Gazeta literară, ianuarie-iunie 1961 (Anul 8, nr. 1-27)
1961-01-01 / nr. 1
Rectificări Articolul „Tinerii prozatori" de George Munteanu („Contemporanul" nr. 52) începe astfel : „La cea de-a doua Consfătuire pe ţară a tinerilor scriitori"... Corect : „La cea de-a treia Consfătuire pe ţară a tinerilor scriitori“... In acelaşi număr al „Contemporanului" la rubrica „Teatru" se anunţă printre premierele in pregătire pentru anul viitor la „Teatrul National Popular“ al lui Jean Vilar piesa „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită" de Bertolt Brecht. Premiera a avut loc insă anul acesta. Despre reportaj Trecind in revistă un număr impresionant de reportaje publicate în ultima vreme, Sergiu Fărcăşan, („Reportaj în împărăţia reportajului“, „Contemporanul“ nr. 48 şi 52), distinge stiluri şi procedee variate, insistind asupra specificului literar al genului, condamnînd reportajul „tehnicist“, sec, ca şi pe cel bombastic, gălăgios, gergitl FareSsait militează pentru un reportaj care să reflecte lupta noului cu vechiul, şi să surprindă aspectele imediate, particulare, ale construcţiei socialismului. Articolul e scris cu vioiciune şi competenţă. Mai multa solichitudine Intîmpinind cea de-a treia Consfătuire pe ţară a scriitorilor tineri, majoritatea publicaţiilor literare au acordat poeţilor, prozatorilor şi criticilor tineri, o atenţie deosebită, oferind astfel material bogat dezbaterilor. O inexplicabilă neglijare a acestor preocupări s-a manifestat insă in paginile revistei „Contemporanul“. Extrem de sărace şi rare ap fost articolele consacrate creaţiei tinerilor poeţi Şi prozatori (excepţie face doar ultimuri număr). De asemenea , publlefĂ lutpftlor originale, In spefcal^a* ptJelSziilor, „Contempomiul cnftr in ultimul număr, în preajma Consfătuirii, omite aprospori ,deplin creaţia tinerilor. * OCTAV PANCU-IAŞI : „Scrisori pe adresa băieţilor mei** Lirismul nu exclude surîsul, ci dimpotrivă se aliază în dese rînduri cu umorul. Pancu-Iaşi scrie despre copii buni sau încăpăţînaţi, despre răzbunarea unui caiet neglijat, despre revolta degetelormurdărite, găsind soluţii ingenioase şi hazlii. Deprinderile bune sau rele alepersonajelor capătă o pregnanţă extremă : un băiat îl uită pe „bunâ-ziua“ în buzunarul şorţului său de grădiniţă („Nu numai la grădiniţă“), o fetiţă îl ţine pe „Nu“ în braţe, din care cauză nupoate da aju tor nimănui. („Nu“ este de fapt cuvîntul nu, format din două litere mari pe care fetiţa le ţine în braţe — procedeul aminteşte de proverbele ilustrate ale lui Perahim). Prin hiperbolizare se atinge atît scopul educativ cît şi efectul umoristic ; obiceiul reprobabil al unui băiat de a mînca zăpadă duce la dispariţia acesteia, iar copiii trag săniile pe asfaltul gol („Marele dregător al zăpezii s-a ţinut de cuvînt“).- Panou-Iaşi presară glume de bună calitate,născoceşte nume, hilare ca Măria Sa Ursul Alb cu Picăţele Albastre. Toate procedeele enumerate şi încă numeroase altele generează umorul, uneori leuf, al poveştilor. Dar specificul lor stilistic nu reprezintă un scop în sine : povestitorul insistă asupra unor probleme esenţiale. Este de remarcat că, spre meritul autorului, respectul faţă de muncă şi faţă de obligaţiile copilului, elogiul adus faptelor frumoase şi criticarea mofturilor sau a minciunii, se traduce poveşti vesele, în care fantezia se este cu neprevăzutul. Cînd însă scriitorul abdică de la o problematică stringentă lipsind povestirea de un ax coor-A, donator sau lasă conflictul nereguivat, procedeele amintite se înmulţesc devenind gratuiteIn povestirea „Ura ! Puiul de elefant a început să mănânce !“ carenţele nu pot fi suplinite prin înşirarea a două nume interminabile într-o singură frază de tipul „pleacă Poştaşul - iute-aduce - răvaşul; intră Porumbelul-călător-cu-un plic-legat-de-picior". Seriozitatea aridă îi repugnă scriitorului. In cîteva rînduri el însuși face elogiul fanteziei care îngăduie unui cal să vorbească la telefon, urmi arici să scrie bileţele, etc. etc. Cîteva povestiri duc o polemică nedeclarată cU prejudecăţile în ce priveşte literatura pentru copii. Ultimul volumpentru copii al lui Octav Pancu-Iaşi relevă un scriitor matur, cu opersonalitate distinctă, Cristian IUCIANN NOBAAIA: „Sfîrşitul vacanţei** Acţiunea din Sfirşitul vacanţei se petrece in vara aţii de bogare în evenimente a anului 1944. Nu-i vorba aşadar de o vacanţă obişnuită şi de aceasta urmează să se convingă, după multe şi neaşteptate peripeţii, şi Geld Petreanu, eroul cărţii, un băiat de 14 ani. Vacanţa începe cu jocurile şi aventurile de rigoare. Nu lipseşte nici dragostea pentru o tînără tovarăşă de joc (dana) cu clţiva ani mai mare, fireşte, nici rivalul (Andrei Vilcu). Dar pe măsură ce evenimentele politice se precipită, jocurile capătă alt curs decit cel obişnuit. Copilul e pus In faţa unor intimplări care ii desluşesc aspecte grave ale realităţii. Aparenţele işi dezvăluie pe neaşteptate fondul lor contrariant , parţial de călărie il pune in faţa ţăranilor exasperaţi de semavolnicia măsurilor de rechiziţie. Ceea ce îi apare nii ca o simplă aventură sentimentală a şoferului Ilie se dovedeşte a fi organizarea unui îndrăzneţ sabotaj antihitlerist. Adevărata structură a personajelor iese la iveală sub forţa de reactiv a evenimentelor. Ilie la început băiat bun dar cam fluşturatec, îşi recapătă identitatea pentru a deveni comunistul care îşi riscă viaţa în lupta ilegală, elegantul şi rafinatul Andrei nu-i decit un josnic criminal; despuiat de poleiala sa convenţională, moşierul Berbecan apare sub adevărata sa înfăţişare. Cum e şi firesc, peripeţiile acestei vacanţe trebuie să se graveze adine in conştiinţa eroului, iar sfîrşitul ei să marcheze o etapă nouă în înţelegerea sa. Inventivitatea epică a lui Ion Hibana este lăudabilă, dar tocmai din această calitate decurg şi principalele scăderi ale romanului. Febrilitatea cu care caută să descopere, noi întorsături palpitante în acţiune îl fac să piardă uneori stăpinirea materialului brut şi să aglomereze prea multe episoade în dauna unei analize mai aprofundate a momentelor esenţiale. Tratate In pripă, situaţiile epice nu rezolvă în adîncime problematica propusă. Implicit caracterul unora dintre eroi, profilul lor psihologic Se restringe cîteodată la o gesticulaţie, exterioară. S-ar fi impus mai multă insistenţă in portretizarea Lianei. Ochii negri alungiţi spre timple şi pieptănătura à la Alida Vali nu o personifică decit ca obiect al adoraţiei haltelu. In sfirşit, însuşi Gela este construit cu destule inconsecvenţe , visează infanţii „planete în care maşinile cresc,in copaci“ şi-l citeşte pe Arghezi spre a-l comenta cu Liana (cam mult pentru anii săi). In schimb evenimentele la care asistă nu trezesc în el atitudini bine conturate. Ceea ce îi rămine după atitea peripeţii este doar o vagă nostalgie : „Peste toate plutea chipul din ce face mai înceţoşat al Lianei". O mai mire concentrare a acţiunii prin selectarea materialului brut i-ar fi îngăduit lui I. Hobana să închidă mai multă substanţă în acelaşi spaţiu. Apreciem totuşi fantezia şi mobilitatea cu care scriitorul relatează întîmplârile, un anume farmec adolescentin al cărţii sale. Modest MORARSU ! FRED MICOȘ „Brazde pâine." NICHITA STANESCU : „Sensul iubirii" Tematica poeziei lui Nichita Stănescu Nichita Stănescu e — aici — un poet al copilăriei refuzate şi al adolescenţei intense, un poet al ororii faţă de război şi fascism, dar şi (de aceea) al construcţiei paşnice, socialiste, un poet al perspectivei, al Comunei. Versul hii e o împletire personală şi rară între o vitalitate care are tensiunea suplă a energiei şi o anume suavitate, fără nimic sentimental şi leşinat, ci transparentă, luminoasă şi vibratilă. Imagist de o rară şi reală forţă, inundat, la-nceput tocmai de aceste ţîşniri impetuoase care năpădeau ideea, n-o lăsau să cristalizeze, Nichita Stănescu învaţă treptat să-şi strunească şi să-şi organizeze fertilitatea imagistică, limpezindu-şi versul, tinzînd către o claritate care e a artei. Tînăra generaţie de scriitori se ridică aducînd o experienţă de viaţă proprie, o sensibilitate a ei şi căutîndu-şi o expresie care nu poate fi în nici un caz numai aceea a secolului trecut. Dincolo de miezul secolului nostru incandescent şi uluitor, poezia nu mai poate exprima gîndurile lui noi şi sentimentele sale inedite cu mijloace perimate şi uneori chiar pentru vremea lor vetuste şi plate. La începutul veacului nostru, poeţi minori, preluînd ce puteau, adică puţin, din experienţa marilor înaintaşi, au năpădit revistele şi apoi (mare era forţa mediocrităţii!) vechile manuale. Versul legănat adormitor, cu exces de codri şi mioare, cu jind retrograd tăiat de hăulituri critcene, versificarea moale a unei anecdotice minore cu icneli de rîs bătrînesc, toată versificaţia prostească şi cu miros tradiţionalist, înapoiat rurală — poezie care s-a prelins pînă după primul război mondial — falsă moştenire a marilor poeţi ai veacului trecut, n-are a ne învăţa nimic în exprimarea gândirii noastre comuniste. Şi e foarte bine că poeţii noştri resping cu dezgust asemenea false modele : acum, cînd am zdrobit conţinutul scîrbos al tradiţionalismului, ce să facem cu stupidele sale jucării, recte mijloace de expresie. Chiar dacă se mai pot găsi cititori — desigur cu bune intenţii care au rămas, despre poezie, cu imaginea cilţoasă a unei cărţi de citire (mustind otrăvit) şi care, deci, recunosc drept poezie doar o anecdotică săltînd în vers nerod, trebuie să-l educăm fiindcă — trebuie subliniat — critica literară nu e numai expresia gustului unui cititor vag ci şi o disciplină care formează gustul estetic al publicului, şi acolo unde e cazul, trezeşte din inerţie gusturi adormite pe vechi manuale stupide. Dar, o altă primejdie — la fel de gravă — trebuie lovită : expresia ca expresie e absurdă și în afara artei. Formalismul nu e de loc o grijă deosebită acordată expresiei (niciodată grija pentru cum exprimăm nu poate fi prea mare...), ci o expresie care nu exprimă nimic sau camuflează prost un conţinut retrograd sau anemic. Poezia noastră nu poate fi decît expresia artistic adecvată a gîndurilor şi sentimentelor comuniste ale omului liber care construieşte Comuna, visează şi acţionează, iubeşte şi urăşte, se bucură de frumuseţea lumii pe care o transfigurează. Numai un raport cu acest conţinut al omului total dar mereu, în toate împrejurările comunist, putem judeca toate celelalte aspecte ale poeziei noastre, care nu poate fi decit gîndire comunistă formulată în imagini ale vremii noastre. O gîndire revoluţionară exprimată în imagini de tip tradiţionalist e un lamentabil hibrid, un monstru rizibil ; o expresie care nu exprimă nimic e un nonsens, dar o expresie care acopera sensul pe care ar trebui să-l exprime, un rebut. Ierte-ni-se paranteza, dar vorbind despre poezia tinerilor ea e la locul său. Fără, deloc, a dori să facă o împărţire pe generaţii (împărţire care, cum scria recent Simon Iosifescu în „Gazeta literară“, e neclară, neştiinţifică şi deci derutantă) trebuie să consemnăm totuşi (făcînd toate rezervele cu privire la valabilitatea generală a conceptului) că există o generaţie care era matură în anii războiului, primind în faţă, uneori în inimă, ororile sate, luptînd împotriva războiului şi a ororilor sale, şi o altă generaţie, cea a tinerilor de azi, care a resimţit războiul explodind în candoarea copilăriei sale, mutilîndu-i copilăria. Generaţiei cu adolescenţa refuzată îi urmează aceea cu copilăria refuzată. Nichita Stănescu face parte dintre aceştia. De aceea, copilăria clasică apare rar în acest volum. „Mister de băieţi“, cu farmecul jocului ca posibilitate a realului, e o candidă excepţie. La Nichita Stănescu, imaginea copilăriei e acoperită de aceea a războiului îndurat, cu bombardamente, foamete şi fascişti. De aici, tema copilăriei furate : „Drumurile ţării, apăsate, / intrau înpămînt ca nişte rîme. / Copilărie, netrăită minune, / îţi izbir pămînitul cizmele brune, / basmele tale, şi anii / otrăviţi cu sunete stranii.“ („Când soarele viu...") Sau, în „Meditaţie de iarnă" : „A fost o vreme rece, înclinată, / cu ani înceţi, sporind tăcerea, / ce nu se mai sfîrşeau odată / şi nu plecau spre nicăierea. / Războiul înfigea-n cîmpie / săgeata trupurilor rupte / şi tu priveai copilărie, / moartea, cu chinuri neîntrerupte“. Ocupaţia fascistă e resimţită acut ca şi războiul fascist, în aspecte specifice copilăriei. „Pe cîmpul de piatră“ e o imagine halucinată a foamei şi a frigului iar „Scurtă baladă“ aduce figura tatălui reîntors schilod de pe un front care nu era al nostru, într-o casă schilodită de bombe ; familia e mută în ger şi deznădejde. Copilul ridică ochii spre cerul miracolelor şi pun de Paul GEORGESOI veste jocul avioanelor, dar jocul lor e jocul cu moartea, casele sar, explodează, dispar („Joc cu avioane“). Bombardamentul apare ca o forţă ostilă, crudă şi absurdă („Sfîrşit de bombardament“), o forţă ce clatină ordinea lucrurilor, distruge marile simboluri ale eternităţii , codrul şi cerul cu stele („Pădure arsă") . „Ce căutai, copile, acolo, cu mîini prelungi şi umeri ascuţiţi, pe care aripile abia de se uscară, fulgi negri, balansîndu-se în seară. Un orizont urlând şi nevăzut zvîriindu-şi limbile şi antracitul Şi întrebarea finală, care prin candoarea ei e însăşi condamnarea războiului : „Noi doi, pădure ce făcum ? / De ce te-au ars în fald de scrum / Şi peste tine luna nu mai trece ?“ Astăzi, adolescentul priveşte propria sa copilărie, judecă războiul fascist şi-l condamnă ( „Avertisment“). Din oroarea faţă de război izbucneşte lauda pasionată a păcii, amintim cele două admirabile poeme — „O viziune a păcii“ şi „Nu vă jucaţi cie pacea“ — ura faţă de aţâţătorii la război şi de fascismul care, în ţările capialiste, încearcă să reînvie („Unui fascist", „Lui Wotan“, „Dans pe tobe", şa.). Acest ciclu de poeme e încărcat cu ură de înaltă tensiune, ura tînărului ce i s-a furat copilăria, ura constructorului ameninţat în visele sate paşnice, care vede „bruna stafie şi cobe“ : „De prin smârcuri negre, iat-o, / stafia, dacă-ai uitat-o / cum se-ncheagă în armură / şi-n coceli verzui de ură.“ („Dans pe tobe“). Stafia brună a fascismului are coşmaruri, ea doreşte omenirii un nou război, mai teribil, nimicitor. Poetul ridică în faţa noastră această viziune halucinantă a războiului rîvnit de imperialişti : „Soarele s-a înfundat în cer, şi-a rămas deodată lumina fără soare, destrămată ca nişte vergele de sticlă izbindu-se strident. Aerul şi-a răsucit, cu trunchiuri de om şi de arbori, coloanele care nu mai ţin nici un cer. Umbrele se rup de cîlcîie, şi se-ngroapă în bolovani. Trupurile urcă, pe spinări de vulcani, şi rămîn din ele numai privirile străvezii care nu se văd şi nu se pot pipăi...“ („Nu vă jucaţi cu pacea !“...) Şi poetul tînăr strigă hotărirea noastră de a păzi pacea, hotărîrea constructorului învăţat să facă schele şi turle, exprimă forţa lui : „Dacă zboară vreuna, prin cerul meu, în neştire, / moare, -nfigîndu-mi-se-n privire !“ ; „să nu mai rămîie din ei decît locul / pe care-l umplea în înt, / între norii fulgerînd şi pămînt“. (pag. 69). Pacea pe care-o Untă Nichita Stănescu e pacea constructorului ce urăşte războiul, pacea celor puternici şi drepţi. Tema păcii se-mpleteşte la tînărul poet cu aceea a construcţiei : „Şi cărămida trupului mi-o pune la ridicarea lumii comuniste." („Cîntec“) Figura simbolică şi tipică a constructorului reapare, în diferite ipostaze, în mai multe poezii („Oraş în creştere", „Nu vă jucaţi cu pacea“, „Deodată am auzit ploaia venind", „După înălţarea zidurilor“). Trecutul (războiul fascist cu bombardamente, foame şi frig) explică în parte frenezia adolescentului pentru prezentul în construcţie. Sigur şi mândru de prezent, poetul visează viitorul pe care lupta noastră îl apropie : „Priveşte-mi ochii Cît de albaştri-mi sînt ! Mă gîndesc la Comună, la bolţil ei înalte cît privirea. Şi cînd rostesc numele ei de purpură şi buzele mi se roşesc ca de-un sărut, atunci ştiu că s-a fâcut dimineaţă şi mă grăbesc în întîmpinarea soarelui“. ( „Adolescenţă") Şi nu e, desigur, de mirare că acest viitor îl atrage cu o torţă irezistibilă : „Tai fluturind aerul serii de toamnă, steag omertesc, doar o chemare mă-ndeamnă. La orizont, lumea Comunei, sub stele, mă va-nălţa, steag omenesc, ia crenele. Ritmic suind aeriana colină, creşte un cer, altul sub mine se-nclină, peste întins sună a zării orbită : — Timpul Uajung, mi-a mai rămas o clipită!" („Cîntec"). Chiar din această sumară expunere reiese, cred, conturul poeziei lui Nichita Stănescu. Tînăr poet reprezentativ pentru generaţia sa, el e obsedat de imaginea unei copilării fără bucurie, şi se bucură, ca adolescent, de munca noastră paşnică. Urăşte războiul şi pe aţîţătorii la război, urăşte zvîrcolirile fascismului ce-ncearcă să reînvie, doreşte cu entuziasm ziua de mâine a comunismului. Ca poet reprezentativ, ca exponent al gindirii şi sentimentelor înaintate ale maselor, Nichita Stănescu mai are mult de realizat. Există, mai întîi, încă în acest volum,, şi mai ales în publicaţii, poezii nereprezentative, singulare ; preocuparea pentru prezentul de luptă şi efort e încă insuficientă; figura constructorului comunist e încă vagă, insuficient conturată, bogata lui viaţă sufletească e redusă doar la cîteva trăsături. Evident, aceste lipsuri nu sînt numai ale poeziei lui Nichita Stănescu, dar noi trebuie să cerem tuturor poeţilor şi fiecăruia în parte să realizeze poetic imaginea excepţională a excepţionalelor zile pe care le trăim. Rămîne ca în viitoarei cronică să analizăm mai atent universul poetic în formaţie al tînărului poet şi particularităţile artei sale. într-una mă târa prin şirul mut, aproape gol alunecîndu-mi trupul.“ retor AUREL STOICESCU Ilustraţie la volumul „Poezii de dragoste” de Mihai Beanu GAZETA LITERARĂ TH. COi\STA\Th\: MSe destramă noaptea** După romanele La miedul nopţii va cădea o stea şi Fiul lui Monte Cristo, romane de aventuri cu un mesaj confuz, provenit din baroşarea elementelor neesenţiale şi din aotivarea prin diluzie a enigmaticului nonor, Theodor Constanhtin s-a reîntors la speciile genului scurt, pe care le-a frecventat la începutul activităţii sate scriitoriceşti, încă din 1939. A Această revenire la o modalitate de exprimare artistică ce pare a-i fi mai lesnicioasă, i-a reclamat scriitorului un efort de concentrare ce s-a soldat cu unde reuşite, vizibile in noul său iiduiu de nuvele Se destramă noaptea, apărut recent. Nuvelele lui Theodor Constantin au o tematică înrudită cu cea din romanul La miezul nopţii va cădea o stea, evocînd episoade din perioada celui de al doilea război mondial. De data aceasta însă, autorul şi-a propus să depăşească maniera scrierilor de aventuri şi să ancoreze în zona epicului obişnuit. El şi-a propus să ilustreze prin mijloacele artei, caracterul criminal al războiului anti sovietic, război de jaf şi cotropire, total Străin de sentimentele şi aspiraţiile maselor populare, şi nu sublinieze semnificaţia actului întoarcerii armelor împotriva hitkriftilor săvârşit în mod conştient, înţeles şi sprijinit de masele de ostaşi, oameni simpli, din popor. Intenţiile lui Theodor Constantin au fost realizate însă numai parţial, deoarece nu s-a putut smulge încă în completă măsură din clişeele senzaţionalului ieftin şi ale peripeţiilor „complicate“. Totuşi în cîteva nuvele mai reuşite, scriitorul nu mai acordă prioritate enigmaticului, „aventurosului“ sărăcit de semnificaţii social-umane, ci se preocupă îndeosebi de trăsăturile morale ale oamenilor, de modul în care desfăşurarea evenimentelor se răsfringe în conştiinţa lor. Astfel, în nuvela „De ce a fost executat sergentul t.r. Presuri Virgil” se zugrăveşte procesul de conştiinţă prin care trece un intelectual in cîştigarea unor noi convingeri în spiritul adevărului. La începutul războiului, Presură Virgil nu ştia altceva decit ,,să-şi facă datoria”, adică usedilte jifa —— — de ce luptă. Pe front însă, în faţa realităţilor, teteristul cunoaşte adinei frămlntări lăuntrice, în urma cărora conştiinţa sa capătă lumini noi. Evoluţia acestui personaj este redată, in general, cu subtilitate analitică. In schimb, psihologia colectivă a ostaşilor nu este atît de bine surprinsă. Intr-adevăr, întîlnim cîteva episoade, în cuprinsul nuvelelor, în care ostaşii simpli îşi destăinuie reciproc gîndurile şi sentimentele potrivnice războiului criminal anti-sovietic. Dar scriitorul rămine la acest stadiu, negujind să reliefeze pregnant procesul de transformare revoluţionară a conştiinţei lor. Mai realizate sub acest aspect al definirii psihologiei colective ni se par nuvelele „Mantoul de blană“, „Poteca tăinuită" sau „Detaşamentul căpitanului Buruiană”. Menţinându-se încă în maniera scrierilor de aventuri, Theodor Constantin a accentuat uneori prea mult latura spectaculoasă, „senzaţională” a faptelor şi evenimentelor zugrăvite, insistînd mai puţin asupra structurii morale a personajelor. De pildă, nuvela „Se destramă noaptea“, care descrie misiunea importantă a unui ostaş român în spatele frontului hitlerist, mizează prea mult pe neprevăzut, estompind semnificaţiile majore ale acţiunilor curajoase întreprinse de ostaşul respectiv. In ciuda acestor reminiscenţe ale goanei după „senzaţional“, nuvelele lui Theodor Constantin conţin pagini vii de adevărată cronică din cel de al doilea război mondial. O serie de episoade care descriu ororile războiului, cruzimea şi jafurile săvîrşite de hitlerişti şi de ofiţerii antonescieni, precum şi cele care evocă momente din lupta eroică dusă împotriva cotropitorilor fascişti, sunt realizate cu îndemânare artistică, în imagini realiste, pătrunzătoare. Teodor VÂRGOLICI Tudor Şoimaru nu şi-a propus numai să restabilească drumul vieţii şi operei unuia din ctitorii teatrului romînesc modern, ci şi să pătrundă adînc în sufletul frămîntat al acestuia, să înfăţişeze în acelaşi timp drama artistului neînţeles sau rău înţeles de societatea burgheză. Din cartea lui Tudor Şoimaru nu ne apare numai Grigore Manolescu în diferitele ipostaze ale unei cariere actoriceşti atît de scurte dar atît de prodigioase, ci un om. Un om sau mai bine zis un erou de roman care trăieşte, se zbuciumă, se îndurerează, se chinuie, luptă, nu se resemnează, vrea să înfrîngă destinul, speră şi se prăbuşeşte, ducînd cu ei o infinită dragoste de viaţă şi de creaţie. Este neîndoielnic un merit al autorului realizarea acestei strînse unităţi între analiza ştiinţifică a moştenirii artistice a lui Grigore Manolescu şi evocarea cu mijloacele artei a dramei vieţii sale. Unind calităţile omului de teatru şi ale scriitorului, Tudor Şoimaru dă cu această carte, după părerea noastră, un răspuns fericit discuţiei privind profilul şi structura volumelor din colecţia „Oameni de seamă“. Sîntem şi noi încredinţaţi că o asemenea monografie, fără să denatureze nici un moment adevărul istoric, fără să-şi permită abateri şi interpretări extravagante de la ceea ce a constituit esenţa unei anume personalităţi, trebuie neapărat concepută şi scrisă cu mijloacele artei. Tudor Şoimaru a înţeles iarăşi ci aceste cărţi nu urmăresc numai să informeze cititorul, dar mai ales să-l educe în spiritul unei morale înaintate, să-1 facă să înţeleagă tragedia marilor personalităţi din trecut, să se însufleţească de exemplul lor de muncă, cinste, patriotism şi dragoste de popor. Ori, cum e firesc, o expunere seacă, sfidă, încălzită numai pe alocuri de focul de paie al literaturizării romanţioase, nu va reuşi să-l atragă pe tînărul cititor. Tudor Şoimaru a intuit acest pericol şi l-a ocolit. Cînd am spus că Tudor Şoimaru a făcut din Grigore Manolescu un erou de roman, ne-am referit la modul în care se dezvăluie în carte zbuciumul moral al marelui actor. în monografia lui Tudor Şoimaru, reconstituirea biografică nu slujeşte drept agrement înviorător al acţiunii, ci explică dialectic modul în care s-a constituit, s-a întregit şi s-a desăvîrşit personalitatea creatorului. In acest sens, Tudor Şoimaru a eliminat detaliile nesemnificative din biografia lui Grigore Manolescu. Autorul a socotit pe bună dreptate că datoria sa era de a prezenta cititorilor latura majoră a personalităţii lui Ginore Manolescu, lupta lui împotriva oficialităţii urgheze, pentru un teatru realist, grija sa pentru dezvoltarea şi promovarea tinerelor talente. Tudor Şoimaru ne dovedeşte că nu amănuntele sentimentale şi lacrimogene dau farmecul unei biografii romanţate, ci drama autentică, răscolitoare, extrasă din ciocnirea artistului cu societatea burgheză. Paginile cărţii lui Tudor Şoimaru creionează in acelaşi timp şi o imagine vie a epocei în care a trăit şi s-a dezvoltat Grigore Manolescu. Dar spre deosebire de alte monografii apărute în această colecţie, Tudor Şoimaru nu creează o distincţie arbitrară între epocă şi personalitatea studiată. Dimpotrivă, în această carte elementele de frescă socială sînt întreţesute în chiar descrierea evoluţiei vieţii şi operei lui Grigore Manolescu. Bun cunoscător al istoriei Bucureştiului şi Iaşului, ai obiceiurilor şi moravurilor de la sfîrşitul secolului trecut, Tudor Şoimaru a stabilit locul actorului în societatea vremii, cît şi rolul lui în dezvoltarea teatrului românesc. Cititorii vor reconstitui din imaginile scrise cu nerv şi plasticitate, o adevărată storie a teatrului nostru din a doua jumătate a secolului al XIX-Iea. Portretele actorilor Înaintaşi şi contemporani cu Grigore Manolescu sunt realizate atît cu exactitatea istoricului de artă, cît şi cu fineţea scriitorului psiholog. Din păcate însă, posibilităţile şi cunoştinţele autorului nu s-au dezvoltat în egală măsură atunci cînd au fost aduşi în acţiune scriitorii epocii. Deşi în unele pagini cititorul întîlneşte interesante schiţe de portret caracterologic ale lui Eminescu Şi Caragiale da pildă, totuşi pînă la sfîrşit conturarea mai precisă a contribuţiei lor pe tărîmul criticii de artă nu se încheagă într-un tablou unitar. De aceea, autorul, furat uneori de imaginaţie, se depărtează de la linia respectării adevărului istoric. La pag. 97, de pildă, versurile citate, care de altfel sînt din „Noaptea de noiembrie“, au fost scrise de Macedonski în 1882, nu în 1875, deşi, cum arată Tudor Şoimaru, se refereau la evenimente din anul 1875. O precizare în acest sens ar fi fost necesară. Atunci cînd se vorbeşte despre repertoriul jucat de Grigore Manolescu, am fi dorit de asemenea precizări mai nete cu privire la valoarea unora din piesele pe care el era nevoit să le joace. In acest sens, credem că discuţia de la pag. 310 in legătură cu eliminarea operetei din repertoriul Naţionalului şi înlocuirea ei cu piese ca „Doamna Chiajna“ de Niger şi cine ar fi meritat cîteva lămuriri critice în plus. Mai ales că în legătură cu lipsa de valoare a sus-amintitei piese avem şi o mărturie directă din epocă, aparţinînd lui Alexandru Vlahuţă. Sub pseudonimul Sandu, Alexandru Vlahuţă deplînge tragica soartă a marelui actor Manolescu silit să interpreteze asemenea roluri stupide ! „Manolescu se zbuciumă ca în haina înveninată a lui Hercuţ în mantia unui fals voevod, actorii noştri îşi tortură talentul pentru a da gesturi vii cuvintelor moarte, iar noi căscim de ne trosnesc fălcile şi ne facem socoteala în gînd cu cît am fi fost mai folosiţi dacă ne-am fi dus la circ. Viaţă, viaţă, aduceţi viaţă la teatru !" O viitoare ediţie — cartea s-a epuizat în cîteva zile — care nu va trebui să întârzie, va elimina şi unele greşeli de tipar existente în forma actuală (p. 29 „oţetari" nu „oţetari“, p. 127, lipsesc ghilimelele de la Începutul unui citat, etc.). Cu monografia literară „Grigore Manolescu“, colecţia „Oameni de seamă" a înregistrat un succes pe care 11 sperăm continuat şi de alte lucrări de aceeaşi valoare literară. Valeriu RIPEANU O CARTE PE TUDOR ŞOIMARU : „Grigore Manolescu“