Gazeta literară, ianuarie-iunie 1961 (Anul 8, nr. 1-27)

1961-01-01 / nr. 1

Rectificări Articolul „Tinerii prozatori" de George Munteanu („Contempora­nul" nr. 52) începe astfel : „La cea de-a doua Consfătuire pe ţară a tinerilor scriitori"... Co­rect : „La cea de-a treia Consfă­tuire pe ţară a tinerilor scrii­tori“... In acelaşi număr al „Contem­poranului" la rubrica „Teatru" se anunţă printre premierele in pregătire pentru anul viitor la „Teatrul National Popular“ al lui Jean Vilar piesa „Ascensiu­nea lui Arturo Ui poate fi opri­tă" de Bertolt Brecht. Premiera a avut loc insă anul acesta. Despre reportaj Trecind in revistă un număr impresionant de reportaje publi­cate în ultima vreme, Sergiu Fărcăşan, („Reportaj în împără­ţia reportajului“, „Contempora­nul“ nr. 48 şi 52), distinge stiluri şi procedee variate, insistind a­­supra­ specificului literar al ge­nului, condamnînd reportajul „tehni­cist“, sec, ca şi pe cel bombastic, gălăgios, gergitl FareSsait mili­tează pentru un reportaj care să reflecte lupta noului cu vechiul, şi să surprindă aspectele imedia­te, particulare, ale construcţiei socialismului. Articolul e scris cu vioiciune şi competenţă. Mai multa solichitudine Intîmpinind cea de-a treia Consfătuire pe ţară a scriitorilor tineri, majoritatea publicaţiilor literare au acordat poeţilor, pro­zatorilor şi criticilor tineri, o a­­tenţie deosebită, oferind astfel material bogat dezbaterilor. O inexplicabilă neglijare a a­­cestor preocupări s-a manifestat insă in paginile revistei „Con­temporanul“. Extrem de sărace şi rare ap fost articolele consacrate creaţiei tinerilor poeţi Şi prozatori (ex­cepţie face doar ultimuri număr). De asemenea , publlefĂ lutp­­ftlor originale, In spefcal^a* ptJe­lS­­ziilor, „Contempo­miul cnftr in ultimul număr, în preajma Con­sfătuirii, omite aprospori ,deplin creaţia tinerilor. * OCTAV PANCU-IAŞI : „Scrisori pe adresa băieţilor mei** Lirismul nu exclude surîsul, ci dim­potrivă se aliază în dese rînduri cu umorul. Pancu-Iaşi scrie despre copii buni sau încăpăţînaţi, despre răzbu­narea unui caiet neglijat, despre re­volta degetelor­­murdărite, găsind so­luţii ingenioase şi hazlii. Deprinde­­rile bune sau rele ale­­personajelor ca­pătă o pregnanţă extremă : un băiat îl uită pe „bunâ-ziua“ în buzunarul şorţului său de grădiniţă („Nu numai la grădiniţă“), o fetiţă îl ţine pe „Nu“ în braţe, din care cauză nu­­poate da a­ju­ tor nimănui. („Nu“ este de fapt cuvîntul nu, format din două litere mari pe care fetiţa le ţine în braţe — procedeul aminteşte de proverbele ilustrate ale lui Perahim). Prin hiper­­bolizare se atinge atît sco­pul educa­tiv cît şi efectul umoristic ; obiceiul reprobabil al unui băiat de a mînca zăpadă duce la dispariţia acesteia, iar copiii trag săniile pe asfaltul gol („Marele dregător al zăpezii s-a ţi­nut de cuvînt“).­­- Panou-Iaşi pre­sară glume de bună calitate,­­născo­ceşte nume, hila­re ca Măria Sa Ursul Alb cu Picăţele Albastre. Toate pro­cedeele enumerate şi încă numeroase altele generează umorul, uneori leuf, al poveştilor. Dar specificul lor stilistic nu repre­zintă un sco­p în sine : povestito­rul insistă asupra unor probleme esen­ţiale. Este de remarcat că, spre meri­tul autorului, respectul faţă de muncă şi faţă de obligaţiile copilului, elogiul adus faptelor frumoase şi criticarea mofturilor sau a minciunii, se traduce poveşti vesele, în care fantezia se este cu neprevăzutul. Cînd însă scri­itorul abdică de la o problematică strin­gentă lipsind povestirea de un ax coor-A, donator sau lasă conflictul nereguivat, procedeele amintite se înmulţesc de­venind gratuite­­In povestirea „Ura ! Puiul de elefant a început să mă­nânce !“ carenţele nu pot fi suplinite prin înşirarea a două nume intermi­nabile într-o singură frază de tipul „pleacă Poştaşul - iute-aduce - răvaşul; intră Porumbelul-călător-cu-un plic-le­­gat-de-picior". Seriozitatea aridă îi repugnă scrii­torului. In cîteva rînduri el însuși face elogiul fanteziei care îngăduie unui cal să vorbească la telefon, urmi arici să scr­ie bileţele, etc. etc. Cîteva povestiri duc o polemică ne­­declarată cU prejudecăţile în ce pri­veşte literatura pentru copii. Ultimul volum­­pentru copii al lui Octav Pancu-Iaşi relevă un scriitor matur, cu o­­personalitate distinctă, Cristian IUCIAN­­N N­OBAAIA: „Sfîrşitul vacanţei** Acţiunea din Sfirşitul vacanţei se petrece in vara aţii de bogare în evenimente a anului 1944. Nu-i vorba aşadar de o vacanţă obişnuită şi de aceasta urmează să se convingă, după multe şi neaşteptate peripeţii, şi Geld Petreanu, eroul cărţii, un băiat de 14 ani. Vacanţa începe cu jocurile şi aven­­turile de rigoare. Nu lipseşte nici dragostea pentru o tînăr­ă tovarăşă de joc (dana) cu clţiva ani mai mare, fireşte, nici rivalul (Andrei Vilcu). Dar pe măsură ce evenimentele po­litice se precipită, jocurile capătă alt curs decit cel obişnuit. Copilul e pu­s In faţa unor intimplări care ii desluşesc aspecte grave ale realităţii. Aparenţele işi dezvăluie pe neaştep­tate fondul lor contrariant , parţial de călărie il pune in faţa ţăranilor exasperaţi de semavolnicia măsurilor de rechiziţie. Ceea ce îi apare nii ca o simplă aventură sentimentală a şoferului Ilie se dovedeşte a fi or­ganizarea unui îndrăzneţ sabotaj anti­hitlerist. Adevărata structură a perso­najelor iese la iveală sub forţa de reactiv a evenimentelor. Ilie la în­ceput băiat bun dar cam fluşturatec, îşi recapătă identitatea pentru a de­veni comunistul care îşi riscă viaţa în lupta ilegală, elegantul şi rafi­natul Andrei nu-i decit un josnic criminal; despuiat de poleiala sa convenţională, moşierul Berbecan a­­pare sub adevărata sa înfăţişare. Cum e şi firesc, peripeţiile acestei vacanţe trebuie să se graveze adine in conştiinţa eroului, iar sfîrşitul ei să marcheze o etapă nouă în înţele­gerea sa. Inventivitatea epică a lui Ion Hi­bana este lăudabilă, dar tocmai din această calitate decurg şi principa­lele scăderi ale romanului. Febrili­tatea cu care caută să descopere, noi întorsături palpitante în acţiune îl fac să piardă uneori stăpinirea mate­rialului brut şi să aglomereze prea multe episoade în dauna unei analize mai aprofundate a momentelor esen­ţiale. Tratate In pripă, situaţiile epice nu rezolvă în adîncime problematica propusă. Implicit caracterul unora dintre eroi, profilul lor psihologic Se restringe cîteodată la o gesticulaţie, exterioară. S-ar fi impus mai multă insistenţă in portretizarea Lianei. Ochii negri alungiţi spre timple şi pieptănătura à la Alida Vali nu o personifică decit ca obiect al adoraţiei halt­­elu. In sfirşit, însuşi Gela este construit cu destule inconsecvenţe , visează in­­fanţii „planete în care maşinile cresc,­in copaci“ şi-l citeşte pe Arghezi spre a-l comenta cu Liana (cam mult pen­tru anii săi). In schimb evenimen­tele la care asistă nu trezesc în el atitudini bine conturate. Ceea ce îi rămine după atitea pe­ripeţii este­ doar o vagă nostalgie : „Peste toate plutea chipul din ce fa­ce mai înceţoşat al Lianei". O mai mire concentrare a acţiu­nii prin selectarea materialului brut i-ar­­ fi îngăduit lui I. Hobana să închidă mai multă substanţă în ace­laşi spaţiu. Apreciem totuşi fantezia şi mobilitatea cu care scriitorul re­latează întîmplârile, un anume far­mec adolescentin al cărţii sale. Modest MORARSU ! FRED MICOȘ „Brazde pâine." NICHITA STANESCU : „Sensul iubirii" Tematica poeziei lui Nichita Stănescu Nichita Stănescu e — aici — un poet al­ copilăriei refuzate şi al a­­dolescenţei intense, un poet al oro­rii faţă de război şi fascism, dar şi (de aceea) al construcţiei paşnice, socialiste, un poet al perspectivei, al Comunei. Versul hii e o împletire personală şi rară între o vitalitate care are tensiunea suplă a energiei şi o anume suavitate, fără nimic sentimental şi leşinat, ci transpa­rentă, luminoasă şi vibratilă. Ima­gist de o rară şi reală forţă, inun­dat, la-ncepu­t tocmai de aceste ţîş­­niri impetuoase care năpădeau ideea, n-o lăsau să cristalizeze, Nichita Stănescu învaţă treptat să-şi stru­nească şi să-şi organizeze fertilitatea imagistică, limpezindu-şi versul, tin­­zînd către o claritate care e a artei. Tînăra generaţie de scriitori se ri­dică aducînd o experienţă de viaţă proprie, o sensibilitate a ei şi cău­­tîndu-şi o expresie care nu poate fi în nici un caz numai aceea a seco­lului trecut. Dincolo de miezul se­colului nostru incandescent şi ului­tor, poezia nu mai poate exprima gîndurile lui noi şi sentimentele sale inedite cu mijloace perimate şi uneori chiar pentru vremea lor vetuste şi plate. La începutul veacului nostru, poeţi minori, preluînd ce puteau, a­­dică puţin, din experienţa marilor înaintaşi, au năpădit revistele şi apoi (mare era forţa mediocrităţii!) vechile manuale. Versul legănat adormitor, cu exces de codri şi mioare, cu jind retrograd tăiat de hăulituri critcene, versificarea moale a unei anecdotice minore cu icneli de rîs bătrînesc, toată versificaţia prostească şi cu miros tradiţionalist, înapoiat rurală — poezie care s-a prelins pînă după primul război mondial — falsă moş­tenire a marilor poeţi ai veacului trecut, n-are a ne învăţa nimic în exprimarea gândirii noastre comu­niste. Şi e foarte bine că poeţii noş­tri resping cu dezgust asemenea fal­se modele : acum, cînd am zdrobit conţinutul scîrbos al tradiţionalismu­lui, ce să facem cu stupidele sale jucării, recte mijloace de expresie. Chiar dacă se mai pot găsi cititori — desigur cu bune intenţii care au rămas, despre poezie, cu ima­ginea cilţoasă a unei cărţi de citire (mustind otrăvit) şi care, deci, re­cunosc drept poezie doar o anecdo­tică săltînd în vers nerod, trebuie să-l educăm fiindcă — trebuie sub­liniat — critica literară nu e numai expresia gustului unui cititor vag ci şi o disciplină care formează gustul estetic al publicului, şi acolo unde e cazul, trezeşte din inerţie gusturi adormite pe vechi manuale stupide. Dar, o altă primejdie — la fel de gravă — trebuie lovită : expresia ca expresie e absurdă și în afara artei. Formalismul nu e de loc o grijă de­osebită acordată expresiei (niciodată grija pentru cum exprimăm nu poate fi prea mare...), ci o expresie care nu exprimă nimic sau camuflează prost un conţinut retrograd sau a­­nemic. Poezia noastră nu poate fi de­cît expresia artistic adecvată a gîndurilor şi sentimentelor comu­niste ale omului liber care constru­ieşte Comuna, visează şi acţionează, iubeşte şi urăşte, se bucură de fru­museţea lumii pe care o transfigu­rează. Numai un raport cu acest con­ţinut al omului total dar mereu, în toate împrejurările comunist, putem judeca toate celelalte aspecte ale poeziei noastre, care nu poate fi de­cit gîndire comunistă formulată în imagini ale vremii noastre. O gîn­­dire revoluţionară exprimată în ima­gini de tip tradiţionalist e un la­mentabil hibrid, un monstru rizibil ; o expresie care nu exprimă nimic e un nonsens, dar o expresie care a­­copera sensul pe care ar trebui să-l exprime, un rebut. Ierte-ni-se paranteza, dar vorbind despre poezia tinerilor ea e la locul său. Fără, deloc, a dori să facă o împărţire pe generaţii (împărţire ca­re, cum scria recent Sim­­on Iosifes­­cu în „Gazeta literară“, e neclară, neştiinţifică şi deci derutantă) tre­buie să consemnăm totuşi (făcînd toate rezervele cu privire la valabili­tatea generală a conceptului) că e­­xistă o generaţie care era matură în anii războiului, primind în faţă, une­ori în inimă, ororile sate, luptînd împotriva războiului şi a ororilor sale, şi o altă generaţie, cea a tine­rilor de azi, care a resimţit războiul explodind în candoarea copilăriei sa­le, mutilîndu-i copilăria. Generaţiei cu adolescenţa refuzată îi urmează aceea cu copilăria refuzată. Nichita Stănescu face parte dintre aceştia. De aceea, copilăria clasică apare rar în acest volum. „Mister de băieţi“, cu farmecul jocului ca posibilitate a realului, e o candidă excepţie. La Nichita Stănescu, imaginea copilăriei e acoperită de aceea a războiului în­durat, cu bombardamente, foamete şi fascişti. De aici, tema copilăriei fu­rate : „Drumurile ţării, apăsate, / intrau în­­pămînt ca nişte rîme. / Copilărie, netrăită minune, / îţi izbir­ pămînitul cizmele brune, / basmele tale, şi anii / otrăviţi cu sunete stra­nii.“ („Când soarele viu...") Sau, în „Meditaţie de iarnă" : „A fost o vre­me rece, înclinată, / cu ani înceţi, sporind tăcerea, / ce nu se mai sfîr­şeau odată / şi nu plecau spre ni­­căierea. / Războiul înfigea-n cîmpie / săgeata trupurilor rupte / şi tu pri­veai copilărie, / moartea, cu chi­nuri neîntrerupte“. Ocupaţia fascistă e resimţită acut ca şi războiul fas­cist, în aspecte specifice copilăriei. „Pe cîmpul de piatră“ e o imagine halucinată a foamei şi a frigului iar „Scurtă baladă“ aduce figura tatălui reîntors schilod de pe un front care nu era al nostru, într-o casă schilo­dită de bombe ; familia e mută în ger şi deznădejde. Copilul ridică ochii spre cerul miracolelor şi pun­ de Paul GEORGESOI veste jocul avioanelor, dar jocul lor e jocul cu moartea, casele sar, ex­plodează, dispar („Joc cu avioane“). Bombardamentul apare ca o forţă ostilă, crudă şi absurdă („Sfîrşit de bombardament“), o forţă ce clatină ordinea lucrurilor, distruge marile simboluri ale eternităţii , codrul şi cerul cu stele („Pădure arsă") . „Ce căutai, copile,­­ acolo, cu mîini prelungi şi umeri ascuţiţi, pe care­ aripile abia de se uscară, fulgi negri, balansîndu-se în seară. Un orizont urlând şi nevăzut zvîriindu-şi limbile şi antracitul Şi întrebarea finală, care prin can­doarea ei e însăşi condamnarea răz­boiului : „Noi doi, pădure ce fă­­cum ? / De ce te-au ars în fald de scrum / Şi peste tine luna nu mai trece ?“ Astăzi, adolescentul priveşte pro­pria sa copilărie, judecă războiul fascist şi-l condamnă ( „Avertis­ment“). Din oroarea faţă de război izbucneşte lauda pasionată a păcii, amintim cele două admirabile poeme — „O viziune a păcii“ şi „Nu vă ju­caţi cie pacea“ — ura faţă de aţâţă­torii la război şi de fascismul care, în ţările capialiste, încearcă să re­învie („Unui fascist", „Lui Wotan“, „Dans pe tobe", şa.). Acest ciclu de poeme e încărcat cu ură de înaltă tensiune, ura tînărului ce i s-a furat copilăria, ura constructorului amenin­ţat în visele sate paşnice, care vede „bruna stafie şi cobe“ : „De prin smârcuri negre, iat-o, / stafia, dacă-ai uitat-o­ / cum se-ncheagă în armu­ră / şi-n coc­eli verzui de ură.“ („Dans pe tobe“). Stafia brună a fascismului are coş­maruri, ea doreşte omenirii un nou război, mai teribil, nimicitor. Poetul ridică în faţa noastră această viziune halucinantă a războiului rîvnit de imperialişti : „Soarele s-a înfundat în cer, şi-a rămas deodată lumina fără soare, destrămată ca nişte vergele de sticlă izbindu-se strident. Aerul şi-a răsucit, cu trunchiuri de om şi de arbori, coloanele care nu mai ţin nici un cer. Umbrele se rup de cîlcîie, şi se-ngroapă în bolovani. Trupurile urcă, pe spinări de vulcani, şi rămîn din ele numai privirile străvezii care nu se văd şi nu se pot pipăi...“ („Nu vă jucaţi cu pacea !“...) Şi poetul tînăr strigă hotărirea noastră de a păzi pacea, hotărîrea constructorului învăţat să facă schele şi turle, exprimă forţa lui : „Dacă zboară vreuna, prin cerul meu, în neştire, / moare, -nfigîndu-mi-se-n privire !“ ; „să nu mai rămîie din ei decît locul / pe care-l umplea în înt, / între norii fulgerînd şi pă­­mînt“. (pag. 69). Pacea pe care-o Untă Nichita Stănescu e pacea con­structorului ce urăşte războiul, pacea celor puternici şi drepţi. Tema păcii se-mpleteşte la tînărul poet cu aceea a construcţiei : „Şi cărămida trupului mi-o pun­e la ridicarea lumii comuniste." („Cîntec“) Figura simbolică şi tipică a con­structorului reapare, în diferite ipos­taze, în mai multe poezii („Oraş în creştere", „Nu vă jucaţi cu pacea“, „Deodată am auzit ploaia venind"­, „După înălţarea zidurilor“). Trecu­tul (războiul fascist cu bombarda­mente, foame şi frig) explică în parte frenezia adolescentului pentru prezentul în construcţie. Sigur şi mân­dru de prezent, poetul visează viito­rul pe care lupta noastră îl apropie : „Priveşte-mi ochii Cît de albaştri-mi sînt ! Mă gîndesc la Comună, la bolţil e­i înalte cît privirea. Şi cînd rostesc numele ei de purpură şi buzele mi se roşesc ca de-un sărut, atunci ştiu că s-a fâcut dimineaţă şi mă grăbesc în întîmpinarea soarelui“. ( „Adolescenţă") Şi nu e, desigur, de mirare că acest viitor îl atrage cu o torţă ire­zistibilă : „Tai fluturind aerul serii de toamnă, steag omertesc, doar o chemare mă-ndeamnă. La orizont, lumea Comunei, sub stele, mă va-nălţa, steag omenesc, ia crenele. Ritmic suind aeriana colină, creşte un cer, altul sub mine se-nclină, peste întins sună a zării orbită : — Timpul Uajung, mi-a mai rămas o clipită!" („Cîntec"). Chiar din această sumară expu­nere reiese, cred, conturul poeziei lui Nichita Stănescu. Tînăr poet re­prezentativ pentru generaţia sa, el e obsedat de imaginea unei copilării fără bucurie, şi se bucură, ca ado­lescent, de munca noastră paşnică. Urăşte războiul şi pe aţîţătorii la război, urăşte zvîrcolirile fascismului ce-ncearcă­ să reînvie, doreşte cu en­­tuziasm ziua de mâine a comunismu­­lui. Ca poet reprezentativ, ca expo­nent al gindirii şi sentimentelor îna­intate ale maselor, Nichita Stănescu mai are mult de realizat. Există, mai întîi, încă în acest volum,, şi mai a­­les în publicaţii, poezii nereprezen­­tative, singulare ; preocuparea pen­tru prezentul de luptă şi efort e în­că insuficientă; figura constructoru­lui comunist e încă vagă, insuficient conturată, bogata lui viaţă sufleteas­că e redusă doar la cîteva trăsături. Evident, aceste lipsuri nu sînt numai ale poeziei lui Nichita Stănescu, dar noi trebuie să cerem tuturor poeţilor şi fiecăruia în parte să realizeze poe­tic imaginea excepţională a excepţio­nalelor zile pe care le trăim. Rămîne ca în viitoarei cronică să analizăm mai atent universul poetic în formaţie al tînărului poet şi par­ticularităţile artei sale. într-una mă târa prin şirul mut, aproape gol alunecîndu-mi trupul.“ retor AUREL STOICESCU Ilustraţie la volumul „Poezii de dra­goste” de Mihai Beanu GAZETA LITERARĂ TH. COi\STA\Th­\: MSe destramă noaptea** După romanele La miedul nopţii va cădea o stea şi Fiul lui Monte Cristo, romane de aventuri cu un mesaj confuz, provenit din b­­aroşarea elementelor ne­­esenţiale şi din aotivarea prin diluzie a enigmaticului no­nor, Theodor Constanh­tin s-a reîntors la speciile genului scurt, pe care le-a frecventat la începutul ac­tivităţii sate scriitoriceşti, încă din 1939. A Această revenire la o modalitate de ex­primare artistică ce pare a-i fi mai lesnicioasă, i-a reclamat scriitorului un efort de concentrare ce s-a soldat cu unde reuşite, vizibile in noul său iiduiu de nuvele Se destramă noaptea, apă­rut recent. Nuvelele lui Theodor Constantin au o tematică înrudită cu cea din romanul La miezul nopţii va cădea o stea, evo­­cînd episoade din perioada celui de al doilea război mondial. De data aceasta însă, autorul şi-a propus să depăşească maniera scrierilor de aventuri şi să an­coreze în zona epicului obişnuit. El şi-a propus să ilustreze prin mijloacele artei, caracterul criminal al războiului anti­ so­vietic, război de jaf şi cotropire, total Străin de sentimentele şi aspiraţiile ma­selor populare, şi nu sublinieze semnifi­caţia actului întoarcerii armelor împo­triva hitkriftilor săvârşit în mod con­ştient­, înţeles şi sprijinit de masele de ostaşi, oameni simpli, din popor. Intenţiile lui Theodor Constantin au fost realizate însă numai parţial, deoare­ce nu s-a putut smulge încă în completă măsură din clişeele senzaţionalului ieftin şi ale peripeţiilor „complicate“. Totuşi în cîteva nuvele mai reuşite, scriitorul nu mai acordă prioritate enigmaticului, „aventurosului“ sărăcit de semnificaţii social-umane, ci se preocupă îndeosebi de trăsăturile morale ale oamenilor, de modul în care desfăşurarea evenimentelor se răsfringe în conştiinţa lor. Astfel, în nuvela „De ce a fost executat sergen­tul t.r. Presuri Virgil” se zugrăveşte procesul de conştiinţă prin care trece un intelectual in cîştigarea unor noi con­vingeri în spiritul adevărului. La înce­putul războiului, Presură Virgil nu ştia altceva decit ,,să-şi­ facă datoria”, adică usedilte j­ifa —— — de ce luptă. Pe front însă, în faţa rea­lităţilor, teteristul cunoaşte adinei fră­­mlntări lăuntrice, în urma cărora con­ştiinţa sa capătă lumini noi. Evoluţia acestui personaj este redată, in general, cu subtilitate analitică. In schimb, psihologia colectivă a ostaşilor nu este atît­ de bine surprinsă. Intr-ade­văr, întîlnim cîteva episoade, în cuprin­sul nuvelelor, în care ostaşii simpli îşi destăinuie reciproc gîndurile şi senti­mentele potrivnice războiului criminal anti-sovietic. Dar scriitorul rămine la acest stadiu, negu­­jind să reliefeze preg­nant procesul de transformare revolu­ţionară a conştiinţei lor. Mai realizate sub acest aspect al de­finirii psihologiei colective ni se par nuvelele „Mantoul de blană“, „Poteca tăinuită" sau „Detaşamentul căpitanu­lui Buruiană”. Menţinându-se încă în maniera scrieri­lor de aventuri, Theodor Constantin a accentuat uneori prea mult latura spec­taculoasă, „senzaţională” a faptelor şi evenimentelor zugrăvite, insistînd mai puţin asupra structurii morale a persona­jelor. De pildă, nuvela „Se destramă noaptea“, care descrie misiunea impor­tantă a unui ostaş român în spatele frontului hitlerist, mizează prea mult pe neprevăzut, estompind semnificaţiile majore ale acţiunilor curajoase întreprin­se de ostaşul respectiv. In ciuda acestor reminiscenţe ale goa­nei după „senzaţional“, nuvelele lui Theo­­dor Constantin conţin pagini vii de ade­vărată cronică din cel de al doilea război mondial. O serie de episoade care descriu ororile războiului, cruzimea şi jafurile săvîrşite de hitlerişti şi de ofi­ţerii antonescieni, precum şi cele care evocă momente din lupta eroică dusă împotriva cotropitorilor fascişti, sunt rea­lizate cu îndemânare artistică, în imagini realiste, pătrunzătoare. Teodor VÂRGOLICI Tudor Şoimaru nu şi-a propus numai să resta­bilească drumul vieţii şi operei unuia din ctitorii teatrului romînesc modern, ci şi să pătrundă adînc în sufletul frămîntat al acestuia, să înfăţişeze în acelaşi timp drama artistului neînţeles sau rău înţeles de societatea burgheză. Din cartea lui Tu­dor Şoimaru nu ne apare numai Grigore Mano­lescu în diferitele ipostaze ale unei cariere actori­ceşti atît de scurte dar atît de prodigioase, ci un om. Un om sau mai bine zis un erou de roman care trăieşte, se zbuciumă, se îndurerează, se chi­­nuie, luptă, nu se resemnează, vrea să înfrîngă destinul, speră şi se prăbuşeşte, ducînd cu ei o in­finită dragoste de viaţă şi de creaţie. Este neîn­doielnic un merit al autorului realizarea acestei strînse unităţi între analiza ştiinţifică a moştenirii artistice a lui Grigore Manolescu şi evocarea cu mijloacele artei a dramei vieţii sale. Unind calităţile omului de teatru şi ale scriito­rului, Tudor Şoimaru dă cu această carte, după părerea noastră, un răspuns fericit discuţiei privind profilul şi structura volumelor din colecţia „Oa­meni de seamă“. Sîntem şi noi încredinţaţi că o asemenea monografie, fără să denatureze nici un moment adevărul istoric, fără să-şi permită aba­teri şi interpretări extravagante de la ceea ce a constituit esenţa unei anume personalităţi, tre­buie neapărat concepută şi scrisă cu mijloacele artei. Tudor Şoimaru a înţeles iarăşi ci aceste cărţi nu urmăresc numai să informeze cititorul, dar mai ales să-l educe în spiritul unei morale înaintate, să-1 facă să înţeleagă tragedia mari­lor personalităţi din trecut, să se însufleţească de exemplul lor de muncă, cinste, patriotism şi dra­goste de popor. Ori, cum e firesc, o expunere sea­că, sfidă, încălzită numai pe alocuri de focul de paie al literaturizării romanţioase, nu va reuşi să-l atragă pe tînărul cititor. Tudor Şoimaru a intuit acest pericol şi l-a ocolit. Cînd am spus că Tudor Şoimaru a făcut din Grigore Manolescu un erou de roman, ne-am referit la modul în care se dezvăluie în carte zbuciumul moral al marelui actor. în monografia lui Tudor Şoimaru, reconsti­tuirea biografică nu slujeşte drept agrement în­viorător al acţiunii, ci explică dialectic modul în care s-a constituit, s-a întregit şi s-a desăvîrşit personalitatea creatorului. In acest sens, Tudor Şoimaru a eliminat detaliile nesemnificative din biografia lui Grigore Manolescu. Autorul a socotit pe bună dreptate că datoria sa era de a prezenta cititorilor latura majoră a personalităţii lui Gin­­ore Manolescu, lupta lui împotriva oficialităţii urgheze, pentru un teatru realist, grija sa pentru dezvoltarea şi promovarea tinerelor talente. Tu­dor Şoimaru ne dovedeşte că nu amănuntele sen­timentale şi lacrimogene dau farmecul unei bio­grafii romanţate, ci drama autentică, răscolitoare, extrasă din ciocnirea artistului cu societatea bur­gheză. Paginile cărţii lui Tudor Şoimaru creionează in acelaşi timp şi o imagine vie a epocei în care a trăit şi s-a dezvoltat Grigore Manolescu. Dar spre deosebire de alte monografii apărute în această colecţie, Tudor Şoimaru nu creează o distincţie arbitrară între epocă şi personalitatea studiată. Dimpotrivă, în această carte elementele de frescă socială sînt întreţesute în chiar descrierea evolu­ţiei vieţii şi operei lui Grigore Manolescu. Bun cunoscător al istoriei Bucureştiului şi Iaşului, ai obiceiurilor şi moravurilor de la sfîrşitul secolului trecut, Tudor Şoimaru a stabilit locul actorului în societatea vremii, cît şi rolul lui în dezvoltarea teatrului românesc. Cititorii vor reconstitui din i­maginile scrise cu nerv şi plasticitate, o adevărată storie a teatrului nostru din a doua jumătate a secolului al XIX-Iea. Portretele actorilor Înaintaşi şi contemporani cu Grigore Manolescu sunt rea­lizate atît cu exactitatea istoricului de artă, cît şi cu fineţea scriitorului psiholog. Din păcate însă, posibilităţile şi cunoştinţele autorului nu s-au dezvoltat în egală măsură atunci cînd au fost aduşi în acţiune scriitorii epocii. Deşi în unele pa­gini cititorul întîlneşte interesante schiţe de por­tret caracterologic ale lui Eminescu Şi Caragiale da pildă, totuşi pînă la sfîrşit conturarea mai pre­cisă a contribuţiei lor pe tărîmul criticii de artă nu se încheagă într-un tablou unitar. De aceea, autorul, furat uneori de imaginaţie, se depărtează de la linia respectării adevărului istoric. La pag. 97, de pildă, versurile citate, care de altfel sînt din „Noaptea de noiembrie“, au fost scrise de Mace­­donski în 1882, nu în 1875, deşi, cum arată Tu­dor Şoimaru, se refereau la evenimente din anul 1875. O precizare în acest sens ar fi fost ne­cesară. Atunci cînd se vorbeşte despre repertoriul jucat de Grigore Manolescu, am fi dorit de ase­menea precizări mai nete cu privire la valoarea unora din piesele pe care el era nevoit să le joace. In acest sens, credem că discuţia de la pag. 310 in legătură cu eliminarea operetei din reperto­riul Naţionalului şi înlocuirea ei cu piese ca „Doamna Chiajna“ de Niger şi cine ar fi meritat cîteva lămuriri critice în plus. Mai ales că în le­gătură cu lipsa de valoare a sus-amintitei piese avem şi o mărturie directă din epocă, aparţinînd lui Alexandru Vlahuţă. Sub pseudonimul Sandu, Alexandru Vlahuţă deplînge tragica soartă a ma­relui actor Manolescu silit să interpreteze ase­menea roluri stupide ! „Manolescu se zbuciumă ca în haina înveninată a lui Hercuţ în mantia unui fals voevod, actorii noştri îşi tortură talentul pen­tru a da gesturi vii cuvintelor moarte, iar noi căs­­cim de ne trosnesc fălcile şi ne facem socoteala în gînd cu cît am fi fost mai folosiţi dacă ne-am fi dus la circ. Viaţă, viaţă, aduceţi viaţă la tea­tru !" O viitoare ediţie — cartea s-a epuizat în cîteva zile — care nu va trebui să întârzie, va elimina şi unele greşeli de tipar existente în forma actuală (p. 29 „oţetari" nu „oţetari“, p. 127, lipsesc ghi­limelele de la Începutul unui citat, etc.). Cu mo­nografia literară „Grigore Manolescu“, colecţia „Oameni de seamă" a înregistrat un succes pe care 11 sperăm continuat şi de alte lucrări de a­­ceeaşi valoare literară. Valeriu RIPEANU O CARTE PE TUDOR ŞOIMARU : „Grigore Manolescu“

Next