Gazeta literară, ianuarie-iunie 1961 (Anul 8, nr. 1-27)
1961-05-25 / nr. 22
Problema cea mai grea sî complexa a construct!«? socialiste - trecerea ţărănimii de la gospodăria mică boxată, pe proprietatea privată la marea gospodărie cooperatist-socialistă - se rezolva cu succes de către partidul nostru ! Imensa majoritate a ţărănimii s-a unit in gospodării colective şi întovărăşiri agricole. Chiaburimea, ultima clasă exploatatoare, a fost lichidata, punîndu-se astfel capăt şi la sate exploatării omului de către om. (Din Raportul presentat de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej ip Adunarea festivă organisaiă cu prilejul aniversării a 40 de ani de la crearea Partidului Comunist din România). ''y. / yS.) LIGIA MACOVEI „Tinere brigadiere* (Din „Expoziția retrospectivă de grafică militantă* — 23 August 1944—1961. — Sala Palatului R.P.R.) ANCHETĂ DESPRE 1). In fapt, trei întrebări. Prin urmare : a) . Cred că, într-adevăr, schiţa este o specie literară capabilă de tot ce spuneţi dvs. că se spune despre dinsa , bineînţeles, cu prealabila condiţie ca despre autorul ei să se poată spune la fel — capabil, operativ, sensibil la noul din viaţa socială. b) . Cred că, dintre toate sectoarele realităţii, cel mai „apt de a fi reflectat în modalităţile specifice schiţei“ (ghilimelele nu privesc conţinutul citatului, ci doctorala preţiozitate a expresiei folosite) — cel mai apt „sector" este sufletul omenesc : sufletul omului, surprins într-o clipă revelatoare, într-o situaţie semnificativă Am citit şi schiţe „de pură atmosferă“ — portrete ori pasteluri in proză, mai mult sau mai puţin lirice ; dacă au fost scrise cu oarecare ingeniozitate, nu m-au plictisit; dar nu le-am reţinut; drept vorbind, le-am considerat mai mult exerciţii literare, fragmente care ar căpăta un rost doar integrate în vreo nuvelă sau intr-un roman. Am citit şi schiţe „de pură descriere a unei situaţii", schiţe in care autorii, concurînd la nu ştiu ce penibil titlu de campioni ai supremei „obiectivităţi" moderno-moderniste, se chinuie să înregistreze o frîntură de viaţă utilizînd pentru asta doar datele furnizate lor de cele cinci simţuri — ca şi cum n-ar fi scriitori, cetăţeni şi oameni, ci nişte indiferente combine electronice de văzut, de auzit, de pipăit, de desfăcut gusturile şi mirosurile universului în epitete ornante. Asemenea „schiţe" (şi alteori nuvele ori romane), ignorînd voit, explicit şi implicit, gîndurile şi sentimentele eroilor, ascunzînd voit gîndurile şi sentimentele autorului ies, după mine, din cadrul literaturii, poate le-ar încadra pe undeva statistica, registratura. Definirea scrisului artistic drept „ştiinţă despre sufletul omenesc“ cuprinde, sînt sigur, un mare adevăr, chiar dacă nu întreg adevărul despre literatură. c). In ce măsură ? Cred că, întrucît mă priveşte, răspunsul e conţinut mai sus , în cea mai mare măsură. Şi, fără îndoială, formarea conştiinţei socialiste este, în dinamica sufletească a omenirii contemporane, procesul hotărîtor, atotdominant; iar literatul care, în orice gen ar scrie, nu ţine seamă de asta, bate pasul în loc, adică înapoi. 2). Cu privire la formă, mi se pare că schiţa, ca gen, nu are alte legi decit cele pe care mi le-a dezvăluit nepăsător, pentru papagalizare, acum vreo trei decenii, un profesor ; 1) spaţiu minim 2) concentrare maximă. Dintre acestea, fără îndoială, cu adevărat specific schiţei este doar spaţiul redus ; se şi spune „genul scurt“. Concentrarea (şi chiar aşa : maximă ! totdeauna maximă !) este lege în orice gen literar. E adevărat, in legătură cu nuvela, romanul sau poemul amplu, există dăunătoarea prejudecată după care, acolo, delincvenţa de la legea concentrării (adică diluarea) poate trece neobservată, poate fi ascunsă cu atît mai bine cu cît creşte numărul de pagini şi de volume. Prejudecată ! Cititorul sancţionează precum se şi cuvine , fără milă pentru text, cu dispreţ pentru autor ! Arta scrisului, pe cît am izbutit să pricep pînă acum, se învaţă paralel cu arta ştergerii scrisului de prisos. Şi se învaţă toată viaţa. Ştiu : unii scriitori îşi redactează ciornele în minte, deci aştern pe hîrtie „versiuni definitive“; asta înseamnă doar că aceştia fac tăiatul prisosurilor pe ciorna iniţială din cap. Oricum, alfabetul artei scris-şters poate fi învăţat mai bine, cred, scriind schiţe, decit scriind de-a dreptul şi numai romane ciclice ori nu : se reduc jenantele „taxe şcolare“, atît la scriitor, cît şi la editură, cît şi la cititor. In altă ordine de idei, cred că pe tărîmul conţinutului, la schiţă, spre deosebire de celelalte genuri ale prozei artistice, contemporaneitatea tematicii apare aproape ca o lege. Romane şi nuvele istorice se scriu, s-au scris. Schiţe istorice cunoaşteţi ? Eu n-am reţinut nici una. Excepţiile, de vor fi existînd, nu pot infirma, cred, regula. (Cel mult, am citit cîteva romane istorice alcătuite in fapt din suite de schiţe (Continuare în pag. 6) Adresîndu-se tinerilor prozatori şi critici ca şi unor reprezentanţi ai generaţiei mature, ca V. Ent. Galan, Eugen Barbu, Silviian Iosifescu şi Remus Luca, redacţia noastră a solicitat răspunsuri la următoarele întrebări referitoare la unele probleme actuale ale schiţei. 1. Se spune că schiţa este o specie literară capabilă să sesizeze cu operativitate noul din viaţa socială. Credeţi că există anumite sectoare din realitate mai apte de a fi reflectate în modalităţile specifice schiţei ? In ce măsură poate schiţa surprinde procese sufleteşti caracteristice formării conştiinţei socialiste ? 2. Există anumite „legi“ ale schiţei ? Care simt aceste legi după dumneavoastră ? 3. Fiind o specie scurtă a epicului, schiţa utilizează procedee capabile să extindă semnificaţiile faptelor relatate. Ce părere aveţi despre utilizarea simbolului în schiţă? Ce alte procedee consideraţi că pot ajuta la acea extindere a semnificaţiilor la care ne refeream ? 4. Care sunt perspectivele dezvoltării acestei specii — schiţa? Ce scriitori tineri s-au afirmat în ultima vreme în această direcţie ? însemnări de lipsă de modestie ! Profitînd de numele său, acest autor scrie sub titlul unor rînduri oarecari : schiţă... ★ Roman, nuvelă, schiţă. Cam arbitrar. Dacă o pagină nu-mi spune cu un roman, de ce-a mai fost scrisă? ★ Unele schiţe, intitulate pe nedrept romane, îmi aduc aminte de cozile păunilor care sînt foarte frumoase, dar la urma urmelor tot cozi. ★ Se mai întîmplă: ceea ce altă dată spunea dintr-o răsuflare, n-a reușit să exprime nici în 500 de pagini. ★ Criticii i-ar trebui uneori acea balanţă de precizie care nu face niciodată ca un tom gros, lipsit de orice idee să atîrne mai greu ca o sclipitoare pagină de literatură. ★ O începuse bine , spunea multe în cuvinte puţine. ★ Există o ostentaţie a monumentalităţii. A umplut un raft întreg cu volume nerăsfoite de nimeni şi se miră de lipsa de interes a publicului pe care-l numeşte „nepriceput“ numai pentru că acesta nu poate suferi literatura la kilometrul pătrat. ★ Schiţa este un instantaneu, spun unii, dar nu un clişeu... Doresc de mult un Hamlet în patru rînduri ! ★ Fiind scurt a crezut că e şi concis. ★ Umflîndu-se ca broasca din poveste de cînd este întrebat cam ce-i aceea literatură, iubitul meu confrate a trecut pe nesimţite de la schiţă la neant. ★ Nu-i oare genul scurt o răfuială cu platitudinea dilatată fără motiv ? O să credeți că nu-mi mai plac romanele numai pentru că sînt groase. Există și romane mari.. ★ Asta mic și chel de cînd a auzit că tot ce-i scurt e bun își închipuie că ne-nșală punînd punctul prea devreme, adică înainte de a ne spune ceva. ★ A avut noroc. Cînd era cit pe-aci să strice o nuvelă, i s-a terminat hîrtia ! Are un simț autocritic foarte dezvoltat. A scris trei pagini, prezentîndu-le peste cîțiva ani drept un roman al reconstrucţiei. După lungi discuţii a consimţit să-i fie publicată această schiţă pe care o numise curajos de cîteva ori nuvelă. Eugen BARBU IN ACEST NUMĂR CONSACRAT SCHIŢEI, SEMNEAZĂ I oan Arioşanu, N Nicolae Breban, Radu Cosaşu, Konstantin La gunov (U.R.S.S.), Remus Luca, Alan Max (S.U.A.), Teodor Mazilu, Fănuş Neagu, Marin Preda, Vasile Rebreanu, Petre Salcudeanu, Pop Simion, Mircea Şerbănescu, Sută András, Nicolae Velea, Romulus Zaharia și Haralamb Zinca. !/ GAZETA LITERARA Anul VIII nr. 22 (376) ii 25 mai 1 961 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. 8 pagini 50 bani PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, MITI-VAT Condiţii de viaţă demne La început a fost moşierul înfipt cu tălpile cizmelor în patru zări de hotar, şi porunca să te supui moşierului. Să respecţi pe cei avuţi , să proslăveşti pe cei nedrepţi şi să cinsteşti din tot sufletul necinstea şi nedreptatea. Cravaşa vechilului lipită de grumaz era o mîngîiere pentru tine ; batjocura o desfătare ; foamea o izbăvire de păcatele nepăcătuite. Stăpînul ţării, regele te-njura în parlament ; miniştrii te beşteleau prin gazete. Erai cel din urmă şi cel mai umilit şi flămînd. Prefectul punea uşierul să te dea în brînci, pe scări ; primarul te-njura gros, hurducîndu-şi rîndurile de cefe şi guşt, crăcănat pe scările primăriei, şi şeful de post îţi muta de cîteva ori pe an fălcile şi tot de atîtea ori ţi le îndrepta la loc. Locul tău nu era nicăierea, şi cînd ajungeai la marginea răbdării şi puneai mîna pe coase, domnii te întîmpinau cu mitraliere în porţile conacelor, şi cimitirele se întindeau nesfîrşite în toată ţara, ca o arătură. Arătura morţii astupa gura tatălui şi bunicului tău ori de cîte ori se deschidea să ceară pămînt, şi acum cînd am, dai de oseminte şi-ţi aminteşti de 1907. Aşadar, la fund stînd cei mulţi, lipsiţi de pămînt şi de mijloace să lucreze pămîntul, apoi ceilalţi, cu o înşelătoare şi nestatornică stare, formată din două, sau trei, sau patru hectare, mijlocaşul încolţit de fisc şi de datoriile făcute la bănci, şi ceilalţi şapte, opt, zece, chiaburi, cu circiumă în mijlocul satului şi moară de piatră la marginea lui. Deasupra tuturor şi ieste toate stăpîn, Măria Sa, Boierul. „Ce larmă, doamne, în istoria toată ! Numai vocea boierului se aude în istorie ca-ntr-o ogradă. Boierul are ţara ca pe-un hambar al lui, boierul e pe moşie. Poporul ? Slugile lui. Cărturarii ? Rîndaşii lui. Boierul bate din palme şi ţara trebuie să meargă cum porunceşte Alecu Ivan GHILIA (Continuare in pag. 4) riticul este un militant. In efortul de ridicare a literaturii noi socialiste, el trebuie să devină o călăuză promptă şi înţeleaptă. Odată cu revoluţia socialistă, rolul educativ al literaturii s-a accentuat în mod hotărîtor. Operele scriitorilor noştri sînt menite să formeze pe cetăţenii patriei eliberate de exploatare, sădind ideile socialismului şi comunismului. După cum arăta tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej în raportul ţinut la Congresul al I II-lea al P.M.R.: „Pentru aceasta se cere în afară de talent, lichidarea a tot ce-l poate îndepărta pe artist de popor — spirit de castă, individualism, tendinţa de a făuri opere pentru uzul unui cerc îngust de „aleşi“; se cere îndeosebi cunoaşterea aprofundată a realităţilor, studierea lor îndelungată, contactul viu, permanent al artistului cu oamenii muncii — viitori eroi ai operelor sale“. De aceste obiective principale trebuie să ţină seamă, în activitatea ei, şi critica literară. Datoria criticii este să lupte pentru întărirea legăturilor dintre artă şi viaţa oamenilor muncii, pentru tratarea amplă, profundă, la un înalt nivel estetic, în paginile cărţilor, a problemelor construcţiei socialiste. Se înţelege aşadar că direcţiile orientării tematice ale literaturii noi preocupă în primul rînd critica militantă. In aceşti ani de creare şi consolidare a puterii populare ea a fost un factor activ în mobilizarea scriitorilor spre temele mari cetăţeneşti, temele luptei pentru pace şi socialism. Despre modul în care literatura în ansamblul ei reflectă realitatea nouă, s-au scris adesea studii de generalizare. Mai intens s-a îndreptat critica literară în ultima vreme înspre valorificarea experienţei în domeniul prozei, subliniindu-se în special semnificaţiile ei social-politice. De pildă, o lucrare de proporţii ca „Romanul romînesc contemporan“ de Dumitru Micu se referă tocmai la diversitatea literaturii tipice în oglindirea sectoarelor esenia!e ale construcţiei. In presă s-au publicat articole de sinteză cu privire la obiectivele politice ale creaţiei actuale, cum ar fi cele semnate de Mihai Novicov, Savin Bratu, Ion Lungu în „Luceafărul“, „Gazeta literară“ sau „Tribuna“. Pe aceeaşi linie se situează şi studiile sintetice pe genuri, apărute în volumul colectiv „Probleme actuale ale literaturii realist-socialiste“. Totuşi nu se poate spune că frecvenţa şi amiloarea unor asemenea studii de sinteză este satisfăcătoare. Se simte incă necesitatea unor intervenţii substanţiale, în spirit combativ, prin care criticii să abordeze problemele de conţinut social-politic ale orientării literaturii pe drumul realismului socialist. Dar nu numai articolul de generalizare este destinat să cuprindă astfel de probleme. Ceea ce dorim să subliniem în aceste rînduri este necesitatea sporirii caracterului agitatoric al criticii de analiză la obiect. Constatăm un progres în activitatea cronicarilor noştri literari. Cărţile care apar sînt supuse mai operativ şi mai competent cercetării ştiinţifice, stabilindu-se, cu mereu mai multă rigoare raportul fiecăreia în literatura realismului socialist. La anumite deficienţe existente în receptarea stilului individual al scriitorilor ne-am referit într-un articol anterior. De data aceasta ne ocupăm însă de aplicarea unui criteriu esenţial în analiza la obiect : raportarea cărţii la actualitate, la construcţia socialistă. Dacă atitudinea criticii este mai fermă ca în trecut, totuşi se resimt şi astăzi unele lacune serioase. Prea puţin se manifestă încă în cronicile literare punctul de vedere mai larg, agitatoric, combativ al criticului. Analizind o carte despre actualitate, critica n-are numai obligaţia de a evalua calităţile ei literare, ea ar trebui să fie şi o chemare spre o dezbatere literară cît mai calificată şi mai curajoasă a temelor majore contemporane. Dorim ca orizontul analizei literare să fie mai cuprinzător, incluzînd ca un criteriu esenţial raportarea la cerinţele construcţiei socialiste. De aceea nu pot fi acceptate modalităţile de analiză îngustă, prin care se restringe aria criticii doar la preocupările pur formale. Un exemplu de separare a fenomenului literar de ansamblul construcţiei socialiste ne oferă cronica la volumul „Cîntecul constelaţiei“ de Leonida Neamţu („Scrisul bănăţean“ nr. 4/961). După ce consemnează diferite opinii ale criticii, reduse strict la latura stilistică, Leonard Gavriliu îşi expune propriul său punct de vedere : „Personal consider că autorul „Cîntecului constelaţiei“ este un poet al emotivităţii difuze, capabil de vibraţii interioare persistente, dar discrete, traduse în vers cu o instrumentaţie polifonică şi care răsună adesea în surdină. In complexul său spiritual supremaţia stă de partea sensibilităţii, de unde şi o spontaneitate care atrage şi cucereşte“. Aproape tot cuprinsul cronicii este dedicat acestor parcelări tributare estetismului, menţionîndu-se din cînd în cînd, la intervale lungi, şi cadrul social-politic, prin titlul unei poezii citate sau prin cîteva formulări ale criticului de natura acestora: „cantonarea în cotidian“, „integrarea într-o ordine socială care-i solicită imperios o atitudine activă“. Că o aseai viziune strimtă asupra analizei critice nu e incidentală reiese şi din lectura unor cronici anterioare ale lui Leonard Gavriliu. Foarte preocupat de stabilirea de filiaţii literare epatante, criticul omite adesea caracterul social-istoric al lucrării recenzate. Dacă trimiterile la actualitate sunt vagi, evazive, cele care indică o clasificare doar estetică, adesea ţipătoare prin aspectul ei căutat, sînt abundente. In cronica la volumul „Vîntul cutreieră apele“ de Ilie Constantin („Scrisul bănăţean“ , nr. 3/1961), poetul este considerat un discipol al lui Théophile Gautier. „Ca şi autorul vestitei culegeri „Emaux et Camées“, poetul român se remarcă prin cultul frumuseţilor plastice şi prin volatilizarea lirismului în transpoziţii impersonale“. Susţinem necesitatea unei cercetări estetice cît mai rafinate, pornind însă de la puncte de vedere solide ştiinţifice şi nu de la aproximaţii şi sprijinind argumentaţia artistică pe o substanţială apreciere social-politică a operei şi a cadrului în care s-a produs. Trebuie să veghem cu mai multă intransigenţă, să nu tolerăm recrudescenţele formalismului. Fără o vie, chiar publicistică, tratare a problematicii concret-istorice, critica poate să fie amenințată de vegetarea de profesionalism obtuz. S. DAMIAN SIL VIAN IOSIFESCI): 1) Răspunsul e în bună parte inclus în întrebare, care vorbeşte de operativitatea atît de preţioasă a schiţei. Cît despre domeniile mai apte de a fi reflectate, cred că, exceptînd unele imposibilităţi pe care le presupune însăşi delimitarea schiţei, ea e liberă ca şi romanul. In cele cîteva pagini şi cîteva momente ale unei schiţe, nici o minte normal constituită nu va încerca să urmărească evoluţia pe termen lung a unui personaj, ori relaţiile complexe dintre un număr mai mare de personaje. In acest sens, obiectul schiţei e îngrădit. Altfel, lumea ei de teme şi de probleme e nemărginită. S-au scris şi admirabile schiţe istorice. Culegerea lui Thomas Mann, apărută acum cîteva luni, cuprinde o schiţă despre un moment de răscruce din scrisul lui Schiller. Dar să recunoaştem că schiţa e cel mai la largul ei în contemporaneitate. 2) „Legi“ e cam solemn spus. Există, fireşte, cerinţe care se sprijină pe trăsăturile specifice. Sînt de mult cunoscute şi frecvent reamintite. Astfel, concentrarea, trierea severă. Digresiunea, floarea de stil stîrnesc cititorului de schiţe furii legitime. Există însă in căutarea de „legi“ şi trăsături specifice o primejdie. Tot căutîndu-le cu orice preţ, putem crea un sistem de norme şi prescripţii care dublează îngrădirea firească, născută din dimensiunile schiţei, cu o îngrădire artificială. Rapiditatea, mişcarea epică accelerată de care se vorbeşte uneori e dezminţită de schiţa de notaţie psihologică sau de atmosferă, ca în pomenitele pagini ale lui Thomas Mann. 3) Nu cred că există procedee inadecvate schiţei, cum nu există nici teme interzise. Schiţa trece de la o tonalitate la alta, de la buf la tragic — vezi Cehov — şi poate folosi orice procedeu care nu pretinde prea mare cheltuială de materie epică. Nu văd posibilă schiţa construită pe acţiuni paralele. Dar există la Hemingway notaţii ironice în legătură cu Italia fascistă care confruntă fapte paralele. De asemeni, aflăm cu uşurinţă exemple de alternare a naraţiunii aproape fără dialog în multe schiţe ale lui Twain — descrierea unui cadru care sugerează doar prezenţa umană — „Invacanţă“ a lui Bassarabescu, schiţa-scenetă, „Momentele“ lui Caragiale. Prescripţiile de procedee nu mi se par mai utile decit îngrădirile tematice. 4) Foarte mari. Pentru motivele amintite la 1, 2 şi 3. Şi mai ales pentru puterea de circulaţie şi influenţă artistică. E intr-adevăr domeniul in care prozatorii tineri au dat şi promit cel mai mult. De aceea, dacă mi se pare Îmbucurătoare, ca o etapă necesară, orientarea spre roman a lui Ţie, Mazilu, Vasile Rebreanu, Pop Simion, Lăncrănjan, cred că e de semnalat şi un risc. Ciclurile care se deschid larg şi aşteaptă ca deceniile să se închidă ispitesc şi pe scriitorii tineri. I. Ruse a scris o carte interesantă. Acum anunţă volumul al doilea — nu ştiu dacă şi ultimul. Aş propune creatorilor de cicluri, care îşi au rostul şi explicaţia lor, să alterneze volumele cu echivalentul 1or în schiţe. „Pe combină“ Foto SANDU MENDHEa (Din Expoziţia de fotografii artistice „înfloreşte ţara mea“) SONETUL GENULUI EPIC Numesc „schiţă“ fixarea artistică a unui instantaneu, a unui moment semnificativ. Din natura şi scopurile acestei specii decurg, cum e firesc şi legile ei. Nu e vorba, bineînţeles, de „legi“ în sensul de reguli pe care scriitorul ar avea să le înveţe dintr-un manual oarecare, din cine ştie ce cod estetic, ci de un anumit mod de a prezenta faptele, impus de obligaţia asumată de el, fără nici o constrîngere exterioară, de a comunica un sens cu ajutorul unui material epic sumar, într-un cadru restrîns, pe un spaţiu limitat, de carte sau gazetă. Arghezi spunea odată că articolul, articolul scurt, este sonetul publicisticii. Schiţa este, în acest caz, sonetul genului epic. Nu mai e nevoie să adăugăm că producerea linei schiţe excelente reclamă eforturi susţinute din partea unui prozator, dat fiind că, atunci cînd avem realmente ceva de comunicat, e incomparabil mai greu a concentra gîndul în fraze puţine, limpezi, decit a inunda pagini numeroase. Scuzîndu-se de lungimea unei scrieri prin aceea că n-a avut timp s-o redacteze mai scurt, cutare mare creator nu făcea o butadă. Natural, minţile şi sufletele sterile nu întîmpină nici o dificultate în a scrie oricît de scurt, în înţelesul de puţin, ba chiar le vine foarte uşor de a nu produce nimic şi, de fapt, cînd debitează ceva (cu emfază, de obicei) nu fac decît să-şi afişeze neantul. Problema e de a trimite, pe cît posibil, la tipar numai pagini care să fulgere conştiinţa şi sensibilitatea cititorului. Pentru a condensa, în cuprinsul genului epic, o observaţie esenţială în două pagini, sau trei, de manuscris, se cere un meşteşug pe care nu l-au avut şi nu-l au prea mulţi scriitori. îmi vin în minte, mai cu seamă doi autori de schiţe, neîntrecuţi, Caragiale şi Cehov. E oare, întîmplător că sînt şi mari creatori de teatru ? Fapt este că o schiţă e, în multe cazuri, o scenă sau un „tablou“ dramatic cu înţeles de sine stătător. S-a remarcat — nu se putea altfel — înrudirea dintre tehnica schiţelor şi a comediilor lui Caragiale. „Momentele“ marelui scriitor sînt microcomedii umane, sinteze de comedie. Observ că am numit principala „lege“ a schiţei : concentrarea. Concentrăm. E uşor să rezumi laconic un episod, o situaţie, renunţînd la preocuparea de culoare, de expresivitate, la amănuntele revelatoare, la nuanţe. Un scriitor adevărat se împuşcă, dar nu procedează astfel. Cele zece replici şi Dumitru MICU (Continuare în pag. 6) Mesajul lui Salvatore Quasimodo către scriitorii din R. P. R. Sînt bucuros să salut, deocamdată din depărtare, scriitorii unei naţiuni care a cunoscut, ca şi a mea, vremuri aspre de-a lungul istoriei sale, în formarea culturii sale, cu un cuvînt , a libertăţii sale. Intr-o vreme , în care valorile umane (inclusiv cele poetice), sunt repuse în discuţie, e un noroc pentru mine de a putea să mă adresez vouă, pe care vă cunosc deja un pic prin mijlocirea unei antologii poetice. Vocea voastră e scumpă celor care, ca mine, în patria mea de foarte vechi norme de cultură, trebuie să lupte pentru ca să nu renască, la adăpostul inerţiei unui savant alexandrinism literar, indiferenţa faţă de o nouă formă de servilism şi de-a dreptul de robie. Prietenilor români, care mă propun azi atenţiei lor — şi este pentru mine o mare onoare — le doresc glorie în artă şi deplină concordanță cu viața marelui lor popor.