Gazeta literară, ianuarie-iunie 1962 (Anul 9, nr. 1-26)

1962-01-04 / nr. 1

GAZETA ! lirRARA ntîiui volum a! Iu! Ion Rahoveanu, ,,Creanga de măslin", aparţine unui poet care publi­că de mulţi ani in presa literară. Versu­rile adunate intre co­­perţi de carton, cu parcimonie, reprezintă numai o mică parte din ceea ce autorul, poate grăbit uneori, a încredinţat tiparului, efor­tul poetului, in direcţiile pe care ni le înfăţişează „Creanga de măslin“, se înscrie in sfera aşa-numitului „li­rism obiectiv". Un nucleu epic, alte­ori încercarea de a ilustra liric o temă (nu atitudinea poetului faţă de ea, ci desprinderea semnificaţiilor ei generale) definesc structura lui Ion Rahoveanu, deloc „temperament me­ditativ interiorizat“ — cum îl carac­terizează cei doi colegi de redacţie care au scris despre el, Radu Unescu (In prefaţa la volum), I. Oarcăsu, critic altfel dotat (intr-o cronică din „Tribuna"). Poetici nu plasticizează idei trăite, mi-şi interiorizează realul spre a-l proiecta apoi in viziuni pu­ternice, s­intetizatoare ; comportarea pe care o adoptă el faţă de real este mai de grabă aceea a unui comentator cu mij­loace lirice. O poezie ca „Măreţie”, este semnificativă in acest sens. Omnl contemporan, constructor al civilizaţiei socialiste, dominator al forţelor natu­rii, este văzut in ipostazele sale con­venţional-simbolice : „Cuget la om/ cind el lucrează în podgorii / Şi stru­gurii cresc în ciorchini / Grei ca-n văzduhuri norii // Cîind el pe pămîn­­turi creează / Graţia imenselor holde sub stele, / muzica nouă a pădurilor / pictura turnatelor g­rele. // Cuget la om / Cînd el apropie soarele -nalt ! Şi îl duce firesc pe un umăr / apoi pe celălalt" etc. Consecinţa unei ase­menea posturi in faţa realului este, îndeobşte, retorismul. Din tema pe care-şi propune s-o trateze, poetul ex­trage cîteva note generale, caracteris­tice, dindu-le valori simbolice ; ur­mează exerciţiul retoric. Conştient de primejdia aceasta, Ion Raitoveanu se străduieşte s-o evite. Teama de dis­curs l-a făcut, într-o perioadă mai vech­e, depăşită in parte, să recurgă la formulări obscure, sibilinice, ob­ţinute printr-o chinuire a sintaxei. Apropierea de o soluţie în marginile artei a acestei probleme o aflăm in volumul său : pe de o parte în încli­naţia evidentă spre balada lirică, in care elementul epic (fie şi sugerat) conferă unitate unui ansamblu de imagini , pe de altă parte, într-o poe­zie de tipul pastelului, in care des­cripţia are un suport obiectiv. Pentru primul aspect, sunt elocvente unele poezii cuprinse in otelul „Aceste ore mari", ciclu în care poetul îşi ex­primă vehement protestul împotriva crimelor nucleare săvîrşite de impe­rialismul ocidental, („Tragedie ni­ponă“, „Subiect de baladă“, „O bucu­rie infinită“, „Cei trei“). Poetul nu poate rezista insă ispitei de a transcrie viziunea terifică a unei explozii ato­mice şi atunci îndemnurile sale ră­sună naiv şi grandilocvent : „Priveşte trunchiul fulgerului gros, / şi la co­loana lui de foc şi groază ! / La ful­gerul ce-a izbucnit de jos, / La norii stranii ce-n rotiri planează“. În ceea ce priveşte pastelul, poetul obţine realizări ce merită să fie relevate. „Pădure de mesteceni“ e o sensibilă pictură cu mult alb (cuvîntului can­doare îi este restituită o accepţiune etimologică): „Tulpini adolescente, mes­teceni în candoare. / Sînt nuduri în viaţă de foşnet şi culoare. / Pădure de zăpadă cu pure sîngerări / de frun­ze ce le pierde lumina-n depărtări. / Că ani îţi pierd din murmur, regret cind sînt departe, / suavă-nvăluire de aur, fără moarte. / De-ţi frîngem o tulpină, un trup de-argint e jos / şi-n graţie, candoare, el moare-ncet, frumos“. Exerciţiul retoric (ţinînd de o artă, să zicem, „decorativă“) este depăşit şi in unele mărturii de expan­sivi­ta­te ale poetului, eliberate de tira­nia metronom­ică a versului clasic, cu picioare numărate, pe care Ion Ra­hoveanu nu-l stăpineşte încă. Elogiul adresat unui homo labor, al veacului nostru grandios, al­ avorrtului socialist, nu e lipsit de un fior autentic : „Cu feeria simetrică a pădurii / Cu stelele mele, cu fluviile magistralelor, / am întrecut măiestria munţilor, a cerului / estetica apelor, fantezia naturii // Ce­rul acesta, de­ asupra drumului, cerul / de-asupra patriei mele cerul limpede, scump ! Ceru­l crepuscular deasupra lunii, / ia forma unui uriaş arc de triumf“. („Orizont aprins“), tonul di­rect convine (oare poetul n-o ştie încă ?) temperamentului liric al lui Ion Rahoveanu; altfel, ameninţarea obscurităţii, a stilului contorsionat, a imaginilor forţate se face simţită. Un exemplu de asemenea imagine forţată îl constituie şi apropierea făcută între pietrele de hotar, care delimitau altă­dată ogoarele, şi nişte „neexplodate mine“. Interpretată în consecinţele ei (imposibile), apropierea apare de o artificiozitate evidentă : „Pietrele nu erau numai răni adîncite / în suflet la mine, /Ele au fost neexplodate mine / Intr-un cîmp larg, între braz­dele neliniştite". După care ni se spune că cel ce „se atinge de ele", printr-o explozie implicită, „intră sub pămîrrturi, sub mormanele grele“. Aceste mine au fost „plantate“ de nişte „plantatori cruzi ai umilinţii“ : „Au fost plantate între părinţi, / Intre strămoşii mei de durere şi griji. / O, minele acestea de ar fi lovit cu schiji / în plantatorii cruzi ai umilinţii !“ Arta desfăşurării consecinţelor unei imagini-simbol e foarte dificilă, ea necesită un patos hiperbolic care-i lip­seşte lui Ion Rahoveanu, poet „obiec­tiv“, echilibrat, atunci cînd se expri­mă cu autenticitate. O calitate a volumului de debut al lui Ion Rahoveanu este ferma orientare a poetului spre actualitate şi încer­carea lui de a o reflecta cu mijloacele adecvate. Lipsesc din volum accentele tradiţionaliste sau idilice şi se re­marcă stăruinţa lăudabilă de a dez­vălui liric dimensiunile reale ale uni­versului contemporan. Pe această li­nie poetul mai are însă multe de fă­cut. Nu e suficientă consemnarea, de pildă, a unui peisaj urban, e necesară şi exprimarea „dinăuntru“ a patosului oamenilor noi care-l populează. Pen­tru aceasta, simbolul — prea ilustra­tiv la Ion Rahoveanu — nu e decit unul din mijloace, iar dacă el este folosit abuziv, impresia de convenţie ornamentată nu poate fi ocolită. Ver­surile corecte, care transcriu caligrafic profitul constructorului socialist nu pot emoţiona : „Fremătătoare-s clipele-a­­cestea, /Vin ca argintul viu, şi eu le cint / şi oamenilor le slăvesc poves­tea, / Pe drumurile-ntinsului pămînt // Ei lingă ore se vor arcui / Pe strung, pe schele în văzduhul pur, / Pe pia­tră, să deschidă galerii / cu-albastre ceruri adincite-n jur“. („Cîntec mati­nal“). Carenţa provine credem, dintr-o perspectivă exterioară asupra vieţii. După cum încercam să arătăm şi mai înainte, unele dintre poeziile cu­prinse in volumul „Creanga de măs­lin“ prefigurează căile posibile ale unei depăşiri. Cea dinţii condiţie este ca poetul să-şi respecte natura sa, ceea ce nu i-ar îngusta zona căută­rilor, ci, dimpotrivă, i-ar lărgi-o. I-am recomanda lui Ion Rahoveanu, în sen­sul temperamentului său liric, să în­cerce o apropiere de concretul cons­trucţiei socialiste, să descifreze cu mai multă îndrăzneală semnificaţiile realităţii ambiante, nu numai în ge­neralitatea lor ; consecinţa va fi, de­sigur, o îmbogăţire de substanţă a poeziei sale, o creştere a eficienţei mesajului ei. Publicarea volumului de debut reprezintă totdeauna, pentru tî­­nărul poet, un prilej de confruntare cu el însuşi, şi critica are îndatorirea de a face ca această confruntare să fie cit mai rodnică. Exprimîndu-ne încrederea în talentul lui I. Raho­veanu, nu putem ignora unele piedici pe care poetul trebuie să le elimine pentru a se dezvolta conform cu el însuşi şi cu înaltele exigenţe ale e­­pocii. Renunţînd la prezumpţia sim­bolizărilor la tot pasul, îmbinînd în­zestrarea sa pentru lirismul „obiec­tiv“ cu tonul direct, ferit de manie­risme, Ion Rahoveanu îşi va spori im­plicit receptivitatea faţă de noul au­tentic, faţă de viaţa fremătătoare care ne înconjoară. Că aceasta îi stă in putinţă, el ne-a dovedit-o şi pînă a­­cum prin poeziile izbutite, care nu lipsesc din biru­iul său volum. Am cita, pentru simplitatea lor care nu exclude vibraţia, aceste versuri din poezia „Peisaj viitor“ : „Acum uitarea se re­­trage-ncet / Ca noaptea de pe cîmp, pînă departe. / Gîndind, prin peisajul rustic merg, / Trec prim noroi şi prin singurătate. // Şi totuşi înspre altă panoramă / Simt că mă-ndrept, în alţi ani parcă sînt, / Pe unde trec cu tine-n gînd şi-n zare / Vor fi înalte străzi într-un alt vint. / Azi am lăsat un zîmbet pe hotare“ etc. Matei CALINESCU ION RAHOVEANU Creanga de măslin • •••••••••• n literatura care a dat nemuritoarele momente şi schiţe ale lui Cara­­giale s-a produs, după dispariţia marelui scri­itor, un îngrijorător gol în ceea ce am numi sectorul satiric. Poate că şi sentimentalismul semănători­sto- poporan­i­st a avut o bună parte din vină, poate că e şi foarte greu, fără a deveni măs­cărici, să-i faci pe oameni să rîdă, poate că a circulat, subteran, un vag dispreţ faţă de arta rîsului, rezultatele, oricum, sînt triste. N-a fost după Caragiale un scriitor care, la nivelul prozei lui Sadoveanu, Rebreanu sau Camil Petrescu, să dezvolte tradiţia satirei caragian­ene. Lipsa continui­tăţii a produs dificultăţi şi literaturii noastre noi, realist-socialiste care, deşi a înregistrat unele succese (mai ales în dramaturgie şi poezie), a rămas totuşi datoare cititorilor in ceea ce priveşte proza satirică. De aceea apa­riţia, chiar sporadică, a unor volume de schiţe satirice bune („Insectar de buzunar“ şi „Galeria palavragiilor“ de T. Mazilu, recent „Micul televizor“ de S. Fărcăşan) este un prilej de opti­mism, de încredere in regenerarea unei modalităţi literare preţuită de marele public şi necesară in lupta noastră împotriva vechiului din conştiinţă. Dacă am fi întrebaţi care sunt, după părerea noastră, primele trei condiţii fundamentale ale literaturii satirice, am răspunde fără ezitare: 1) să ţin­tească ceea ce e vechi şi dăunător progresului social; 2) cei loviţi să nu se mai poată ridica (artistic vorbind) în aceeaşi poziţie; 3) să-ţi provoace, măcar din cînd în cînd, iisul. (Această din urmă condiţie trece drept neesen­ţială în faţa unora, de unde şi bizara împărţire în: satiră şi umor care a folosit anumitor publicaţii de specia­litate întru motivarea unor nemotiva­­bile absenţe de umor). Derivată, ca şi în cazul lui T. Ma­­zilu, din experienţa publicistică, proza satirică a lui S. Fărcăşan are la bază o cunoaştere specială a anumitor realităţi, se întemeiază, deci, pe vechi răfuieli cu fenomene pe care viaţa socialistă, conştiinţa nouă le neagă, le combate cu fermitate. Din îndrep­tăţită stimă faţă de publicistica „la zi“, S. Fărcăşan reţine chiar, în alcă­tuirea volumului, cîteva foiletoane sa­tirice („Un mister de nedezlegat“, „Respectele noastre, domnule consilier“, „Buongiorno, Căciulă !“, „Interviu cu o vacă“ etc.) evidenţiind astfel contac­tul firesc intre fantezia nelimitată a umoristului şi autenticitatea materia­lului publicistic. Folosind cu pricepere procedeele variate pe care ie oferă mo­dalitatea prozei satirice, autorul ataci pe un front larg — in schiţe, portrete, pamflete, foiletoane sau interviuri ima­ginare — birocraţia, lipsa de vigilenţă, atitudinea nepăsătoare faţă de avutul obştesc, familiarismul, arivismul, flecă­reala etc., ca pe duşmani primejdioşi ai vieţii sociale, rămăşiţe detestabile aparţinind lumii vechi, definitiv lichi­date, înverşunarea satirică e aprigă şi nimicitoare (uneori se ajunge la un veritabil patetism al demascării), per­sonajele prinse în ecranul „micului televizor“ sunt literalmente înecate în ridicol, oamenii deformaţi moraliceşte suferă modificări anatomice şi fiziolo­gice şi, in ultimă instanţă, nu mai pot fi numiţi oameni. La autopsie, se descoperă că omul care mişcă din urechi, personaj satiric remarcabil, tip patologic al spertarului, „n-avea inimă şi nici plămîni. Sîngele era pompat în corp nu de inimă, ci de intestinul gros. Aerul pe care-l trăgea omul pe gură intra direct in stomac, intesti­nele şi stomacul ocupau locul inimii, umpleau pieptul, se prelungeau prin gît pînă în cap în locul creierului şi de acolo aveau ramificaţii pînă-n ure­chi, aşa cum au peştit branhiile“. Nu e de mirare, deci, faptul că „nu se putuse stabili dacă omul care mişcă din urechi fusese om cu adevărat“. Dezlănţuit, pătimaş — fără însă a-şi pierde subtilitatea — S. Fărcă­şan nu ezită in faţa absurdului. Dacă mecanice, într-un, vîrtej al uitării de sine şi de lume, conform unei funcţii fiziologice de foc complicate. Omul care dă din cap aprobă orice şi pe ori­cine, iu orice imprejurărare. Omul care dă din gură vorbeşte despre orice, oricit şi oriunde. Omul care dă din umeri e nepăsător la tot ce se petrece in jur. Toţi însă, în mod conştient sau nu se sprijină reciproc şi răul se agravează prin solidaritatea gro­­tescă şi periculoasă a acestora. Deşi prozatorul refuză unghiul de vedere psihologic (prezent cu stăruin­ţă în schiţele lui­­Mazilu) există un­deva, îndărătul acţiunilor mecanice ale personajelor sale o determinare psiho­­logic-socială, căci reacţiile sunt co­mandate fie de laşitate („Omul care dă din cap“, „Unii“, „Omul care dă din umeri“), fie de dispreţul pentru oa­meni („Toţi, domnule, toţii“), fie de scurt: „înainte de a vorbi, Paleşoiu anestezia publicul, pocnindu-1 in moa­lele capului cu cele mai josnice cu­vinte, şi anume cuvintele: Voi fi scurt. E drept, folosea rar această teribilă ameninţare explozivă. Ia detunătura căreia femeile îşi virau degetele in urechi şi chiar bărbaţi viteji trecuţi prin războaie se cutremurau de spai­mă“ („Omul care dă din gură“). Hvntind analiza psihologică, S. Făr­căşan evită în portretele sale şi con­strucţia complicată a personajului. Pentru a lovi frontal şi eficace, scrii­torul îşi alege un singur obiectiv, cel mai vulnerabil (Omul care dă din gură e numai palavragiu, Omul care dă din umeri e fricos şi laş, Omul care mişcă din urechi e şperţar etc.) şi trece la nimicirea lui totală. Personajele sunt astfel unidimensionale, ca la televizo­rul obişnuit, fără relief (în sensul fundamental şi nu estetic). Nu e o deficienţă (în literatura satirică !), ci o modalitate posibilă, clasicistă, ţintind spre crearea de caractere comice. In această direcţie, pe linia portretizării, a schiţării caracterelor, S. Fărcăşan obţine rezultate excelente, pentru că extrage maximum de comic din trăsă­tura dominantă a personajului. Iată, spre exemplu, un fragment din portre­tul Omului care dă din cap: „Oamenii de rind, se remarcă la şedinţă prin felul cum judecă, pe cind Om­ul care dă din cap se remarcă prin felul în care dă din cap. Dacă vorbitorul din capul mesei e timid, Omul care dă din cap îi dă curaj; dacă vorbitorul îşi ţine nasul sus. Omul care dă din cap i-l sprijină, pe cînd dacă vorbito­rul e un tovarăş modest, Omul care dă din cap i aprobă înţelegător mo­destia; dacă vorbitorul flecăreşte după cum îl taie capul. Omul care dă din cap îl ajută să-şi taie capul; dacă vorbitorul e pătruns de ideile pe care le rosteşte. Omul care dă din cap e şi mai pătruns, e de-a dreptul înjun­ghiat de aceste idei. Cînd două idei se bat cap in cap, Omul care dă din cap le aprobă pe rind. Cind şapte vorbitori îşi ciocnesc ideile, el tot nu-şi pierde capul — dă din cap în­spre fiecare“. S. Fărcăşan este şi un înzestrat creator de situaţii comice, toate urmă­rind, desigur, dezvăluirea unor carac­tere, combaterea unor manifestări ne­gative sau a unor figuri de tip vechi. Situaţiile comice din „Direcţiunea miş­cării hîrtiilor“, „Misterioasa dispariţie a unui redactor de editură“, „Radi­cală“, „Scurt, nu ? Scurt !“ „Respec­tele noastre, domnule consilier“ sunt captivante, caracterizate cu mult umor. Ceea ce nu se întimplă insă in schi­ţele şi foiletoanele „Interviu cu o vacă“, „Un mister de nedezlegat“, „Buongiorno, Căciulă !“ „Suferinţele tînărului Sussex“, „Tragedia unui Vino­mim­e“ în care, pornind de la fapte interesante, scriitorul ratează construc­ţia comică prin folosirea unor clişee, a unor procedee ieftine (discuţia cu vaca sau cocoşul...) sau prin abuz de stil publicistic, încercarea de a smulge cu orice preţ efecte comice alterează unele pasaje din schiţe izbutite, cum ar fi „Omul care dă din gură“ sau „Omul care dă din picior“. în acest fel, alegoria din prima schiţă cade în trivial, fără a obţine efectul scon­tat: „Fiecare vorbă era udată bine cu salivă, pe o parte şi alta, pînă cînd se umezea complet. După umezire bătea la capătul vorbei un ţăruş puternic, iar de capătul rămas liber trăgea din toate ffifsrsssftffi excesul “joS? dTcuvint­ pe moto­rul „picioarelor“ in cea de-a doia schiţăP­e supărător ca orice exces m-ăii prins pe picior greşit „de ce stei in Picioare“, „s-a ţinut bine pe picioare“, „să stai pe picioare proprii „mă luaţi peste picior etc. (­e puţin de jumătate de pagina ). Proza- K are succes cind ocoleşte tiparele uzate si „bancurile“ de gust­ îndoielnic, obtinînd efecte de un comic real, cu mijloace originale, bine stapinite. Volumul „Micul televizor se cites­c cu plăcerea ce o simţi pr,­de­seon un condei sprinten anuleaza cu si spirit cite o prelungire jalnica a trecutului de care ne-am despărţit fără nici un pic de tristeţe Dumitru SOLOMON • •••••••••• cest tinăr, care şi-a pu­blicat cele mai multe poezii în „Scrisul bă­năţean“, ni se infăţi­­şază cu un volum so­bru, echilibrat. Poetul e un apolinic unanimist. Deschis temelor şi eve­nimentelor contempora­ne cele mai diverse, vibrînd cu o tensiune aproape egală la numeroase aspecte ale realului, Anghel Dumbrăveanu apare ca un poet al vieţii socialiste. Tonul său de euforie calmă e bazat pe certitudini determinate de realitatea noastră cu care el vibrează în unison, în concor­danţă. Nu e un pasionat, un romantic zguduit de mari patimi, de bucurii e­­xaltate ci un poet al plenitudinii îm­păcate aflat la aceeaşi tensiune calmă şi luminoasă. Solicitat, spuneam, de teme diverse, receptiv în toate direc­ţiile, Anghel Dumbrăveanu aduce ele­mente ale unei viziuni proprii, dar care sunt insuficiente pentru a forma — încă — un univers poetic. Căci un ar­tist, fie printr-o selecţie cu totul par­ticulară a elementelor realului, fie printr-o tratare deosebit de particu­lară a realităţii in elementele ei variate, contradictorii, îşi marchează prezenţa specifică. Dacă la Anghel Dumbrăveanu îmi place interesul său pentru actualitate în aspectele ei deo­sebite, faptul că nu e un rural con­templator al formelor arhaice şi bota­nice dar un contemporan atent, mă miră totuşi cit de puţin îşi dezvăluie evenimentele proprii, preferinţele şi repulsiile, obsesiile artistice, adică — să-i zicem —­ autobigrafia. Volumul ne lasă cu interesul de a-l cunoaşte mai bine pe poet dar şi cu regretul de a nu-l fi putut cunoaşte. Apolinic, adorator al soarelui şi luminii (chiar şi iu... nocturnei), poe­tul exaltă dimineaţa („Cor de dimi­neaţă“) şi vede în iarnă „Prefigurarea primăverii“ : „Poate iarna învaţă arborii Murmurul cu care vestesc primăvara Poate iarna adună în ei puritatea şi simetria florilor...“ „îmi place să alerg, cînd ninge pe cîmp. Să-mi încunune fruntea această ploaie lentă de lumină...“ „Toate drumurile s-au, retras sub zăpezi Dar mie îmi place să le ştiu alergînd...“ Iar în alt poem reuşit „Dăruirea“ . „Toate cîntecele mele sînt închinate luminii“ e o declaraţie pe care volumul o confirmă. O muncitoare de la fa­brica de sticlă „a ridicat in palmă un pahar / Luminii dăruindu-l să-l des­fete" („Desen"). Nu e lumina crudă incandescentă din poezia lui Cezar Baltag, dar nici aceea estompată, se­rală al lui Ion Horea ci mai degrabă o claritate, o bucurie calmă şi egală, o dimineaţă neîntreruptă. Angh­ei Dumbrăveanu e un unani­mist in sensul că dispreţuieşte însin­gurarea romantică şi se incorporează mulţimilor, are sentimentul solidari­tăţii, vibrează de ritmurile colective. Strofa care deschide volumul e reve­latoare : „Niciodată nu trec absent printre oameni, mă amplific in ei Ca soarele-n valul verde al mării Niciodată n-am fost singur, niciodată inima mea N-a fost cutreerată de ceţurile livide ale însingurării“ („Cor de dimineaţă“) Poezie a prezentului, vitalităţii, parti­cipării şi dimensiunilor largi ea se ridică sub un cer înalt, se desfăşoară pe un orizont larg, cuprinzător : „E necesar un cîntec vertical Ca o coloană de flăcări nestinse, Sau ca un cer de epopee.“ „Un cîntec care să cuprindă toate vocile pămîntului meu Intr-o laudă unanimă, puternică, înălţată acelei forţe care dă sens avîntului nostru —■ Partidului“. („Dăruire)“ Sau această frumoasă ţişnire în sus : „Am crescut atît de înalţi, c-ajungem cu mina la lună. Fruntea strivită-n ţarină răsare-ntre astre Şi-auzim cum sub paşii noştri amfiteatre astrale răsună Şi cum se rotesc ciclurile stelelor în jurul privirilor noastre“ („Dimensiuni") Dar poetul se mişcă încă strngaci in cosmos fiindcă in „Dimensiuni“ ur­mează, după strofa citată, o compozi­ţie versificată, şcolărească : cosmo­nauţii se reîntorc pe pămint... cocori după ce i-au frint fulgerele lui Jupiter. Iar in cealaltă poezie citată se înşiră banalităţi, după ce a fost sărutat „înaltul“ ete. De asemenea, intr-o poezie de dragoste — „Vitraliu“ — se face o imagistică cosmică destul de încurcată, in care oamenii apar ca stele ca­re învîrt maniacul pe „eclipse ve­cine“ şi imuabile pînă cînd, într-o zi, „derogînd“, „Două stele se adună pe-acelaşi ax, privindu-se-n faţă“, ceea ce e ridicol. Dar cele două strofe ci­tate indică puterea poetului de a în­cerca zborul cosmic. Revenind pe pămint, vom aminti două poezii — „Fluviile visează ocea­nul“ și „Anotimp“, ambele realizate, care pot fi considerate drept cele mai explicite pentru unanimismul lui An­gh­el Dumbrăveanu. Poezia care dă titlul volumului e una dintre cele mai izbutite anticolonialiste din literatura noastră nouă. Elogiul Africii ce se ri­dică e realizat sobru, fără discursi­vităţi rimate. Combativitatea nu reiese din declaraţii versificate ci e structu­rală, este expresia unui sentiment pu­ternic. „Anotimp“ una — şi ea — din poeziile izbutite ale volumului începe categoric : „Vreau să-m­i fie vocea limpede“ şi conţine o ars poetica im­plicită : „Ca voi, încerc s-alătur metalul şi apa şi lutul. Să le dau sens în noi simetrii. Ca voi, îmi organizez spaţiul nelimitat al conştiinţei După principiile acestui elan colectiv. Şi-asemenea vouă mă bucură frumu­seţea acestor ample euritmii" Plăcerea spaţiilor vaste organizate în simetrii, a dimensiunii nelimitate, a elanurilor colective, ritmice, vitale, lu­minoase — iată citeva caracteristici ale poeziei lui Anghel Dumbrăveanu, în ceea ce are ea mai realizat. Mai apropiat de tipul clasic, poetul e în mică măsură liric, nu exprimă decit rar afecte ci descrie realitatea, fără a fi însă un descriptiv sau un pastelist, ci printr-o imagine globală, unitară. Uneori compune ode. Angh­el Dumbrăveanu scrie, cu un talent a­­proape egal, despre uzină şi cîmp (din fericire nu e însă un agrar), des­pre pace şi zborurile cosmice, despre dragoste şi orient etc, etc .­xceptînd versurile de dragoste, înecate în sen­timentalism, şi cele despre război, ne­­ r­i semnificative, / Anghel Dumbrăveanu se menţine la un ton egal, ceea ce e rar. „Moment“ şi , ,Desen“ sunt două poezii bune deşi în prima e vorbă despre sonde iar în ce­­alaltă despre un pahar. „Ada Kaleli“ şi „Li Tai-pe“ evocă, deşi cam com­­enţional, cu plasticitate, două orienturi îndepărtate unul de ce­lălalt. Rezultă că poetul poate trata, cu rezultate f­ericite, temele cele mai diferite. Aceas­ta e o calitate care poate însă deveni, la un moment dat, un defect. Capac­itatea de a cuprinde ar­tistic cit ma­i mult din realitate, un orizont ideol­ogic și artistic cit mai larg constitui­­e, evident, o calitate deo­sebită ă unui scriitor. Nu e mai puţin adevărat însî­­ că obiceiul de a rima conştiincios, j­­e teme diverse, e o pri­mejdie mortal­ă pentru poezie. Problema este ca poeţi­­l, fiind cit mai receptiv la solicitările contemporaneităţii să nu publice deci­­t ce a putut transfigura artistic, exp­­rimindu-şi deschis prefe­rinţele, pasi­unile pentru anumite zone al realului , mai degrabă decit pentru altele, căci rareori un artist a putut fi excelent in orice. Pentru un volum­ de debut es­­te însă de bun augur că tînărul nu e închistat ci curios şi re­ceptiv. Despre Anghel Dumbrăveanu se poate spune­e că e un poet al construc­ţiei socialis­m­ului, al prezentului şi al actualităţii şi mă bucur că nu e ab­sorbit de o impasiune a trecutului, o a­­meţeală a golului istoric care are, în epoca noast­ră, un iz tradiţionalist. îmi place de as­­emenea că nu sporeşte cu încă unul numărul versificatorilor a­grari căci î­­u în livezi se petrece as­tăzi ceea ci­e este esenţial şi semnifi­cativ. Un re­­proş — Angliei Dumbră­veanu care a­re izbutite poezii despre lumea industri­­ală, ce ne atrag prin modul personal de a­­ vedea lucrurile, a fost prea puţin s­­olicitat de acest aspect esenţial al soci­­etăţii noastre, al epocii contemporane şi pentru care, repetăm, are valenţe au­tentice. Iată acest peisaj petrolifer care reţine: „Ca un fan­tastic catarg / Turla sondei a ieşit am estuarul văii / în larg...“ (■■■) carată într-un ţărm de beton / Sonaa va asculta îndepărtatul ţiţeiului zvon / Şi oamenii şi-or şterge fruntea pe palmele tăvălite-n noroaie, / Şi inima le va fi luminată ca o pădure, vara, după ploaie“ („Moment“). Viziunea peisajului petrolifer ca o marină e in­teresantă şi asociaţiile fericite. D L a­această linie a peisajului industrial, Angl­ei Dumbrăveanu poate izbuti. „Desen" ne descoperă altă particulari­tate : sentimentul diafanului transpa­rent ; lăudînd mîinile muncitoarei care creează un pahar, poetul se manifesta ca un delicat care nu rimează pe tema ci află esenţa poetică a gestului­ . a. mi-k-ncii. „Poemă“ reuşeşte sa desPn­­dă aspectul poetic al muncii Sre5,j. frL^.uoase a muncitorulu. sticlar inta^ rir^. du-ne convingerea ca m ace io,— al realităţii, poetul poate reuşi. .Angliei Dumbrăveanu nu desprinde fera de munca omului şi a tre­iă din „Cintec spus înc.mp.e: con­­ti «—mă pe deplin posibilităţile sale m »v^est domeniu, lată de ce nu mi- P c«. „Nocturna timişoreană care dupa începe amplu şi solemn („Trec s. mngur prin aula enorma a nopţi 1 / S r» tTrei trezesc murmurul zilei Adormit pe trotuare ..“) con­du»­­­cu plicticoasă enumerare a strămoşii « liftei in loc să ne înfăţişeze oraşul .—­are frumuseţile Timişoarei nu men­a să incinte mai mult talentul lui An­ghel Dumbărveanu­ ? Căci viitorul poe­ziei noastre mi se pare ». *la rile oraşe, în uzine, in peisajul indus­trial şi in general, în exprimarea idei­­lor si sentimentelor contemporane ale oamenilor înaintaţi, cu adevarat con­temporani. Pentru aceasta Ainghel Dumbrăveanu pare a fi înzestrat. Primejdii, totuşi, sentimentalismul„„ Vitraliu“, „Confluenţa“, „Echinox , Colocviu noaptea“. „Pro pace“ su­feră de aceea reducție la ^ acea degradare pe care ° pTMvea,^ sentimentalismul. Fiind vorba de u poe tînăr si Înzestrat, nu vom cita, nu Vom insista, dar la viitorul vo­lum... Uneori, impunîndu-şi teme car­e­­ au solicitat, poetul devine dis­cursiv retor ca in „Confluenţă“ sau Miner“ care e o compoziţie onest versificată. Versuri crispante, destul de rutine : „Să ne cuprindă ca mataserie mării, tumultul general“ (pag. 14)­Am­bii termeni ai comparaţiei sunt buni nu se potrivesc împreuna; mătăsuri e tumultului... imposibil ! Joi,o poez bună „Cintec de August , apare acest vers hilar, tradiţionalist: „Mă ridicai cu oile...“; te poţi­­ridica la TM'fe cu oile, dar ca mişcare sufleteasca.» Nu-mi place nici cind marea vine „Sa verse la picioarele noastre... Sa nu insistăm insă, Anghel ^ravean“ Dare exigent si va fi, un viitor, şi mai atent. Deşi tinăr, poetul nu e C°Pten­ de modele ilustre. Cind exista o ten­siune specială a gindirii, apare o mai directă influenţă argheziană. Cind e sobru, concentrat. Anghel Dumbrăveanu ajunge la rezultate bune. Aş cita din „Prefigurarea primii Concentraţi, / Cu toate antenele cren­gilor infipte-n văzduh. / Arborii as­cultăm tăcere“ Sau, acest frumos ceput din „Vitraliu din Riga . „Vînturile nordice Aici, în oraşul străvechi penalul Eu trec ritmînd un vers leton al.h> Şi nu m-aude decit vîntul de miaza-noapte, Vîntul şi cupolele ascuţite fantistic Incit îţi par săgeţi înfipte ir. . Volumul lui Anghel Dumbrăveanu do­vedeşte stăpînirea mijloacelor şi a­­nunţă un poet al prezentului^ sona­list.' Aşteptăm, de la tinărul poet ^n viitor, o poezie citadina, şi '"*«*"* lă şi mai mult curaj de a fi el însuşi. Paul GEORGESCU ANGHEL DUMBRĂVEANU Fluviile visează, oceanul SERGIU FARCAŞAN Micul televizor prezenţa, chiar periferică, a acestor personaje sau fenomene in viaţa noas­tră contemporană este o aberaţie prin caracterul lor anacronic, jalnică moşte­nire a trecutului, atunci şi in denun­ţarea lor se poate uza de absurd ca element generator de comic. De aceea Omul care mişcă din urechi dispune de anatomia animalelor acvatice, de aceea Omul care dă din picior e ca­racterizat printr-un jurnal intim scris de propriul său picior, de aceea Omul care dă din gură vorbeşte şi în mor­­mînt ş.a.m.d. Scriitorul îngroaşe cu voluptate tră­săturile caricaturale ale personajelor satirizate, închipuind situaţiile cele mai crud ridicole, torturîndu-şi „victi­mele" cu teama de a fi rămas ceva nedescoperit încă. Personajele sale nu au psihologie, nu gindesc, nu simt, ci reacţionează automat, ca marionetele meschinăr­ie morală („Omul care mişcă din urechi“) etc. Pe autor nu-l inte­resează în­să procesul psihologic care denaturează conformaţia interioară a personajelor­ sale, ci răul funcţional care decurge, primejdia socială pe care aceste fenomene de extracţie bur­gheză o re­­prezintă pentru colectivita­tea umană. De unde atenţia particu­lară acorda­tă detaliului fie mişcare, m­onotipiei ,şi stereotipiei gesturilor, expresiei ver­bale şi, mai ales, fizio­­nomice. Co­­rtrastul esenţă-aparenţă este împins la limită (cind, fireşte, nu intervine » pamfletul, formă prin excelenţă dire­­ctă) în scopul de a rupe total imagine­a de realitatea lăuntrică a personajul­ui. Aici nu mai intervine nici o subtil­­­itate, nici o prelungire a jocului eser­­ţelor şi aparenţelor. Ni­meni, de pildă ■’ nu-l mai crede pe Pa­­leşoiu cînd ace­asta declară că va vorbi • • • • • 9

Next