Gazeta literară, ianuarie-iunie 1963 (Anul 10, nr. 1-25)

1963-04-25 / nr. 17

S­A­P­T­A­M­I­N­A CINEMATOGRAFICA Drumul spre chei Drumurile oamenilor pe pămînt, în văzduh sau pe apă, l-au inspirat adeseori pe cineaşti. Regizorul sovietic Gheorghi Dane­­lia (l-am mai admirat în „Serioja“) a fost şi el atras de poezia aspră a drumurilor pe apă, în nordul îndepărtat, de viaţa cu­rajoasă a marinarilor de pe vasele de salvare. Existenţa mari­­narilor-salvatori din filmul lui Danelia se consumă undeva în­tre cerul rece, boreal, şi oceanul tumultuos, natura împrumu­­tînd oamenilor vibraţia ei aparte, caracterul aparent morocănos şi neprietenos. Maestru în sintetizarea şi redarea pe ecran a atmosferei care constituie decorul şi totodată explică structura sufletească a eroilor săi, Gheorghi Danelia se mulţumeşte cu ciţiva metri de peliculă, pentru a transpune spectatorul intr-un univers propriu vieţii de dincolo de cercul polar. Natura sobră şi monotonă (stînci, pescăruşi, valuri, iar valuri, pescăruşi şi stînci) e rareori însufleţită de licărul palid al unui far înde­părtat. Aici încerci senzaţia că ai veşnic la prova însăşi viaţa, pe care o despici cu riscul propriei tale vieţi. Firea adevărată a omului se dezvăluie în momente de mare tensiune. Dintre acestea reţinem pe cel în care un grup de marinari aflaţi pe o epavă recuperată, cer să fie lăsaţi in derivă, pentru ca to­varăşii lor de pe bordul nucului vas salvator să poată porni in ajutorul unui cargou avariat de furtună. Scena reliefează figura şefului de echipaj Kosomaha, conducătorul grupului ră­mas pe epava abandonată (interpret Boris Andreev). Gheorghi Danelia urmăreşte cu subtilitatea pe care numai ochiul cine­matografic şi talentul ţi-o dau, ipostazele acestui personaj , masivul taciturn, nefericitul risipitor al unei vieţi singuratice şi nimănui folositoare (şi de aici lupta donquisotească cu valurile şi transformarea oceanului in personaj acuzator), intîrziata des­coperire a unor sentimente paterne faţă de un fiu care pînă la urmă îl va rămine necunoscut, supremul sacrificiu. Acest film despre om şi natură, dincolo de cadrul său oare­cum ieşit din comun, răspindeşte ideea valoroasă că sub haina răcelii şi a durităţii, se pot ascunde cele mai generoase senti­mente. Pămîntul îngerilor Deşi de la apariţia romanului care a prilejuit ecranizarea respectivă au trecut mai bine de patru decenii, filmul lui György Revesz nu are nimic vetust. Titlul romanului şi tot­odată al Ulmului este de fapt numele dat pe vremuri in bat­jocură, de oficialităţile burgheze, unuia dintre cele mai mizere cartiere budapestane. La marginea oraşului şi-a vieţii, acolo unde sunt azvârlite la gunoi, într-o groapă imensă, doar resturile unui trai îmbel­şugat, trăiesc în clădiri-cazarmă mii de familii proletare. György Revesz, secondîndu-l pe autorul romanului, vorbeşte despre una din aceste clădiri, prilej pentru o necruţătoare sec­ţiune în ceea ce reprezintă societatea burgheză, cu toate nedrep­tăţile şi monstruozităţile ei. Casa-cazarmă devine astfel simbo­lul unei inchisori fără gratii (excelentă fotografia lui F. Szecse­­nyi). In ea viaţa arde plicticos şi parcă fără speranţă, redusă la dreptunghiul arid şi disperant al ferestrelor care dau în curtea interioară a imobilului. Aici zilele sunt fără de sfîrşit, ca şi datoriile şi necazurile. Evenimentele par dintre cele mai banale : o somaţie pentru plata chiriei, un deces... Dar in con­textul esenţializat al clădirii-cazarmă, totul capătă dimensiuni majore : e vorba despre viaţă şi moarte, despre adevăr şi min­ciuna, despre dragoste şi ură. Urmărind destinele cîtorva dintre locatari, filmul izbuteşte să le unească într-un unic şi tulbură­tor personaj : poporul, marea masă a celor care au suferit şi luptat pentru înlăturarea nedreptăţii sociale. Interpretarea este sensibil la acelaşi diapazon. Merită a fi totuşi menţionată prezenţa lui Zoltán Maklany în rolul flaşne­tarului cerşetor, trubadur al sărăciei şi tristeţii, comentator ac­tiv, în maniera brechtiană, al evenimentelor. Atanasie TOMA obiectiv CITAM concluzia articolului publicat de Mircea Simionescu în ziarul „Scînteia“ („Pe mar­ginea unor noi cîntece de mase“) , „Radioteleviziunea, întreprinderea „Electrecord“, „Editura muzicală“ pot face mai mult pentru a îndruma creaţia, direct sau prin con­cursuri, către aspectele inte­resante şi complexe ale vieţii noastre de azi. In ce priveşte Uniunea Compozitorilor, ini­ţiativa de a pune în discuţie noile creaţii trebuie conti­nuată, atrăgîndu-se la discuţii categorii tot mai largi — com­pozitori din Capitală şi din ţară, dirijori de formaţii pro­fesioniste şi de amatori, inter­preţi, oameni ai muncii“. RETROSPECTIVA I. Ross , rodul unei munci de aproape o jumătate de veac, a poposit actualmente într-una din să­lile Palatului culturii din Ploieşti. ASCULTĂTORII radiojurna­lului au avut surpriza să afle: „Pentru micii săi spectatori, secţia de păpuşi a Teatrului de Stat din Constanţa, pre­zintă astă-seară în premieră „Micul Prinţ“, dramatizare de Letiţia Gîţă, după Antoine de Saint-Esprit...“ Curat... „ Saint-Esprit“! „ELECTRECORD“ a scos de sub presă primele trei discuri ale unui interesant „abecedar muzical“: prelegeri însoţite de exemplificări muzicale. Pînă acum, despre melodie şi ritm, armonie şi contrapunct, instru­mente muzicale şi orchestra simfonică. O recentă cronică cinema­tografică apărută în „Infor­maţia Bucureştiului“ conţine, în destul de numeroase rîn­­duri destul de puţine idei, ast­fel incit e greu să-ţi formezi pînă la urmă o părere despre... opinia semnatarului (T. Caran­­fil). In schimb, abundă în ar­ticol „perlele de stil“. „Ca şi acolo, sînt lansate pe acelaşi itinerar două colective artistice în strînsa competiţie (sic !) care n-ar avea decit de câştigat dacă, în loc să se concureze unul pe altul, s-ar întregi . „...nu ezită să-l tî­rascâ pe tumultuosul Othello printre porţiile aburinde (!) de chebab (*)“. „Autentice sunt şi personajele, datorită, în primul rînd, faptului că gagu­rile sunt asociate adesea func­ţiei de dezvăluire a caracte­relor ; „Poate singur studen­tul... este mai puţin veridic şi personal“; „De altfel, tînâ­­rul intervine de la o vreme destul de puţin în acţiune“; „Pe scurt, titlul „Turneul ve­seliei“ nu înşală, pentru că, realmente, filmul poate con­feri spectatorului bună dispo­ziţie pe care o făgăduieşte“. Nu mai insităm. Am mai avea de făcut o observaţie : deşi T. Caranfil cheltuieşte aproximativ 2200 de litere pen­tru astfel de fraze, pînă la urmă cititorul nu înţelege : e bun filmul ori nu e bun? Fotomontajul lui Dan Grigorescu prilejuieşte întîlnirea a două Eve : Eva lui Jean Effel şi eroina piesei lui Aurel Baranga, în interpretarea actriţei Simona Bondoc (la Tea­trul Naţional „I. L. Caragiale“) GAZETA LITERARĂ . - 1 MICUL ECRAN INTERPRETĂRI Micul ecran al televizoru­lui, prezent aproape în fie­care seară cu cîte un pro­gram deosebit, a devenit unul din cele mai complexe mijloace de informare, cul­tură, artă şi sport, precum şi de răspîndire a cunoştin­ţelor multilaterale printre telespectatori. Fiind cinema­tograf, teatru, ziar şi radio în acelaşi timp, televizorul şi televiziunea beneficiază de un avantaj general care cere însă o creştere necontenită a calităţii, exigenţei, valori­lor şi originalităţii în con­cepţia, executarea şi desfă­şurarea programului. De la bun început se cuvine să fa­cem o remarcă pozitivă pen­tru munca tuturor tehnicieni­lor, redactorilor, oamenilor de cultură, ştiinţă şi artă care s-au străduit să ridice Tele­viziunea română la nivelul bun la care ea se găseşte în momentul de faţă. Programul de varietăţi din 14 aprilie „Croaziera melo­diilor“ dacă a fost interesant în mişcare, muzică şi inter­pretări, a cam lăsat de dorit în privinţa textului de legă­tură insuficient finisat. Re­gretăm că poezia care înfru­museţează de obicei viaţa oamenilor, în varianta au­toarei (Rodica Toth Florea) a fost redusă la simple rime cărora chiar dacă li se spun uneori „uşoare" sau „umo­ristice” în cadrul ambianţei programului s-au calificat drept ieftine şi neizbutite. Păcat ! Inovaţie muzicală : naiul folosit frumos în cîntecele populare, a cîntat în aceeaşi seară, bisat, melodii moder­ne ! E de aşteptat ca şi compozitorii de muzică uşoară să se inspire şi să preia în cîntecele lor cîte ceva din folclorul nostru atît de bogat şi de puţin valori­ficat pe treapta unor inter­pretări noi. Deocamdată naiul din cîmp şi din munte le-a luat-o înainte. Dansul sau jocul în trei — nu se prea ştie exact ce-a fost — prezentat pe aceeaşi scenă de varietăţi a demons­trat cum o scenizare exa­gerată şi o concepţie forţată pot să urîţească dansul popu­lar. Paşi de dans inventaţi şi conflict improvizat (şi nu dans cu temă) pe elemente de prost gust. Cei doi băieţi dansatori, inspiraţie proba­bilă din Păcală şi Tîndală, ca şi fata, un fel de „toaltă” a satului de altădată, obligaţi la o interpretare dusă uneori pînă la vulgaritate, nu au putut ridica nivelul acestui moment folcloric nici măcar cu preţul ostenelii lor. Se naşte o întrebare : face un serviciu sau nu dansului popular şi educării estetice a maselor acest fel de spec­tacol ? După ce acelaşi televi­zor a înregistrat recent frag­mente din spectacolul ansam­blului „Rapsodia romînă“, răs­punsul este nu ! O problemă care începe să devină o necesitate : regia mai fină şi mai îndrăzneaţă a programelor şi momente­lor de muzică uşoară. Cîntă­­reţele, în special, nu prea ştiu să armonizeze cu melo­dia pasul, mişcarea mîinilor, mimica figurii — iar micro­fonul ţinut static şi rigid în dreptul buzelor e urît. Mă­car firului negru să i se dea o culoare neutră... Fetele prezentatoare de la emisiunile pentru copii... au cam crescut, pierzîndu­-şi, în reflectoare, frăgezimea, chipul şcolăresc şi glasul cristalin. Acum un an, doi, trei, ele se intercalau cu mai multă semnificaţie în cadrul emi­siunilor respective. Ce-ar fi de făcut ? Ori să nu mai încerce, cu­ codițele în sîrme să pară mai mici decît sînt, ori emisiunea să facă apel la alte vîrste. Ecranul tele­vizorului a înregistrat la ulti­mele prezentări expresii ne­corespunzătoare. O voce bună, un caracter sobru, serios și adînc într-o lectură frumoasă cu nuanţe de intimitate, e realizată d­e vorbitorul telejurnalului Ni­­colae Popescu. Prin contrast, crainicul ştirilor sportive Du­mitru Tănăsescu apare aspru şi distant. Dezavantajat şi de masa prea mică şi prea­ simplă ca şi de lipsa de am­bianţă, el se prezintă pe e­­cran în totală discord­ă­riţa cu textele pe care le trans­mite şi care vorbesc despre elan, sprinteneală, victorie şi tinereţe. O intervenţie de re­gie scenică se cere a fi fă­cută de urgenţă. Propun­eri : un perete cu fanioane spor­tive, sau cupe, afişe de cam­pionate şi concursuri, statu­­iete inspirate dintr-o ramuri sportivă, un vas cu fi­lri, cu variaţiuni măcar săptâmînale. Baruţu T. ARGHEZI DIN NOU DESPRE REGIA DE TEATRU — Schimb de opinii pe marginea interpretării creatoare şi a manierismului — A I n „Gazeta literară“ din 28 febr. a. c., regizorul Mihai Di­­miu, sesizîndu-se de articolul nostru prece­dent : „Inovaţii sau pseu­­doinovaţii în arta regiei“ (V. aceeaşi revistă nr. 3/17. ian. 1963) găseşte necesare o serie de consideraţii me­nite a justifica iniţiativele creatoare ale celor investiţi cu atribuţia de a gindi şi a realiza în chip unitar un spectacol teatral. Departe de orice spirit­­polemic (mai ales că, după modesta noas­tră opinie, în fond, Mihai Dimiu este de acord cu con­cluziile articolului vizat in intervenţia sa) şi numai pen­tru că socotim deosebit de interesantă şi utilă discu­ţia respectivă, ajunsă — credem — la un punct de răscruce, de la care pornind se pot întrezări elucidări viitoare, vom încerca să ope­răm in articolul de faţă exte­rn disociaţii absolut nece­sare, în scopul evitării even­tualelor confuzii. Prima condiţie a oricărei discuţii fructuoase constă în definirea noţiunilor în cau­ză. Elementul esenţial din afirmaţiile noastre anterioa­re este înglobarea regiei din fond ca şi a actoriei, a artei muzicienilor-instru­­mentişti, a dirijatului ş.c.) în categoria artelor interpre­tative. Pornind de aci, com­­băteam acele tendinţe mani­festate de unii regizori de a depăşi această sferă a ar­telor interpretative, prin intervenţii directe, ostenta­tive, către vizează sensuri dincolo de limitele textului, (sau chiar opuse acestuia) şi care, în ultimă analiză, în locul spiritului inovator, marchează — spuneam noi — un „searbăd şi pretenţios epigonism". în demonstraţia noastră, porneam de la postulatul fi­delităţii faţă de text, prin­cipiu elementar al realismu­lui scenic. Totodată, afirmam că „fidelitatea faţă de text nu trebuie să devină o jus­tificare a platitudinii, a cenuşiului, a montărilor lip­site de frămîntare creatoa­re“. Cine ar putea deduce, pornind de la aceste afir­maţii, că intenţia noastră este de a subestima rolul creator al regiei ? Totuşi, ca şi cind noi am fi afir­mat acest lucru, tov. M. Di­miu socoteşte utilă o de­monstraţie, făcind cuvenita şi uzuala discriminare între creaţia-avu­cat şi copia meş­teşugărească. Dar — şi aici am vrut să ajungem — pă­rerea talentatului regizor ale cărui spectacole ne-ai pro­curat în cele mai multe ca­zuri satisfacţii artistice şi intelectuale, ni se pare ero­nată in acest punct. Speci­ficul artelor interpretative, implicînd, fireşte, şi fide­litatea faţă de text (res­pectiv : partitură) nu poate fi asimilat în nici un caz cu înde­minarea meşteşugarului care execută copii. Mihai Dimiu nu se declară insă de acord cu fidelitatea faţă de text, afirmind că fideli­tatea „trebuie să aibă aripi“ şi că, in orice caz, dacă aceste „aripi“ lipsesc, e de preferat să uităm că regia este artă interpretativă. Dar, până la urmă, el nu ajunge la o concluzie fer­mă, de natură să definească rosturile artei regizorale. Există, totuşi, ne permitem să credem, şi anumite li­mite ale „aripilor“ care ar fi de adăugat „fidelităţii“, limite dincolo de care con­ţinutul însuşi al noţiunii se pulverizează. Nu putem fi de acord cu unele practici regizorale pe care, in artico­lul nostru anterior le decla­ram manieriste, introducînd false inovaţii, de fapt arti­ficii formale care ţin de ele­mentul efemer al modei. în această privinţă, M. Dimiu trebuie să ne dea dreptate, ca unul care la ultimul se­minar republican al regizo­rilor, atrăgea atenţia cole­gilor săi : „Tot ce nu se rezumă la un panou azvîr­­lit in mijlocul scenei trans­formate în loc viran e so­cotit naturalist, sau, în cel mai bun caz, învechit (...) nu putem considera natura­lism tot ce seamănă cu viaţa“. De ce să ni se pară deci nelalocul ei discuţia despre inovaţie şi pseudoino­­vaţie ? Nimeni nu-l acuză pe un tinăr regizor apreciat de noi, cum este Valeriu Moi­­sescu, pentru experimentul său cu Ostrovski montat pe turnantă, dar nimeni nu ne poate obliga să acceptăm un asemenea experiment formal, care indică şi indica la timpul său o anumită ten­dinţă greşită — credem noi. Exemplul nu-i şicanator şi prin el nimenea nu se gîn­­deşte să-l caracterizeze pe Moisescu ca regizor, ci să marcheze, cel mult,­ilh simp­tom. Procedeele pur teh­nice vădesc cel mult o „cu­tezanţă formală“ — expre­sia aparţine lui Mihail Se­bastian care adăuga in legătură cu aceasta că „tot ce e procedeu, or­b­it de ori­ginal (...) se învecheşte şi devine în scurtă vreme desuet“. Dar autorul artico­lului invocă autoritatea cău­tărilor lui G. M. Zamfi­­rescu. Cei care au văzut, la vremea lor, multe din spec­tacolele neuitatului Gemi sau ale lui Ion Sava — poate cel mai îndrăzneţ ca expre­sie artistică in teatrul roma­nesc dintre cele două răz­boaie — pot afirma legătura strinsă care exista, în ca­zul lor, între conţinutul ope­rei reprezentate şi procedeele artistice folosite, apoi varie­tatea mijloacelor şi absenţa epigonismului. In nici un caz prezenţa regizorului nu se făcea simţită independent de text şi de actori, prin­­tr-o expresie vizuală para­lelă cu textul, aşa cum se întimplă în unele montări mai recente. Nu e greu să ne declarăm astăzi de acord cu experi­mentele inventivului Liviu Ciulei, dar este mai greu să demonstrezi totdeauna juste­ţea lor (de ex. în spectaco­lul Cum vă place). Nu mai vorbim de tentaţia stili­zării costumelor in vir­tutea unor idei (de ex. in spectacolul lui Dinu Cer­­nescu „Mielul turbat“, nega­tivii poartă papuci de ar­lechin, ceea ce ni se pare nu numai insolit, dar şi contradictoriu, creind tot­odată spectatorilor false pro­bleme in receptarea mesa­jului piesei). Nu ne putem împăca, oricită bunăvoinţă am pune, nici cu prezenţa lui moş Căbulea din piesa lui M. Beniuc „In Valea Cucului“, în decorul pe prac­ticabile şi cu un unic pe­rete — fundalul — potrivit concepţiei lui M. Tofan, nici cu discordanţa intre text şi decor in spectacolul „îndrăz­neala“ (Teatrul Regiunii Bucureşti), tot aşa după cum am refuza şi ideea unui Brecht in decor gorkian. Aşa cum se vede, aceste pretinse inovaţii care se a­­plică, de multe ori, nedife­renţiat, sunt mai mult de ordinul scenografic, marcînd o tendinţă de absorbire a regiei de către organizatorii „vizualităţii“ reprezentaţiei şi o corespunzătoare neîn­credere sau subestimare a textului şi a interpretării actoriceşti. Suntem de acord cu M. Dimiu că fenomenele obser­vate nu se referă la ma­joritatea spectacolelor noas­tre teatrale. Dar fenomene­le, fie şi in minoritate, nu trebuiesc oare cercetate spre a se descoperi mai din vre­me sensurile evoluţiei şi orientarea unor oameni de teatru? Arta regizorală nu se poa­te concepe în absenţa fac­torilor ei constitutivi în pri­mul rind text şi actori, de aceea regizorul greşeşte dacă va căuta să exprime de unul schitur, adevăruri, fie ele­­cât de clare. Concepţia sa, pro­funzimea, sensibilitatea, ta­lentul,­­ sunt puse in evi­denţă numai prin ansamblul reprezentaţiei pe care el a dirijat-o, prin claritatea şi vigoarea artistică a mesaju­lui transmis de autor, fără alte adaosuri. Aşa a gind­it Stanislavski, aşa au gindit la noi oameni de teatru şi teoreticieni ca Paul Gusty, Camil Petrescu, aşa cum au gindit, peste graniţă, un Shaw sau un Gémier. Recunoscind el însuşi, in cele din urmă o anumită „goană spre arbitrar“, M. Dimiu aruncă mănuşa ace­lor „critici bucure­şteni“ care au încurajat asemenea ten­dinţe. E posibil să fie şi aşa. Dar este tot aşa de verosimilă şi o altă filieră: regizorii a­­matori de inovaţii, preferind un anumit gen de piese, i-au influenţat poate indirect şi pe unii autori care au de­venit mai atenţi la aspectele formale, veritabile „roţi pă­trate“, neglijînd adevărul vieţii. Oricum, o discuţie cit mai vie şi mai la obiect asupra artei contemporane a spectacolului se impune, însă, pentru a fi eficientă, credem necesar să nu se neglijeze in primul rînd precizarea teoretică a no­ţiunilor aflate in discuţie. N. BARBU Scenă din „A fost prietenul meu", producţie a „Studioului Cinematografic Bucureşti“. Scenariul : Dumitru Cara­­băţ şi Mircea Mohor ; Regia : Andrei Blaier ; Imaginea : Alexandru Intorsureanu ; Muzica : Radu Şerban; Decoruri: Constantin Simionescu. Din distribuţie : Nicolae Sireteanui, Ştefan Ciubotărașu, Flavia Buref, Victor Rebengiuc. e­cia DEFA pregăteşte ecranizarea cunoscutului roman antifascist ,,Gol între lupi“ al lui Bruno Apitz. Regizor : Frafik Bayer, in distribuţie fi­gurează actori germani şi Viktor Avdinsko (sovietic), Boleslav Potnicki (polonez), Christian Vojcik (ceh) şi... autorul. Bruno Apitz inter­pretează rolul unuia dintre internaţii din lagărul de concentrare în care se petrece acţiunea ro­manului. UN NOU scenariu de film al lui Arthur Mil­ler : ecranizarea piesei sale „Memory two Mornings“. Regia : Sidney Lunet. DECANUL de vîrstă al cinematografiei fran­ceze (care a debutat pe timpul filmului mut), septuagenarul Abel Gance realizează un film în care doi dintre cei mai renumiţi eroi pi­careşti, D’Artagnan şi Cyrano, îşi încrucişea­ză spadele. Rolurile femenine : Sylva Koscina, Dalkia La­vi. Rolurile masculine : Jean-Pierre Cassel, José Ferrero. ATENŢIA cercurilor cinematografice italiene este actualmente îndreptată asupra filmului „I compagni“, regizat de Mario Monicelli. E­­vocînd momente ale mişcării muncitoreşti ita­liene, filmul ar© următorii protagonişti : Annie Actriţa bulgară Na­­vena Kokanova, care a interpretat roluri principale în filme­le : „Anii iubirii“, „într-o seară liniş­tită“, „Tutunul“, „Fii fericită, Anii“ Girardot, Marcello Mastroiani, Renato Salva­tori, precum şi pe tînăra actriţă Stefania San­­dredli (cunoscută spectatorilor noştri din rolul verişoarei, în „Divorţ italian“). DUPA aproape un sfert de secol, Arletty se reîntîlneşte pe ecran cu Fernande­. Arletty a terminat de cu­rînd două comedii cinemato­grafice (coproducţii franco-italiene) : „Tempo di Roma“ cu actualul nostru oaspete Char­les Aznavour, regia Denys de la Patellerie) şi „Le voyage à Biarritz“ (partener : Ferandel). PARE-SE că în Franţa se divorţează altfel decît în Italia. Cel puţin aceasta este părerea regizorului Michel Bouaron care şi-a propus să dea pe peliculă replica binecunoscutului „Divorzia al’ italiana“ : „Divorţ francez“. In rolul principal, totuşi un actor italian : Mar­cello Mastroiani. ELSINOR se afla pe vremea lui Hamlet în Danemarca. Studiourile „Lenfilm“ l-au re­construit lingă Tallin, pe ţărmul Mării Baltice, care nu se deosebeşte prea mult ca înfăţişare de Marea Nordului. Reconstrucţia celebrului castel a fost încredinţată pictorului decorator Gheorghi Krepaciov (el a realizat exterioarele). Interioarele i se datoresc lui E. Enei. Actorii distribuiţi în filmul sovietic „Hamlet“, îşi vor începe munca în luna mai. „Elsinorul“ îi aş­teaptă. Burt Lancaster în rolul prinţului de Salina, din filmul lui Lucchino Visconti „Il gattopardo“, adaptarea cinematografică a romanului lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa (roman care apare şi în traducere romînească). Mai fac parte din distribuţie : Alain Delon, Claudia Cardinale, Serge Reggiani, Paolo Stopa. MAP­ElE in care „Electrecordul“ își prezintă discurile sunt din ce în ce mai frumos impri­mate. Fotografia de pe mapa cu discul lui Ro­­menico Modugno, excelentă ! Ar fi fost de dorit însă ca pe verso-ul mapei, cumpărătorul să găsească și două-trei cuvinte despre inter­­pret (și alteori despre compozitor) , cîteva date biografice, cele mai mari succese, etc. E greu? S-A BUCURAT de un deosebit succes iniţia­tiva Uniunii Compozitorilor, de a prezenta un concert de muzică uşoară, cu concursul unui numeros grup de compozitori şi interpreţi cu­noscuţi, la clubul uzinelor „Semănătoarea“. Dar cu o floare nu se face primăvară. ..UN MIC* tango e-un lucru mare“... „Dar nu credem să poată / Un om dansa vreodată / Un tango sideral“... „Acorduri cristaline mă­­nvăluie într-un farmec ireal“... „Ce frumoasă este dragostea / Nimeni n-a scăpat (sic !) de ea“... etc. etc. Pentru ca aceste texte să a­­jungă pe muzică la ascultător, Radiotelevi­ziunea cheltuie energia unor instrumentiști­, a dirijorului, interpretului, aparatului tehnic. Radioteleviziunea nu-i satisface însă ascultă­torului curiozitatea elementară de a afla, de fiecare dată, numele aceluia care una spune, alta face, pentru că, vorba cîntecului : un mic tango e­ un lucru mare ! CURÎND îşi începe activitatea la Uniunea Scriitorilor, cenaclul autorilor de texte pentru muzica uşoară. Dorim de pe acum membrilor noului cenaclu... inspiraţie. MUZICA UŞOARA cîntată în localuri suferă. Textele interpretate în limba orginalului devin de cele mai multe ori de nerecunoscut. Poate e necesar un curs pentru învăţarea limbilor străine, ori mai degrabă traducerea textelor în limba romînă. Oricum, un curs de mimică, de dicţie, de gestică, ar prinde bine. Parcă exista odată şi o comisie tutelară a acestui gen de manifestare... artistică. JOI, sîmbătă seara, duminică, tineretul dan­sează. Casele de cultură ale tineretului promo­vează, tot mai mult, bunul gust. Se cîntă bine, se dansează civilizat. In fotografie , la Casa de cultură a raionului 1 Mai, CINTECUL „La un pas de fericire“, impri­mat recent şi difuzat la radio, este admirabil interpretat de artista emerită Marcela Rusu. Ne amintim cu plăcere şi de alte imprimări mai vechi, făcute de actorii Liliana Tomescu, Ion Lucian, Iurie Darie. Se dovedeşte o dată în plus că interpretul de muzică uşoară tre­buie să fie un bun actor, dublat fireşte şi de posesorul unei voci frumoase. TEATRUL de estradă „C. Tănase“ şi-a alcă­tuit o brigadă artistică de agitaţie, care a pre­zentat primul său program pe scena sălii de spectacole a uzinelor „23 August“. Alegerea nu este întîmplătoare. întregul program pre­gătit după o documentare la uzinele „23 Au­gust“, cuprinde duete comice, scenete, cupien­te, cîntece inspirate din realităţile marii în­treprinderi bucureştene. Cenaclul autorilor de texte pentru muzica ușoară, ar putea trece in planul său de activitate și această formă de lucru. disc ARGHEZI - EDIŢIE SONORĂ Călăuză sigură e glasul au­torului. Un număr de 17 poe­zii scrise în răstimpul a trei decenii, reconstituie pentru ascultător parte din univer­sul celui mai mare poet ro­­mîn în viaţă. De la „Testa­ment” (Cuvinte potrivite) pî­­nă la „Cîntecul de seară” (Frunze), Arghezi nu inter­pretează versurile sale , sim­plitatea totală a lecturii voit ,nuanţate,“ subliniază tocmai luciditatea gîndirii creatoare despre care acad. Mihail Raica vorbeşte în sumara prezenta­re imprimată pe mapa discu­lui. Glasul molcom, aproape firav, fără mari vibraţii de timbru ori de ton, lasă intac­tă puterea sugestivă a cuvîn­­tului şi imaginii poetice. O undă abia simţită de duioşie (Versuri de seară), o uşoară întîrziere pe încheierea plină de tîlc a unei idei profunde (Cîntare omului), o ironie ros­tită sec (Stihuri pestriţe), un tremur în glas, abia simţit, o precipitare care suprapune ritmul lecturii, momentelor de luptă ale poporului. In 1907. Poetul însuşi prefaţează a­­ceastă ediţie sonoră a cîtor­va lucrări de-ale sale („Cer iertare, dar nu sunt eu vino­vatul...“). Iniţiativa fixării n­e discuri a cîntecului rostit de poet, se cuvine a fi conti­­nuată.. PAGINA 7

Next