Gazeta literară, ianuarie-iunie 1961 (Anul 8, nr. 1-27)

1961-05-11 / nr. 20

„Oameni in zori“ reprezintă un fragment din vol. II al romanului „Ieşirea din apocalips“, aflat in lucru. Acţiunea se petrece in zilele care urmează insurecţiei de la 23 Au­gust 1944. Eliberat în zorii zilei de 23 August 1944, in gara Ciulniţa din Bărăgan, de către luptătorii teferişti — dintr-un convoi de prizonieri escortaţi de nemţi — eroul fragmentului ia parte la primele lupte din pădurea Băneasa date de gărzile pa­triotice împotriva faciştilor.­eroportul d­in stînga şoseaua Bucureşti-Plo­­eşti, cu panglica lu­cioasă d­e beton, pe care soarele cade pie­ziş, ca o rafală de mi­tralieră; în dreapta, zona lacurilor; drept înainte, în faţă, pă­durea du­gurile ei cir­culare de foc şi undeva pe aproape, satul Băneasa, adăpostind grosul co­loanelor fasciste, citeva sute de mii de oameni şi maşini, şi-ntreg flancul sudic concentrat şi masat pentru asaltul Capitalei... S­tătea lungit pe burtă, cu co­a­­tele-nfipte-n ţarină şi-şi strîn­­gea într-una pleoapele arse de lumina crudă a zilei de august. Văzduhul se topea. Curgea peste el. Lumina era atît de puter­nică, de arzătoare, că-i zvîcneau tîm­­plele. Pădurea din fața sa părea că fumegă şi se leagănă. Urmărea încordat ce se petrecea acolo şi valurile jucăuşe de lumină creşteau şi scădeau, rostogolindu-se întruna deasupra cîmpului şi­ acope­rind totul într-un val alburiu opac. Ii venea foarte greu să stea nemiş­cat în lumina aceea albă, în iarba ucisă de soare, cu faţa lipită de patul armei care frigea şi să pri­vească înainte, sforţîndu-se să spargă zidul acela de sticlă topită, dar el stătea şi făcea asta cu toată încă­­păţînarea şi-ndărătnicia. Ar fi putut sa se-ntoarcă pe spate, să-şi mişte braţele şi să şi le-ntindă, să le dez­morţească, dar nu făcea nimic, ca şi cum i-ar fi­ fost frică să nu piardă legătura cu lucrul acela fascinant de dinaintea sa, care-i absorbea toa­tă atenţia. Ceilalţi nu vedeau nimic, padurea părea goală, pustie, dar el li vedea pregătindu-se, pîndindu-i din întuneric, din umbră... Le ve­dea mişcările reci şi automate... fe­ţele cenuşii, buzele şi ochii şi mîinile cenuşii... Din spate artileria îşi reglase tirul şi bătea pe deasupra lor, peste cîmp, risipind norişori de fum albăstrii şi flăcări scurte deasupra pădurii şi-n stînga şoselei, spre aerodrom. Pă­­mîntul se cutremura. Aerul vibra fierbinte şi-ntre două explozii linişte­ se umfla ca o apă, creştea şi se stringea în jurul tranşeelor. Atunci îşi lipea tîmpla de patul armei, strin­gea pumnii şi-şi amintea drumul prin stepa înzăpezită... sfîrşeala şi foamea şi dorinţa de-a se lăsa jos şi de-a rămîne acolo, de-a isprăvi cu toate... şi mai presus şi neînce­tat, ameninţarea stepei şi glasul a­­cela de deasupra sa, poruncitor şi aspru: „Hände hoch !“... îşi aminti cu o limpezime înspăi­­mîntătoare totul... cizmele... gura ro­tundă şi neagră a revolverului şi golul negru în care luneca odată cu cizmele şi cu pistolul... Armi care-i juca înaintea ochilor, aproape, din ce în ce mai aproape... Tot trupu-i durea de revoltă şi ciudă şi desperare... Luneca tot mai mult în gol şi cizmele acelea veneau după el, se mişcau îngrozitor de încet, ţapene şi greoaie... şi mîna se ridica necontenit cu pistolul... Privea de­getele lungi şi osoase încleştate pe armă şi gura rotundă şi neagră ju­­cîndu-i halucinant în faţa ochilor... Dar acum nu era vorba de asta. Mii de guri ucigaşe şi ameninţătoare stăteau acolo, la pîndă, înaintea sa... Arme şi mîini încleştate pe arme, gata să tragă în el, într-ai lui, şi el trebuia să observe fiece mişcare venită dintr-acolo, să prindă semnalul atacului şi să se arunce pe ei. Timpul trecea greu, chinuitor. Fiece clipă pătrundea şi se descărca in el ca o explozie. Simţea cum i se dilată pieptul şi gîtul i se usucă de încordare. ...Acum erau în drum spre lagăr... se ntorceau de la lucru şi-şi bălăbă­neau mîinile şi picioarele sfîrşiţi de puteri, chinuiţi de sete, după o zi de muncă prin arşiţă... tresărea cînd se lovea de ceva şi-şi îndrepta capul, apoi recădea din nou în jos şi-şi tîrşia picioarele... ...Simţi apoi apa... îi văzu pe cei de dinainte cum rup rîndurile şi se reped spre marginea drumului şi pe paznici croindu-şi loc şi izbind în ei cu armele... începu să tremure de slăbiciune şi plăcere şi să alerge şi el clătinîndu-se şi dîndu-şi deodată seama că totul prinde să se scufunde şi să se clatine împrejurul său. Dar asta nu-l putu reţine mult. Ceva pătrundea în el şi-l împingea înain­te. Se trezi arucîndu-se între cei­lalţi, luptînd să răzbească înainte şi simţind cu putere în nări, în faţă, pe buze şi-n întreg trupul senzaţii ameţitoare şi răcoroasă a apei. Apoi numaidecît o văzu. Curgea cam la un metru de el peste capetele, mîinile şi gurile întinse dedesubt şi stropi mari săreau şi-mproşcau aerul îm­prejur făcîndu-1 să-şi simtă gîtlejul lărgindu-s­e şi-ntregul trup sfîrşin­­du-se parcă de sete. Din urmă, peste el veniră alţii şi-ncercară să-l dea la o parte. Se agăţă atunci de cei din faţa lui. Mîini şi picioare înainte... mîini şi picioare îndărătul lui... şi neîncetat, cit se zbătu să răzbească spre ro­binet dînd din coate şi umeri şi-agi­­tîndu-şi mîinile prin aer, împleticite printre celelalte mîini, şuvia de apă se clătină halucinant înaintea lui şi stropii umezi şi reci îi atinseră faţa .. Apoi cînd ajunse... îşi întinse gîtul şi-avu senzaţia că-ntregul lui trup, în clipa aceea, nu mai e decit un gît lung, enorm, uscat de arşiţă, îne­cat de sete şi lăcomie, pe care l-ar fi dorit băgat pînă-n fundul pămîn­­tului după şuviţa de apă... Plescăi cu buzele în gol, simţi atingerea rece pe tîmplă şi-şi dădu seama, cu groa­ză, că-i lasă puterile. Lunecă prin­tre picioarele celorlalţi şi căzu cu palmele întinse. Veni o sentinelă și-l îmbrînci de-acolo cu-o lovitură de picior în coastă. Crezu c-o să moară sau că-1 va omori el pe ace­la... că se va ridica în picioare și-l va prinde de gît și-l va strînge pînă ce-1 va simți ca o cîrpă în mîinile lui... dar o nouă lovitură de călcîi îl făcu să se prăbuşească îndărăt, cu ceafa-n noroi şi să rămînă acolo pînă-şi veni din nou în fire, întins sub cizma neagră şi grea a neam­ţului... Cum să nu-i urăşti ? Tot cîmpul şi cerul întreg fierbeau în ura aceea. Stringea arma în mîini, degetu-i înţepenise pe trăgaci şi-abia se stă­­pînea să nu sară-n picioare şi să alerge spre ei. Dar nu era încă timpul. Era în faţa lor, dar nu ve­nise timpul. încă nu se dăduse sem­nalul de atac. Artileria singură îşi făcea datoria. Trebuia să stea acolo şi s-aştepte. Dacă s-ar fi lăsat stă­­pînit numai de ura din el, ca atunci pe cîmp, la Ciulniţa, care-1 făcea să sară-n picioare şi să alerge, să-i sugrume cu mîinile goale, ar fi făcut o prostie. S-ar fi curăţat. Stupid şi fărâ­ rost. Fără să-şi fi atins scopul. Fără să fi făcut nimic din ce trebuia să facă Şi rostul lui era acum să aştepte, să-şi păstreze puterile şi să stîrpească pe cît mai mulţi dintre ei. Fascismul trebuia distrus. Prea mul­tă ură se adunase sub cer. Pămîntul întreg era un ghem negru de ură şi răzbunare. Ura ieşea din el, din pămînt; venea de departe, din sufe­rinţă, batjocură şi amintire, din lun­gile, nesfârşitele luni de marşuri is­tovitoare, de foame şi disperare; din zilele de lagăr şi nopţile pustii cînd se gîndea la Ioana, şi-o dorea şi trăia numai prin ea, adunînd în el putere să aştepte şi să reziste... „Ca să cîştigăm războiul trebuie să facem astfel — îşi spuse — ca după război să nu se mai repete ni­mic prin­ nefericirea oamenilor de dinainte de război şi suferinţa sub orice chip să nu se mai ridice nici­odată în picioare“. Pentru asta rezis­tase. Aşteptase şi rezistase... şi-acum era aici, cu ura lui, în singurătatea de foc şi pămînt a cîmpului, lingă arma batrină, cu mecanismul uzat, care se jucase de-atitea ori cu vieţile oa­menilor şi nu obosise şi era încă dornică şi flămîndă de joacă... Era aici, pe pămîntul lui, acasă, şi nu era singur... Stătea lungit în iarbă, cu pieptul plin de mirosul greu şi-năbuşitor al zilei de august, faţă în faţă cu aşteptarea lucrului care trebuia să urmeze, şi cu el. Din spatele lor şi din faţă, bubui­turi tot mai dese făceau să tremure pămîntul şi să curgă peste el ţarina tranşeii. Ssst, tac, bum ! Foarte în­depărtat, apoi tare şi clar. Sssst, tac, bum ! aproape şi totuşi foarte depăr­tat, bubuiturile alergau şi goneau unele după altele şi ţărîna uscată şiroia mereu, apoi se făcea tăcere şi pădurea din faţă părea că, dispare mereu în valul lichid de căldură. In clipele acelea îi venea să crea­dă că totul era ireal, îndepărtat şi fantastic şi se petrecea ca-n vis, ca-n visul acela cînd plutea pe api necunoscută, în barca neagră care se legăna şi se răsucea pe loc, suptă de curenţi şi liniştea îl apăsa tot aşa duşmăno­s şi­ ameninţător din toate părţile. Şi Ioana... Nu era adevărat... nu putea crede... nu era nimic adevărat din ce-i spu­sese prietenul lui şi din ce aflase mai pe urmă... Nu putea fi adevă­rat... Nu era adevărat nici c-o cău­tase peste tot şi n-o găsise... Răs­colise oraşul stradă cu stradă şi la un moment dat i s-a părut că dă peste ea, acolo, în hala fabricii, cînd fata aceea şi-a scos basmaua albă de pe cap şi s-a apropiat de el să-l întrebe ce caută. Bineînţeles n-a putut să-i spună ce caută şi-a ple­cat, şi acum era aici... trecuse des­tul timp de atunci, dar nu se putea împăca cu gîndul... nu putea crede, nu trebuia să creadă... Făcuse parte din mişcarea de re­zistenţă. Prietenul lui află asta mai tîrziu. El însuşi se apropiase de miş­care, intrase în ea şi-ncepuse să ac­tiveze. Se schimbase mult, nu mai era acelaşi pe care-1 cunoscuse. Războiul şi mişcarea îl schimbaseră total, îl făcuseră de nerecunoscut, serios, cumpănit şi dîrz. 11 întîlnise pe aleea Alexandru. Lucra la orga­nizarea grupelor gărzilor patriotice. Obrajii i se săpaseră, se adânciseră, deveniseră pămîntii şi ciudaţi. După ce se recunoscuseră, nu-şi putură stă­pâni amîndoi o tresărire de surprin­dere. Se-mbrăţişară şi se sărutară şi el îl întrebă numaidecît de Ioana. Celălalt păli şi lăsă capul în jos. „Ce-i cu Ioana ?“ — „Ioana“, spuse acela — şi se-nţepeni lingă zid, îm­pietri şi privirea i se făcu goală. ,,Nu mai este“ — spuse. Apoi nimic. II lăsă să-şi revină, să se dezmeti­cească şi-i povesti totul... Venea de la Craiova... aducea arme într-o va­liză... Făcuse de mai multe ori lucrul acesta. Ducea acolo mani­feste şi aducea arme... Intr-unul din buzunare avea legitimaţia, în celă­lalt o grenadă... Era în ziua de 2­ august, cu două zile înainte de ares­tarea la palat a lui Antonescu şi de declanşarea insurecţiei. Ar­mele erau pentru insurecţie. A a­­juns bine pînă la Bucureşti... A co­­borit în ţara de nord, s-a îndreptat spre ieşire... Atunci doi poliţişti au venit, i-au cerut actele şi-au vrut să vadă ce are un geamantan. N-au mai văzut. Cînd ăia s-au aplecat şi-au pus mîna pe valiză, ea a tras siguranţa de la grenadă şi-a sărit în aer odată cu ei. Asta era tot. S-a aflat în aceeaşi zi de la oamenii care se aflau pe peron. Dar asta nu putea fi crezut. Era prea mult. Prie­tenul lui se-nşela. Toţi se-nşelau. Ioana nu murise. Era şi ea pe unde­va pe aici... li era cald şi stătea în iarbă ca şi el cu bărbia sprijinită în palme, cu ochii răniţi de lumină.. Păru-i cădea peste ochi, pe frunte şi trebuia să şi-l arunce înapoi pe spate, cu­ o mişcare scurtă a capu­lui... Ar fi vrut să fie lîngă el şi să-i mîngîie părul... s-o întoarcă cu faţa spre el şi să i se uite în ochi. „învingem, Ioana. Abia am început lupta, dar învingem. Nu-i aşa ?“ S-o întrebe şi să i se uite în ochi. Să-i spună ochii ei, surîsul ei dulce şi puţin trist şi-ntregul ei trup minu­nat că nimic nu era adevărat, nici despărţirea, nici moartea, nimic de­cit mîinile lor regăsite, feţele şi zîmbetele şi mîinile lor regăsite U­n zgomot îl smulse din în­­­­cordare: Ssssst, tac, bum ! Cîmpia sări în aer. Foc, fum, mirosul înecăcios, înţe­pător de trinitrotoluen şi ţărîna tranşeii scuturîndu-se deodată peste el, atingîndu-i braţele şi mîinile. Din nou tăcere. Zîmbetul Ioanei în gînd, apoi sssst, tac, bum ! Mai aproape. Drept în faţă. Vibraţia aerului. Fier­binte, fierbinte... mirosul greţos­, plămînii înecaţi de fum... Sîngele bătînd în urechi şi senzaţia de gol şi de singurătate. Unde eşti Ioana ? Ssssst, tac, bum ! Ştii că te-am căutat? Şi încă o dată: ssssst, tac, bum ! Ioana ! Ioana ! Gîtlejul i se stringea şi se usca încet şi odată cu asta întreg trupul i se stingea de încordare şi nelinişte. începe — gîndi şi-şi simţi ceafa udă. Mirosul de pucioasă şi de cîmp ars. Inima bă­tînd tare, începe. Să-i batem şi ne vom întîlni. Asta era important. Se mişcă din înţepeneala lui, se lăsa pe vine, cu spatele rezemat de peretele tranşeului şi-şi cercetă arma A­poi porni împreună cu cei­lalţi. Era ameţit. Se Clătina, li tremurau genunchii dar se ţinu bine, strînse arma sub braţ, pipăi grenadele la şold şi săltă înainte, încă o dată... şi încă o dată. Stringea arma sub braţ, nu trăgea, nu vedea nimic înainte... pă­durea se legăna şi fumega, parcă se topea şi se destrăma... Din spate bateau­­ tunurile... S-auzeau explozii scurte, înăbuşite, dar din faţă nimic, linişte... iarba arsă, cenuşie... cerul alb... şi deodată nici cer, nici iarbă. Totul sări în sus şi se prăbuşi peste el şi el căzu la pămînt. înfipse lo­­pata-n ţărîna şi se lipi de pămînt. închise ochii apoi şi-i deschise şi se uită împrejur. Singur. Focul din faţă, gloanţele, exploziile şi el sin­gur. Ceilalţi... Unde erau ceilalţi ? Ce se făcuseră ceilalţi? Unde dispăru­seră ? Cîţiva zăceau înşiraţi în iarbă, lîngă el, morţi sau răniţi. Unul, aproape, gemea şi se ţinea cu mîinile de burtă. Altul ţipă ceva şi-şi az­­vîrli braţul în sus, parcă ar fi vrut să-l cheme la el, să-l roage ceva. Văzu totul; faţa omului, braţul lui cu brasarda tricolor, ridicat în aer, apoi nu mai fu nici o brasardă. Auzi proiectilul vîjîind, zgomotul uscat ca o ladă goală rostogolită prin aer şi pămîntul ţîşnind în sus, într-un nor de praf. Sssssst, tac, bum ! AH nor de praf. Apoi altul şi altul. Şi-ntre pauze lătratul mitralierelor scurt, sec, nervos. Nu-i era teamă. Nu simţea nimic. 11 înfuria numa! că nu poate ajunge la ei. Smulse lopata din pămînt, o ţinu ridicată deasupra capului şi se tîrî pe coate şi pe genunchi... întîlni primul mort — era băiatul care fuma nerăbdător in tranşee — îl ocoli şi se furişă mai departe. Era nebun de furie că nu se poate ridica în picioare şi să alerge. Dar şi aşa cei de dincolo tot îl văzură. îndreptară mitralieri spre el . raaaappp ! Rafala trecu scurt pe deasupra capului. Reteză coada lopeţii. Avu timp să zărească la dreapta, pîlnia de obuz. Strînse dinții şi arma la piept şi se rostogoli înăuntru. Ţărînă, fum şi miros de pucioasă. Răsufla adînc şi râmase ţeapăn, cu capul scufundat în ţă­­rînă. Abia atunci înţelese că-i era frică. Sudoarea ţîşni prin toţi porii deodată şi se trezi bîjbîind cu mii­­nile în lături, scormonind ţărîna. „Holeră, pucioasă, ciuma omenirii“ — scrîşni — şi-njură urît. Apoi se făcu linişte. O linişte în­­spăimîntătoare. R­ămase acolo şi văzduhul curgea înainte, fierbinte pes­te el, huruind peste pîlnia de obuz, îngropîndu-1 în ţărîna uscată, zgrunţuroasă, cu miros de pucioasă şi fum. îşi ţinea arma la piept, în acelaşi fel, gata să tragă, dar părea că uitase de asta, că tot ce era împrejur se-ndepărtase de el şi nu mai ştia nimic. Ii ardea gura şi-l dureau ochii; ceva îl apăsa pe tîmple şi-n ceafă. Şi deodată i se păru că s-a ridi­cat şi-a plecat de-acolo. Mergea încet şi se mira de liniştea aceea şi-i păru rău c-a stat atîta vreme şi-a aştep­tat cînd totul ar fi fost atît de sim­plu — doamne, ce simplu ! Ca şi cum ai întinde mîna şi-ai lua ceva de pe un raft Eşti acasă, în pat... prin pereţi simţi zăpuşala de-afară... sub geam paşii trecătorilor se-nfundă moale în asfalt... în capătul străzii a trecut tramvaiul către Operă scîrţîind... a­­poi iar linişte... nimic... perna sub cap uşor umezită de sudoare şi-ală­turi, numai să întinzi mîna... „Ioana. Mi-i sete“. „Nu-i nimic. Stai liniştit. Vin numaidecît să-ţi aduc apă“­­Prostii. „Nu, nu — spuse și zîmbi în sinea lui că Ioana putea fi atit de naivă și de copilăroasă să creadă el de asta... Nu-mi trebuie apă". Totuşi dincolo se aude robinetul „Dar nu — protestă — ţi-am mai spus o dată. Nu-mi trebuie apă“. Ro­binetul şuruie tare. Se aud stropii căzînd pe hîrtia de sub chiuvetă, apoi apa gîlgîind pe canal. „Ioana, vreau să vii aici. Să stai lîngă mine... Aşa... Dă-mi mîna... Nu. Nu, nu aveam nimic sâ-ţi spun şi să stai aşa... Mi-am adus aminte cum te-am visat atunci, în noaptea cînd am furat zahărul... Apoi aceia şi ceaţa... şi tu pe mal, Ioana, înţelegi ? Nu te vedeam dar ştiam că eşti acolo, îţi auzeam vocea şi mă grăbeam... vîs­­leam din toate puterile şi cînd am ajuns... cînd barca s-a lovit de ţărm scrîşnind pe pietriş... Aşa a fost tot timpul. Mergeam şi mă gîndeam la ce-o să fie cînd o să ne vedem şi noaptea prin somn, simţeam cum te-apropii de mine... Dar dimineaţa plecai totdeauna, fugeai, nu te mai zăream... M-ai aşteptat mult. Eu da, de ce eşti prostuţă, de ce mai în­trebi asta. Aşa­ am ajuns pînă la Ciulniţa, nu ţi-am spus ? Am ajuns la Ciulniţa, în Bărăgan. Am ajuns dimineaţa, în zorii zilei de 23 August, dar nu ştiam nimic de armistiţiu şi ceferiştii noştri au sărit deodată dintre linii şi-au prins a trage. A­­veau arme cu ei şi grenade. Le-a­runcau ca pe pietre. Erau tineri, nici nu ştiau bine să umble cu ele, dar asta nu face nimic. Asta a fost sal­varea noastră că dădeau poate şi-n noi, aşa de furioşi erau. Erau lu­crători de la Depou, I-am cunoscut după haine şi după feţele negre mîn­­jite de fum. Unul era tînăr de tot, alb la faţă şi ţinea arma pieziş, parcă-i era teamă să nu facă explo­zie. L-am văzut cum ieşise din po­rumb. întinde arma şi trage şi neam­ţul de lîngă mine... Eram la margi­ne, în rînd cu Saşa, rusul ăla bun, ţi-am spus eu, aşa-l chema, şi cînd l-a văzut...“. Acum ! Gata ! Sări în picioare, cu gura arsă, năduşit, cu arma în mîini şi degetele albe de încordare şi ieşi deasupra pîlniei de obuz. έn spate, băieţii îşi reveniră ■ după primul şoc, se regru­■ pară Şi porniră din nou. Tot cîmpul era acum un lanţ de oameni. Un lanţ zvîcnitor şi ţepos. Soarele roşu luneca lucid peste ţe­vile armelor şi ardea în explozii albe, orbitoare, împrăştiindu-se pe întin­derea zbuciumată, a ierbii. Ssssst, tac, bum ! Apoi iar, şi iar, şi iar, şi lanţul strîngîndu-se neîncetat... Pădurea crescînd albastră, fumurie întîi, apoi verde... din ce în ce mai aproape... Gurile de foc... trunchiu­rile negre săgetate de flăcări şi co­roanele verzi brăzdate de scurte ful­gerări, clătinîndu-se şi dîndu-se pes­te cap şi-nviind iarăşi la loc. Sssst, tac, bum ! Şi încă o dată ! sssst, tac, bum ! Şi inima bătînd în aceeaşi cadenţă: sssst, tac, bum ! Cerul ră­­sucindu-se necontenit deasupra şi că­zînd mereu în jos, năruindu-se... şi-n­tre cer şi pămînt, tot mai des, mai puternic, exploziile albe, crude, cu izbucniri violente... ţevile armelor şi gloanţelor sîsîind, izbind pămîn­tul şi lunecînd prin iarbă, împrăşti­­indu-se şi pipăind văzduhul cu degete ucigaşe şi oarbe. O mitralieră biciui aerul undeva pe aproape, în dreapta lor. Piuuu-iut ! Piuuu-iut! făcu rafala zvîrlită în sus. Mitralieră Lewis — gîndi. O cunoaștea după răpăitul regulat : ra-ta-ta-ta-ta, trrr-raa-ta-tac ! Ca o bormașină găurind o placă de fier. Placa era văzduhul încins al zilei și mitraliera îl sfredelea mereu. Înceta pentru cîteva clipe, apoi în­cepea iar, încăpățînată și vie, sus­­inîndu-le înaintarea. Acum erau aproape. Dacă n-ar fi fost exploziile, ar fi simţit în obraji răcoarea pădurii. Dar nu simţea decît cald... degetele oarbe ale gloanţelor pipăind văzdu­hul, trunchiurile negre linse de flă­cări, clătinîndu-se şi dîndu-se peste cap şi înviind iarăşi la loc... sssst, tac, bum ! şi inima bătînd în aceeaşi cadenţă: sssst, tac, bum ! şi-ntre cer şi pămînt, mitraliera... ei singuri şi mitraliera... răpăitul mitralierei şi sen­zaţia tot mai ascuţită, mai dulce, de siguranţă, biruinţă şi îndrăzneală: Ra-ta-ta-ta-ta, trrr-rat-ta-ta-tac. Corzi nevăzute, tot mai puternice, tot mai puternice, se-ntindeau şi se legau, se legau de el şi de lucrul acela minunat, de arma aceea si­gură şi puternică, manevrată de mîini inteligente, care ştiau de el, de tot zbuciumul prin care trecuse şi aş­teptarea care trebuia să-nceteze o­­dată. Să-nceteze ! Sâ-nceteze ! Alerga în salturi, gîfîind şi strin­gea arma în mîini cu putere. Ii vedea aproape. Erau chiar în faţa lui, printre copaci... Mai repede ! Repede, Ioana ! Re­pede ! Acum ! Măreşte tirul ! Cît poţi mai lung ! Şi calculat. Nu te nelinişti ! Nu-ţi fie teamă ! Ucide-i ! Stîrpeş­­te-i ! îi striga în gînd şi el însuşi îşi stringea arma cu putere la piept şi-n salturile scurte pe care le făcea, ochea şi trăgea. Vorbea cu Ioana, dar într-un fel era o convorbire cu sine însuşi. Se stăpînea pe el, îşi stăpînea şi dirija ura şi nerăbdarea şi setea aceea atîta vreme stăvilită. A­junseseră la pădure, pătrun­seseră adînc în pădure Şi se avîntaseră pe urmele duşma­nului cînd auziră huruitul a­­vioanelor. Veneau dinspre munţi, sau dinspre Dunăre, peste Bărăgan. Nu erau nem­ţeşti. Le cunoşteau după huruit. Şi erau prea multe, mult prea multe ca să fi fost nemţeşti. Cele nem­ţeşti bombardaseră Capitala în di­mineaţa de 24 august şi se-ntorseseră la bază, la Băneasa şi reveniseră iarăşi încărcate cu bombe; arunca­seră jucăriile alea mici şi strălu­citoare ca nişte salbe de argint ,de­­asupra Griviţei, în jurul gării şi-a palatului regal, distrugînd în apro­piere Teatrul Naţional, apoi dispă­ruseră, fugiseră. Aeroportul fusese pisat de artileria noastră şi ocupat de gărzile patriotice şi armată. Acum huruitul ajunsese deasupra lor. Era atît de aproape şi de pu­ternic, că părea că se ridică de un­deva de sub ei, din pămînt. Se ri­dica din pămînt şi se rostogolea pes­te el, peste pădure, acoperind totul, copaci şi iarbă, mîinile şi picioarele şi urechile care stăteau să plesnească sub presiunea aceea absurdă... Ca cioburi de sticlă îndesate sub pleoa­pe. Ca un sfredel uriaş trecut prin urechi, prin şira spinării, şi care te ţintuieşte de pămînt. De pămînt, de pămînt... o clipă, un timp infinit.... oasele şi carnea şi tot sîngele tău scurgîndu-se şi intrînd în pămînt... apoi şuieratul prelung prin aer... ceva care vine şi vîjîie despicînd aerul şi geamătul pămîntului cînd acel ceva înfiorător cade şi-l smul­ge din măruntaie... Atunci nu mai simţi nimic decit mîna brutală ca­­re-ţi întoarce stomacul pe dos şi ameţeala... Negru, negru... Apoi roşu şi negru în faţa ochilor. Roşu şi negru şi ceva alb, calcinat, un alb de sticlă topită care curge pe tine, te baga-n pămînt și te frige la rădă­cina părului... O clipă... nu s-a scurs încă prima clipă... n-a trecut nici o clipă... dar mai e vreo clipă? timpul s-a sfârîmat... copacii nu s-au aşezat la loc şi pămîntul nu şi-a revenit cînd aerul şuieră din nou... acel ceva greu şi nevăzut vine, vine... Ah, blestemate de avioane ! Blestemate ! Blestemate ! Asta ne mai lipsea ! De-o mie de ori blestemate ! Dar ce era curios şi minunat tot­odată, auzea mitraliera. Era ceva în el, o parte din el care stătea la pîndă. Se agăţa de zgomotul acela ca un fierăstrău subţire, gata să se rupă, retezat de exploziile asurzitoa­re dimprejur. Se agăţa de el. Trăia prin el. Prin el putea respira, îşi putea potoli inima şi plămînii. II sorbea din aer cu tot auzul, cu trupul, cu mîinile sgîrcite pe armă... îndrepta arma şi trăgea... Ochea cu grijă, atent şi trăgea în fasciştii care apăreau şi dispăreau în norii groşi de fum... Nu mai era timp de pierdut. Dacă aveau să moară îm­preună, pisaţi de aviaţia americană, apoi trebuiau să trimită în iad pe cît mai mulţi dintre ei. „Ah, bles­temaţii ! Ucigaşii ! De ce-au venit peste noi ! Ce-aţi căutat ? Ne-au despărţit. Otrava şi ciuma omenirii ! Dă-i ei ! Stîrpeşte-i ! “ Ochea şi trăgea. Ochea şi trăgea, îşi simţea arma... mîinile lipite de armă, încleştate... Gol, pustiu, fum şi moarte în faţă... fum şi moarte şi huruitul morţii deasupra... Apoi deodată linişte. Nu mai era nimic. Avioanele căzînd din cer şi bombele izbindu-se-n pămînt, smul­­gînd pămîntul şi zvîrlindu-1 în sus, dar nimic, altceva nimic. Linişte. Mitraliera tăcuse. O detunătură puternică in apro­piere îl zvîrli îndărăt. Suflul cald, înecăcios, îl izbi în față și peste mîini, la zece paşi înaintea lui văzu un copac sărind în aer. — Ioana ! Ioana ! — strigă. Strigătul auzit în gît, înțepenit în gît și trupul gol, pustiu, ca parali­zat. Încă o dată din nou vuietul scurt prin aer, bufnitura surdă și schijele căzînd deasupra... Dar nu-l mai pri­vea nimic... Era gol, întristat, cu fața în pămînt și mîinile apăsate pe ceafă... Apoi numaidecît se ră­suci pe-o parte, se ridică în^­cot și sări-n picioare. Era fără armă, dar nu-i păsa. Golul din el se um­pluse. 11 cuprinse o furie rece Și ura. Din nou ura. Se întoarse și-ncepu să alerge. Se apleca din obişnuinţă înainte şi alerga vînturîndu-şi mîinile. Mîinile goale şi uşoare. Cîteodată şi le ri­dica şi-şi apăsa capul cu ele, apoi şi le azvîrlea iar în jos şi alerga zvîcnind în salturi. Curînd ieşi din pădure, dar nu se opri, alergă îna­inte, ceva mai atent și mai precaut, căutînd cercetător împrejur, ciulind mereu urechile și scuturînd tot mai des capul să se limpezească. O vedea departe-n cîmpie, rănită, poate întîinsă în iarba uscată, verde, de-un verde cenușiu, obosit și mitra­liera alături, cu banda pe jumătate golită... Stătea culcată, nu mai au­zea avioanele. Ţinea capu-n pămînt, sudoarea îi acoperea fruntea şi tîmplele... şi pă­rul ei... Cum era părul ei ! Nu mai ştia nici cum era pârul ei. „Nu se poate ! Nu-i adevărat ! Spune că nu-i adevărat!“ strigă şi avu senzaţii că strigătul i se împietreşte în aer. E­ra de necrezut dar îi găsi. II duse instinctul Iui de sol­dat pînă acolo. Se opri în dreptul adăpostului (era un mic teren ridicat în faţă, o movilă uscată de ţărînă şi iarbă) mitraliera sprijinită cu ţeava încă fierbinte deasupra (şi, care avea să rămînă aşa multă vreme, pînă tîrziu, la a­­pus, cînd avea să cadă răcoarea pustie a nopţii) tuburile goale de cartuşe împrăştiate împrejur şi ei toţi morţi alături. Nici o femeie. Unul singur avea mîini mici, albe, cu degete sub­ţiri ca de faţă şi murise cu ele peste faţă, parcă şi-ar fi apărat ochii de soare, dar el tocmai la acela privi cel mai puţin, apoi întoarse capul şi-l privi şi pe acela. Crezuse c-o să-nebunească, dar nu se-ntîmplă ni­mic. Sau se-ntîmplă ceva, dar ceva care-l schimbă şi-l smulse din izola­rea, zbaterea şi ura lui disperată. Era plin şi-acum de ură dar într-alt­­fel, o ură lucidă şi conştientă. Ştii de ce-i urăşte şi ce avea de făcut. Se aplecă, luă mitraliera în braţe şi-o tîrî după el peste cîmpie Liniştit şi puternic. Se uită in sus şi văzu avioanele plecînd Unul se mai lăsă o dată în jos şi lepădă ceva alb, un şir strălucitor. Nu se mai uită într-acolo, gîîîia şi trăgea mitraliera după el. Măsură din ochi distanţa pînă la pădure, căută un Ioc potrivit pentru ce avea să facă şi cînd îl găsi, instala mitraliera acolo şi el se lungi alături lîngă ea şi în­cepu să tragă. Era acum una cu mitraliera, cu Ioana, cu moartea şi lupta ei, şi viaţa şi lupta tuturor oamenilor care iubeau viaţa mai presus de orice şi lumea nemărginită şi frumoasă pen­tru care merită să lupţi şi să mori. Desen de CONSTANTIN BACIU GAZETA UTER ARA ---- \­\ Partidul şi primăvara Se-ntrece primăvara cu noi în frumuseţe : Ea suie crengi cu muguri ; noi — ramuri de neon ; Ea — toporaşi ; noi — schele sclipind de tinereţe : Ea — codri ; noi — oraşe de-oţel şi de beton ! Din sud ea ne aduce noi stoluri cîntătoare ; Noi ridicăm antene pe blocurile noi, Destupă din înalturi exploziile solare, Noi revărsăm în şarje incandescent şuvoi ! Răpune ale iernii vîntoase-ntîrziate, Supunem inerţia trecutului apus, Albine risipeşte pe obcine zmălţate Şi noi aprindem becuri pe Bistriţa în sus ! In seve din străfunduri ea urcă bucuria, împrospătînd­ al ierbii catifelat chilim, Şi-n noi partidul creşte nemuritor tăria Încrederii în era pe care-o construim ! Ea ciocîrlii înalţă cu aripe deschise, Ţăindu-le în zarea de armonii contur, Trezeşte-n noi partidul cutezătoare vise, Pe căile astrale spre marea de azur ! Ea frunzelor dă foşnet iscînd o simfonie, Tulburătoarea-i orgă prin rămurişul dens, Lîngă ciment partidul coloane de poezie Spre veşnicie saltă dînd cîntecului sens! Iar cînd pe şesuri macii şi florile puzderii Petale-mpurpurate spre oameni larg deschid, îmi pare roşul cîmp că-i doar al primăverii. Nemărginit în slavă, carnet viu de partid ! Nicolae TAUTU Glorie comunistului E un oştean din ceia anonimi Ce au luptat la partizani. Un ins viteaz din marile mulţimi . Sluji partidul şi căzu prin ani. De-atunci pe culmile din Valea Cernii Copii-n veşmînt imaculat, Floare de colţ i-aduc în miezul iernii. In primăvară liliac au presărat Pe moviliţa ce este mormînt ; Cinstind în el pe Pintilie, Pe Donca Simo, Sîrbu Filimon, Care-au pierit, luptînd sub steagul sfint l-aduc, drumeţii, flori de iasomie. Iar sîngele cel supt în glie, în catacomba a pietroasă, Dă glas, se-aude al său zvon, E cînd doinice, cînd vîntoasă. Neveste-n rochii de batist, Flăcăi, veniţi să ieie vlagă Din crezul lui de comunist, împrăştie idee­a dragă A marelui partid, căreia bradul Acesta de voinic, îi fu un sol, Purtînd şi-n moarte crezului, stindardi Şoimi în înalt dau locului ocol, Iar vîntul domoleşte al său stol, Să-i fie somnul un tihnit meleag. Şi doarme-n glie, anonim, Acela care pentru mîndrul steag, Izbînda marilor mulţimi, Frumoasa noastră dimineaţă, îşi dărui al vieţii cald şirag, — Şi este-n tină tot atît de viu ca-n viaţă. Camil BALTAZAR

Next