Gazeta literară, iulie-decembrie 1962 (Anul 9, nr. 27-52)

1962-07-05 / nr. 27

O­mul poartă pălărie nea­gră, cu boruri mici. Hai­nea maronie, încheiată strîns pe gît, că i se mai vede doar o dungă sub­ţire din cămaşa decolo­rată. In picioare, are cizme de cau­ciuc cu tureatcă, trasă peste pantalo­nii cenuşii. Trece cu căruţa pe strada principală şi umbra lui, cu biciul cu canaf roşu parcă lipit la pălărie, dimpreună cu umbra calului şi a căruţei, se lungesc în praful încă umed, nerăzbit de soare. Omul trece pe lingă biserică. Se uită pieziş de sub pălăria tare, trasă pe frunte că i se ridică marginile sprîncenelor şi-ţi pare că-i o mască rizindă. Şi chiar unde pînă la urmă. Pe vechea uşă grea, de lemn, a bi­sericii, se văd o sumedenie de petice albe. Parcă o ploaie de săgeţi s-a a­­bătut brusc asupra ei. Numai că să­geţile, în loc să poarte şomoioage de cîlţi aprinşi, sînt de fapt pioneze sau bolduri, fixînd în vîrfurile lor hîrtii de dictando, smulse pe furiş din ca­ietele de şcoală ale feciorilor : „Vînd o vacă de trei ani“... Omul zîmbeşte. Cunoaşte aceste bileţele. Şi la ei în sat, unii oameni voiau să-şi vîndă vitele înaintea intrării in gospodărie. Numai că bileţelele au rămas pe uşa bisericii, ploaia a şters numele, nu mai distingi cine e cel care a vrut să vîndă şi ce anume voia să vîndă, iar vitele, cu părul lucios de hrană îm­belşugată (cînd pui palma să-l min­gii, scapără), stau în grajdurile co­lectivelor. Omul trece de podul betonat, cu balustradă metalică şi se opreşte în faţa colectivei din Cristian, raionul Sibiu, regiunea Braşov. Da, îşi zice, aici trebuia să opresc, chiar în faţa „Tractorului roşu“, înăuntru sunt toţi brigadierii de cîmp. E o zi frumoasă şi nu vrea să piardă nici o clipă. Omul cere cu voce nesigură cuiva o ţigară. Cind ceilalţi îşi termină treaba, vorbeşte de parcă ar reînoda o discuţie abia întreruptă : — Păi, să ne daţi o semănătoare, că voi aveţi mai multe, noi abia am Început drumul. Toţi se întorc uşor către el. II pri­vesc de parcă acum l-au văzut : — Daţi-i o sem­ănătoare uşoară, să nu-şi prăpădească caii. Din Turnu-Severin, oraşul turnului Iul Sever şi al şantierelor navale — un „gaz“ cu prelată kaki ne poartă spre Comuna Simian. Viol şi vorbăreţ, tină­rul şofer îmi arată locurile unde s au dat lupte cu hitleriştii in 1944. — Aici erau ai noştri, detaşamentele de muncitori navalişti şi ceferişti. Nemţii erau colo, pe dimburite de peste pod. Eu eram puşti pe-atunci şi­ căram cu alţi copii arme şi muniţii de la re­gimentul 95. Din zori anceput bătălia şi, pe la prinz, „esesiştii“ s-au predat. Cam vreo 1500 de soldaţi şi ofiţeri, cu armament şi 100 de camioane de război. Intrăm in Simian, sat cu case vechi, olteneşti şi case noi, ocoperite cu ţiglă. La C . C ,,Simian“ întrebăm de ingi­nerul agronom Mirşu Vasile, pe care l am cunoscut la consfătuirea pe ţară a ţăranilor colecţiv­işti. Dar unde punte fi găsit un Inginer agronom, primăvara, cind fierbe mustul zăpezii ? Nu, nu e in birouri Trebuie să fie la clmp şi dru­mul e înnămolit, şi ,,gazul“, cu toate ro­tile lui înalte, nu cred că sencumetă să ia noroaiele In piept. — Adineauri l-am văzut pe-aici — ne spune tovarăşul i'iroi Gheorghe, preşe­dintele G.A.C.-ului. Trebuie să fie la S.M.T. uri pe la grajdul pe care-l con­struim acum. E tinăr inginerul nostu, uger la minte şi sprinten cu un cămin­­r. Cind a venit de la şcoală, eram colec­tivişti abia de trei luni. N-aveam decit 50 de boi, două juninci şi nici un arui. Din primăvară prn­n toamnă, inginerul ne-a pus pe roate. Cred că aui citit in ziare, suntem o gospodărie tinără, dar Cine-a vorbit ? Preşedintele Kufleit­­ner, inginerul Nirişteanu ? Pe urmă ridi toţi, pe-ntrecute : — Mă, voi tot vă mai uitaţi la stele şi vă credeţi în mi­jlocul lumii ? Rîde şi noul venit, adică : „Ei, ce să-i faci, omul nu­ se naşte deştept“... Cînd crede că a făcut haz destul pe seama consătenilor săi şi a lui, iese afară. Dă o raită pe la atelierul fierarilor. Nu vine chiar degeaba aici. Aduce şi „paharul“ de la o roată să i-l sudeze cineva, că i s-a rupt pe drum. Stă rezemat de uşă şi pri­veşte cum dansează flacăra sudorului, albastră ca un luceafăr cu floarea bătută. Pleacă mai departe. Pînă i se aduce semănătoarea are timp să vadă graj­durile. De fapt, pentru asta a venit el în primul rind. Cei din Cristian au cîștigat anul trecut, numai de la sectorul zootehnic, inimoasa sumă de 1.378.914 lei. „Noi sîntem gospodSfW'"" nouă, trebuie să învăţăm de la vecinii noştri“ — îşi spune­ el, trece prin dreptul unei magazii. Cu oiştile ridicate la perete, fără roţi, tară „dulapi“ pe margini, cu fierăria descumpănită, stau căruţele ultimilor „înscrişi“. „Şi se mai credeau gospodari de nă­dejde, floarea satului“ — gîndeşte omul, îi de mai departe, chiar între cele două grajduri de vaci. Dacă ar sta citeva zile aici, ar observa ceva ciudat. Dimineaţa sau seara, cînd se mulge, abia porneşte căruţa din drep­tul unui grajd că şi de la celălalt se grăbeşte o căruţă asemănătoare. Sunt grajdurile brigăzilor în întrecere. Una este condusă de Benning­ton, alta de Ciociu Vasile. Brigadierii se privesc de la o distanţă de douăzeci de me­tri şi nimic nu le scapă. Unul cu­răţă şi spoieşte silozurile.­­ „păi, asta vroiam de mult să facem şi noi“ , altul aduce furaje şi le depozitează sub şopron, să nu le bată ploaia. „Păi sigur, să punem mina şi să ne facem un şopron, uite ăilalţi cum au“. Omul nu ştie toate acestea dar le simte, întrecerea dintre cele două brigăzi a electrizat aerul şi fiecare gest se aprinde în dublu exemplar. Ce linişte desăvîrşită pluteşte în grajduri ! Vagonetul cu paiele între­buinţate a alunecat pe şinele strălu­citoare, pînă dincolo de grajd şi, acum, soarele îl bate puternic, prin fruntaşă pe raion. De la consfătuirea pe ţară a colectiviştilor, Mirşu Vasile s-a n­­tors cu ,,Ordinul Muncii“. Mi-e drag flăcăul ! Are şi carte şi tragere de ini­mă. Ce mai : inginer agronom de tip nou, promoţia ’961 ! Bineînţeles că nu-l găsim pe agronom la S.M.T. Portarul ne informează că l-a văzut cu un sfert de oră înainte la graj­duri.­­ Acesta e grajdul construit anul trecut. La sfatul tovarăşului Mirşu, după cum vedeţi, mai ridicăm un grajd. Acum avem 200 de bovine, 18 scrofiţe cu 75 de purcei, 440 de păsări şi vom creşte 2500 de pui. Păcat că nu-i vreme să v-arăt grădina şi sera legumicolă. Am semănat mazăre timpurie, soiul „mi­nunea Calvedonului“. Ieri am terminat de răsădit un hectar întreg de salată „cap bătut“ şi 5 hectare de arţmgic. Astăzi repicăm (adică rărim) roşiile timpurii, soiul Krasnodareţ. Inginerul nostru ne-a procurat de la I.C.H.V. Işal­­niţa şi soiul de roşii „Aurora“ şi „Bi­zon 10“. Oamenii s au dus cu căruţele la gară să care vagonul de cartofi de sămînţă, soi timpuriu, pe care l-am co­mandat la o gospodărie colectivă din regiunea Braşov. — Dar unde­­ ,,inginerul nostru to­varăşe Piroi ? — Apoi, trebuie să fie pe dealul Cucăi, la terase. Vedeţi dealul de colo ? Ala i dealul Cucăi. II păşteau doar ca­prele. Era ros de ploi şi de viituri, nu­mai şanţuri săpate de şuvoaie, gropi şi măricini într-o bună zi, inginerul gospodăriei noastre ne spune la şedinţă : deschizătura semiîntunecată a uşii, e ca o pată galbenă şi nedefinită. Nici un îngrijitor nu are voie să intre în grajd in afara orelor stabilite riguros de program, altfel vitele se învaţă „nervoase“. Un singur paznic ajunge să se îngrijească. Iestele sînt curate, vacilor li se dă numai atit cit pot mînca, pentru că altfel ar răscoli doar paiele, stricîndu-le, şi pe deasu­pra, şi-ar pierde şi pofta de mîncare. Vacile se odihnesc în tăcere. Pe mă­tasea părului se mai văd încă urmele ţesalei şi a periei. La urechi au nume­re de ordine, galbene sau argintii. De­asupra lor, pe tablele negre, şcolăreşti, sunt scrise cu cretă data naşterii şi a montării. Viţeii sînt adunaţi laolaltă. Pentru unii din ei, brigadierii au tre­­ c : „Fraţilor ! Hai să punem mina pe lo­­peţi şi să terasăm Cuca, şi să ne facem livadă şi podgorie“. Bătrînii au sărit cu gura : „Pomi fructiferi şi viţă de vie pe rîpile Cucăi ? Cine-a mai pome­nit asta ?“. Dar inginerul nu s-a dat bă­tut şi-acum a­m podgorie şi livadă. „Gazul“ cu roţile-i zvelte ne aşteaptă-n şosea şi noi luăm cu asalt noroiul ar­­gilos al dealului cu nume de potcap domnesc. De pe terasele de argilă, abia zbicite în soare, răsună un cîntec bă­­trînesc : „Au plecat olteni la coasăăă...“. — E brigada noastră artistică — spu­ne cu mîndrie preşedintele Piroi. Lu­crează şi face şi repetiţie. Duminică avem spectacol : o piesă, cîntece şi jocuri olteneşti. Dacă râmîneţi... Pe tot dealul, de unde se vede Simia­nul, Dunărea, portul Turnu-Severin — pilcuri de bărbaţi şi femei trebăluiesc de-a lungul şi de-a bitul teraselor : plan­tează butaşi de viţă, văruiesc pomii, ii sapă in jurul tulpinei şi le stropesc coroana cu ulei horticol. Dintre colecti­vişti, se desprinde un flăcău subţiratic cu chip oacheş, ars de viului primă­verii. Intr-o mină ţine un butaş de viţă cu mustăţile rădăcinilor tunse proaspăt cu foarfecele✓ — Acesta e inginerul nostru, tovarăşul Mirşu — se mlndreşte preşedintele. — Ne cunoaştem de la consfătuire, făcu inginerul. Bun sosit la Simian ! Va să zică, v-aţi ţinut de cuvînt. Mă ier­taţi că vă primesc aşa, net­as şi cu mîi­­nile pline de argilă , sintem in plină campanie viticolă, h­­dea cu dinţii lui buii să se scoale în timpul nopţii, să le înleznească venirea pe lume, să­­vîrşită către zori, cînd lumina pune un chenar albăstrui pe ochiul uşilor. Omul priveşte. Ştie că din supra­faţa totală a terenului agricol, colec­tiviştii din Cristian au repartizat pen­tru fineţe aproape jumătate. În felul acesta au reuşit nu numai să nu cumpere, dar şi să vîndă furaje în valoare de 30.000 lei. Intră în biroul lui Benning şi trage cu coada ochiu­lui. Ai zice că-i place curăţenia care domneşte a­ici, că este intimidat de albeaţa halatului brigadierului şef. El observă totul, desigur, dar ochii lui iscodesc şi foaia de hîrtie aşezată sub sticla biroului. Acolo se arată, într-un tabel riguros, cîte cantităţi de hrană­albi, contrastînd cu barba nerasă şi ochii negri şi mari. Degetele şi unghiile scur­te ii erau pline de argilă, roşie ca droj­dia de vin. Cizmele de cauciuc ii erau de asemenea înglodate. Iritr-adevăr, „semăna“ a inginer agronom — Ce soiuri de viţă plantaţi ? —* Terminăm acum terasele cu soiurile Cabernet, Sauvigtton şi Coarnă neagră. Ne-am adus butaşi de la Miniş-Păuliş, Arad. Avem 25 de hectare cu viţă no­bilă pe rod şi anul ăsta am mai plan­tat 10 hectare. Ca miine, veţi auzi de renumitele vinuri de Simian M­rise in­ginerul. Povestea celor 25 de primăveri ale in­ginerului agronom Mirşu e tinără ca şi terasele Cucăi, ca şi butaşul de Coar­nă neagră pe care-l joacă între degete , simbolic sceptru vegetal. E severinean. Şi-a terminat facultatea la Institutul de Ştiinţe agro-zootehnice din Craiova. Din primul an de studenţie s-a-ndrăgostit de colega sa, Nicolaidi Constanţa. După şase ani de facultate, tinerii ingineri­­agronomi s-au căsătorit. — Am fost fruntaş la învăţătură — se destăinuie, roşind uşor, tînărul. Ca şef de promoţie aveam prioritate să ră­mîn la institut. Dar rii-am sfătuit cu logodnica mea şi am hot­ărit să plecăm în producţie. — Desigur, v-a venit greu să pără­siţi Craiova. — Sincer să vă spun, am stat la-nce­­put în cumpănă, gîndindu mă la sofia mea, care era cam debilă. Dar ea mi-a dat ghes. Parcă o aud : „S or găsi şi alţii să pregătească planşele şi eprube­siloz, furaj sau masă verde, se re­partizează pe cap de vacă. Omul pri­veşte şi nu uită nimic. Cînd iese afară, contemplă munţii. Ce înalt sclipesc pădurile munţilor, departe, acolo unde soarele ajunge cu greu şi chiar acum mai rămîn încă rîuri subţiri de zăpadă. Te uiţi la el şi spui că-i un om îndrăgostit de peisaj. Dar el vede pe albul culmi­lor, scrise cu cerneală neagră, mai ales cifre, cifre şi iar cifre. „Dacă avem 50 de vaci, cu cîte vom mai cumpăra, bune de lapte... atîtea chi­­lograme cam...“ şi se miră singur de suma pe care colectiva lor o s-o cîşti­­ge din creşterea raţională a vacilor. Da, omul n-a venit degeaba. Grigore HAGIU tele laboratorului. La cîmp, în soare şi-n bătaia viatului, acolo e locul nos­tru“. Pe ogorul gospodăriilor colective se vede munca unuui inginer­ agronom. Şi, pe scurt, ne-am cerut amîndoi la cîte-o gospodărie colectivă : „Eu, aici la Si­mian, nevastă-mea la Brezniţa. Immceput, ca tineri însurăţei, ne-a venit cam peste mină. Dar acum ne-mpărtăşim reciproc experienţele de pe ogoarele celor două G.A.C.-uri. Sîntem, cum să spun, mereu în întrecere. Constanţa chiar m-a întrecut în sectorul zootehnic, în schimb eu am lăsat-o în urmă în sectorul pomi-viticol. E drept că-n Brezniţa na fost nici un deal pe care să se „planteze“ panaş de pruni şi coam­ă neagră. — Dar cei din Brezniţa au livezi de pruni pe rod, oftează preşedintele Piroi. Din vorbă-n vorbă, urcăm lustrei pe terase, spre coama dealului — piramidă, cu trepte largi de argilă. Vechii egip­teni înălţau piramide cu trepte pentru a se putea urca în vîrful lor, să observe poate drumul astrologic al zodiilor. Noi preschimbăm în Oltenia şi-n Dobrogea, culmile de argilă şi de calcar un pira­mi­de terasate şi plantate, asemenea le­gendarelor grădini suspendate ale Semi­­ramidei. Din vîrful lor, noi urmărim nu semnele zodiacului, ci semnele măreţei noastre epoci socialiste : un spic de grîu, o rachetă şi un trandafir. Intre spic şi trandafir eu aş adăuga şi­ ace­st bu­taş de coarnă neagră, pe care-l ţine ntre degete candidatul de partid Mirşu Va­sile. .George DAN MARCEL CHIRNOAGĂ „Dealuri noi“ r ’fvf * r~~.......r / Unde o fi lucrînd? Parcă n-am mai văzut-o, îşi spuse directorul, dînd cu ochii de femeia în vîrstă, cu basmaua legată ţărăneşte sub bărbie. O invită să şadă, dar ea rămase în picioare, stingheră, neştiind cum să se poarte. Nu mai călcase niciodată pragul unui birou de director şi se vedea că nu era deprinsă să se așeze in fotolii ta­pisate cu pluş. Se hotărî abia cînd fu din nou poftită dar și atunci luă loc doar pe margine, cu o cuviință exa­gerată. — In ce secţie lucraţi ? — Da, la laborator. Îngrijitoare. — Și cum merge treaba ? Citeva clipe ea tăcu. Ţinea între de­gete o hîrtie. O tot netezea stinjenită, cu palma. — E bine și la laborator... sticlă multă, dar n-am spart nimica... da’cînd dai cu cîrpa e uşor să spargi... Citiţi cererea asta, că am scris şi eu cum m-am priceput, dar dumneavoastră o să înțelegeţi. Ii întinse hîrtia. Directorul începu să citească atent, în timp ce femeia îi ur­mărea încordată fiecare mișcare. II mai văzuse de citeva ori prin combi­nat, dar niciodată de atit de aproape. Doamne, ce tinăr e şi slăbuţ, tovarăşul director al nostru — își spuse ea, ra­­portîndu-i cu oarecare îngrijorare fizi­cul la uriaşa uzină căreia nu-i vedeai capătul. E tras şi galben la faţă. Asta-i de la ţigări; ar trebui să bea lapte mult şi să nu stea atîta în birou — îi găsi ea leacul. N-avea de unde să ştie că acea culoare a feţii era o amintire pe toată viaţa, lăsată omului care a intrat încă din adolescenţă pe porţile industriei chimice capitaliste, inhalînd vapori în stare să distrugă pînă şi fierul şi betonul. Cireşii nu dau in floare sub razele de septembrie, oricît de dulci ar fi ele. Nici laptele, oricît de dulce şi de mult, nu mai are puterea aia după o lungă, otrăvitoare cură de clor, sulf şi amoniac. Dar femeia se gîndea cu maternă compătimire — fără a bănui că el nu obişnuia să aprindă măcar o singură ţigară — la efectul dăunător al tutunului asupra omului car­e-i parcurgea acum cererea. Era lungă şi puţin obişnuită cererea. N-o învăţase nimeni cum ar trebui făcută. Chibzuise singură, iar expe­rienţa ei de viaţă de pînă atunci a con­dus o la ideea că lucrul important pe care-l cerea avea nevoie să fie bine explicat, pentru a putea fi înţeles. Ie­şise un amestec de autobiografie şi scrisoare către rude­i incii, dacă cele două pagini ar fi trecut pe la registra­tură, funcţionarul ar fi refuzat poate să le primească, el nefiind pus acolo ca să dea ştampilă şi număr unor „mi­sive particulare“. Scria femeia că în ultimii douăzeci şi trei de ani a muncit într-un mic atelier de curăţat haine. A făcut de toate pină în ziua cirnd patronul i-a spus că treaba nu mai merge aşa, că el trage obloanele şi intră cooperator. Trebuia să-i mai dea nişte bani, acum n-are, să vină cind o să aibă, şi ea a rămas­ fără nici un rost. La combinat a reco­mandat-o un nepot de al ei, şi mare bine i-a făcut, că ea pînă atunci n-a lucrat la stat, iar aici iţi respectă munca şi nu ca acolo unde a fost douăzeci şi trei de ani înjurată şi umi­lită, deşi de ochii lumii patronul de­clara că ea e o rudă mai îndepărtată, şi nu angajata lui. Aici, pînă acum, de cînd este la laborator, a luat de trei ori primă într-un an şi e mulţu­mită, dar s-a intîlnit cu o femeie de la spălătorie, unde se spală echipamen­tul de protecţie, care i-a spus că de ce nu se transferă şi ea acolo, că locuri sînt şi e salariul mai bun. Ar vrea, dar n-o lasă de la laborator, pe motiv că e harnică şi n-a spart nimic — şi-atunci, ea ce mai poate să spună? Numai tovarăşul director e în măsură s-o ajute. Cererea se încheia cu „Trăiască pa­cea“. Directorul căută să-şi învingă tulbu­rarea — el ştia să citească o astfel de scrisoare — şi rosti încet, privind mo­nde muncite, vineţii ale femeii. — E mai greu la spălătorie. — Păi eu, toată viaţa mea am mun­cit — ii răspunse cu simplitate femeia. — Dar de unde ştiţi că e salariul mai mare? — Mi-a spus o femeie, care stă la noi în curte. Directorul luă stiloul pentru apostilă, dar spre mirarea femeii îl puse din nou jos. 11 oprise o bănuială, dar dacă, de fapt, diferența aceea în plus nici nu exista ? Să nu se fi înşelat femeia, prinzînd cine ştie cum nişte cuvinte din zbor. Trase un sertar al biroului, dădu peste un dosar şi-l frunzări gră­bit. Diferenţa exista, iscăli aprobarea. Femeia vru să rostească un cuvînt de mulţumire, îl avea pe buze şi nu-l rosti. Aflase ea de la o vecină care avusese o încurcătură cu pensia, că nu prea le place comuniştilor să le zici „mulţumesc“. Dreptul la pensie de­pindea — zicea vecina — de o hîrtie pe care nu se ştie cine i-a rătăcit-o, dar i-a găsit-o pină la urmă preşedin­tele Sfatului Popular. N-ai de ce să-mi mulţumeşti — mai zicea vecina că i-ar fi spus ei preşedintele — e dreptul du­­mitale şi statul ţi-l garantează, şi asta-i tot... Să nu se supere şi tovarăşul direc­tor al nostru, cugetă femeia şi nu-l rosti pe „mulţumesc“. Dar la ieşire, se întoarse şi spuse : — E cam fum aici. Să vă deschid geamul Victor VTNTU Desen de MIHU VULCANESCU I PETRE STOICA « Vară dinamică Lunecă aeronavele norilor purtînd însemnele fulgerului. Lunecă, şi tunetul acesta superb anunţă ploaia dorită demult. E melodia orgelor mari cu tuburi deschise-n furtuni. Ploaia vine pentru frunzele sfeclei de zahăr, pentru bilele moi de rulmenţi din păstăi, o aşteaptă trifoiul şi iarba virilă prin care vitele îşi plimbă frunţile de marmoră albă, o aşteaptă ghirlandele fructelor crude şi secara se înclină puţin salutîndu-i sosirea. Ieşim în poartă, îi întindem palmele, ploaia îşi culca supusă în ele faţa răcoroasă - o sărutăm însetaţi, o mîngîiem : e darul adus la naşterea verii ! Goneşte pe şosele aeriene cu viteza rachetelor, cu paşnice explozii­­ ploaia coborîtă din cazane cereşti încălzite de soare. II Vîntul îşi lasă parîmele, ancora la marginea cerului clocotind cu valuri suitoare de stele. Alte miresme trimit grădinile noastre. Pîlpîie florile cartofilor, în bulbul cepei se-ncheagă cristale, venind spre casele lor de lemn din pădure albinele aprind candelabrele pomilor. Coapte, cireşile cad așternînd pe cărări întunecata culoare a vermutului, rugul trandafirilor duce potire în sus asemenea coloanei fără sfîrşit. Manometrele vîrstei cu ac de aur indică puterile noastre, bătăile inimilor înaintea culesului. III Dimineaţa ne găseşte pe cîmp. Iarăşi săpăm porumbul, sfecla de zahăr viguroasă după munca rănitului. Cu beteala rafiei blonde legăm lăstarii viţei, rebeli. Orizontul pulsează, sub el sînt line foşniri de matasă. Stă lanul o clipă încremenit ca şirul cailor murgi cu picioarele ridicate frumos, la semnul vîntului înfăşurat în togă albastră lanul porneşte trăgînd domol după el lanuri şi lanuri ce aruncă în spaţiul curbat irizări de sidef. Maşinile părăsesc uriaşele hangare agricole. Toate-s pregătite acum. Magaziile cu obloane metalice au fost aerisite, spoite cu var, aplecaţi peste planuri şi cărţi inginerii agronomi s-au gîndit la fiece amănunt... IV Fierbe aerul. Fierbe apa. Fierbe ţărîna. Fabricile cîmpului - combinele - lasă în urma lor curcubeul seminţelor. Priviţi cîmpia Banatului meu , îmi umple amforele, cîte pot face în gînd, umple sacii de iută, vagoanele noi trase la rampele gărilor devenite locul spontanelor sărbători. Ochii mi-i închid. Mă leagănă întinderile , numai zarea şi noi pe cîmpia fără haturi la care veneam să cerşim... Atinse de spice, buzele spun : Pîine va fi, pîine pe mesele de-abia geluite, pîine coaptă prin anotimpuri în cuptorul clădit de mîini fără număr.­­ Totul zămisleşte aici pămîntul mulţimii, vigurosul pămînt , de la romaniţa simplă crescută la voia-ntîmplârii la capsula macului cu delicată rozetă. O, sfîrşitul secerişului ! Un spic nu rămîne pe mirişte. Murele ne privesc cu ochi negri. Alte dimineţi ne adună pe cîmp. Bogat e pămîntul. Bogat şi pururea tînar­ei privesc ritmul brazdelor rămase îndărătul tractoarelor aliniate asemenea unor scuturi ale depărtării... Ieri înălţase plantele desăvîrşindu-le, rotise tăvile focului pentru coacerea griului, a orzului şi iată că sevele sale, motoarele interioare, sînt gata să mute vara fierbinte spre frontierele toamnei, marcate puternic cu bronz de porumb, cu alb de zahăr și roșu de coarne... iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiM

Next