul C.C. al P.M.R. — activitatea ideologică, munca de lichidare a înrîuririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor este târîmul principal al luptei de clasă, al luptei între vechi şi nou“. Lupta de idei între socialism şi ca­pitalism nu trebuie slăbită nici o clipă. Aceia care luptăm pentru socia­lism, avem de partea noastră verdic­tul hotărîtor care confirmă zi de zi, tot mai puternic, valabilitatea nepie­ritoare a marilor adevăruri ale învă­ţăturii marxist-leniniste. Poziţia noas­tră este inatacabilă. De pe ea, scrii­torul, artistul, omul de cultură, are un orizont larg, are perspectiva ade­vărată a realităţii, poate pătrunde cu ochiul esenţa fenomenelor, mersul îna­inte al societăţii, direcţia ei de dez­voltare. Actualitatea oferă uriaşe mo­tive de inspiraţie, o imensă varietate de teme, un bogat tezaur de idei. Este de ajuns ca scriitorul şi artistul să fi lichidat în el, în conştiinţa sa, definitiv şi clar, orice spirit de castă, orice individualism, orice tendinţă de abstracţionism ; este de ajuns ca apoi să adâp­cească realităţile, să le stu­dieze cu seriozitate, să ţină un con­tact viu şi permanent cu oamenii muncii. Din acest contact va resimţi, în munca sa, sensul reîmprospătării puterilor lui Anteu la contactul cu pămîntul. Sarcinile trasate de Congresul al II-lea în domeniul ideologiei şi cul­turii nu privesc numai partidul, ci pe toţi oamenii de ştiinţă şi cultură legaţi de popor şi de uriaşa operă istorică de construire a socialismului. E partea noastră de muncă pe care ne-o preluăm cu entuziasm şi cu conştiinţa cinstei ce ni s-a acordat. Să fim într-un pas cu oamenii muncii. Domostene BOTEZ 3\

Next