Gazeta literară, iulie-decembrie 1961 (Anul 8, nr. 28-53)

1961-07-06 / nr. 28

ALEXANDR PROKOFIEV Prietene, cuvintele-ţi mă răsplătesc lacunc Cuvintele-ţi adînc mă răsplătesc, Sufletul meu pe toate le cuprinde. Dar ar fi trebuit să te-ntîlnesc, O flacără să ardă mai fierbinte. Eu te strănăd mereu în z,ori, Tărîm de pis, o dulce Ucraina : Culori de vişini, plopi tremurători, Basmale roşii arse în lumină. Aş vrea să mă-nsoţeşti ca pe un fiu Spre zarea lumii, tot mai liniştită, Cu mult mai limpede acum, să ştiu Că nu-n zadar mi-i inima trezită, O, Patrie, rapsozi cu fruntea arsă, Pornind, ţi-au înălţat un vers sonor Lumină peste drum li se revarsă Şi flăcări ard în piepturile lor. In românește de GRIGORE HAGIU MAXIM BILSKI Laud Nenumărate voci văzduhul îl străl Fantastic imn de laudă suind : înfrînt e spaţiul, infinite aripi îi dete omului acest pămînt. Visul de secoli azi real. In faptă împlinit, călătoreşte ! Cuvîntul lui Ţiolkovski epocal Adună oamenii, sărbătoreşte. In bucurie fără seamăn prăznuiţi Umana despicare a zărilor aprinse. Omul călit de Comsomolul leninist, Sub flamura lui Lenin azi, învinse. BERPI KERBABABY Nu mă ajunge bătrîneţea ! Toţi spun de mine că-s bătrîn şi glume fac... Ce-i dacă părul mi-i cărunt?... l-ascult şi tac... Oricine vîrsta mi-o cinsteşte cînd mă vede... C-aş măsura cu pasul globul, nici n-ar crede. Ei vor s-aştept lihnite zile în odaie Şi colbul drumurilor mari să-l scutur de pe straie. De bătrîneţe-mi tot vorbesc... ca să priceapă-i greu, Că-n urmă-mi a rămas şi, fără ea, bat calea, singur, eu ! în romîneşte de VERONICA RUSSO PIOTR RtIZANGAt Calea Victoriei/ Aleieia cu trandafiri ! Calea Victoriei. Aleia cu trandafirii Frumuseţe, mîndrie bucureşteană — Ca un logodnic îndrăgostit de-o codană, Mă leagă de voi duioase-amintiri. 'nima mea, prinos al marii iubiri. !'i-o întind ca o floare din sufletu-mi viu. te-oi pleca, pretutindeni cu voi o să fiu Calea Victoriei, Aleia cu trandafirii Odată, o pală de ierburi subţiri, Ca-ntr-un fulger lumina de-acasă mi-a reamintit. Inima-mi largă a bătut şi de-atunci o-am iubit Şi mai mult. Calea Victoriei, Aleia cu trandafiri! în romîneşte de TUDOR ROTARU în romîneşte de MIHAI BOGDAN ■MUM SPKi ^^^^HKMBHmanBHanai (Urmare din pag. 1) în afară de orice discuţie.*De pildă, trebuie menţionat faptul că printre laureaţii Premiului Lenin din anul acesta sunt doi poeţi : Alexandr Tvardovski şi Alexandr Prokofiev. Fiecare este foarte bun, dar in felul său. In creaţia lui Alexandr Tvardovski găsim rar poezii lirice pe teme strict personale, de pildă poezii de dragoste. Tvardovski se simte atras de teme ample, lirico-epice. El a intrat în literatură în primul rînd ca autorul unor opere poetice ample: „Țara Muravia“ „Vasili Tiorkin“, „Casa de lîngă drum“, „Din depărtare în depărtare“ — opere în care sînt zugrăvite etape importante ale istoriei poporului sovietic — colectivizarea, Marele Război pentru Apărarea Patriei şi perioada grea şi complicată de după război. Tvardovski este un poet care se simte atras să scrie despre viaţa poporului, despre destinele statului, despre drumurile şi trecerile peste obstacole în istoria poporului. El vrea să povestească, într-un fel de unitate indisolubilă, şi despre timpul său şi despre el. Tvardovski este un poet prin excelenţă cetăţean, este un poet al contemporaneităţii, dar un poet la care temele cetăţeneşti şi temele contemporaneităţii nu se rezolvă declarativ, retoric, ci la un mod emoţional, prin participarea sufletului şi a inimii poetului. Poezia lui Tvardovski nu cunoaşte fraze generale, convenţionale, ci fiecare expresie e a lui, fiecare expresie este gîndită, este simţită, este elaborată cu mari eforturi creatoare. Poemul lui Tvardovski „Din depărtare în depărtare“, scris în cea mai curată şi mai expresivă limbă rusă, a căpătat în Uniunea Sovietică o mare popularitate şi se bucură de dragostea cititorilor. Unele pasaje, unele aforisme ale poetului au intrat în limba curentă, ca de pildă versurile : Ani după ani. Străbatem Timp după timp în zbor flămînd. Și lesne nu-i. Dar suflul vremii se umflă pînzele vibrînd. Alexandr Prokofiev este un poet cu totul diferit. El este, după o expresie mai veche a lui Aseev, un poet al liricii miniaturale. El nu scrie poeme, ci poezii lirice scurte despre dragoste, prietenie, natură, cîntec. Asemenea poezii lirice compun şi volumul „O invitaţie la călătorie“, distins recent cu Premiul Lenin. Trebuie spus că pînă nu de mult Prokofiev nu a fost apreciat de unii critici care n-au înţeles un lucru şi anume că în poezia lirică chipul omului contemporan se reflectă într-un mod specific. El se reflectă prin lumea interioară a eroului liric, prin lumea interioară şi prin frămîntările poetului ca atare. In acelaşi timp aceşti critici nu au ştiut să preţuiascâ la justa valoare şi caracterul patriotic, dragostea de ţară, în creaţia lui Prokofiev şi nici forţa de afirmare a vieţii, de care este străbătută lirica sa. Esenin altădată visa o viaţă cu totul nouă în care spunea: „eu, vindecat pentru totdeauna, voi putea să aud cîntecul scoruşului şi al ploii, adevărata hrană a omului sănătos“. Esenin exprima în versurile lui nostalgia după acele timpuri cînd vindecat de îndoielile lui va putea trăi cu deplină bucurie viaţa nouă. Esenin n-a apucat acest timp însă Prokofiev a avut bucuria de a ajunge să-l trăiască şi de a asculta acele cîntece pe care Esenin numai le visa. Prokofiev este un poet de o mare integritate sufletească. Tot ce este mai simplu în viaţă, prietenia, dragostea, natura, toate sentimentele obişnuite sînt cîntate de el într-un mod foarte puternic şi revelator, totdeauna la un nivel înalt de măiestrie artistică: Vreau pecetea mea să fie Pe-acest vers care-l voi scrie. Vreau numai acel cuvînt Ce topeşte luminînd. Şi să treacă focu-n altul De la un cuvînt la altul, Să se împletească-n zbor înspumat, clocotitor. Miere buzelor să fie Acest vers care-l voi scrie. Vreau numai un cîntec să încep şi pe el să stea pecetea mea. S-ar putea vorbi foarte mult despre poeţii buni sovietici, dar şi ceea ce am spus este elocvent pentru fenomenul ascensiunii creaţiei la care m-am referit înainte. Trebuie să mai adaug doar cîteva lucruri. Poeţii de cele mai diferite generaţii cunosc în ultimii ani un adevărat avînt şi, cum spune Prokofiev, o iau în zbor. Acesta a fost cazul şi al unui poet, care din nefericire nu mai poate fi printre noi. — Vladimir Lugovskoi. Deşi a cunoscut şi un coborîş al creaţiei sale, acest poet în ultimii ani ai vieţii a scris cîteva poeme remarcabile, cele mai bune din toată activitatea sa. Şi — lucru semnificativ — dacă Tvardovski a scris poemul „Din depărtare în depărtare“ în cel mai clasic vers rimat, Lugovskoi a scris ultimul său poem în vers clasic alb. Intr-o etapă fericită de manifestare a forţelor creatoare sînt şi alţi poeţi care au debutat între anii 1930—1940, deci ceva mai tîrziu decît Lugovskoi. Toţi aceşti poeţi care au debutat după 1930, trec astăzi printr-o foarte pregnantă dezvoltare creatoare. Creaţiile lor devin şi mai bogate, mai multilaterale. Vreau să remarc două trăsături caracteristice pentru creaţia noastră, mai ales în ultimul timp. In primul rînd, atacarea foarte ascuţită a unor probleme morale. Acest lucru este caracteristic şi pentru ultimele versuri ale Mărgăritei Aligher şi pentru cele ale lui Iaşin, care şi-a intitulat chiar ultimul volum „Conştiinţa“. A doua trăsătură caracteristică este lărgirea orizontului artistic, lărgirea gîndirii artistice, lărgirea posibilităţilor de cuprindere a realităţii din punct de vedere artistic. Drept exemplu ar putea fi citate versurile despre China ale lui Maxim Tank, sau versurile publicate în „Novîi Mir“ despre Germania ale Mărgăritei Aligher. Maxim Tank a participat la ultima sesiune a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi întorcîndu-se a scris versuri despre America, care astăzi sînt cunoscute în întreaga Uniune Sovietică. Poeziei celei mai noi îi este caracteristică această lărgire a posibilităţilor de reflectare a celor mai variate ţinuturi şi probleme. Poeţii despre care am vorbit pînă acum sínt poeţi care au debutat după 1930. Acum vreau să vorbesc şi despre poeţi mai tineri. Eu nu mă număr printre admiratorii lui Evtuşenko şi Voznesenski. Sínt poeţi talentaţi de la care am putea aştepta destul de mult. Dar în afară de ei sínt şi alţii, este o remarcabilă recoltă de forţe poetice care se ridică astăzi în Uniunea Sovietică. Consider că pe un drum foarte interesant în poezie merge Viktor Bokov. El a venit în poezie după ce mulţi ani a activat numai în calitate de culegător de folclor, de cîntece populare, de strigături şi este autorul unei antologii a zicătorilor sovietice, o carte foarte preţioasă din toate punctele de vedere. In spiritul tradiţiei populare, în propria sa poezie Bokov caută cuvinte cît mai colorate, îmbinări cît mai expresive, caută o formă ritmică cît mai cadenţată, într-un cuvînt, o expresie cît mai originală pentru gîndurile cu care este populată poezia lui. O oarecare imagine a stadiului în care se află astăzi poezia sovietică cred că am dat şi socot că noi sîntem îndreptăţiţi să aşteptăm pentru viitor realizări şi mai mari. Sîntem îndreptăţiţi să ne aşteptăm la succese şi mai mari în poezie, pentru că una din trăsăturile caracteristice ale poeziei sovietice de astăzi o constituie faptul că ea este o poezie de căutări şi de meditaţie adîncă, de frămîntări, de gînduri adîncite asupra problemelor, asistăm la un moment de căutare şi meditaţie în ajunul unui nou zbor, în ajunul unui nou salt. Toate premizele există ca să ne aşteptăm la o nouă recoltă de realizări însemnate în poezia sovietică. Aceste căutări în poezie nasc şi multe discuţii în contradictoriu şi în Uniunea Sovietică. Noi nu ducem lipsă de discuţii despre poezie. Pe scurt vreau să relatez despre aceste discuţii în contradictoriu. Mă voi referi la trei probleme : 1. — Despre rolul personalităţii poetului în creaţia artistică, despre subiectivitate în poezie, despre aşanumita autoexprimare în poezie ; 2. — Despre inovaţia în poezie : 3. — Cîteva consideraţii pe marginea discuţiilor privind creaţia tinerilor. , Despre importanţa personalităţii poetului în creaţia lirică foarte aprins a vorbit încă în 1954 Olga Bergolt. Atunci, la al doilea Congres al scriitorilor sovietici, ea a apărat cu foarte multă tărie şi pasiune rolul şi importanţa individualităţii creatorului, a condamnat şablonul, declarativismul, lipsa de personalitate în poezie, uniformitatea. Nu de mult discuţia aceasta s-a extins cu şi mai mare forţă. Este foarte firesc, pentru că astăzi în Uniunea Sovietică, în construcţia comunismului, partidul cheamă pe fiecare om al muncii să dea dovada de maximum de iniţiativă creatoare, de răspundere personală în îndeplinirea fiecărei sarcini. In raport cu această caracteristică a realităţii este firesc, ca şi în poezie, fiecare poet să simtă o mai mare tendinţă de a-şi manifesta personalitatea, de a da dovadă de iniţiativă creatoare. Totodată şi în poezie este firesc să crească simţitor răspunderea personală pentru creaţia fiecăruia. Nu ne putem împăca în poezie cu expresia comună, cu declarativismul, cu simpla descriere, nu ne putem împăca în poezie cu atitudinea indiferentă, cu repetarea unor idei şi fraze comune. Poezia trebuie să poarte într-însa sîngele cald izvorît din inima poetului, trebuie să fie plină de pasiune , ea trebuie să oglindească întreaga trăire a faptelor de către poet şi numai despre o asemenea poezie în care poetul introduce întreg sufletul său se poate vorbi ca despre o poezie contemporană, ca despre o poezie a contemporaneităţii. Nu putem să ne împăcăm cu acea critică care priveşte cu neîncredere orice manifestare a personalităţii poetului şi care tinde să dea tuturor poeţilor aceeaşi frizură. Nu putem să ne împăcăm cu acea critică prin care se tinde să fie limitate drepturile de manifestare a individualităţii creatorului. Pe de altă parte, este evident că subiectivitatea poate duce, dacă nu este bine orientată, şi la abordarea unilaterală a unor probleme înguste, personale, poate duce la subiectivism, la individualism, la echilibristică şi formalism în expresie, poate duce la ruperea de viaţă, la pierderea din vedere a problemelor importante ale contemporaneităţii. Acest pericol trebuie să fie avut în vedere atunci cînd discutăm despre poezie. Iată care sunt în linii mari termenii discuţiei despre rolul personalităţii în creaţia poetică, discuţie care se continuă cu multă aprindere. O altă discuţie se preocupă de problemele inovaţiei în literatură. In ultimul timp, în literatura sovietică s-au auzit voci care au cerut renunţarea la forma tradiţională a romanelor, la forma tradiţională a pieselor de teatru, a versificaţiei. Adică, de obicei se spune aşa : în timpul nostru însuşi ritmul vieţii s-a schimbat, de aceea trebuie schimbate şi formele literare, să devină mai laconice, mai pline de acţiune, mai eficiente ş.a.m.d. Din punctul de vedere al tovarăşilor care au ridicat aceste probleme, veacul nostru, care este veacul atomului, al zborurilor cosmice, al ciberneticii, nu se poate împăca cu asemenea lucruri înapoiate şi învechite, cum spun ei, ca de pildă un roman lung scris pe mai multe planuri, un roman-epopee, poemul epic, tradiţionala versificaţie clasică, ritmurile învechite, ca troheul, iambul, ş.a. La prima vedere, asemenea argumente ar părea că se susţin. Dar mi s-au părut întotdeauna asemenea afirmaţii superficiale şi neconvingătoare. împotriva lor pot fi invocate argumente variate. In primul rînd, toţi aceşti sprijinitori ai romanului laconic, dinamic, de acţiune, toţi apărătorii versului complet liber şi complet alb ş.a.m.d., — vor cu tot dinadinsul să canonizeze la modul absolut mimai forma care le pare lor mai bună şi să proclame de neacceptat alte forme ale literaturii. In discuţiile cu tovarăşii care apără acest punct de vedere, mi s-a întîmplat să aud că modelul trebuie să fie luat din proza lui Ehrenburg, iar proza lui Fedin, Leonov, Şolohov, este considerată ■ de pe acum învechită, perimată. Este greu de presupus că cititorul va fi de acord cu acest punct de vedere, pentru că dacă îl acceptă, rămîn dincolo de formele artistice acceptate prea mulţi scriitori, prea multe opere, prea mulţi poeţi pe care cititorii îi preţuiesc şi îi iubesc. In al doilea rînd, este imposibil să-ţi închipui proza contemporană fără caractere. Căci, în legătură cu forma romanului care se recomandă de către unii, a romanului de acţiune, dinamic, realizat într-o „scriere schiţată“, este foarte greu de presupus că ar putea acorda zugrăvirii caracterelor locul pe care îl merită. Noi ne-am obişnuit după Gorki să considerăm literatura ca fiind un mijloc de descoperire a omului, dar de ce fel de descoperire a omului poate să fie vorba într-o operă unde nu există preocupare pentru explorarea adîncă a caracterului uman ? In al treilea rînd, susţinătorii formelor noi în roman şi în poezie, de obicei cînd vorbesc despre stilul nou, despre stilul epocii, despre noul mod de asimilare artistică a lumii, argumentînd, se referă mai mult la aspectul cu caracter tehnic al vieţii contemporane, — la energia atomică, la zborurile cosmice, la vitezele mărite şi deci la posibilitatea unor legături mult mai uşoare între diferite colţuri ale pămîntului, şi nu se referă, ba adesea trec cu totul sub tăcere marile transformări care au avut loc în viaţa oamenilor, ca rezultat al zguduirilor sociale, ca rezultat al revoluţiei proletare, ca rezultat al victoriilor cîştigate în construcţia socialismului. Cred că toate aceste discuţii despre noua artă, despre noul stil, despre ceea ce a adus epoca noastră nouă în artă, poartă un caracter abstract, declarativ, vag, atîta timp cît nu sînt legate de problemele sociale, cît nu sínt legate de ceea ce aduce nou în artă reflectarea realităţii noi, cît timp nu sînt legate de metoda realismului socialist. In al patrulea rînd, în toate aceste pledoarii pentru stilul nou se vădeşte şi subaprecierea posibilităţilor încă neexprimate de formele consacrate ale creaţiei artistice, observaţie valabilă şi pentru versificaţia clasică. Adversarii formelor consacrate de obicei argumentează în felul următor : viaţa nu stă pe loc ; viaţa se dezvoltă necontenit ; ceea ce a fost valabil şi adecvat ieri, astăzi nu mai este potrivit şi este evident că şi procesul literar este un proces continuu înnoitor, de continuă înlocuire a formelor vechi cu forme noi, dar de aici nu rezultă în nici un fel că asemenea forme vechi cum ar fi romanul, cu speciile lui, sau stilurile şi limba literară, sunt aspecte ale căror posibilităţi s-au epuizat, că nu mai pot fi folosite pentru zugrăvirea noului conţinut şi, ca atare, trebuie să fie aruncate la o parte, ca un lucru de neutilizat. De pildă, limbă. Limba şi ea se schimbă, dar se schimbă relativ mai încet, este în continuă primenire, dar dacă pe această bază am începe să introducem nişte inovări, nişte schimbări radicale, am ajunge la situaţii periculoase. Limba se schimbă, desigur, dar în alt ritm, nu prin explozii, prin salturi de la un an la altul. Eu cred că se schimbă şi formele de versificaţie, se schimbă şi formele romanului, şi genurile specifice folosite în literatură, dar nu cred că aceste schimbări au loc cu acea iuţeală ameţitoare, catastrofală, aşa cum şi-o închipuie unii partizani ai „stilului nou“. De pildă, despre o specie ca romanul realist, cu caractere tipice, evoluînd în împrejurări tipice, cine ar îndrăzni să spună că s-a epuizat? Dimpotrivă, eu cred că această specie ascunde în ea posibilităţi inepuizabile, că este foarte devreme să îngropăm romanul şi poate ar fi mai de folos pentru scriitorii de astăzi să înveţe mai temeinic de la romanul clasic. In măsură şi mai mare consider că nu s-a epuizat versificaţia silabotonică. In limitele aceleiaşi versificaţii silabotonice au putut fi scrise lucrări atît de diferite ca „In gura mare“ a lui Maiakovski, poemul ,,Din depărtare în depărtare“ al lui Tvardovski şi mai pot să fie scrise lucrări care să intereseze şi să emoţioneze pînă la lacrimi pe cititori. Faptul că, de pildă, romanul clasic sau versificaţia tradiţională nu s-au epuizat, că ele nu trebuie îngropate, nu înseamnă în nici un fel că trebuie acum întîmpinată cu baioneta la armă orice încercare de a înnoi fie formele romanului, fie formele versificaţiei. Fără căutări inovatoare, fără continua încercare de a înnoi formele literare nu va fi progres, mişcare înainte în literatură. Principalul este ca inovaţia să se întemeieze pe conţinutul nou, pe noua metodă a realismului socialist. Realismul socialist presupune o cît mai mare varietate de forme şi stiluri artistice, cu condiţia însă ca ele să se bizuie pe esenţa metodei, să fie partinice, cu condiţia ca ele să emoţioneze şi să antreneze pe cititor. Foarte pe scurt am de spus cîte ceva şi despre a treia chestiune, despre creaţia unor tineri, mai precis despre discuţiile care se duc in jurul poeziei lui Evtuşenko şi Voznesenski. Personal, cum am mai spus, nu sînt un admirator al acestor poeţi. Din punctul meu de vedere, lor le lipseşte şi adîncimea conţinutului şi caracterul popular şi adevărata măiestrie artistică; cîteodată îşi aduc tributul şi lipsa de gust, iar în cazul lui Evtuşenko, uneori şi trivialitatea. Dar, chiar dacă ai o asemenea părere, nueste just să tratezi în mod netovărăşesc pe aceşti poeţi, să cauţi să le închizi drumul spre viitor, să le închizi drumul spre perfecţionare, — aceasta ar fi o atitudine foarte greşită. Iată de ce unele luări de atitudine prea ascuţite şi chiar grosolane la adresa acestor poeţi, mi se bucură de adeziunea mea. Sunt nişte tineri talentaţi, şi nu există nici un motiv să ne grăbim pentru a-i condamna ca poeţi. Vorbind despre noile trăsături care atestă rodnicia de astăzi a literaturii sovietice, mi-am rezervat una deosebit de însemnată pentru finalul expunerii mele. Această trăsătură caracteristică literaturii sovietice este remarcabilă şi continuă: întărirea legăturilor sale internaţionale şi în special a legăturilor sale cu literaturile din alte ţări socialiste. Sîntem foarte bucuroşi că putem participa la această discuţie cu poeţii romîni. Pot să vă asigur că la noi este foarte preţuită şi poezia romînă clasică şi poezia romina contemporană. Noi foarte clar simţim şi fie dăm seama de întreaga putere şi de întreaga măreţie a poeziei romîneşti. Noi încercăm să studiem poezia romînă şi în acelaşi timp să facem ceva ca ea să fie cunoscută cititorilor sovietici. Astfel, Eminescu, Tudor Arghezi, Topîrceanu, Mihai Beniuc, Maria Banuş — sînt cîteva nume de poeţi romîni din operele cărora au apărut culegeri, în afară de o mare antologie a poeziei romîneşti. Nu este mult, dar nu există nici o îndoială că munca pentru traducerea poeziei române şi pentru popularizarea ei în Uniunea Sovietică se va amplifica; nu există nici o îndoială că legăturile de prietenie între cele două poezii se vor întări mereu. Internaţionalismul proletar este una din trăsăturile caracteristice ale literaturii realismului socialist şi în aceasta rezidă totodată şi forţa ei. In încheiere vreau sa arăt că sarcinile actuale ale literaturii din Uniunea Sovietică au fost cel mai bine formulate de către tovarăşul N. S. Hruşciov, în expunerea ţinută anul trecut la întîlnirea cu scriitorii şi artiştii sovietici şi care a apărut în nr. 7/1961 al revistei „Komunist". In această expunere, printre altele, se spune : „Noi avem nevoie de cărţi, filme, spectacole, opere muzicale, de pictură şi sculptură care să educe pe oameni în spiritul idealurilor comuniste, să trezească admiraţia lor în faţa a tot ce este minunat şi frumos în realitatea noastră socialistă, să genereze la oameni hotărîrea de a-şi consacra forţele, cunoştinţele şi aptitudinile slujirii nepregetate a poporului lor, dorinţa de a urma pilda eroilor pozitivi din opere şi să trezească intransigenţa faţă de tot ce este antisocial, negativ în viaţă. Noi avem nevoie de cărţi frumoase, scrise cu talent, care să-i captiveze pe oameni, avem nevoie de filme pe care oamenii sa le vizioneze cu plăcere, avem nevoie de o muzică frumoasă care să ne producă adevărată desfătare“. Nu mă îndoiesc că aceste sarcini nobile şi măreţe vor fi împlinite de literaţii din ţara noastră. Probleme actuale ale liricii sovietice Dezbaterile care au urmat, in cadrul consfătuirii comune a poeţilor sovietici şi vorbini, vor fi relatate în numărul nostru viitor. ALEXANDR DEMENTIEV, în timpul expunerii sale.