Gazeta literară, ianuarie-iunie 1962 (Anul 9, nr. 1-26)
1962-01-04 / nr. 1
joi 4 ianuarie lUbd 1 mmmmmmmmmmmMwmmmmmmmmMmm&mmgmmm m El que no oye consejo Mo llega viejo, ay, no llega viejo. i) (CINTEC POPULAR) a 12 aprilie 1961, zborul lui Iuri Gagarin a entuziasmat lumea întreagă. Imperialiştii au socotit, pesemne, că e cazul să se vorbească şi de ei. Şi s-a vorbit S-a vorbit cu dispreţ şi cu minte, de la un capăt la altul al pămîntului, de la Moscova la Paris, de la Montevideo la Bucureşti, de la Pekin la Roma şi chiar la Washington şi New York a răsunat un glas puternic şi covîrşitor: JOS MIÍNILE DE PE CUBAI CUBA NO ESTA SOLA ! La 17 aprilie 1961, imperialiştii au atacat Cuba. Mercenari înarmaţi, antrenaţi, finanţaţi de guvernul S.U.A. au debarcat in zona mlăştinoasă Ciénaga de Zapata. Mica insulă, crocodilul verde, teritoriul liber al Americii s-a confundat timp de cîteva zile cu inimile noastre ; ştiam că undeva, la mii de kilometri depărtare, oamenii pe care-i cunoscusem şi-i îndrăgisem, despre care am scris, el pueblo uniformado, 3-TOV QUZ, îşi apără cu arma în mînă destinul lor de oameni liberi, prezentul şi viitorul. Din nou telegramele, citite furios, cu iritare. United Press International, Agenţia France Presse, A.P.I. Ştiu că mint, ca întotdeauna , seamănă pînă la identificare cu „ştirile victorioase“ cu care Fulgencio Batista a umplut lumea pînă în clipa cînd s-a urcat în avionul care urma să-l ducă la prietenul său Leonidas Trujillo , dar deocamdată erau singurele ştiri pe care le avem. Declaraţiile lui José Miró Cardona. „Piloţii aviaţiei lui Castro s-au răsculat, au bombardat obiectivele militare din Havana ! La Ciudad Columbia, botezată de comunişti Ciudad Libertad, au fost observaţi nori groşi de fum negru, ceea ce arată că aici nu e o şcoală ci tot o cazarmă şi un depozit de muniţii !“ „Maiorul Raul Castro a fost făcut prizonier I“ Pl „Populaţia primeşte cu aclamaţii pe eliberatori I“ „Unităţi masive ale trupelor lul Castro trec de partea noastră I“ Toate acestea şi multe altele de acelaşi calibru in primele ore apoi declaraţiile lui Fatire Chomón la Moscova : „unităţile mercenare au fost încercuite, trecut la lichidarea lor“, şi apoi scincelile. Scîncesc la unison şi U.P.I. Şi A.F.P. şi A.P.I. şi solo, solita scînceşte cu amar senor Mira Cardo, na , ultimele „comunicate“ seamănă cu nişte zdrenţe murdare : „...în faţa superiorităţii zdrobitoare... ...cu toate dovezile de eroism transcendental... pînă la ultima picătură de singe, dar... conform unui plan dinainte 4 stabilit... trupele lui Castro pesedind avioane de ultimul tip... în fond noi am vrut doar să tatonăm.» în viitor vom... acuma n-am...*' In faţa ochilor îmi răsare imaginea care-mi devenise atît de familiară în Cuba: un miliţian în cămaşă azul, leoarcă de sudoare, ştergîndu-şi fruntea cu braţul, punînd alături de el la ametralladora a cărei ţeavă frige şi dezvelindu-şi dinţii orbitor de albi într-un suris larg, surîsul muncitorului, surîsul luptătorului victorios ! Venieron ? Ouedaron ! 2) Agresiunea armată a bandelor imperialiste nu este decit o verigă într-un şir neîntrerupt de agresiuni : ele oferă portretul „moral“ al „democraţiei reprezentative“ americane, al mult trîmbiţatei „lumi libere“. Quien piense en invasion Que sigue también pensando Que si no muere peleando Mórira en el paredón 13) (CINTEC POPULAR). După cum ştie toată lumea, S.U.A. este „patria adevăratei libertăţi“ : acolo orice cetăţean poate intra într-un magazin, intr-un drug-store, și să cumpere, bineînțeles plătind cash, orice, de pildă, tancuri „Sherman“, bazooka, mortiere grele, vase de răz- Titus POPOVICI (Continuare in pag. b) Se împlinesc trei ani de la victoria Insurecţiei poporului cuban împotriva regimului dictatorial al lui Batista. Cu acest prilej publicăm un fragment din volumul in pregătire al lui Titus Popovici : „Cuba—teritoriu liber al Americii”. llillllllllllllllllllllllllllllllllllllHlllllllllllllllllllilllllllllllllllllllllllHIIIIII!llllllllllllllllllll|||||||||||||||||||||||||!lllll||||||||||||||||||||||H||||||||||||||||||||i||||i||||||||||||||||||||[|||||||||||||||[|||||||[|||||(||||||||||||||||||||| llllllllllllllllllllllllllllllffllM PLAYA GIRON älUIIIIIIIIIIIIUIIIIIIIIIIilllllUlillllilllllillillilUllllllllilUIUIIillillilllllililllUllllimllilllllllilllilllillliilMIIMIIIIIimmiliHltllllllllllilhlllllllllllllllllHIIIIlllllllllUlllllllilllllilllHIilllllllllllllllllHIIIIIIillii AL, ANDRIŢOltJ Să aperi fericirea Cu venituri suple, spuse ca din flaut, soseşte oră, liniştitei seri. Prin ornic timpul umblă mai precaut şi porţi se-nchid şi se deschid tăceri, Lumina scade prelungită-n tine ca-n suflet s-o aduni, pe gînduri dus. Tovarăşe, prietene, vecine, poftiţi la masă şi e tacîmul pus ! Se-arată ora liniştii rotunde cînd umbrele postavuri fine ţes, cînd orice lucru, întrebat, răspunde şi prinde alt contur şi alt înţeles. Acum e huma aptă pentru cupe ’ şi pentru amfore. E pragul rar cînd steaua, de pe cer, zîmbind, se rupe şi oceane nasc mărgăritar, Se îmblînzeşte sîngele-n aorte, iar tu cu tine însuţi te măsori, recîntărindu-ţi în valută forte efortul zilei, printre muncitori. Apoi, cu arma epocii, albastră, plimbi şi treci stăruitor prin vînt, sa aperi liniştea din casa noastră şi fericirea de pe-acest pămint. J O GAZETA LITERARA ORGAN SRPTAMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN RPR PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VĂ ) perspective impresionante , fiecare an Darea de seamă asupra înfăptuirii planului de stat şi Raportul cu privire la buget dezvăluie în ochii noştri peisajul reînnoit al patriei ca pe o uriaşă frescă al cărei mare maestru e clasa muncitoare. Pare că s-ar arăta deodată stema ţării in mărime naturală cu toate bogăţiile ei, brazii Carpafilor şi pădurile sondelor laolaltă, la care se adaugă coşurile de uzine, bluminguri şi pţelării ca nişte alei de plopi dintr-un basm. In urmă sînt înfăptuiri gigantice. Omul nu mimai că a stăpînit acolo, la Bicaz, cea mai furtunoasă şi năvalnică natură, dar a întrecut-o. Ceea ce natura nu a izbutit să facă in istoria pămîntului decit prin îndelungi epoci geologice, de-a lungul mileniilor, omul socialist a izbutit sub conducerea partidului numai în elfiva ani. Acolo unde a fost ascunziș sălbatic de dihănii în văgăună de munte, s-a aşternut lac întins cu marea în care Pennaghia caută de sus de pe Ceahlău ca o statuă a Vitoriei Lipan. In preajma fiecărui an nou, in incinta Marei Adunări Naţionale, Raportul cu privire la buget şi prevederile lui sunt pe dată însoţite de angajamentele impresionante ale oamenilor muncii. An de an, producţia ţării creşte în toate domeniile de parcă însăşi pămîntul ei ar creşte şi bogăţiile subsolului s-ar înmulţi. Ceea ce a însemnat o culme acum trei ani înseamnă uneori doar o jumătate din ceea ce se va realiza în anul următor. Progresul ni se pare fără de sfîrşit, atît de statornic împlinim tot mai mult. In planul de stat şi in cifrele bugetului apare nu numai o creştere constantă a avuţiei naţionale dar şi o creştere a conştiinţei socialiste, o aderare totală, entuziastă a milioanelor de oameni ai muncii la idealul socialist, la lupta pentru comunism. Această contopire a omului ca fiinţă cu cele mai înalte ale sale însuşiri, cu opera pe care o desăvîrşeşte e temelia succeselor partidului, ale clasei muncitoare. Fără o asemenea contribuţie spirituală nu am putea păşi atît de hotărit mereu înainte. Ea a fost determinate esenţial de sentimentul eliberării şi entuziasmului pe care l-a dat suflul libertăţii senzaţiei spaţiului fără sfîrşit. Avutul a fost apoi determinat de noul ţel uman al muncii care asigură creşterea nivelului de trai pentru toţi. Munca nu mai este „Făuritorul" o silnicie, un destin fatid ci temelia făuririi unei lumi noi, dreaptă şi fericită, pentru toţi, un act eminamente umanitar. In nici o ţară capitalistă sub orice formulă, pe cit de ademenitoare pe aţii de mincinoasă s ar camufla exploatarea nu este cu putinţă entuziasmul şi abnegaţia clasei muncitoare. Partidul şi guvernul au făcut totul pentru a dezvolta in oameni o conştiinţă socialistă pentru a da viaţă unui om nou. Vastă şi rodnică a fost această activitate. Ea s a împletit cu munca politico-educativă, cu munca de culturalizare a maselor, cu munca neobosită de răspindire a cunoştinţelor ştiinţifice şi culturale in masele cele mai largi, cu ridicarea invătămîntului ca bun al întregului popor, ca bază spirituală a construirii socialismului. Iată că numai după 17 ani de la Eliberare paşii hotăriti ai tiranilor colectivişti au păşit din nou in marea sală a Palatului şi ei s-au dovedit a fi adevăraţi oameni politici care, sub înțeleapta conducere a partidului, pun umărul pentru a duce fata spre cele mai luminoase culmi. Ei sunt agrotehniceni, zootehnicieni, adevăraţi oameni de ştiinţă care au asigurat fârii recolte cum nu a dat acest pămint pînă astăzi. Formarea şi lărgirea acestei conştiinţe socialiste în masele largi ale ţărănimii stă în faţa noastră ca o mare datorie Munca e grea şi îndelungată, dar felul întrevăzut e atît de măreţ că nimeni nu va da înapoi. Omul de ştiinţă şi de cultură nu este doar un om cu o carte de vizită purtînd o titulatură, ci un tovarăş al clasei muncitoare care o ajută în munca ei creatoare. E frumos şi înălţător să acumulezi cunoştinţe. Dar omul de ştiinţă şi cultură nu e doar o colecţie de asemenea cunoştinţe, nu-i o enciclopedie vie sau o bibliotecă ambulantă, nu e un tezaur închis ermetic într-o ladă de fier. Omul de ştiinţă şi cultură, ca şi scriitorul şi artistul, nu se poate mărgini la degustarea satisfacţiei proprii asemeni avarului care-şi numără în taină şi închis cu grijă în camera lui comoara de aur adunată. Bucuria avarului e necunoscută intelectualului nostru de tip nou. Intelectualitate înseamnă, în condiţiile actuale ale ţării noastre o concepţie ştiinţifică despre lume şi societate, încredere în raţiune, nu puterea de cunoaştere a omului, înseamnă generozitate, simţul dreptăţii sociale, înseamnă neapărat dăruire faţă de cauza comunismului. Una din sarcinile şi aspectele esenţiale ale planului de 6 ani din care face parte componentă planul de realizări pe 1962, este creşterea bazei energetice. Şi această bază nu este numai materială. Asemănător energiei electrice este energia fără seamăn a conştiinţei socialiste, acest foc sacru care căleşte la mari temperaturi puterile ființei umane. Această bază energetică fără unități de măsură şi dimensionări nu este străină de toate calculele făcute de făuritorii prevederilor bugetare şi ai planului de stat. Ea este acolo în fiecare cifră aşa cum este energia, lumina şi căldura soarelui în fiecare bob de gria. Cu această uriaşă chezăşie, privim realizarea planului şi bugetului cu liniştea cu care colectivistul după ce a muncit azi pămîntul după toate regulile ştiinţei îşi aşteaptă toamna roadele căci natura răsplăteşte cu dărnicie munca şi darul minţii. • • • •••••• • • • # # V. Pemostene BOTEZ CONSTANTIN BARASCHI n Foto EDMUND HÖFER Hunedoara , în oielărie CRITICA ŞI DEZVOLTAREA REPORTAJULUI aptul că reportajul literar, în forma sa modernă, ajunge să se dezvolte relativ tirziu, mai ales odată cu avîntul presei, al jurnalisticii, cunoscând, la noi, o circulaţie din ce în ce mai întinsă abia în anii noştri, ai socialismului, creează criticii datorii speciale. Critica literară din trecut nu s-a prea ocupat de reportaj; cea estetizantă avea chiar argumente de principiu pentru a-1 ignora , admițînd în sfera artei doar acele scrieri care se detașau de realitate ea nu putea să acorde interes reportajului, atît de organic legat de cotidian, de problemele sociale ale actualităţii imediate. Aşa se face că, în perioada dintre cele două războaie, discuţiile teoretice despre reportaj erau purtate mai ales de practicienii săi, de acei scriitori care militau prin însăşi creaţia lor pentru dezvoltarea şi înobilarea acestei specii literare. Scopul acestor intervenţii teoretice nu era atît cel de a elabora o „estetică“ a reportajului — ar fi fost prematur — cu altul, de o necesitate imperioasă atunci, de a contribui, şi pe acest plan, la reabilitarea unei specii literare puternic compromisă de practica gazetăriei burgheze. Se punea aşadar problema de a da reportajului adevăratele sale funcţii, de a-1 elibera de comercialism, de spiritul „caracudesc". Se impunea în primul rînd necesitatea de a îndrepta reportajul către marile evenimente sociale ale timpului spre a fi oglindite în spiritul adevărului. Iată obiective importante pentru care, în lipsa unei critici interesate de destinele reportajului, promotorii acestuia trebuiau să lupte, în anii dintre cele două războaie, și pe plan teoretic. Prin 1934 Geo Bogza deschidea, în paginile revistei „Vremea", o anchetă cu tema „Ce este reportajul“, expunînd ca bază pentru discuții propriile sale opinii asupra chestiunii ridicate. Se insista acolo în mod deosebit asupra rolului social al reportajului, accentuîndu-se asupra capacității acestuia de a servi unor idealuri militante, de transformare a societăţii. „Reportajul fiind cel mai sensibil seismograf al vieţii, scria Bogza, e menit să devină unul din instrumentele temute care vor ajuta la viitoarele mari prefaceri ale lumii". Caracterizarea revenea în răspunsul lui N. D. Cocea („Ca armă socială e de netăgăduit că reportajul e întotdeauna mai redutabil decit opera literară pură“) sau în cel al lui Brunea Fox („Latura socială a reportajului a fost singura care m-a interesat întotdeauna... In semnificaţia sa socială reportajul îşi identifică existenţa şi originea“). Aceste linii directoare se pot urmări în întreaga evoluţie a reportajului romînesc modern — în scrierile lui Bogza sau Sahia, nu ale lui Brunea Fox sau Horia Liman — puternic ancorate în realitatea epocii, servind deschis unui ideal cetăţenesc, politic, angajîndu-se ferm în lupta socială a timpului şi dobîndind, tocmai prin aceasta, dreptul de a înfrunta timpul. Amploarea pe care o cunoaşte reportajul in anii noştri — la ale cărei cauze, ţinînd de condiţiile favorabile pe care la aduce socialismul, ne-am referit altădată pe larg — determină interesul (in creştere) al criticii literare. Se poate afirma pe drept cuvint că, în cadrul literaturii noastre, abia critica nouă, realist-socialistă, s-a arătat preocupată de reportaj, abordînd, în ultima vreme, şi aspecte care ţin de estetica acestei specii literare. Care ar fi principalele probleme de ordin teoretic pe care ar trebui să le dezbată o estetică a reportajului? Ea ar trebui înainte de toate, cred, să aducă un răspuns, ştiinţific întrebării: este sau nu reportajul, literatură, se poate vorbi în legătură cu reportajul de valori artistice sau el rămîne numai, cum se susţinea adeseori în trecut, la o funcţie strict ziaristică, efemeră ? Un studiu de G. Macovescu, consacrat reportajului actual — de altfel prima încercare de sinteză asupra problemei - pornea discuţia tocmai de aici. Criticul arăta, pe bună dreptate, că „dacă un articol de ziar influenţează judecata cititorilor prin demonstraţii logice, reportajul literar, reflectind realitatea, insuflă anumite idei şi sentimente cititorului prin imaginea artistică, deci prin elementul esenţial, distinctiv, care stă la baza creaţiei literare''.: Şi ceva mai departe: „In reportajul literar, caşi in orice altă specie literară, cunoaşterea artistică parcurge acelaşi drum în sensul că se pleacă de la particular, se generalizează, iar generalul se reflectă din nou în particular prin imagini plastice, emoţionante“ („Unele probleme ale reportajului literar“ E.S.P.L.A., 1956, MBC). Clarificaţi asupra acestei probleme, urmează a elucida o altă serie de chestiuni care, de cele mai multe ori, decurg din ea : ce particularităţi are imaginea artistică in reportaj? ce rol are fantezia? se poate vorbi în reportaj de personaje? etc., etc. Articole apărute ulterior aduc unora din problemele ridicate mai sus — direct sau indirect — răspunsuri de care o viitoare lucrare de sinteză asupra reportajului va trebui să ţină seama. Un articol al lui Silvian Iosifescu, „Ceva despre reportaj“ (vol. „Drumuri literare“, 1957), comentînd cîteva cărţi formulează şi unele păreri de ordin general asupra dezvoltării reportajului ca specie a prozei literare. Constatind că reportajul nu admite fabulaţia, ficţiunea artistică, criticul se întreabă care sunt mijloacele specifice artei reportericeşti, sesizînd apropierea fructuoasă a acestuia de arta filmului: „Prin mijloace analoage cinematografului reportajul poate înlocui ceea ce-i lipseşte ca ficţiune, ca fabulaţie. Ca şi cinematograful, reportajul poate apropia imaginea, poate mări un detaliu pînă a acoperi întreg orizontul“. Intr-un studiu critic despre Geo Bogza, B. Elvin rezerva din întreg capitol problemelor teoretice ale reportajului în care, pornind de la considerentul că această specie are datoria să prezinte realitatea așa cum G. DIMISIANU (Continuare în pag. 6) „In lanul de trestie" A. ARMENTEROS (Cuba)