Gazeta literară, ianuarie-iunie 1962 (Anul 9, nr. 1-26)

1962-01-04 / nr. 1

joi 4 ianuarie lUbd 1 mmmmmmmmmmmMwmmmmmmmmMmm&mmgmmm m El que no oye consejo Mo llega viejo, ay, no llega viejo. i) (CINTEC POPULAR) a 12 aprilie 1961, zbo­rul lui Iuri Gagarin a entuziasmat lumea în­treagă. Imperialiştii au socotit, pesemne, că e cazul să se vorbească şi de ei. Şi s-a vorbit S-a vorbit cu dis­preţ şi cu minte, de la un capăt la altul al pămîntului, de la Moscova la Paris, de la Monte­video la Bucureşti, de la Pekin la Roma şi chiar la Washington şi New York a răsunat un glas puternic şi covîrşitor: JOS MIÍNILE DE PE CUBAI CUBA NO ESTA SOLA ! La 17 aprilie 1961, imperialiştii au atacat Cuba. Mercenari înarmaţi, antrenaţi, fi­nanţaţi de guvernul S.U.A. au de­barcat in zona mlăştinoasă Ciénaga de Zapata. Mica insulă, crocodilul verde, teri­toriul liber al Americii s-a confundat timp de cîteva zile cu inimile noas­tre ; ştiam că undeva, la mii de kilo­metri depărtare, oamenii pe care-i cunoscusem şi-i îndrăgisem, despre care am scris, el pueblo uniformado, 3-TOV QUZ, îşi apără cu arma în mînă destinul lor de oameni liberi, prezentul şi vii­torul. Din nou telegramele, citite furios, cu iritare. United Press International, Agenţia France Presse, A.P.I. Ştiu că mint, ca întotdeauna , seamănă pînă la identificare cu „ştirile victo­rioase“ cu care Fulgencio Batista a umplut lumea pînă în clipa cînd s-a urcat în avionul care urma să-l ducă la prietenul său Leonidas Trujillo , dar deocamdată erau singurele ştiri pe care le avem. Declaraţiile lui José Miró Cardona. „Piloţii aviaţiei lui Castro s-au răs­culat, au bombardat obiectivele mili­tare din Havana ! La Ciudad Colum­bia, botezată de comunişti Ciudad Libertad, au fost observaţi nori groşi de fum negru, ceea ce arată că aici nu e o şcoală ci tot o cazarmă şi un depozit de muniţii !“ „Maiorul Raul Castro a fost făcut prizonier I“ Pl „Populaţia primeşte cu aclamaţii pe eliberatori I“ „Unităţi masive ale tru­­pelor lul Cas­tro trec de partea noastr­­ă I“ Toate acestea şi m­­ulte altele de acelaşi calibru in primele ore­­ apoi declaraţiile lui Fat­ire Chomón la Moscova : „unită­­ţile merce­nare au fost încercuite,­­ trecut la lichidarea lor“, şi apoi sci­­ncelile. Scîn­­cesc la unison şi U.P.I. Şi A.F.P. şi A.P.I. şi solo, solita scî­nceşte cu a­­mar senor Mira Cardo, na , ultimele „comunicate“ seamănă cu nişte zdren­ţe murdare : „...în faţa superiorităţi­­i zdrobitoare... ...cu toat­e dovezile de eroism transcendental... pînă la ultima picătură de singe, dar... confor­m unui plan dinainte 4 stabilit... trupele lui Castro pe­­sedind avioane de ultimul tip... în fond noi am vrut doa­r să tatonăm.» în viitor vom... acuma n-am...*' In faţa ochilor îmi răsare imaginea care-mi devenise atît de familiară în Cuba: un miliţian în cămaşă azul, leoarcă de sudoare, ştergîndu-şi frun­tea cu braţul, punînd alături de el la ametralladora a cărei ţeavă frige şi dezvelindu-şi dinţii orbitor de albi într-un suris larg, surîsul muncitoru­lui, surîsul luptătorului victorios ! Venieron ? Ouedaron ! 2) Agresiunea armată a bandelor im­perialiste nu este decit o verigă în­tr-un şir neîntrerupt de agresiuni : ele oferă portretul „moral“ al „democra­ţiei reprezentative“ americane, al mult trîmbiţatei „lumi libere“. Quien piense en invasion Que sigue también pensando Que si no muere peleando Mórira en el paredón 13) (CINTEC POPULAR). După cum ştie toată lumea, S.U.A. este „patria adevăratei libertăţi“ : a­­colo orice cetăţean poate intra în­­tr-un magazin, intr-un drug-store, și să cumpere, bineînțeles plătind cash, orice, de pildă, tancuri „Sherman“, bazooka, mortiere grele, vase de răz- Titus POPOVICI (Continuare in pag. b) Se împlinesc trei ani de la victoria Insurecţiei poporului cuba­n împotriva regimului dictatorial al lui Batista. Cu acest prilej publicăm un fr­agment din volumul in pregătire al lui Titus Popovici : „Cuba—teritoriu liber a­l­ Americii”. llillllllllllllllllllllllllllllllllllllHlllllllllllllllllllilllllllllllllllllllllllHIIIIII!llllllllllllllllllll|||||||||||||||||||||||||!lllll||||||||||||||||||||||H||||||||||||||||||||i||||i||||||||||||||||||||[|||||||||||||||[|||||||[|||||(||||||||||||||||||||| llllllllllllllllllllllllllllllffllM PLAYA GIRON älUIIIIIIIIIIIIUIIIIIIIIIIilllllUlillllilllllillillilUllllllllilUIUIIillillilllllililllUllllimllilllllllilllilllillliilMIIMIIIIIimmiliHltllllllllllilhlllllllllllllllllHIIIIlllllllllUlllllllilllllilllHIilllllllllllllllllHIIIIIIillii AL, ANDRIŢOltJ Să aperi fericirea Cu venituri suple, spuse ca d­in flaut, soseşte oră, liniştitei seri. Prin ornic timpul umblă mai precaut şi porţi se-nchid şi se deschid tăceri, Lumina scade prelungită-n tine ca-n suflet s-o aduni, pe gînduri dus. Tovarăşe, prietene, vecine, poftiţi la masă şi e tacîmul pus ! Se-arată ora liniştii rotunde cînd umbrele postavuri fine ţes, cînd orice lucru, întrebat, răspunde şi prinde alt contur şi­ alt înţeles. Acum e huma aptă pentru cupe ’ şi­ pentru amfore. E pragul rar cînd steaua, de pe cer, zîmbind, se rupe şi oceane nasc mărgăritar, Se îmblînzeşte sîngele-n aorte, iar tu cu tine însuţi te măsori, recîntărindu-ţi în valută forte efortul zilei, printre muncitori. Apoi, cu arma epocii, albastră, plimbi şi treci stăruitor prin vînt, sa aperi liniştea din casa noastr­ă şi fericirea de pe-acest pămint. J­ O GAZETA LITERARA ORGAN SRPTAMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R­P­R PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VĂ ) perspective­ impresionante , fiecare an Darea de seamă asupra înfăptui­rii planului de stat şi Raportul cu privire la buget dezvăluie în ochii noştri peisajul reînnoit al patriei ca pe o uria­şă frescă al cărei mare maestru e clasa munci­toare. Pare că s-ar arăta deodată stema ţării in mărime naturală cu toate bogăţiile ei, brazii Carpafilor şi pădurile sondelor laolaltă, la care se adaugă coşurile de uzine, bluminguri şi pţelării ca nişte alei de plopi dintr-un basm. In urmă sînt înfăptuiri gigantice. Omul nu mimai că a stăpînit acolo, la Bicaz, cea mai furtunoasă şi năvalnică natură, dar a întrecut-o. Ceea ce natura nu a izbutit să facă in istoria pămîn­­tului decit prin îndelungi epoci geolo­gice, de-a lungul mileniilor, omul so­cialist a izbutit sub conducerea parti­dului numai în elfi­va ani. Acolo unde a fost ascunziș sălbatic de dihănii în văgăună de munte, s-a aşternut lac în­tins cu­ marea în care Pennaghia caută de sus de pe Ceahlău ca o statuă a Vitoriei Lipan. In preajma fiecărui an nou, in incinta Marei Adunări Naţionale, Raportul cu privire la buget şi prevederile lui sunt pe dată însoţite de angajamentele im­presionante ale oamenilor muncii. An de an, producţia ţării creşte în toate domeniile de parcă însăşi pă­­mîntul ei ar creşte şi bogăţiile subso­lului s-ar înmulţi. Ceea ce a însemnat o culme acum trei ani înseamnă uneori doar o jumătate din ceea ce se va rea­liza în anul următor. Progresul ni se pare fără de sfîrşit, atît de statornic împlinim tot mai mult. In planul de stat şi in cifrele buge­tului apare nu numai o creştere constan­tă a avuţiei naţionale dar şi o creştere a conştiinţei socialiste, o aderare to­tală, entuziastă a milioanelor de oameni ai muncii la idealul socialist, la lupta pentru comunism. Această contopire a omului ca fiinţă cu cele mai înalte ale sale însuşiri, cu opera pe care o desă­­vîrşeşte e temelia succeselor partidului, ale clasei muncitoare. Fără o asemenea contribuţie spirituală nu am putea păşi atît de hotărit mereu înainte. Ea a fost determinate esenţial de sentimentul eliberării şi ent­uziasmului pe care l-a dat suflul libertă­ţii senzaţiei spaţiului fără sfîrşit. Avu­tul a fost apoi determinat de noul ţe­l uman al muncii care asigură creşte­rea nivelului de trai pentru toţi. Munca nu mai este „Făuritorul" o silnicie, un destin fatid ci temelia făuririi unei lumi noi, dreaptă şi feri­cită, pentru toţi, un act eminamente umanitar. In nici o ţară capitalistă sub orice formulă, pe cit de ademenitoare pe aţii de mincinoasă s ar camufla exploatarea nu este cu putinţă entuziasmul şi ab­negaţia clasei muncitoare. Partidul şi guvernul au făcut totul pentru a dezvolta in oameni o conştiinţă socialistă pentru a da viaţă unui om nou. Vastă şi rodnică a fost această activitate. Ea s a împletit cu munca po­­litico-educativă, cu munca de culturali­zare a maselor, cu munca neobosită de răspindire a cunoştinţelor ştiinţifice şi culturale in masele cele mai largi, cu ridicarea invătămîntului ca bun al în­tregului popor, ca bază spirituală a construirii socialismului. Iată că numai după 17 ani de la Eli­berare paşii hotăriti ai tiranilor colectivişti au păşit din nou in marea sală a Palatului şi ei s-au dovedit a fi adevăraţi oameni politici care, sub înțeleapta conducere a partidului, pun umărul pentru a duce fata spre cele mai luminoase culmi. Ei sunt agroteh­­niceni, zootehnicieni, adevăraţi oameni de ştiinţă care au asigurat fârii recolte cum nu a dat acest pămint pînă astăzi. Formarea şi lărgirea acestei conştiinţe socialiste în masele largi ale ţărănimii stă în faţa noastră ca o mare datorie Munca e grea şi îndelungată, dar felul întrevăzut e atît de măreţ că nimeni nu va da înapoi. Omul de ştiinţă şi de cultură nu este doar un om cu o carte de vizită pur­­tînd o titulatură, ci un tovarăş al clasei muncitoare care o ajută în munca ei creatoare. E frumos şi înălţător să acu­mulezi cunoştinţe. Dar omul de ştiinţă şi cultură nu e doar o colecţie de ase­menea cunoştinţe, nu-i o enciclopedie vie sau o bibliotecă ambulantă, nu e un tezaur închis ermetic într-o ladă de fier. Omul de ştiinţă şi cultură, ca şi scriitorul şi artistul, nu se poate mărgini la degustarea satisfacţiei proprii ase­meni avarului care-şi numără în taină şi închis cu grijă în camera lui comoara de aur adunată. Bucuria avarului e necunoscută inte­lectualului nostru de tip nou. Intelectualitate înseamnă, în condi­ţiile actuale ale ţării noastre o concep­ţie ştiinţifică­ despre lume şi societate, încredere în raţiune, nu puterea de cu­noaştere a omului, înseamnă generozi­tate, simţul dreptăţii sociale, înseamnă neapărat dăruire faţă de cauza comunis­mului. Una din sarcinile şi aspectele esen­ţiale ale planului de 6 ani din care face parte componentă planul de reali­zări pe 1962, este creşterea bazei ener­getice. Şi această bază nu este numai ma­terială. Asemănător energiei electrice este energia fără seamăn a conştiinţei socia­liste, acest foc sacru care căleşte la mari temperaturi puterile ființei umane. Această bază energetică fără unită­ți de măsură şi dimensionări nu este străină de toate calculele făcute de făuri­torii prevederilor bugetare şi ai planului de stat. Ea este acolo în fiecare cifră aşa cum este energia, lumina şi căldura soarelui în fiecare bob de gria. Cu această uriaşă chezăşie, privim realizarea planului şi bugetului cu liniş­tea cu care colectivistul după ce a muncit azi pămîntul după toate regulile ştiinţei îşi aşteaptă toamna roadele căci natura răsplăteşte cu dărnicie munca şi darul minţii. • • • •••••• • •­­ • # # V. Pemostene BOTEZ CONSTANTIN BARASCHI n Foto­­ EDMUND HÖFER Hunedoara , în oielărie CRITICA ŞI DEZVOLTAREA REPORTAJULUI aptul că reportajul li­terar, în forma sa mo­dernă, ajunge să se dez­volte relativ tirziu, mai ales odată cu avîntul presei, al jurnalisticii, cunoscând, la noi, o cir­culaţie din ce în ce mai întinsă abia în anii noştri, ai socialismului, creează criticii datorii speciale. Critica literară din trecut nu s-a prea ocupat de reportaj­; cea este­tizantă avea chiar argumente de prin­cipiu pentru a-1 ignora , admițînd în sfera artei doar acele scrieri care se detașau de realitate ea nu putea să acorde interes reportajului, atît de organic legat de cotidian, de proble­mele sociale ale actualităţii imediate. Aşa se face că, în perioada dintre cele două războaie, discuţiile teoretice des­pre reportaj erau purtate mai ales de practicienii săi, de acei scriitori care militau prin însăşi creaţia lor pentru dezvoltarea şi înobilarea aces­tei specii literare. Scopul acestor in­tervenţii teoretice nu era atît cel de a elabora o „estetică“ a reportajului — ar fi fost prematur — cu­ altul, de o necesitate imperioasă atunci, de a contribui, şi pe acest plan, la reabi­litarea unei specii literare puternic compromisă de practica gazetăriei bur­gheze. Se punea aşadar problema de a da reportajului adevăratele sale funcţii, de a-1 elibera de comercialism, de spiritul „caracudesc". Se impunea în primul rînd necesitatea de a în­drepta reportajul către marile eveni­mente sociale ale timpului spre a fi oglindite în spiritul adevărului. Iată obiective importante pentru care, în lipsa unei critici interesate de desti­nele reportajului, promotorii acestuia trebuiau să lupte, în anii dintre cele două războaie, și pe plan teoretic. Prin 1934 Geo Bogza deschidea, în paginile revistei „Vremea", o anchetă cu tema „Ce este reportajul“, expunînd ca bază pentru discuții propriile sale opinii asupra chestiunii ridicate. Se insista acolo în mod deosebit asupra rolului social al reportajului, accen­­tuîndu-se asupra capacității acestuia de a servi unor idealuri militante, de transformare a societăţii. „Reportajul fiind cel mai sensibil seismograf al vieţii, scria Bogza, e menit să devină unul din instrumentele temute care vor ajuta la viitoarele mari prefaceri ale lumii". Caracterizarea revenea în răspunsul lui N. D. Cocea („Ca armă socială e de netăgăduit că reportajul e întotdeauna mai redutabil decit o­­pera literară pură“) sau în cel al lui Brunea Fox („Latura socială a repor­tajului a fost singura care m-a inte­resat întotdeauna... In semnificaţia sa socială reportajul îşi identifică exis­tenţa şi originea“). Aceste linii directoare se pot urmă­ri în întreaga evoluţie a reportajului romînesc modern — în scrierile lui Bogza sau Sahia, nu ale lui Brunea Fox sau Horia Liman — puternic an­corate în realitatea epocii, servind deschis unui ideal cetăţenesc, politic, angajîndu-se ferm în lupta socială a timpului şi dobîndind, tocmai prin a­­ceasta, dreptul de a înfrunta timpul. Amploarea pe care o cunoaşte repor­tajul in anii noştri — la ale cărei cauze, ţinînd de condiţiile favorabile pe care la aduce socialismul, ne-am referit altădată pe larg — determină interesul (in creştere) al criticii lite­rare. Se poate afirma pe drept cuvint că, în cadrul literaturii noastre, abia critica nouă, realist-socialistă, s-a ară­tat preocupată de reportaj, abordînd, în ultima vreme, şi aspecte care ţin de estetica acestei specii literare. Care ar fi principalele probleme de ordin teoretic pe care ar trebui să le dezbată o estetică a reportajului? Ea ar trebui înainte de toate, cred, să aducă un răspuns, ştiinţific întrebării: este sau nu reportajul, literatură, se poate vorbi în legătură cu reportajul de valori artistice sau el rămîne nu­mai, cum se susţinea adeseori în tre­cut, la o funcţie strict ziaristică, efe­meră ? Un studiu de G. Macovescu, consacrat reportajului actual — de alt­fel prima încercare de sinteză asu­pra problemei - pornea discuţia toc­mai de aici. Criticul arăta, pe bună dreptate, că „dacă un articol de ziar influenţează judecata cititorilor prin demonstraţii logice, reportajul lite­rar, reflectind realitatea, insuflă anu­mite idei şi sentimente cititorului prin imaginea artistică, deci prin ele­mentul esenţial, distinctiv, care stă la baza creaţiei literare''.: Şi ceva mai departe: „In reportajul literar, ca­­şi in orice altă specie literară, cunoaş­terea artistică parcurge acelaşi drum în sensul că se pleacă de la particu­lar, se generalizează, iar generalul se reflectă din nou în particular prin imagini plastice, emoţionante“ („Unele probleme ale reportajului literar“ E.S.P.L.A., 1956, MBC). Clarificaţi asupra acestei probleme, urmează a elucida o altă serie de chestiuni care, de cele mai multe ori, decurg din ea : ce particularităţi are imaginea artistică in reportaj? ce rol are fantezia? se poate vorbi în reportaj de personaje? etc., etc. Arti­cole apărute ulterior aduc unora din problemele ridicate mai sus — direct sau indirect — răspunsuri de care o viitoare lucrare de sinteză asupra re­portajului va trebui să ţină seama. Un articol al lui Silvian Iosifescu, „Ceva despre reportaj“ (vol. „Drumuri literare“, 1957), comentînd cîteva cărţi formulează şi unele păreri de ordin general asupra dezvoltării reportaju­lui ca specie a prozei literare. Con­­statind că reportajul nu admite fabu­laţia, ficţiunea artistică, criticul se întreabă care sunt mijloacele specifice artei reportericeşti, sesizînd apropie­rea fructuoasă a acestuia de arta fil­mului: „Prin mijloace analoage cine­matografului reportajul poate înlocui ceea ce-i lipseşte ca ficţiune, ca fabu­laţie. Ca şi cinematograful, reportajul poate apropia imaginea, poate mări un detaliu pînă a acoperi întreg ori­zontul“. Intr-un studiu critic despre Geo Bogza, B. Elvin rezerva din întreg capitol problemelor teoretice ale re­portajului în care, pornind de la con­siderentul că această specie are da­toria să prezinte realitatea așa cum G. DIMISIANU (Continuare în pag. 6) „In lanul de trestie" A. ARMENTEROS (Cuba)

Next