Gazeta literară, ianuarie-iunie 1961 (Anul 8, nr. 1-27)

1961-05-25 / nr. 22

Problema cea mai grea sî complexa a construct!«? socialiste - trecerea ţărănimii de la gospodăria mică boxată, pe proprie­tatea privată la marea gospodărie coope­­ratist-socialistă - se rezolva cu succes de către partidul nostru ! Imensa majoritate a ţărănimii s-a unit in gospodării colective şi întovărăşiri agricole. Chiaburimea, ulti­ma clasă exploatatoare, a fost lichidata, punîndu-se astfel capăt şi la sate exploa­tării omului de către om. (Din Raportul presentat de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej ip Adunarea festivă organisaiă cu prilejul aniversării a 40 de ani de la crearea Partidului Comunist din Româ­nia). ''y.­ / yS.) LIGIA MACOVEI „Tinere brigadiere* (Din „Expoziția retrospectivă de grafică militantă* — 23 August 1944—1961. — Sala Palatului R.P.R.) ANCHETĂ DESPRE 1). In fapt, trei întrebări. Prin urmare : a) . Cred că, într-adevăr, schiţa este o specie literară capabilă de tot ce spuneţi dvs. că se spune de­spre dinsa , bineînţeles, cu prea­labila condiţie ca despre autorul ei să se poată spune la fel — capabil, operativ, sensibil la noul din viaţa socială. b) . Cred că, dintre toate sectoa­rele realităţii, cel mai „apt de a fi reflectat în modalităţile specifice schiţei“ (ghilimelele nu privesc con­ţinutul citatului, ci doctorala pre­ţiozitate a expresiei folosite) — cel mai apt „sector" este sufletul ome­nesc : sufletul omului, surprins în­­tr-o clipă revelatoare, într-o situ­aţie semnificativă Am citit şi schi­ţe „de pură atmosferă“ — portrete ori pasteluri in proză, mai mult sau mai puţin lirice ; dacă au fost scrise cu oarecare ingeniozitate, nu m-au plictisit; dar nu le-am reţinut; drept vorbind, le-am considerat mai mult exerciţii literare, fragmente care ar căpăta un rost doar integra­te în vreo nuvelă sau intr-un ro­man. Am citit şi schiţe „de pură descriere a unei situaţii", schiţe in care autorii, concurînd la nu ştiu ce penibil titlu de campioni ai su­premei „obiectivităţi" moderno-mo­­derniste, se chinuie să înregistreze o frîntură de viaţă utilizînd pentru asta doar datele furnizate lor de cele cinci simţuri — ca şi cum n-ar fi scriitori, cetăţeni şi oameni, ci nişte indiferente combine electro­nice de văzut, de auzit, de pipăit, de desfăcut gusturile şi mirosurile universului în epitete ornante. A­­semenea „schiţe" (şi alteori nuvele ori romane), ignorînd voit, explicit şi implicit, gîndurile şi sentimentele eroilor, ascunzînd voit gîndurile şi sentimentele autorului ies, după mi­ne, din cadrul literaturii, poate le-ar încadra pe undeva statistica, registratura. Definirea scrisului ar­tistic drept „ştiinţă despre sufletul omenesc“ cuprinde, sînt sigur, un mare adevăr, chiar dacă nu întreg adevărul despre literatură. c). In ce măsură ? Cred că, în­­trucît mă priveşte, răspunsul e conţinut mai sus , în cea mai mare măsură. Şi, fără îndoială, formarea conştiinţei socialiste este, în dina­mica sufletească a omenirii contem­porane, procesul hotărîtor, atotdo­­minant; iar literatul care, în orice gen ar scrie, nu ţine seamă de asta, bate pasul în loc, adică înapoi. 2). Cu privire la formă, mi se pare că schiţa, ca gen, nu are alte legi decit cele pe care mi le-a dez­văluit nepăsător, pentru papagali­­zare, acum vreo trei decenii, un profesor ; 1) spaţiu minim 2) con­centrare maximă. Dintre acestea, fără îndoială, cu adevărat specific schiţei este doar spaţiul redus ; se şi spune „genul scurt“. Concen­trarea (şi chiar aşa : maximă ! tot­deauna maximă !) este lege în orice gen literar. E adevărat, in legă­tură cu nuvela, romanul sau poe­mul amplu, există dăunătoarea prejudecată după care, acolo, delincvenţa de la legea concentrării (adică diluarea) poate trece neob­servată, poate fi ascunsă cu atît mai bine cu cît creşte numărul de pa­gini şi de volume. Prejudecată ! Ci­titorul sancţionează precum se şi cuvine , fără milă pentru text, cu dispreţ pentru autor ! Arta scrisu­lui, pe cît am izbutit să pricep pînă acum, se învaţă paralel cu arta ştergerii scrisului de prisos. Şi se învaţă toată viaţa. Ştiu : unii scrii­tori îşi redactează ciornele în min­te, deci aştern pe hîrtie „versiuni definitive“; asta înseamnă doar că aceştia fac tăiatul prisosurilor pe ciorna iniţială din cap. Oricum, al­fabetul artei scris-şters poate fi în­văţat mai bine, cred, scriind schi­ţe, decit scriind de-a dreptul şi nu­mai romane­­ ciclice ori nu : se reduc jenantele „taxe şcolare“, atît la scriitor, cît şi la editură, cît şi la cititor. In altă ordine de idei, cred că pe tărîmul conţinutului, la schiţă, spre deosebire de celelalte genuri ale prozei artistice, contemporanei­tatea tematicii apare aproape ca o lege. Romane şi nuvele istorice se scriu, s-au scris. Schiţe istorice cu­noaşteţi ? Eu n-am reţinut nici una. Excepţiile, de vor fi existînd, nu pot infirma, cred, regula. (Cel mult, am citit cîteva romane istorice al­cătuite in fapt din suite de schiţe (Continuare în pag. 6) Adresîndu-se tinerilor prozatori şi critici ca şi unor reprezentanţi ai generaţiei mature, ca V. Ent. Galan, Eugen Barbu, Silviian Iosi­­fescu şi Remus Luca, redacţia noastră a solicitat răspunsuri la urmă­toarele întrebări referitoare la unele probleme actuale ale schiţei. 1. Se spune că schiţa este o specie literară capabilă să sesi­zeze cu operativitate noul din viaţa socială. Credeţi că există anu­mite sectoare din realitate mai apte de a fi reflectate în modalităţile specifice schiţei ? In ce măsură poate schiţa surprinde procese sufleteşti caracteristice formării conştiinţei socialiste ? 2. Există anumite „legi“ ale schiţei ? Care simt aceste legi după dumneavoastră ? 3. Fiind o specie scurtă a epicului, schiţa utilizează procedee capabile să extindă semnificaţiile faptelor relatate. Ce părere aveţi despre utilizarea simbolului în schiţă? Ce­ alte procedee consideraţi că pot ajuta la acea extindere a semnificaţiilor la care ne refeream ? 4. Care sunt perspectivele dezvoltării acestei specii — schiţa? Ce scriitori tineri s-au afirmat în ultima vreme în această direcţie ? însemnări de lipsă de modestie ! Profitînd de numele său, acest autor scrie sub titlul unor rînduri oarecari : schiţă... ★ Roman, nuvelă, schiţă. Cam ar­bitrar. Dacă o pagină nu-mi spune cu­ un roman, de ce-a mai fost scrisă? ★ Unele schiţe, intitulate pe nedrept romane, îmi aduc aminte de cozile păunilor care sînt foarte frumoase, dar la urma urmelor tot cozi. ★ Se mai întîmplă: ceea ce altă dată spunea dintr-o răsuflare, n-a reușit să exprime nici în 500 de pagini. ★ Criticii i-ar trebui uneori acea ba­lanţă de precizie care nu face nici­odată ca un tom gros, lipsit de orice idee să atîrne mai greu ca o sclipi­toare pagină de literatură. ★ O începuse bine , spunea multe în cuvinte puţine. ★ Există o ostentaţie a monumentali­tăţii. A umplut un raft întreg cu vo­­lume nerăsfoite de nimeni şi se miră de lipsa de interes a publicului pe care-l numeşte „nepriceput“ numai pentru că acesta nu poate suferi lite­ratura la kilometrul pătrat. ★ Schiţa este un instantaneu, spun unii, dar nu un clişeu... Doresc de mult un Hamlet în pa­tru rînduri ! ★ Fiind scurt a crezut că e şi concis. ★ Umflîndu-se ca broasca din po­veste de cînd este întrebat cam ce-i aceea literatură, iubitul meu confrate a trecut pe nesimţite de la schiţă la neant. ★ Nu-i oare genul scurt o răfuială cu platitudinea dilatată fără motiv ? O să credeți că nu-mi mai plac ro­manele numai pentru că sînt groase. Există și romane mari.. ★ Asta mic și chel de cînd a auzit că tot ce-i scurt e bun își închipuie că ne-nșală punînd punctul prea de­vreme, adică înainte de a ne spune ceva. ★ A avut noroc. Cînd era cit pe-aci să strice o nuvelă, i s-a terminat hîr­­tia ! Are un simț autocritic foarte dez­voltat. A scris trei pagini, prezen­­tîndu-le peste cîțiva ani drept un ro­man al reconstrucţiei. După lungi discuţii a consimţit să-i fie publicată această schiţă pe care o numise cura­jos de cîteva ori nuvelă. Eugen BARBU IN ACEST NUMĂR CONSACRAT SCHIŢEI, SEMNEAZĂ I­ oan Arioşanu, N Nicolae Breban, Radu Cosaşu, Konstantin La­­ gunov (U.R.S.S.), Remus Luca, Alan Max (S.U.A.), Teodor Mazilu, Fănuş Neagu, Marin Preda, Vasile Rebreanu, Petre Salcudeanu, Pop Simion, Mir­­cea Şerbănescu, Sută András, Nicolae Velea, Romulus Za­­haria și Haralamb Zinca. !/ GAZETA LITERARA Anul VIII nr. 22 (376) ii 25 mai 1 9­61 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. 8 pagini 50 bani PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, M­ITI-VAT Condiţii de viaţă demne La început a fost moşierul înfipt cu tălpile cizmelor în patru zări de hotar, şi porunca să te su­pui moşierului. Să respecţi pe cei avuţi , să proslăveşti pe cei ne­drepţi şi să cinsteşti din tot su­fletul necinstea şi nedreptatea. Cravaşa vechilului lipită de grumaz era o mîngîiere pentru tine ; bat­jocura o desfătare ; foamea o iz­băvire de păcatele nepăcătuite. Stă­­pînul ţării, regele te-njura în par­lament ; miniştrii te beşteleau prin gazete. Erai cel din urmă şi cel mai umilit şi flămînd. Prefectul punea uşierul să te dea în brînci, pe scări ; primarul te-njura gros, hurducîndu-şi rîndurile de cefe şi guşt, crăcănat pe scările primăriei, şi şeful de post îţi muta de cîteva ori pe an fălcile şi tot de atîtea ori ţi le îndrepta la loc. Locul tău nu era nicăierea, şi cînd ajungeai la marginea răbdării şi puneai mîna pe coase, domnii te întîmpinau cu mitraliere în porţile conacelor, şi cimitirele se întin­deau nesfîrşite în toată ţara, ca o arătură. Arătura morţii astupa gura tată­lui şi bunicului tău ori de cîte ori se deschidea să ceară pămînt, şi acum cînd am­, dai de oseminte şi-ţi a­­minteşti de 1907. Aşadar, la fund stînd cei mulţi, lip­siţi de pămînt şi de mijloace să lucreze pămîntul, apoi ceilalţi, cu­ o înşelătoare şi nestatornică stare, for­mată din două, sau trei, sau patru hectare, mijlocaşul încolţit de fisc şi de datoriile făcute la bănci, şi ceilalţi şapte, opt, zece, chiaburi, cu circiumă în mijlocul satului şi moară de piatră la marginea lui. Deasupra tuturor şi ieste toate stăpîn, Măria Sa, Boierul. „Ce larmă, doamne, în istoria toată ! Numai vocea boierului se aude în istorie ca-ntr-o ogradă. Bo­ierul are ţara ca pe-un hambar al lui, boierul e pe moşie. Poporul ? Slugile lui. Cărturarii ? Rîndaşii lui. Boierul bate din palme şi ţara trebuie să meargă cum porunceşte Alecu Ivan GHILIA (Continuare in pag. 4) riticul este un militant. In efortul de ridicare a literaturii noi socia­liste, el trebuie să de­vină o călăuză promptă şi înţeleaptă. Odată cu revoluţia socialistă, rolul educa­tiv al literaturii s-a accentuat în mod ho­­tărîtor. Operele scriitorilor noştri sînt menite să formeze pe cetăţenii pa­triei eliberate de exploatare, sădind ideile socialismului şi comunismului. După cum arăta tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej în raportul ţinut la Congresul al I II-lea al P.M.R.: „Pen­tru aceasta se cere în afară de talent, lichidarea a tot­ ce-l poate îndepărta pe artist de popor — spirit de castă, individualism, tendinţa de a făuri opere pentru uzul unui cerc îngust de „aleşi“; se cere îndeosebi cunoaş­terea aprofundată a realităţilor, stu­dierea lor îndelungată, contactul viu, permanent al artistului cu oamenii muncii — viitori eroi ai operelor sale“. De aceste obiective principale tre­buie să ţină seamă, în activitatea ei, şi critica literară. Datoria criticii este să lupte pentru întărirea legă­turilor dintre artă şi viaţa oamenilor muncii, pentru tratarea amplă, pro­fundă, la un înalt nivel estetic, în paginile cărţilor, a problemelor cons­trucţiei socialiste. Se înţelege aşa­dar că direcţiile orientării tematice ale literaturii noi preocupă în primul rînd critica militantă. In aceşti ani de creare şi consolidare a puterii populare ea a fost un factor activ în mobilizarea scriitorilor spre temele mari cetăţeneşti, temele luptei pentru pace şi socialism. Despre modul în care literatura în ansamblul ei re­flectă realitatea nouă, s-au scris ade­sea studii de generalizare. Mai intens s-a îndreptat critica literară în ul­tima vreme înspre valorificarea ex­perienţei în domeniul prozei, subli­­niindu-se în special semnificaţiile ei social-politice. De pildă, o lucrare de proporţii ca „Romanul romînesc con­temporan“ de Dumitru Micu se referă tocmai la diversitatea literaturii ti­pice în oglindirea sectoarelor esen­­­ia!e ale construcţiei. In presă s-au­ publicat articole de sinteză cu privire­ la obiectivele politice ale creaţiei ac­­tuale, cum ar fi cele semnate de Mi­­hai Novicov, Savin Bratu, Ion Lungu­ în „Luceafărul“, „Gazeta literară“ sau „Tribuna“. Pe aceeaşi linie se si­­tuează şi studiile sintetice pe ge­­nuri, apărute în volumul colectiv „Probleme actuale ale literaturii realist-socialiste“. Totuşi nu se poate spune că frecvenţa şi ami­­loarea unor asemenea studii de sin­­teză este satisfăcătoare. Se simte incă necesitatea unor intervenţii sub­­stanţiale, în spirit combativ, prin care criticii să abordeze problemele de conţinut social-politic ale orientării literaturii pe drumul realismului so­­cialist. Dar nu numai articolul de genera­­lizare este destinat să cuprindă ast­fel de probleme. Ceea ce dorim să subliniem în aceste rînduri este ne­­cesitatea sporirii caracterului agitato­­ric al criticii de analiză la obiect. Constatăm un progres în activitatea cronicarilor noştri literari. Cărţile care apar sînt supuse mai operativ şi mai competent cercetării ştiinţifice, stabil­indu-se, cu mereu mai multă rigoare r­aportul fiecăreia în literatura realis­­mului socialist. La anumite deficienţe existente în receptarea stilului indi­­vidual al scriitorilor ne-am referit în­­tr-un articol anterior. De data a­­ceasta ne ocupăm însă de aplicarea unui criteriu esenţial în analiza la obiect : raportarea cărţii la actuali­­tate, la construcţia socialistă. Dacă atitudinea criticii este mai fermă ca în trecut, totuşi se resimt şi astăzi unele lacune serioase. Prea puţin se manifestă încă în cronicile literare punctul de vedere mai larg, agitatoric, combativ al criticului. Ana­­lizind o carte despre actualitate, cri­tica n-are numai obligaţia de a eva­lua calităţile ei literare, ea ar trebui să fie şi o chemare spre o dezbatere literară cît mai calificată şi mai cu­rajoasă a temelor majore contempo­rane. Dorim ca orizontul analizei li­terare să fie mai cuprinzător, inclu­­zînd ca un criteriu esenţial raporta­rea la cerinţele construcţiei socialiste. De aceea nu pot fi acceptate mo­dalităţile de analiză îngustă, prin care se restringe aria criticii doar la preocupările pur formale. Un exem­plu de separare a fenomenului literar de ansamblul construcţiei socialiste ne oferă cronica la volumul „Cînte­­cul constelaţiei“ de Leonida Neamţu („Scrisul bănăţean“ nr. 4/961). După ce consemnează diferite opi­nii ale criticii, reduse strict la latura stilistică, Leonard Gavriliu îşi expune propriul său punct de vedere : „Per­sonal consider că autorul „Cîntecului constelaţiei“ este un poet al emotivi­tăţii difuze, capabil de vibraţii inte­rioare persistente, dar discrete, tra­­duse în vers cu o instrumentaţie po­lifonică şi care răsună adesea în surdină. In complexul său spiritual supremaţia stă de partea sensibili­tăţii, de unde şi o spontaneitate care atrage şi cucereşte“. Aproape tot cu­­prinsul cronicii este dedicat acestor parcelări tributare estetismului, men­­ţionîndu-se din cînd în cînd, la inter­vale lungi, şi cadrul social-politic, prin titlul unei poezii citate sau prin cîteva formulări ale criticului de na­tura acestora: „cantonarea în coti­dian“, „integrarea într-o ordine so­cială care-i solicită imperios o atitu­dine activă“. Că o asea­i viziune strimtă asupra analizei critice nu e incidentală reiese şi din lectura unor cronici anterioare ale lui Leonard Gavriliu. Foarte preocupat de stabili­­rea de filiaţii literare epatante, criti­­cul omite adesea caracterul social-is­­toric al lucrării recenzate. Dacă tri­­miterile la actualitate sunt vagi, eva­zive, cele care indică o clasificare doar estetică, adesea ţipătoare prin aspectul ei căutat, sînt abundente. In cronica la volumul „Vîntul cutreieră apele“ de Ilie Constantin („Scrisul bănăţean“ , nr. 3/1961), poetul este considerat un discipol al lui Théophi­­le Gautier. „Ca şi autorul vestitei­ culegeri „Emaux et Camées“, poetul român se remarcă prin cultul frumu­seţilor plastice şi prin volatilizarea lirismului în transpoziţii impersona­le“. Susţinem necesitatea unei cerce­tări estetice cît mai rafinate, pornind însă de la puncte de vedere solide ştiinţifice şi nu de la aproximaţii şi sprijinind argumentaţia artistică pe o substanţială apreciere social-politi­­că a operei şi a cadrului în care s-a produs. Trebuie să veghem cu mai multă intransigenţă, să nu tolerăm recrudescenţele formalismului. Fără o vie, chiar publicistică, tratare a problematicii concret-istorice, critica poate să fie amenințată de vegetarea de profesionalism obtuz. S. DAMIAN SIL VIAN IOSIFESCI): 1) Răspunsul e în bună parte inclus în întrebare, care vorbeşte de ope­rativitatea atît de preţioasă a schi­ţei. Cît despre domeniile mai apte de a fi reflectate, cred că, exceptînd unele imposibilităţi pe care le pre­supune însăşi delimitarea schiţei, ea e liberă ca şi romanul. In cele cîteva pagini şi cîteva momente ale unei schiţe, nici o minte normal consti­tuită nu va încerca să urmărească evoluţia pe termen lung a unui per­sonaj, ori relaţiile complexe dintre un număr mai mare de personaje. In acest sens, obiectul schiţei e în­grădit. Altfel, lumea ei de teme şi de probleme e nemărginită. S-au scris şi admirabile schiţe istorice. Cule­gerea lui Thomas Mann, apărută acum cîteva luni, cuprinde o schiţă despre un moment de răscruce din scrisul lui Schiller. Dar să recunoaştem că schiţa e cel­ mai la largul ei în con­temporaneitate. 2) „Legi“ e cam solemn spus. Exis­tă, fireşte, cerinţe care se sprijină pe trăsăturile specifice. Sînt de mult cunoscute şi frecvent reamintite. Ast­fel, concentrarea, trierea severă. Digre­siunea, floarea de stil stîrnesc cititoru­lui de schiţe furii legitime. Există însă in căutarea de „legi“ şi trăsături specifice o primejdie. Tot căutîndu-le cu orice preţ, putem crea un sistem de norme şi prescripţii care dublează îngrădirea firească, născută din di­mensiunile schiţei, cu o îngrădire artificială. Rapiditatea, mişcarea epi­că accelerată de care se vorbeşte uneori e dezminţită de schiţa de no­taţie psihologică sau de atmosferă, ca în pomenitele pagini ale lui Tho­mas Mann. 3) Nu cred că există procedee inadecvate schiţei, cum nu există nici teme interzise. Schiţa trece de la o tonalitate la alta, de la buf la tra­gic — vezi Cehov — şi poate folosi orice procedeu care nu pretinde prea mare cheltuială de materie epică. Nu văd posibilă schiţa construită pe ac­ţiuni paralele. Dar există la Heming­way notaţii ironice în legătură cu Italia fascistă care confruntă fapte paralele. De asemeni, aflăm cu u­­şurinţă exemple de alternare a nara­ţiunii aproape fără dialog în multe schiţe ale lui Twain — descrierea unui cadru care sugerează doar pre­zenţa umană — „In­vacanţă“ a lui Bassarabescu, schiţa-scenetă, „Mo­mentele“ lui Caragiale. Prescrip­ţiile de procedee nu mi se par mai utile decit îngrădirile tematice. 4) Foarte mari. Pentru motivele amintite la 1, 2 şi 3. Şi mai ales pentru puterea de circulaţie şi influ­enţă artistică. E intr-adevăr domeniul in care prozatorii tineri au dat şi promit cel mai mult. De aceea, dacă mi se pare Îmbucurătoare, ca o eta­pă necesară, orientarea spre roman a lui Ţie, Mazilu, Vasile Rebreanu, Pop Simion, Lăncrănjan, cred că e de sem­nalat şi un risc. Ciclurile care se deschid larg şi aşteaptă ca deceniile să se închidă ispitesc şi pe scriitorii tineri. I. Ruse a scris o carte intere­santă. Acum anunţă volumul al doi­lea — nu ştiu dacă şi ultimul. Aş propun­­e creatorilor de cicluri, care îşi au rostul şi explicaţia lor, să al­terneze volumele cu echivalentul 1or în schiţe. „Pe combină“ Foto SANDU MENDHEa (Din Expoziţia de fotografii artistice „înfloreşte ţara mea“) SONETUL GENULUI EPIC Numesc „schiţă“ fixarea artistică a unui instantaneu, a unui moment semnificativ. Din natura şi scopu­rile acestei specii decurg, cum e fi­resc şi legile ei. Nu e vorba, bine­înţeles, de „legi“ în sensul de re­guli pe care scriitorul ar avea să le înveţe dintr-un manual oarecare, din cine ştie ce cod estetic, ci de un anumit mod de a prezenta faptele, impus de obligaţia asumată de el, fără nici o constrîngere exterioară, de a comunica un sens cu ajutorul unui material epic sumar, într-un cadru restrîns, pe un spaţiu limi­tat, de carte sau gazetă. Arghezi spunea odată că articolul, articolul scurt, este sonetul publi­cisticii. Schiţa este, în acest caz, sonetul genului epic. Nu mai e ne­voie să adăugăm că producerea li­nei schiţe excelente reclamă efor­turi susţinute din partea unui pro­zator, dat fiind că, atunci cînd avem realmente ceva de comunicat, e in­comparabil mai greu a concentra gîndul în fraze puţine, limpezi, de­cit a inunda pagini numeroase. Scu­­zîndu-se de lungimea unei scrieri prin aceea că n-a avut timp s-o re­dacteze mai scurt, cutare mare crea­tor nu făcea o butadă. Natural, minţile şi sufletele sterile nu în­­tîmpină nici o dificultate în a scrie oricît de scurt, în înţelesul de pu­ţin, ba chiar le vine foarte uşor de a nu produce nimic şi, de fapt, cînd debitează ceva (cu emfază, de obicei) nu fac decît să-şi afişeze neantul. Problema e de a trimite, pe cît posibil, la tipar numai pa­gini care să fulgere conştiinţa şi sensibilitatea cititorului. Pentru a condensa, în cuprinsul genului e­­pic, o observaţie esenţială în două pagini, sau trei, de manuscris, se cere un meşteşug pe care nu l-au avut şi nu-l au prea mulţi scriitori. îmi vin în minte, mai cu seamă doi autori de schiţe, neîntrecuţi, Caragiale şi Cehov. E­ oare, întîm­­plător că sînt şi mari creatori de teatru ? Fapt este că o schiţă e, în multe cazuri, o scenă sau un „ta­blou“ dramatic cu înţeles de sine stătător. S-a remarcat — nu se putea altfel — înrudirea dintre tehnica schiţelor şi a comediilor lui Cara­giale. „Momentele“ marelui scriitor sînt microcomedii umane, sinteze de comedie. Observ că am numit prin­cipala „lege“ a schiţei : concentra­rea. Concentrăm. E uşor să rezumi laconic un episod, o situaţie, re­­nunţînd la preocuparea de culoare, de expresivitate, la amănuntele re­velatoare, la nuanţe. Un scriitor a­­devărat se împuşcă, dar nu proce­dează astfel. Cele zece replici şi Dumitru MICU (Continuare în pag. 6) Mesajul lui Salvatore Quasimodo către scriitorii din R. P. R. Sînt bucuros să salut, deocamdată din depărtare, scriitorii unei naţiuni care a cunoscut, ca şi a mea, vremuri aspre de-a lungul istoriei sale, în formarea culturii sale, cu un cuvînt , a libertăţii sale. Intr-o vreme , în care valorile umane (inclusiv cele poetice), sunt repuse în discuţie, e un noroc pentru mine de a putea să mă adresez vouă, pe care vă cunosc deja un pic prin mijlocirea unei antologii poetice. Vocea voastră e scumpă celor care, ca mine, în patria mea de foarte vechi norme de cultură, trebuie să lupte pentru ca să nu renască, la adăpostul inerţiei unui savant alexandrinism literar, indiferenţa faţă de o nouă formă de servilism şi de-a dreptul de robie. Prietenilor români, care mă propun azi atenţiei lor — şi este pentru mine o mare onoare — le doresc glorie în artă şi deplină concordanță cu viața marelui lor popor.

Next