Gazeta literară, ianuarie-iunie 1963 (Anul 10, nr. 1-25)

1963-01-03 / nr. 1

Anul X, nr. 460, Joi 3 ianuarie 1063 Proletari din toate ţările, uniţi-văl ORGAN SĂPTĂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ Cuvîntarea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu - Dej rostită la posturile de radio şi televiziune cu prilejul Anului Nou Dragi tovarăşi şi prieteni, Cetăţeni ai Republicii Populare Române, întîmpinăm într-o atmosferă sărbăto­rească, cu voie bună şi încredere în viitor, anul 1963, an nou de muncă crea­toare pentru înflorirea patriei, pentru rosperitatea tuturor făuritorilor de m­uri materiale şi spirituale — oame­nii muncii, care îmbogăţesc şi înfrumu­seţează an de an Republica noastră. A 15-a aniversare a proclamării Re­publicii Populare Române a prilejuit un însufleţitor bilanţ al realizărilor obţi­nute de poporul român. în aceste rea­lizări este întruchipată munca fiecă­ruia dintre noi, muncitori, ţărani, inte­lectuali, activişti de partid şi de stat. Pe întreg întinsul ţării, în uzine, pe şantiere, în gospodării colective şi de stat, în instituţii de ştiinţă, învăţămînt şi cultură domneşte o atmosferă de munca plină de avînt, fiecare îşi aduce contribuţia la operă comună de făurire a vieţii noi, socialiste. Anul de care ne despărţim a dat rod bogat în înfăptuirea măreţelor obiec­tive stabilite de partidul nostru în do­meniul sporirii producţiei industriale, al dezvoltării şi întăririi agriculturii socialiste, în transporturi şi construcţii, în ridicarea continuă a nivelului de trai material şi cultural al poporului. Pre­vederile planului de stat pe 1962 au fost îndeplinite şi depăşite, creîndu-se astfel o bază trainică pentru noi vic­torii ale construcţiei socialiste în anul care vine. Imaginea ţării noastre este o mărturie strălucită a justeţei politicii partidului, călăuză încercată şi clarvăzătoare a poporului. Anul care s-a scurs a f­i încă un an de luptă pentru apărarea păcii — bunul cel mai scump tuturor oamenilor de pe pămînt, un an al întăririi forţe­lor socialismului, păcii şi progresului, a forţelor care luptă pentru coexistenţa p­aşnică între toate statele, pentru li­­ertatea­ şi independenţa popoarelor, întregul mers al istoriei ne arată că, în ciuda tuturor piedicilor, aceste forţe cresc mereu, că lor le aparţine viitorul. întîmpinînd Anul Nou în mijlocul familiilor, prietenilor şi tovarăşilor de muncă, ne exprimăm cu toţii dorinţa caldă ca în anul care vine pacea între popoare să fie consolidată, omenirea să-şi poată consacra toate forţele mun­cii paşnice, creatoare, pentru făurirea unei vieţi de belşug şi bunăstare. Dragi tovarăşi, Cu prilejul Anului Nou, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Ro­mân, Consiliul de Stat şi guvernul Republicii Populare Române adresează întregului nostru popor calde felicitări. Urăm muncitorilor şi muncitoarelor din industria noastră socialistă să lucreze cu spor pentru îndeplinirea sarcinilor de plan, să dea ţării produse tot mai multe şi mai bune , ţărănimii colecti­viste, lucrătorilor din gospodăriile de stat şi staţiunile de maşini şi tractoare — să asigure prin munca lor harnică o recoltă îmbelşugată , tinerilor şi tine­relor din uzine şi de pe ogoare — să-şi consacre tot entuziasmul şi elanul lor pentru a aduce din plin contribuţia la avîntul economiei socialiste, tineretului studios — să muncească cu sîrguinţă pentru a-şi însuşi tezaurul de cunoş­tinţe pe care i le pune la îndemînă şcoala pentru a fi cît mai de folos patriei. • Vă dorim tuturor, succese în munca voastră plină de inegafi­e, sănătate şi fericire dumneavoastră şi celor ce vă­­sunt dragi ! Să ridicăm paharul pentru poporul nostru muncitor, pentru patria noastră dragă, pentru viitorul ei luminos, pen­tru pace, prietenie şi colaborare între toate popoarele ! Vă urăm La mulţi ani, iubiţi tovarăşi şi prieteni ! Universul poeziei şi critica literară Primejdia de a ridica în faţa lite­raturii bariere artificiale — printr-un act critic prezumţios şi restrictiv — este departe de a fi o simplă meta­foră, dovadă opiniile formulate în diverse articole ce-şi propun, cu no­bilă Intenţie, de a înregistra progre­sele şi de a dovedi maturizarea li­ricii actuale, dar limitîndu-i, parado­xal, universul şi contestîndu-i direct sau indirect unele din sursele ei cele mai fecunde. Asupra rolului sti­mulator al criticii şi a necesităţii de a avea, în judecata de valoare, o re­ceptivitate estetică cît mai cuprin­zătoare faţă de stilurile diferenţiate şi de universul complex al literaturii, toţi cei care ţin condeiul în mină şi exercită profesiunea de comentator­i sînt, fără excepţii, da acord. In faţa fenomenului literar viu, înţe­legerea se dovedeşte însă limitată şi receptivitatea barată nu odată de prejudecăţi întristătoare. De ar fi vorba numai de preferinţe estetice sau de ezitări în faţa unei opere anu­mite, dificil de apreciat, faptele ar părea explicabile. Cînd criticul ex­pune însă idei restrictive privitoare la izvoarele literaturii, stabilind ie­rarhii — pe scara valorilor — între universuri poetice şi genuri, lucru­rile capătă, dintr-o dată, un alt as­pect, mult mai grav. Asemenea ierarhizări arbitrare, producătoare de confuzii, mi se pare a introduce, într-un articol din „Via­ţa romînească“ nr. 12 („Progresele şi maturizarea poeziei noastre“), Eugen Luca. Autorul îşi propune să indice direcţiile în care evoluează poezia contemporană, luînd în discuţie vo­­­lume şi cicluri de poeme apărute în ultima vreme. Intenţie lăudabilă, ne­dusă însă pînă la capăt. Criticul face scurte caracterizări, cu intenţia vă­dită de a fixa într-o formulă speci­ficul unei poezii şi de a sublinia va­lorile ei cele mai înalte. Asupra uti­lităţii (şi valabilităţii) acestor carac­terizări, extrem de generoase şi so­lemne (un ciclu de poeme oferă, de pildă, „o imagine dantescă a moralei burgheze şi a modului de viaţă bur­ghez“­­) nu este cazul de a discuta aici. Merită o atenţie aparte una din ideile formulate de Eugen Luca în legătură cu universul poeziei ac­tuale, idee aruncată din fuga conde­iului, în finalul articolului, dovedind o concepţie critică pe care vrem să o discutăm mai pe larg. Regretul cel mai mare al criticului este acela că în împrejurări sociale decisive, într-un climat literar pro­pice înnoirii şi căutărilor originale, unii poeţi nu se străduiesc să ţină pasul cu realitatea, utilizînd proce­dee literare (şi chiar genuri), înve­chite, fără rezonanţă în sufletele contemporanilor. In această situaţie, spune el, introducînd un aforism „cînd a rămine pe loc, înseamnă a rămine cu mult în urma frontului poetic ia ansamblul său“ — ce aten­ţie mai poate fi dată unor pastelişti „care nu fac decit să reia şi să «adapteze» motive, teme şi uneori chiar imagini din poezia lui B. Fun­­doianu sau Ion Pillat ?“. Afirmaţie aspră care trebuie numai dovedită. Criticul se mulţumeşte doar să su­gereze, prin chiar termenii întrebă­rii, gravitatea acestui fapt, tirania pasteliştilor şi caracterul vetust al procedeelor pe care ei ie utilizează. Judecind după profunzimea acestui regret, cititorul poate să înţeleagă că poezia actuală este ameninţată de pastelişti, imitatori şi glosatori ai lui Pillat şi Fundoianu, şi că actul critic cel mai curajos ar fi, în aceste îm­prejurări condamnarea pastelului, ca specie lirică inferioară, fără posibilita­te de a exprima idei interesante și „formule noi, originale“, dorite în mod legitim de toată lumea. Această apre­ciere severă ar părea numai stridentă dacă nu s-ar lega, de alta, expusă într-un pasaj anterior al articolului. Aici, criticul este mai explicit, ex­­primînd pînă la capăt nemulţumirea sa nu numai faţă de pastel, ci faţă de poezia de inspiraţie rurală, consi­derată, se vede, — chiar în punctul ei de pornire — cu mult în urma celei citadine. Vorbind de Ion Brad, Eugen Luca găseşte că poetul a fă­cut progrese, deoarece a încercat in ultimul său volum să depăşească „li­mitele unei viziuni ţărăneşti“, inten­­ţionînd să facă un adevărat salt spre universul muncitoresc. Saltul este numai aparent şi progresul limitat, ne încredinţează autorul articolului, fi­indcă poetul a rămas cu aceeaşi op­tică ţărănească ce îl împiedică să descifreze nuanţele reale ale peisa­jului citadin. Eroarea gravă a criti­cii este, după Eugen Luca, aceea de a fi lăsat pe poet să înţeleagă că saltul a fost făcut, că a depăşit, în Eugen SWIN­ON (Continuare in pag. 1) m ACEST WMIAIFRI MIHAI BENIUCI Versuri EUGEN JEBELEANU: Poem despre Cuba GEORGE CALINESCU: O piesă într-un act UN AMPLU ROMAN ISTORIC Oscar Walter Cisek este, neîndoielnic, unul din romancierii noştri de seamă. Cum cărţile sale sînt scrise in limba germană el a devenit şi unul din autorii de prim rang pe toată aria răspîndirii acestei limbi. Este invocată adeseori mărturia unor scriitori de renume ca Thomas Mann, Herman Hesse, Arnold Zweig, Oskar Loerke, cu privire la opera lui. Creaţia lui Cisek cuprinde un mare număr de povestiri (dintre ele e de amintit în primul rînd, nuvela „Tătăroaica“, pentru care autorul ei — atunci în vîrstă de 32 de ani — a primit, un an după Ana Seghers, premiul Kleist) apoi romanele „Iubire incomodă“ (1933), „Fluviu fără sfîrşit” (1937), „In faţa porţilor“ (1950) şi „Foc de vreascuri“ (primul volum : „Crişan“), cărţi cu o largă circulaţie. Zugrăvind, într-o serie din scrierile sale, procesul de dezumanizare caracteristic marilor oraşe capitaliste, scriitorul şi-a păstrat, cu toate acestea, optimismul funciar. Prozatorul a invocat mereu, tocmai în vederea menţinerii unui astfel de tonus moral, frumuseţea şi mă­reţia naturii. S-a apropiat de pes­cari, de vînători, de locuitorii Del­tei, de oamenii care trăiau în mij­locul naturii, opunîndu-i civilizaţiei capitaliste. Abia după Eliberare opera lui Cisek s-a bucurat de preţuirea pe care o merită. Prozatorul a fost tipărit, comentat nu numai în ţara noastră ci şi în Republica Demo­crată Germană. A fost ales în com­i- . tetul de­ conducere al Uniunii Seri-A itorilor din R.P.R. şi, anul acesta, a devenit membru corespondent al Academiei de Artă Germană. După un volum de povestiri („Pe malul nou”) a apărut în Editura pentru Literatură din Bucureşti pri­ma parte a romanului său în două volume „Foc de vreascuri” (primul volum : „Crişan“). Cel de-al doilea se află gata, în manuscris. Primul volum a fost publicat şi de Editura „Rutten und Loening“ din Republica Democrată Germană cu un an în urmă. Romanul „Foc de vreascuri“ istoriseşte pre­gătirea răscoalei transilvănene din 1784, de sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan. Această nouă lucrare ridică proza lui Cisek pe o treaptă mai înaltă. In timp ce primele sale opere erau pătrunse de spiritul unui uma­nitarism fără prea mare eficienţă socială şi zugrăveau, asemeni scrierilor de început ale lui Sadoveanu sau Gorki, eroi izolaţi, oameni care trăiesc la „margine“, declasaţi, vagabonzi,­­ eroii ultimei sale lucrări sunt oameni cu o concepţie înaintată, luptători pentru o cauză nobilă. Se delimitează net deosebirea dintre ţăranii săraci, conduşi de Horia, de făcutul Cloşca, şi de Crişan cîntăreţul de strană, pe de o parte, şi nobilii moşieri, administratori, mili­tari, pînă la Brukenthal şi la împăratul Austriei, pe de altă parte. Acţiunea începe în 1782, după ce Horia şi Cloşca se întorseseră dintr-o a (Continuare în pag. 6) AL ANDRITOIU l­ent illi In Sărau De-atîta alb, privirea arde. Linii domesticite-n drumuri se împacă. E totul clar, vrînd inimii să placă în calm elogiu ridicat luminii. Mi-ar trebui vioară de Cremona să cînt acestor case bucuria, dînd strunei, să mi-o legene, cîmpia cum dai basculei aur viu, cu tona. Grînarul ţării liniştit, visează jucîndu-se de-a somnul. Ci, sub pături de lene-nşelătoare şi de-amături pămînturile, germinînd, lucrează. E tainica naturii alchimie pe care-o ştiu aicea gospodarii cu ţundra albă ca o tundră - marii stăpîni pe cra­ior şi pe cîmpie. În sorcovă azi ritmii se îmbină, privirea mi-e în mii de ochi răsfrîntă. Bogat, sub pasul meu, pămîntul cîntă, toiagu-mi nins se face de lumină. In « Mîini de femei frumoase ca în picturi vestite ' lin îmi treceau prin dreptul sprîncenelor mirate, sunînd auritura cu-nflorituri de stele.­­ Li se-auzea brăţara cu sunet de ispite. Născut în munţi cu aur, pe-atunci n-avui norocul să sun pe mîna stîngă avuturi lucitoare. Ci mă desfată clipa cînd mă-ntîlnesc cu locul pe unde aur negru se-ncumetă spre soare. E o aurărie lichidă, greu născută în adîncimi, ca perla, dintr-o dospire oarbă. Din beznă ridicată ca străluciri să soarbă, dînd nopţilor lumină. Privirea o sărută şi gînduri tălmăceşte, în sine, energia. Iar mîna îi ridică măreţe turle-n aer şi, ca să-i întregească-ntru totul măreţia rafinăria fină se schimbă în juvaer. Frumoasă-ntunecime de aur negru. Smulsul trofeu al adîncimii dă patriei avuturi. Pămîntul gros şi cerul îşi dăruiesc săruturi prin marile erupţii ce-şi desfăşoară pulsul. Cînd trec la ceasul care recheamă aurora ca fiu al muzicii şi al culorii simt aurul acesta al meu şi-al tuturora şi-i port pe mîini brăţara alături cu sondorii. VI// 8 pagini 50 bani

Next