Gazeta literară, ianuarie-iunie 1962 (Anul 9, nr. 1-26)
1962-01-04 / nr. 1
GAZETA ! lirRARA ntîiui volum a! Iu! Ion Rahoveanu, ,,Creanga de măslin", aparţine unui poet care publică de mulţi ani in presa literară. Versurile adunate intre coperţi de carton, cu parcimonie, reprezintă numai o mică parte din ceea ce autorul, poate grăbit uneori, a încredinţat tiparului, efortul poetului, in direcţiile pe care ni le înfăţişează „Creanga de măslin“, se înscrie in sfera aşa-numitului „lirism obiectiv". Un nucleu epic, alteori încercarea de a ilustra liric o temă (nu atitudinea poetului faţă de ea, ci desprinderea semnificaţiilor ei generale) definesc structura lui Ion Rahoveanu, deloc „temperament meditativ interiorizat“ — cum îl caracterizează cei doi colegi de redacţie care au scris despre el, Radu Unescu (In prefaţa la volum), I. Oarcăsu, critic altfel dotat (intr-o cronică din „Tribuna"). Poetici nu plasticizează idei trăite, mi-şi interiorizează realul spre a-l proiecta apoi in viziuni puternice, sintetizatoare ; comportarea pe care o adoptă el faţă de real este mai de grabă aceea a unui comentator cu mijloace lirice. O poezie ca „Măreţie”, este semnificativă in acest sens. Omnl contemporan, constructor al civilizaţiei socialiste, dominator al forţelor naturii, este văzut in ipostazele sale convenţional-simbolice : „Cuget la om/ cind el lucrează în podgorii / Şi strugurii cresc în ciorchini / Grei ca-n văzduhuri norii // Cîind el pe pămînturi creează / Graţia imenselor holde sub stele, / muzica nouă a pădurilor / pictura turnatelor grele. // Cuget la om / Cînd el apropie soarele -nalt ! Şi îl duce firesc pe un umăr / apoi pe celălalt" etc. Consecinţa unei asemenea posturi in faţa realului este, îndeobşte, retorismul. Din tema pe care-şi propune s-o trateze, poetul extrage cîteva note generale, caracteristice, dindu-le valori simbolice ; urmează exerciţiul retoric. Conştient de primejdia aceasta, Ion Raitoveanu se străduieşte s-o evite. Teama de discurs l-a făcut, într-o perioadă mai veche, depăşită in parte, să recurgă la formulări obscure, sibilinice, obţinute printr-o chinuire a sintaxei. Apropierea de o soluţie în marginile artei a acestei probleme o aflăm in volumul său : pe de o parte în înclinaţia evidentă spre balada lirică, in care elementul epic (fie şi sugerat) conferă unitate unui ansamblu de imagini , pe de altă parte, într-o poezie de tipul pastelului, in care descripţia are un suport obiectiv. Pentru primul aspect, sunt elocvente unele poezii cuprinse in otelul „Aceste ore mari", ciclu în care poetul îşi exprimă vehement protestul împotriva crimelor nucleare săvîrşite de imperialismul ocidental, („Tragedie niponă“, „Subiect de baladă“, „O bucurie infinită“, „Cei trei“). Poetul nu poate rezista insă ispitei de a transcrie viziunea terifică a unei explozii atomice şi atunci îndemnurile sale răsună naiv şi grandilocvent : „Priveşte trunchiul fulgerului gros, / şi la coloana lui de foc şi groază ! / La fulgerul ce-a izbucnit de jos, / La norii stranii ce-n rotiri planează“. În ceea ce priveşte pastelul, poetul obţine realizări ce merită să fie relevate. „Pădure de mesteceni“ e o sensibilă pictură cu mult alb (cuvîntului candoare îi este restituită o accepţiune etimologică): „Tulpini adolescente, mesteceni în candoare. / Sînt nuduri în viaţă de foşnet şi culoare. / Pădure de zăpadă cu pure sîngerări / de frunze ce le pierde lumina-n depărtări. / Că ani îţi pierd din murmur, regret cind sînt departe, / suavă-nvăluire de aur, fără moarte. / De-ţi frîngem o tulpină, un trup de-argint e jos / şi-n graţie, candoare, el moare-ncet, frumos“. Exerciţiul retoric (ţinînd de o artă, să zicem, „decorativă“) este depăşit şi in unele mărturii de expansivitate ale poetului, eliberate de tirania metronomică a versului clasic, cu picioare numărate, pe care Ion Rahoveanu nu-l stăpineşte încă. Elogiul adresat unui homo labor, al veacului nostru grandios, al avorrtului socialist, nu e lipsit de un fior autentic : „Cu feeria simetrică a pădurii / Cu stelele mele, cu fluviile magistralelor, / am întrecut măiestria munţilor, a cerului / estetica apelor, fantezia naturii // Cerul acesta, de asupra drumului, cerul / de-asupra patriei mele cerul limpede, scump ! Cerul crepuscular deasupra lunii, / ia forma unui uriaş arc de triumf“. („Orizont aprins“), tonul direct convine (oare poetul n-o ştie încă ?) temperamentului liric al lui Ion Rahoveanu; altfel, ameninţarea obscurităţii, a stilului contorsionat, a imaginilor forţate se face simţită. Un exemplu de asemenea imagine forţată îl constituie şi apropierea făcută între pietrele de hotar, care delimitau altădată ogoarele, şi nişte „neexplodate mine“. Interpretată în consecinţele ei (imposibile), apropierea apare de o artificiozitate evidentă : „Pietrele nu erau numai răni adîncite / în suflet la mine, /Ele au fost neexplodate mine / Intr-un cîmp larg, între brazdele neliniştite". După care ni se spune că cel ce „se atinge de ele", printr-o explozie implicită, „intră sub pămîrrturi, sub mormanele grele“. Aceste mine au fost „plantate“ de nişte „plantatori cruzi ai umilinţii“ : „Au fost plantate între părinţi, / Intre strămoşii mei de durere şi griji. / O, minele acestea de ar fi lovit cu schiji / în plantatorii cruzi ai umilinţii !“ Arta desfăşurării consecinţelor unei imagini-simbol e foarte dificilă, ea necesită un patos hiperbolic care-i lipseşte lui Ion Rahoveanu, poet „obiectiv“, echilibrat, atunci cînd se exprimă cu autenticitate. O calitate a volumului de debut al lui Ion Rahoveanu este ferma orientare a poetului spre actualitate şi încercarea lui de a o reflecta cu mijloacele adecvate. Lipsesc din volum accentele tradiţionaliste sau idilice şi se remarcă stăruinţa lăudabilă de a dezvălui liric dimensiunile reale ale universului contemporan. Pe această linie poetul mai are însă multe de făcut. Nu e suficientă consemnarea, de pildă, a unui peisaj urban, e necesară şi exprimarea „dinăuntru“ a patosului oamenilor noi care-l populează. Pentru aceasta, simbolul — prea ilustrativ la Ion Rahoveanu — nu e decit unul din mijloace, iar dacă el este folosit abuziv, impresia de convenţie ornamentată nu poate fi ocolită. Versurile corecte, care transcriu caligrafic profitul constructorului socialist nu pot emoţiona : „Fremătătoare-s clipele-acestea, /Vin ca argintul viu, şi eu le cint / şi oamenilor le slăvesc povestea, / Pe drumurile-ntinsului pămînt // Ei lingă ore se vor arcui / Pe strung, pe schele în văzduhul pur, / Pe piatră, să deschidă galerii / cu-albastre ceruri adincite-n jur“. („Cîntec matinal“). Carenţa provine credem, dintr-o perspectivă exterioară asupra vieţii. După cum încercam să arătăm şi mai înainte, unele dintre poeziile cuprinse in volumul „Creanga de măslin“ prefigurează căile posibile ale unei depăşiri. Cea dinţii condiţie este ca poetul să-şi respecte natura sa, ceea ce nu i-ar îngusta zona căutărilor, ci, dimpotrivă, i-ar lărgi-o. I-am recomanda lui Ion Rahoveanu, în sensul temperamentului său liric, să încerce o apropiere de concretul construcţiei socialiste, să descifreze cu mai multă îndrăzneală semnificaţiile realităţii ambiante, nu numai în generalitatea lor ; consecinţa va fi, desigur, o îmbogăţire de substanţă a poeziei sale, o creştere a eficienţei mesajului ei. Publicarea volumului de debut reprezintă totdeauna, pentru tînărul poet, un prilej de confruntare cu el însuşi, şi critica are îndatorirea de a face ca această confruntare să fie cit mai rodnică. Exprimîndu-ne încrederea în talentul lui I. Rahoveanu, nu putem ignora unele piedici pe care poetul trebuie să le elimine pentru a se dezvolta conform cu el însuşi şi cu înaltele exigenţe ale epocii. Renunţînd la prezumpţia simbolizărilor la tot pasul, îmbinînd înzestrarea sa pentru lirismul „obiectiv“ cu tonul direct, ferit de manierisme, Ion Rahoveanu îşi va spori implicit receptivitatea faţă de noul autentic, faţă de viaţa fremătătoare care ne înconjoară. Că aceasta îi stă in putinţă, el ne-a dovedit-o şi pînă acum prin poeziile izbutite, care nu lipsesc din biruiul său volum. Am cita, pentru simplitatea lor care nu exclude vibraţia, aceste versuri din poezia „Peisaj viitor“ : „Acum uitarea se retrage-ncet / Ca noaptea de pe cîmp, pînă departe. / Gîndind, prin peisajul rustic merg, / Trec prim noroi şi prin singurătate. // Şi totuşi înspre altă panoramă / Simt că mă-ndrept, în alţi ani parcă sînt, / Pe unde trec cu tine-n gînd şi-n zare / Vor fi înalte străzi într-un alt vint. / Azi am lăsat un zîmbet pe hotare“ etc. Matei CALINESCU ION RAHOVEANU Creanga de măslin • •••••••••• n literatura care a dat nemuritoarele momente şi schiţe ale lui Caragiale s-a produs, după dispariţia marelui scriitor, un îngrijorător gol în ceea ce am numi sectorul satiric. Poate că şi sentimentalismul semănătoristo- poporanist a avut o bună parte din vină, poate că e şi foarte greu, fără a deveni măscărici, să-i faci pe oameni să rîdă, poate că a circulat, subteran, un vag dispreţ faţă de arta rîsului, rezultatele, oricum, sînt triste. N-a fost după Caragiale un scriitor care, la nivelul prozei lui Sadoveanu, Rebreanu sau Camil Petrescu, să dezvolte tradiţia satirei caragianene. Lipsa continuităţii a produs dificultăţi şi literaturii noastre noi, realist-socialiste care, deşi a înregistrat unele succese (mai ales în dramaturgie şi poezie), a rămas totuşi datoare cititorilor in ceea ce priveşte proza satirică. De aceea apariţia, chiar sporadică, a unor volume de schiţe satirice bune („Insectar de buzunar“ şi „Galeria palavragiilor“ de T. Mazilu, recent „Micul televizor“ de S. Fărcăşan) este un prilej de optimism, de încredere in regenerarea unei modalităţi literare preţuită de marele public şi necesară in lupta noastră împotriva vechiului din conştiinţă. Dacă am fi întrebaţi care sunt, după părerea noastră, primele trei condiţii fundamentale ale literaturii satirice, am răspunde fără ezitare: 1) să ţintească ceea ce e vechi şi dăunător progresului social; 2) cei loviţi să nu se mai poată ridica (artistic vorbind) în aceeaşi poziţie; 3) să-ţi provoace, măcar din cînd în cînd, iisul. (Această din urmă condiţie trece drept neesenţială în faţa unora, de unde şi bizara împărţire în: satiră şi umor care a folosit anumitor publicaţii de specialitate întru motivarea unor nemotivabile absenţe de umor). Derivată, ca şi în cazul lui T. Mazilu, din experienţa publicistică, proza satirică a lui S. Fărcăşan are la bază o cunoaştere specială a anumitor realităţi, se întemeiază, deci, pe vechi răfuieli cu fenomene pe care viaţa socialistă, conştiinţa nouă le neagă, le combate cu fermitate. Din îndreptăţită stimă faţă de publicistica „la zi“, S. Fărcăşan reţine chiar, în alcătuirea volumului, cîteva foiletoane satirice („Un mister de nedezlegat“, „Respectele noastre, domnule consilier“, „Buongiorno, Căciulă !“, „Interviu cu o vacă“ etc.) evidenţiind astfel contactul firesc intre fantezia nelimitată a umoristului şi autenticitatea materialului publicistic. Folosind cu pricepere procedeele variate pe care ie oferă modalitatea prozei satirice, autorul ataci pe un front larg — in schiţe, portrete, pamflete, foiletoane sau interviuri imaginare — birocraţia, lipsa de vigilenţă, atitudinea nepăsătoare faţă de avutul obştesc, familiarismul, arivismul, flecăreala etc., ca pe duşmani primejdioşi ai vieţii sociale, rămăşiţe detestabile aparţinind lumii vechi, definitiv lichidate, înverşunarea satirică e aprigă şi nimicitoare (uneori se ajunge la un veritabil patetism al demascării), personajele prinse în ecranul „micului televizor“ sunt literalmente înecate în ridicol, oamenii deformaţi moraliceşte suferă modificări anatomice şi fiziologice şi, in ultimă instanţă, nu mai pot fi numiţi oameni. La autopsie, se descoperă că omul care mişcă din urechi, personaj satiric remarcabil, tip patologic al spertarului, „n-avea inimă şi nici plămîni. Sîngele era pompat în corp nu de inimă, ci de intestinul gros. Aerul pe care-l trăgea omul pe gură intra direct in stomac, intestinele şi stomacul ocupau locul inimii, umpleau pieptul, se prelungeau prin gît pînă în cap în locul creierului şi de acolo aveau ramificaţii pînă-n urechi, aşa cum au peştit branhiile“. Nu e de mirare, deci, faptul că „nu se putuse stabili dacă omul care mişcă din urechi fusese om cu adevărat“. Dezlănţuit, pătimaş — fără însă a-şi pierde subtilitatea — S. Fărcăşan nu ezită in faţa absurdului. Dacă mecanice, într-un, vîrtej al uitării de sine şi de lume, conform unei funcţii fiziologice de foc complicate. Omul care dă din cap aprobă orice şi pe oricine, iu orice imprejurărare. Omul care dă din gură vorbeşte despre orice, oricit şi oriunde. Omul care dă din umeri e nepăsător la tot ce se petrece in jur. Toţi însă, în mod conştient sau nu se sprijină reciproc şi răul se agravează prin solidaritatea grotescă şi periculoasă a acestora. Deşi prozatorul refuză unghiul de vedere psihologic (prezent cu stăruinţă în schiţele luiMazilu) există undeva, îndărătul acţiunilor mecanice ale personajelor sale o determinare psihologic-socială, căci reacţiile sunt comandate fie de laşitate („Omul care dă din cap“, „Unii“, „Omul care dă din umeri“), fie de dispreţul pentru oameni („Toţi, domnule, toţii“), fie de scurt: „înainte de a vorbi, Paleşoiu anestezia publicul, pocnindu-1 in moalele capului cu cele mai josnice cuvinte, şi anume cuvintele: Voi fi scurt. E drept, folosea rar această teribilă ameninţare explozivă. Ia detunătura căreia femeile îşi virau degetele in urechi şi chiar bărbaţi viteji trecuţi prin războaie se cutremurau de spaimă“ („Omul care dă din gură“). Hvntind analiza psihologică, S. Fărcăşan evită în portretele sale şi construcţia complicată a personajului. Pentru a lovi frontal şi eficace, scriitorul îşi alege un singur obiectiv, cel mai vulnerabil (Omul care dă din gură e numai palavragiu, Omul care dă din umeri e fricos şi laş, Omul care mişcă din urechi e şperţar etc.) şi trece la nimicirea lui totală. Personajele sunt astfel unidimensionale, ca la televizorul obişnuit, fără relief (în sensul fundamental şi nu estetic). Nu e o deficienţă (în literatura satirică !), ci o modalitate posibilă, clasicistă, ţintind spre crearea de caractere comice. In această direcţie, pe linia portretizării, a schiţării caracterelor, S. Fărcăşan obţine rezultate excelente, pentru că extrage maximum de comic din trăsătura dominantă a personajului. Iată, spre exemplu, un fragment din portretul Omului care dă din cap: „Oamenii de rind, se remarcă la şedinţă prin felul cum judecă, pe cind Omul care dă din cap se remarcă prin felul în care dă din cap. Dacă vorbitorul din capul mesei e timid, Omul care dă din cap îi dă curaj; dacă vorbitorul îşi ţine nasul sus. Omul care dă din cap i-l sprijină, pe cînd dacă vorbitorul e un tovarăş modest, Omul care dă din cap i aprobă înţelegător modestia; dacă vorbitorul flecăreşte după cum îl taie capul. Omul care dă din cap îl ajută să-şi taie capul; dacă vorbitorul e pătruns de ideile pe care le rosteşte. Omul care dă din cap e şi mai pătruns, e de-a dreptul înjunghiat de aceste idei. Cînd două idei se bat cap in cap, Omul care dă din cap le aprobă pe rind. Cind şapte vorbitori îşi ciocnesc ideile, el tot nu-şi pierde capul — dă din cap înspre fiecare“. S. Fărcăşan este şi un înzestrat creator de situaţii comice, toate urmărind, desigur, dezvăluirea unor caractere, combaterea unor manifestări negative sau a unor figuri de tip vechi. Situaţiile comice din „Direcţiunea mişcării hîrtiilor“, „Misterioasa dispariţie a unui redactor de editură“, „Radicală“, „Scurt, nu ? Scurt !“ „Respectele noastre, domnule consilier“ sunt captivante, caracterizate cu mult umor. Ceea ce nu se întimplă insă in schiţele şi foiletoanele „Interviu cu o vacă“, „Un mister de nedezlegat“, „Buongiorno, Căciulă !“ „Suferinţele tînărului Sussex“, „Tragedia unui Vinomime“ în care, pornind de la fapte interesante, scriitorul ratează construcţia comică prin folosirea unor clişee, a unor procedee ieftine (discuţia cu vaca sau cocoşul...) sau prin abuz de stil publicistic, încercarea de a smulge cu orice preţ efecte comice alterează unele pasaje din schiţe izbutite, cum ar fi „Omul care dă din gură“ sau „Omul care dă din picior“. în acest fel, alegoria din prima schiţă cade în trivial, fără a obţine efectul scontat: „Fiecare vorbă era udată bine cu salivă, pe o parte şi alta, pînă cînd se umezea complet. După umezire bătea la capătul vorbei un ţăruş puternic, iar de capătul rămas liber trăgea din toate ffifsrsssftffi excesul “joS? dTcuvint pe motorul „picioarelor“ in cea de-a doia schiţăPe supărător ca orice exces m-ăii prins pe picior greşit „de ce stei in Picioare“, „s-a ţinut bine pe picioare“, „să stai pe picioare proprii „mă luaţi peste picior etc. (e puţin de jumătate de pagina ). Proza- K are succes cind ocoleşte tiparele uzate si „bancurile“ de gust îndoielnic, obtinînd efecte de un comic real, cu mijloace originale, bine stapinite. Volumul „Micul televizor se citesc cu plăcerea ce o simţi pr,deseon un condei sprinten anuleaza cu si spirit cite o prelungire jalnica a trecutului de care ne-am despărţit fără nici un pic de tristeţe Dumitru SOLOMON • •••••••••• cest tinăr, care şi-a publicat cele mai multe poezii în „Scrisul bănăţean“, ni se infăţişază cu un volum sobru, echilibrat. Poetul e un apolinic unanimist. Deschis temelor şi evenimentelor contemporane cele mai diverse, vibrînd cu o tensiune aproape egală la numeroase aspecte ale realului, Anghel Dumbrăveanu apare ca un poet al vieţii socialiste. Tonul său de euforie calmă e bazat pe certitudini determinate de realitatea noastră cu care el vibrează în unison, în concordanţă. Nu e un pasionat, un romantic zguduit de mari patimi, de bucurii exaltate ci un poet al plenitudinii împăcate aflat la aceeaşi tensiune calmă şi luminoasă. Solicitat, spuneam, de teme diverse, receptiv în toate direcţiile, Anghel Dumbrăveanu aduce elemente ale unei viziuni proprii, dar care sunt insuficiente pentru a forma — încă — un univers poetic. Căci un artist, fie printr-o selecţie cu totul particulară a elementelor realului, fie printr-o tratare deosebit de particulară a realităţii in elementele ei variate, contradictorii, îşi marchează prezenţa specifică. Dacă la Anghel Dumbrăveanu îmi place interesul său pentru actualitate în aspectele ei deosebite, faptul că nu e un rural contemplator al formelor arhaice şi botanice dar un contemporan atent, mă miră totuşi cit de puţin îşi dezvăluie evenimentele proprii, preferinţele şi repulsiile, obsesiile artistice, adică — să-i zicem — autobigrafia. Volumul ne lasă cu interesul de a-l cunoaşte mai bine pe poet dar şi cu regretul de a nu-l fi putut cunoaşte. Apolinic, adorator al soarelui şi luminii (chiar şi iu... nocturnei), poetul exaltă dimineaţa („Cor de dimineaţă“) şi vede în iarnă „Prefigurarea primăverii“ : „Poate iarna învaţă arborii Murmurul cu care vestesc primăvara Poate iarna adună în ei puritatea şi simetria florilor...“ „îmi place să alerg, cînd ninge pe cîmp. Să-mi încunune fruntea această ploaie lentă de lumină...“ „Toate drumurile s-au, retras sub zăpezi Dar mie îmi place să le ştiu alergînd...“ Iar în alt poem reuşit „Dăruirea“ . „Toate cîntecele mele sînt închinate luminii“ e o declaraţie pe care volumul o confirmă. O muncitoare de la fabrica de sticlă „a ridicat in palmă un pahar / Luminii dăruindu-l să-l desfete" („Desen"). Nu e lumina crudă incandescentă din poezia lui Cezar Baltag, dar nici aceea estompată, serală al lui Ion Horea ci mai degrabă o claritate, o bucurie calmă şi egală, o dimineaţă neîntreruptă. Anghei Dumbrăveanu e un unanimist in sensul că dispreţuieşte însingurarea romantică şi se incorporează mulţimilor, are sentimentul solidarităţii, vibrează de ritmurile colective. Strofa care deschide volumul e revelatoare : „Niciodată nu trec absent printre oameni, mă amplific in ei Ca soarele-n valul verde al mării Niciodată n-am fost singur, niciodată inima mea N-a fost cutreerată de ceţurile livide ale însingurării“ („Cor de dimineaţă“) Poezie a prezentului, vitalităţii, participării şi dimensiunilor largi ea se ridică sub un cer înalt, se desfăşoară pe un orizont larg, cuprinzător : „E necesar un cîntec vertical Ca o coloană de flăcări nestinse, Sau ca un cer de epopee.“ „Un cîntec care să cuprindă toate vocile pămîntului meu Intr-o laudă unanimă, puternică, înălţată acelei forţe care dă sens avîntului nostru —■ Partidului“. („Dăruire)“ Sau această frumoasă ţişnire în sus : „Am crescut atît de înalţi, c-ajungem cu mina la lună. Fruntea strivită-n ţarină răsare-ntre astre Şi-auzim cum sub paşii noştri amfiteatre astrale răsună Şi cum se rotesc ciclurile stelelor în jurul privirilor noastre“ („Dimensiuni") Dar poetul se mişcă încă strngaci in cosmos fiindcă in „Dimensiuni“ urmează, după strofa citată, o compoziţie versificată, şcolărească : cosmonauţii se reîntorc pe pămint... cocori după ce i-au frint fulgerele lui Jupiter. Iar in cealaltă poezie citată se înşiră banalităţi, după ce a fost sărutat „înaltul“ ete. De asemenea, intr-o poezie de dragoste — „Vitraliu“ — se face o imagistică cosmică destul de încurcată, in care oamenii apar ca stele care învîrt maniacul pe „eclipse vecine“ şi imuabile pînă cînd, într-o zi, „derogînd“, „Două stele se adună pe-acelaşi ax, privindu-se-n faţă“, ceea ce e ridicol. Dar cele două strofe citate indică puterea poetului de a încerca zborul cosmic. Revenind pe pămint, vom aminti două poezii — „Fluviile visează oceanul“ și „Anotimp“, ambele realizate, care pot fi considerate drept cele mai explicite pentru unanimismul lui Anghel Dumbrăveanu. Poezia care dă titlul volumului e una dintre cele mai izbutite anticolonialiste din literatura noastră nouă. Elogiul Africii ce se ridică e realizat sobru, fără discursivităţi rimate. Combativitatea nu reiese din declaraţii versificate ci e structurală, este expresia unui sentiment puternic. „Anotimp“ una — şi ea — din poeziile izbutite ale volumului începe categoric : „Vreau să-mi fie vocea limpede“ şi conţine o ars poetica implicită : „Ca voi, încerc s-alătur metalul şi apa şi lutul. Să le dau sens în noi simetrii. Ca voi, îmi organizez spaţiul nelimitat al conştiinţei După principiile acestui elan colectiv. Şi-asemenea vouă mă bucură frumuseţea acestor ample euritmii" Plăcerea spaţiilor vaste organizate în simetrii, a dimensiunii nelimitate, a elanurilor colective, ritmice, vitale, luminoase — iată citeva caracteristici ale poeziei lui Anghel Dumbrăveanu, în ceea ce are ea mai realizat. Mai apropiat de tipul clasic, poetul e în mică măsură liric, nu exprimă decit rar afecte ci descrie realitatea, fără a fi însă un descriptiv sau un pastelist, ci printr-o imagine globală, unitară. Uneori compune ode. Anghel Dumbrăveanu scrie, cu un talent aproape egal, despre uzină şi cîmp (din fericire nu e însă un agrar), despre pace şi zborurile cosmice, despre dragoste şi orient etc, etc .xceptînd versurile de dragoste, înecate în sentimentalism, şi cele despre război, ne ri semnificative, / Anghel Dumbrăveanu se menţine la un ton egal, ceea ce e rar. „Moment“ şi , ,Desen“ sunt două poezii bune deşi în prima e vorbă despre sonde iar în cealaltă despre un pahar. „Ada Kaleli“ şi „Li Tai-pe“ evocă, deşi cam comenţional, cu plasticitate, două orienturi îndepărtate unul de celălalt. Rezultă că poetul poate trata, cu rezultate fericite, temele cele mai diferite. Aceasta e o calitate care poate însă deveni, la un moment dat, un defect. Capacitatea de a cuprinde artistic cit mai mult din realitate, un orizont ideologic și artistic cit mai larg constituie, evident, o calitate deosebită ă unui scriitor. Nu e mai puţin adevărat însî că obiceiul de a rima conştiincios, je teme diverse, e o primejdie mortală pentru poezie. Problema este ca poeţil, fiind cit mai receptiv la solicitările contemporaneităţii să nu publice decit ce a putut transfigura artistic, exprimindu-şi deschis preferinţele, pasiunile pentru anumite zone al realului , mai degrabă decit pentru altele, căci rareori un artist a putut fi excelent in orice. Pentru un volum de debut este însă de bun augur că tînărul nu e închistat ci curios şi receptiv. Despre Anghel Dumbrăveanu se poate spunee că e un poet al construcţiei socialismului, al prezentului şi al actualităţii şi mă bucur că nu e absorbit de o impasiune a trecutului, o ameţeală a golului istoric care are, în epoca noastră, un iz tradiţionalist. îmi place de asemenea că nu sporeşte cu încă unul numărul versificatorilor agrari căci îu în livezi se petrece astăzi ceea cie este esenţial şi semnificativ. Un reproş — Angliei Dumbrăveanu care are izbutite poezii despre lumea industrială, ce ne atrag prin modul personal de a vedea lucrurile, a fost prea puţin solicitat de acest aspect esenţial al societăţii noastre, al epocii contemporane şi pentru care, repetăm, are valenţe autentice. Iată acest peisaj petrolifer care reţine: „Ca un fantastic catarg / Turla sondei a ieşit am estuarul văii / în larg...“ (■■■) carată într-un ţărm de beton / Sonaa va asculta îndepărtatul ţiţeiului zvon / Şi oamenii şi-or şterge fruntea pe palmele tăvălite-n noroaie, / Şi inima le va fi luminată ca o pădure, vara, după ploaie“ („Moment“). Viziunea peisajului petrolifer ca o marină e interesantă şi asociaţiile fericite. D L aaceastă linie a peisajului industrial, Anglei Dumbrăveanu poate izbuti. „Desen" ne descoperă altă particularitate : sentimentul diafanului transparent ; lăudînd mîinile muncitoarei care creează un pahar, poetul se manifesta ca un delicat care nu rimează pe tema ci află esenţa poetică a gestului . a. mi-k-ncii. „Poemă“ reuşeşte sa desPndă aspectul poetic al muncii Sre5,j. frL^.uoase a muncitorulu. sticlar inta^ rir^. du-ne convingerea ca m ace io,— al realităţii, poetul poate reuşi. .Angliei Dumbrăveanu nu desprinde fera de munca omului şi a treiă din „Cintec spus înc.mp.e: conti «—mă pe deplin posibilităţile sale m »v^est domeniu, lată de ce nu mi- P c«. „Nocturna timişoreană care dupa începe amplu şi solemn („Trec s. mngur prin aula enorma a nopţi 1 / S r» tTrei trezesc murmurul zilei Adormit pe trotuare ..“) condu»cu plicticoasă enumerare a strămoşii « liftei in loc să ne înfăţişeze oraşul .—are frumuseţile Timişoarei nu mena să incinte mai mult talentul lui Anghel Dumbărveanu ? Căci viitorul poeziei noastre mi se pare ». *la rile oraşe, în uzine, in peisajul industrial şi in general, în exprimarea ideilor si sentimentelor contemporane ale oamenilor înaintaţi, cu adevarat contemporani. Pentru aceasta Ainghel Dumbrăveanu pare a fi înzestrat. Primejdii, totuşi, sentimentalismul„„ Vitraliu“, „Confluenţa“, „Echinox , Colocviu noaptea“. „Pro pace“ suferă de aceea reducție la ^ acea degradare pe care ° pTMvea,^ sentimentalismul. Fiind vorba de u poe tînăr si Înzestrat, nu vom cita, nu Vom insista, dar la viitorul volum... Uneori, impunîndu-şi teme care au solicitat, poetul devine discursiv retor ca in „Confluenţă“ sau Miner“ care e o compoziţie onest versificată. Versuri crispante, destul de rutine : „Să ne cuprindă ca mataserie mării, tumultul general“ (pag. 14)Ambii termeni ai comparaţiei sunt buni nu se potrivesc împreuna; mătăsuri e tumultului... imposibil ! Joi,o poez bună „Cintec de August , apare acest vers hilar, tradiţionalist: „Mă ridicai cu oile...“; te poţiridica la TM'fe cu oile, dar ca mişcare sufleteasca.» Nu-mi place nici cind marea vine „Sa verse la picioarele noastre... Sa nu insistăm insă, Anghel ^ravean“ Dare exigent si va fi, un viitor, şi mai atent. Deşi tinăr, poetul nu e C°Pten de modele ilustre. Cind exista o tensiune specială a gindirii, apare o mai directă influenţă argheziană. Cind e sobru, concentrat. Anghel Dumbrăveanu ajunge la rezultate bune. Aş cita din „Prefigurarea primii Concentraţi, / Cu toate antenele crengilor infipte-n văzduh. / Arborii ascultăm tăcere“ Sau, acest frumos ceput din „Vitraliu din Riga . „Vînturile nordice Aici, în oraşul străvechi penalul Eu trec ritmînd un vers leton al.h> Şi nu m-aude decit vîntul de miaza-noapte, Vîntul şi cupolele ascuţite fantistic Incit îţi par săgeţi înfipte ir. . Volumul lui Anghel Dumbrăveanu dovedeşte stăpînirea mijloacelor şi anunţă un poet al prezentului^ sonalist.' Aşteptăm, de la tinărul poet ^n viitor, o poezie citadina, şi '"*«*"* lă şi mai mult curaj de a fi el însuşi. Paul GEORGESCU ANGHEL DUMBRĂVEANU Fluviile visează, oceanul SERGIU FARCAŞAN Micul televizor prezenţa, chiar periferică, a acestor personaje sau fenomene in viaţa noastră contemporană este o aberaţie prin caracterul lor anacronic, jalnică moştenire a trecutului, atunci şi in denunţarea lor se poate uza de absurd ca element generator de comic. De aceea Omul care mişcă din urechi dispune de anatomia animalelor acvatice, de aceea Omul care dă din picior e caracterizat printr-un jurnal intim scris de propriul său picior, de aceea Omul care dă din gură vorbeşte şi în mormînt ş.a.m.d. Scriitorul îngroaşe cu voluptate trăsăturile caricaturale ale personajelor satirizate, închipuind situaţiile cele mai crud ridicole, torturîndu-şi „victimele" cu teama de a fi rămas ceva nedescoperit încă. Personajele sale nu au psihologie, nu gindesc, nu simt, ci reacţionează automat, ca marionetele meschinărie morală („Omul care mişcă din urechi“) etc. Pe autor nu-l interesează însă procesul psihologic care denaturează conformaţia interioară a personajelor sale, ci răul funcţional care decurge, primejdia socială pe care aceste fenomene de extracţie burgheză o reprezintă pentru colectivitatea umană. De unde atenţia particulară acordată detaliului fie mişcare, monotipiei ,şi stereotipiei gesturilor, expresiei verbale şi, mai ales, fizionomice. Cortrastul esenţă-aparenţă este împins la limită (cind, fireşte, nu intervine » pamfletul, formă prin excelenţă directă) în scopul de a rupe total imaginea de realitatea lăuntrică a personajului. Aici nu mai intervine nici o subtilitate, nici o prelungire a jocului eserţelor şi aparenţelor. Nimeni, de pildă ■’ nu-l mai crede pe Paleşoiu cînd aceasta declară că va vorbi • • • • • 9