Gazeta literară, ianuarie-iunie 1963 (Anul 10, nr. 1-25)
1963-04-25 / nr. 17
SAPTAMINA CINEMATOGRAFICA Drumul spre chei Drumurile oamenilor pe pămînt, în văzduh sau pe apă, l-au inspirat adeseori pe cineaşti. Regizorul sovietic Gheorghi Danelia (l-am mai admirat în „Serioja“) a fost şi el atras de poezia aspră a drumurilor pe apă, în nordul îndepărtat, de viaţa curajoasă a marinarilor de pe vasele de salvare. Existenţa marinarilor-salvatori din filmul lui Danelia se consumă undeva între cerul rece, boreal, şi oceanul tumultuos, natura împrumutînd oamenilor vibraţia ei aparte, caracterul aparent morocănos şi neprietenos. Maestru în sintetizarea şi redarea pe ecran a atmosferei care constituie decorul şi totodată explică structura sufletească a eroilor săi, Gheorghi Danelia se mulţumeşte cu ciţiva metri de peliculă, pentru a transpune spectatorul intr-un univers propriu vieţii de dincolo de cercul polar. Natura sobră şi monotonă (stînci, pescăruşi, valuri, iar valuri, pescăruşi şi stînci) e rareori însufleţită de licărul palid al unui far îndepărtat. Aici încerci senzaţia că ai veşnic la prova însăşi viaţa, pe care o despici cu riscul propriei tale vieţi. Firea adevărată a omului se dezvăluie în momente de mare tensiune. Dintre acestea reţinem pe cel în care un grup de marinari aflaţi pe o epavă recuperată, cer să fie lăsaţi in derivă, pentru ca tovarăşii lor de pe bordul nucului vas salvator să poată porni in ajutorul unui cargou avariat de furtună. Scena reliefează figura şefului de echipaj Kosomaha, conducătorul grupului rămas pe epava abandonată (interpret Boris Andreev). Gheorghi Danelia urmăreşte cu subtilitatea pe care numai ochiul cinematografic şi talentul ţi-o dau, ipostazele acestui personaj , masivul taciturn, nefericitul risipitor al unei vieţi singuratice şi nimănui folositoare (şi de aici lupta donquisotească cu valurile şi transformarea oceanului in personaj acuzator), intîrziata descoperire a unor sentimente paterne faţă de un fiu care pînă la urmă îl va rămine necunoscut, supremul sacrificiu. Acest film despre om şi natură, dincolo de cadrul său oarecum ieşit din comun, răspindeşte ideea valoroasă că sub haina răcelii şi a durităţii, se pot ascunde cele mai generoase sentimente. Pămîntul îngerilor Deşi de la apariţia romanului care a prilejuit ecranizarea respectivă au trecut mai bine de patru decenii, filmul lui György Revesz nu are nimic vetust. Titlul romanului şi totodată al Ulmului este de fapt numele dat pe vremuri in batjocură, de oficialităţile burgheze, unuia dintre cele mai mizere cartiere budapestane. La marginea oraşului şi-a vieţii, acolo unde sunt azvârlite la gunoi, într-o groapă imensă, doar resturile unui trai îmbelşugat, trăiesc în clădiri-cazarmă mii de familii proletare. György Revesz, secondîndu-l pe autorul romanului, vorbeşte despre una din aceste clădiri, prilej pentru o necruţătoare secţiune în ceea ce reprezintă societatea burgheză, cu toate nedreptăţile şi monstruozităţile ei. Casa-cazarmă devine astfel simbolul unei inchisori fără gratii (excelentă fotografia lui F. Szecsenyi). In ea viaţa arde plicticos şi parcă fără speranţă, redusă la dreptunghiul arid şi disperant al ferestrelor care dau în curtea interioară a imobilului. Aici zilele sunt fără de sfîrşit, ca şi datoriile şi necazurile. Evenimentele par dintre cele mai banale : o somaţie pentru plata chiriei, un deces... Dar in contextul esenţializat al clădirii-cazarmă, totul capătă dimensiuni majore : e vorba despre viaţă şi moarte, despre adevăr şi minciuna, despre dragoste şi ură. Urmărind destinele cîtorva dintre locatari, filmul izbuteşte să le unească într-un unic şi tulburător personaj : poporul, marea masă a celor care au suferit şi luptat pentru înlăturarea nedreptăţii sociale. Interpretarea este sensibil la acelaşi diapazon. Merită a fi totuşi menţionată prezenţa lui Zoltán Maklany în rolul flaşnetarului cerşetor, trubadur al sărăciei şi tristeţii, comentator activ, în maniera brechtiană, al evenimentelor. Atanasie TOMA obiectiv CITAM concluzia articolului publicat de Mircea Simionescu în ziarul „Scînteia“ („Pe marginea unor noi cîntece de mase“) , „Radioteleviziunea, întreprinderea „Electrecord“, „Editura muzicală“ pot face mai mult pentru a îndruma creaţia, direct sau prin concursuri, către aspectele interesante şi complexe ale vieţii noastre de azi. In ce priveşte Uniunea Compozitorilor, iniţiativa de a pune în discuţie noile creaţii trebuie continuată, atrăgîndu-se la discuţii categorii tot mai largi — compozitori din Capitală şi din ţară, dirijori de formaţii profesioniste şi de amatori, interpreţi, oameni ai muncii“. RETROSPECTIVA I. Ross , rodul unei munci de aproape o jumătate de veac, a poposit actualmente într-una din sălile Palatului culturii din Ploieşti. ASCULTĂTORII radiojurnalului au avut surpriza să afle: „Pentru micii săi spectatori, secţia de păpuşi a Teatrului de Stat din Constanţa, prezintă astă-seară în premieră „Micul Prinţ“, dramatizare de Letiţia Gîţă, după Antoine de Saint-Esprit...“ Curat... „ Saint-Esprit“! „ELECTRECORD“ a scos de sub presă primele trei discuri ale unui interesant „abecedar muzical“: prelegeri însoţite de exemplificări muzicale. Pînă acum, despre melodie şi ritm, armonie şi contrapunct, instrumente muzicale şi orchestra simfonică. O recentă cronică cinematografică apărută în „Informaţia Bucureştiului“ conţine, în destul de numeroase rînduri destul de puţine idei, astfel incit e greu să-ţi formezi pînă la urmă o părere despre... opinia semnatarului (T. Caranfil). In schimb, abundă în articol „perlele de stil“. „Ca şi acolo, sînt lansate pe acelaşi itinerar două colective artistice în strînsa competiţie (sic !) care n-ar avea decit de câştigat dacă, în loc să se concureze unul pe altul, s-ar întregi . „...nu ezită să-l tîrascâ pe tumultuosul Othello printre porţiile aburinde (!) de chebab (*)“. „Autentice sunt şi personajele, datorită, în primul rînd, faptului că gagurile sunt asociate adesea funcţiei de dezvăluire a caracterelor ; „Poate singur studentul... este mai puţin veridic şi personal“; „De altfel, tînârul intervine de la o vreme destul de puţin în acţiune“; „Pe scurt, titlul „Turneul veseliei“ nu înşală, pentru că, realmente, filmul poate conferi spectatorului bună dispoziţie pe care o făgăduieşte“. Nu mai insităm. Am mai avea de făcut o observaţie : deşi T. Caranfil cheltuieşte aproximativ 2200 de litere pentru astfel de fraze, pînă la urmă cititorul nu înţelege : e bun filmul ori nu e bun? Fotomontajul lui Dan Grigorescu prilejuieşte întîlnirea a două Eve : Eva lui Jean Effel şi eroina piesei lui Aurel Baranga, în interpretarea actriţei Simona Bondoc (la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“) GAZETA LITERARĂ . - 1 MICUL ECRAN INTERPRETĂRI Micul ecran al televizorului, prezent aproape în fiecare seară cu cîte un program deosebit, a devenit unul din cele mai complexe mijloace de informare, cultură, artă şi sport, precum şi de răspîndire a cunoştinţelor multilaterale printre telespectatori. Fiind cinematograf, teatru, ziar şi radio în acelaşi timp, televizorul şi televiziunea beneficiază de un avantaj general care cere însă o creştere necontenită a calităţii, exigenţei, valorilor şi originalităţii în concepţia, executarea şi desfăşurarea programului. De la bun început se cuvine să facem o remarcă pozitivă pentru munca tuturor tehnicienilor, redactorilor, oamenilor de cultură, ştiinţă şi artă care s-au străduit să ridice Televiziunea română la nivelul bun la care ea se găseşte în momentul de faţă. Programul de varietăţi din 14 aprilie „Croaziera melodiilor“ dacă a fost interesant în mişcare, muzică şi interpretări, a cam lăsat de dorit în privinţa textului de legătură insuficient finisat. Regretăm că poezia care înfrumuseţează de obicei viaţa oamenilor, în varianta autoarei (Rodica Toth Florea) a fost redusă la simple rime cărora chiar dacă li se spun uneori „uşoare" sau „umoristice” în cadrul ambianţei programului s-au calificat drept ieftine şi neizbutite. Păcat ! Inovaţie muzicală : naiul folosit frumos în cîntecele populare, a cîntat în aceeaşi seară, bisat, melodii moderne ! E de aşteptat ca şi compozitorii de muzică uşoară să se inspire şi să preia în cîntecele lor cîte ceva din folclorul nostru atît de bogat şi de puţin valorificat pe treapta unor interpretări noi. Deocamdată naiul din cîmp şi din munte le-a luat-o înainte. Dansul sau jocul în trei — nu se prea ştie exact ce-a fost — prezentat pe aceeaşi scenă de varietăţi a demonstrat cum o scenizare exagerată şi o concepţie forţată pot să urîţească dansul popular. Paşi de dans inventaţi şi conflict improvizat (şi nu dans cu temă) pe elemente de prost gust. Cei doi băieţi dansatori, inspiraţie probabilă din Păcală şi Tîndală, ca şi fata, un fel de „toaltă” a satului de altădată, obligaţi la o interpretare dusă uneori pînă la vulgaritate, nu au putut ridica nivelul acestui moment folcloric nici măcar cu preţul ostenelii lor. Se naşte o întrebare : face un serviciu sau nu dansului popular şi educării estetice a maselor acest fel de spectacol ? După ce acelaşi televizor a înregistrat recent fragmente din spectacolul ansamblului „Rapsodia romînă“, răspunsul este nu ! O problemă care începe să devină o necesitate : regia mai fină şi mai îndrăzneaţă a programelor şi momentelor de muzică uşoară. Cîntăreţele, în special, nu prea ştiu să armonizeze cu melodia pasul, mişcarea mîinilor, mimica figurii — iar microfonul ţinut static şi rigid în dreptul buzelor e urît. Măcar firului negru să i se dea o culoare neutră... Fetele prezentatoare de la emisiunile pentru copii... au cam crescut, pierzîndu-şi, în reflectoare, frăgezimea, chipul şcolăresc şi glasul cristalin. Acum un an, doi, trei, ele se intercalau cu mai multă semnificaţie în cadrul emisiunilor respective. Ce-ar fi de făcut ? Ori să nu mai încerce, cu codițele în sîrme să pară mai mici decît sînt, ori emisiunea să facă apel la alte vîrste. Ecranul televizorului a înregistrat la ultimele prezentări expresii necorespunzătoare. O voce bună, un caracter sobru, serios și adînc într-o lectură frumoasă cu nuanţe de intimitate, e realizată de vorbitorul telejurnalului Nicolae Popescu. Prin contrast, crainicul ştirilor sportive Dumitru Tănăsescu apare aspru şi distant. Dezavantajat şi de masa prea mică şi prea simplă ca şi de lipsa de ambianţă, el se prezintă pe ecran în totală discordăriţa cu textele pe care le transmite şi care vorbesc despre elan, sprinteneală, victorie şi tinereţe. O intervenţie de regie scenică se cere a fi făcută de urgenţă. Propuneri : un perete cu fanioane sportive, sau cupe, afişe de campionate şi concursuri, statuiete inspirate dintr-o ramuri sportivă, un vas cu filri, cu variaţiuni măcar săptâmînale. Baruţu T. ARGHEZI DIN NOU DESPRE REGIA DE TEATRU — Schimb de opinii pe marginea interpretării creatoare şi a manierismului — A I n „Gazeta literară“ din 28 febr. a. c., regizorul Mihai Dimiu, sesizîndu-se de articolul nostru precedent : „Inovaţii sau pseudoinovaţii în arta regiei“ (V. aceeaşi revistă nr. 3/17. ian. 1963) găseşte necesare o serie de consideraţii menite a justifica iniţiativele creatoare ale celor investiţi cu atribuţia de a gindi şi a realiza în chip unitar un spectacol teatral. Departe de orice spiritpolemic (mai ales că, după modesta noastră opinie, în fond, Mihai Dimiu este de acord cu concluziile articolului vizat in intervenţia sa) şi numai pentru că socotim deosebit de interesantă şi utilă discuţia respectivă, ajunsă — credem — la un punct de răscruce, de la care pornind se pot întrezări elucidări viitoare, vom încerca să operăm in articolul de faţă extern disociaţii absolut necesare, în scopul evitării eventualelor confuzii. Prima condiţie a oricărei discuţii fructuoase constă în definirea noţiunilor în cauză. Elementul esenţial din afirmaţiile noastre anterioare este înglobarea regiei din fond ca şi a actoriei, a artei muzicienilor-instrumentişti, a dirijatului ş.c.) în categoria artelor interpretative. Pornind de aci, combăteam acele tendinţe manifestate de unii regizori de a depăşi această sferă a artelor interpretative, prin intervenţii directe, ostentative, către vizează sensuri dincolo de limitele textului, (sau chiar opuse acestuia) şi care, în ultimă analiză, în locul spiritului inovator, marchează — spuneam noi — un „searbăd şi pretenţios epigonism". în demonstraţia noastră, porneam de la postulatul fidelităţii faţă de text, principiu elementar al realismului scenic. Totodată, afirmam că „fidelitatea faţă de text nu trebuie să devină o justificare a platitudinii, a cenuşiului, a montărilor lipsite de frămîntare creatoare“. Cine ar putea deduce, pornind de la aceste afirmaţii, că intenţia noastră este de a subestima rolul creator al regiei ? Totuşi, ca şi cind noi am fi afirmat acest lucru, tov. M. Dimiu socoteşte utilă o demonstraţie, făcind cuvenita şi uzuala discriminare între creaţia-avucat şi copia meşteşugărească. Dar — şi aici am vrut să ajungem — părerea talentatului regizor ale cărui spectacole ne-ai procurat în cele mai multe cazuri satisfacţii artistice şi intelectuale, ni se pare eronată in acest punct. Specificul artelor interpretative, implicînd, fireşte, şi fidelitatea faţă de text (respectiv : partitură) nu poate fi asimilat în nici un caz cu îndeminarea meşteşugarului care execută copii. Mihai Dimiu nu se declară insă de acord cu fidelitatea faţă de text, afirmind că fidelitatea „trebuie să aibă aripi“ şi că, in orice caz, dacă aceste „aripi“ lipsesc, e de preferat să uităm că regia este artă interpretativă. Dar, până la urmă, el nu ajunge la o concluzie fermă, de natură să definească rosturile artei regizorale. Există, totuşi, ne permitem să credem, şi anumite limite ale „aripilor“ care ar fi de adăugat „fidelităţii“, limite dincolo de care conţinutul însuşi al noţiunii se pulverizează. Nu putem fi de acord cu unele practici regizorale pe care, in articolul nostru anterior le declaram manieriste, introducînd false inovaţii, de fapt artificii formale care ţin de elementul efemer al modei. în această privinţă, M. Dimiu trebuie să ne dea dreptate, ca unul care la ultimul seminar republican al regizorilor, atrăgea atenţia colegilor săi : „Tot ce nu se rezumă la un panou azvîrlit in mijlocul scenei transformate în loc viran e socotit naturalist, sau, în cel mai bun caz, învechit (...) nu putem considera naturalism tot ce seamănă cu viaţa“. De ce să ni se pară deci nelalocul ei discuţia despre inovaţie şi pseudoinovaţie ? Nimeni nu-l acuză pe un tinăr regizor apreciat de noi, cum este Valeriu Moisescu, pentru experimentul său cu Ostrovski montat pe turnantă, dar nimeni nu ne poate obliga să acceptăm un asemenea experiment formal, care indică şi indica la timpul său o anumită tendinţă greşită — credem noi. Exemplul nu-i şicanator şi prin el nimenea nu se gîndeşte să-l caracterizeze pe Moisescu ca regizor, ci să marcheze, cel mult,ilh simptom. Procedeele pur tehnice vădesc cel mult o „cutezanţă formală“ — expresia aparţine lui Mihail Sebastian care adăuga in legătură cu aceasta că „tot ce e procedeu, orbit de original (...) se învecheşte şi devine în scurtă vreme desuet“. Dar autorul articolului invocă autoritatea căutărilor lui G. M. Zamfirescu. Cei care au văzut, la vremea lor, multe din spectacolele neuitatului Gemi sau ale lui Ion Sava — poate cel mai îndrăzneţ ca expresie artistică in teatrul romanesc dintre cele două războaie — pot afirma legătura strinsă care exista, în cazul lor, între conţinutul operei reprezentate şi procedeele artistice folosite, apoi varietatea mijloacelor şi absenţa epigonismului. In nici un caz prezenţa regizorului nu se făcea simţită independent de text şi de actori, printr-o expresie vizuală paralelă cu textul, aşa cum se întimplă în unele montări mai recente. Nu e greu să ne declarăm astăzi de acord cu experimentele inventivului Liviu Ciulei, dar este mai greu să demonstrezi totdeauna justeţea lor (de ex. în spectacolul Cum vă place). Nu mai vorbim de tentaţia stilizării costumelor in virtutea unor idei (de ex. in spectacolul lui Dinu Cernescu „Mielul turbat“, negativii poartă papuci de arlechin, ceea ce ni se pare nu numai insolit, dar şi contradictoriu, creind totodată spectatorilor false probleme in receptarea mesajului piesei). Nu ne putem împăca, oricită bunăvoinţă am pune, nici cu prezenţa lui moş Căbulea din piesa lui M. Beniuc „In Valea Cucului“, în decorul pe practicabile şi cu un unic perete — fundalul — potrivit concepţiei lui M. Tofan, nici cu discordanţa intre text şi decor in spectacolul „îndrăzneala“ (Teatrul Regiunii Bucureşti), tot aşa după cum am refuza şi ideea unui Brecht in decor gorkian. Aşa cum se vede, aceste pretinse inovaţii care se aplică, de multe ori, nediferenţiat, sunt mai mult de ordinul scenografic, marcînd o tendinţă de absorbire a regiei de către organizatorii „vizualităţii“ reprezentaţiei şi o corespunzătoare neîncredere sau subestimare a textului şi a interpretării actoriceşti. Suntem de acord cu M. Dimiu că fenomenele observate nu se referă la majoritatea spectacolelor noastre teatrale. Dar fenomenele, fie şi in minoritate, nu trebuiesc oare cercetate spre a se descoperi mai din vreme sensurile evoluţiei şi orientarea unor oameni de teatru? Arta regizorală nu se poate concepe în absenţa factorilor ei constitutivi în primul rind text şi actori, de aceea regizorul greşeşte dacă va căuta să exprime de unul schitur, adevăruri, fie elecât de clare. Concepţia sa, profunzimea, sensibilitatea, talentul, sunt puse in evidenţă numai prin ansamblul reprezentaţiei pe care el a dirijat-o, prin claritatea şi vigoarea artistică a mesajului transmis de autor, fără alte adaosuri. Aşa a gindit Stanislavski, aşa au gindit la noi oameni de teatru şi teoreticieni ca Paul Gusty, Camil Petrescu, aşa cum au gindit, peste graniţă, un Shaw sau un Gémier. Recunoscind el însuşi, in cele din urmă o anumită „goană spre arbitrar“, M. Dimiu aruncă mănuşa acelor „critici bucureşteni“ care au încurajat asemenea tendinţe. E posibil să fie şi aşa. Dar este tot aşa de verosimilă şi o altă filieră: regizorii amatori de inovaţii, preferind un anumit gen de piese, i-au influenţat poate indirect şi pe unii autori care au devenit mai atenţi la aspectele formale, veritabile „roţi pătrate“, neglijînd adevărul vieţii. Oricum, o discuţie cit mai vie şi mai la obiect asupra artei contemporane a spectacolului se impune, însă, pentru a fi eficientă, credem necesar să nu se neglijeze in primul rînd precizarea teoretică a noţiunilor aflate in discuţie. N. BARBU Scenă din „A fost prietenul meu", producţie a „Studioului Cinematografic Bucureşti“. Scenariul : Dumitru Carabăţ şi Mircea Mohor ; Regia : Andrei Blaier ; Imaginea : Alexandru Intorsureanu ; Muzica : Radu Şerban; Decoruri: Constantin Simionescu. Din distribuţie : Nicolae Sireteanui, Ştefan Ciubotărașu, Flavia Buref, Victor Rebengiuc. ecia DEFA pregăteşte ecranizarea cunoscutului roman antifascist ,,Gol între lupi“ al lui Bruno Apitz. Regizor : Frafik Bayer, in distribuţie figurează actori germani şi Viktor Avdinsko (sovietic), Boleslav Potnicki (polonez), Christian Vojcik (ceh) şi... autorul. Bruno Apitz interpretează rolul unuia dintre internaţii din lagărul de concentrare în care se petrece acţiunea romanului. UN NOU scenariu de film al lui Arthur Miller : ecranizarea piesei sale „Memory two Mornings“. Regia : Sidney Lunet. DECANUL de vîrstă al cinematografiei franceze (care a debutat pe timpul filmului mut), septuagenarul Abel Gance realizează un film în care doi dintre cei mai renumiţi eroi picareşti, D’Artagnan şi Cyrano, îşi încrucişează spadele. Rolurile femenine : Sylva Koscina, Dalkia Lavi. Rolurile masculine : Jean-Pierre Cassel, José Ferrero. ATENŢIA cercurilor cinematografice italiene este actualmente îndreptată asupra filmului „I compagni“, regizat de Mario Monicelli. Evocînd momente ale mişcării muncitoreşti italiene, filmul ar© următorii protagonişti : Annie Actriţa bulgară Navena Kokanova, care a interpretat roluri principale în filmele : „Anii iubirii“, „într-o seară liniştită“, „Tutunul“, „Fii fericită, Anii“ Girardot, Marcello Mastroiani, Renato Salvatori, precum şi pe tînăra actriţă Stefania Sandredli (cunoscută spectatorilor noştri din rolul verişoarei, în „Divorţ italian“). DUPA aproape un sfert de secol, Arletty se reîntîlneşte pe ecran cu Fernande. Arletty a terminat de curînd două comedii cinematografice (coproducţii franco-italiene) : „Tempo di Roma“ cu actualul nostru oaspete Charles Aznavour, regia Denys de la Patellerie) şi „Le voyage à Biarritz“ (partener : Ferandel). PARE-SE că în Franţa se divorţează altfel decît în Italia. Cel puţin aceasta este părerea regizorului Michel Bouaron care şi-a propus să dea pe peliculă replica binecunoscutului „Divorzia al’ italiana“ : „Divorţ francez“. In rolul principal, totuşi un actor italian : Marcello Mastroiani. ELSINOR se afla pe vremea lui Hamlet în Danemarca. Studiourile „Lenfilm“ l-au reconstruit lingă Tallin, pe ţărmul Mării Baltice, care nu se deosebeşte prea mult ca înfăţişare de Marea Nordului. Reconstrucţia celebrului castel a fost încredinţată pictorului decorator Gheorghi Krepaciov (el a realizat exterioarele). Interioarele i se datoresc lui E. Enei. Actorii distribuiţi în filmul sovietic „Hamlet“, îşi vor începe munca în luna mai. „Elsinorul“ îi aşteaptă. Burt Lancaster în rolul prinţului de Salina, din filmul lui Lucchino Visconti „Il gattopardo“, adaptarea cinematografică a romanului lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa (roman care apare şi în traducere romînească). Mai fac parte din distribuţie : Alain Delon, Claudia Cardinale, Serge Reggiani, Paolo Stopa. MAPElE in care „Electrecordul“ își prezintă discurile sunt din ce în ce mai frumos imprimate. Fotografia de pe mapa cu discul lui Romenico Modugno, excelentă ! Ar fi fost de dorit însă ca pe verso-ul mapei, cumpărătorul să găsească și două-trei cuvinte despre interpret (și alteori despre compozitor) , cîteva date biografice, cele mai mari succese, etc. E greu? S-A BUCURAT de un deosebit succes iniţiativa Uniunii Compozitorilor, de a prezenta un concert de muzică uşoară, cu concursul unui numeros grup de compozitori şi interpreţi cunoscuţi, la clubul uzinelor „Semănătoarea“. Dar cu o floare nu se face primăvară. ..UN MIC* tango e-un lucru mare“... „Dar nu credem să poată / Un om dansa vreodată / Un tango sideral“... „Acorduri cristaline mănvăluie într-un farmec ireal“... „Ce frumoasă este dragostea / Nimeni n-a scăpat (sic !) de ea“... etc. etc. Pentru ca aceste texte să ajungă pe muzică la ascultător, Radioteleviziunea cheltuie energia unor instrumentiști, a dirijorului, interpretului, aparatului tehnic. Radioteleviziunea nu-i satisface însă ascultătorului curiozitatea elementară de a afla, de fiecare dată, numele aceluia care una spune, alta face, pentru că, vorba cîntecului : un mic tango e un lucru mare ! CURÎND îşi începe activitatea la Uniunea Scriitorilor, cenaclul autorilor de texte pentru muzica uşoară. Dorim de pe acum membrilor noului cenaclu... inspiraţie. MUZICA UŞOARA cîntată în localuri suferă. Textele interpretate în limba orginalului devin de cele mai multe ori de nerecunoscut. Poate e necesar un curs pentru învăţarea limbilor străine, ori mai degrabă traducerea textelor în limba romînă. Oricum, un curs de mimică, de dicţie, de gestică, ar prinde bine. Parcă exista odată şi o comisie tutelară a acestui gen de manifestare... artistică. JOI, sîmbătă seara, duminică, tineretul dansează. Casele de cultură ale tineretului promovează, tot mai mult, bunul gust. Se cîntă bine, se dansează civilizat. In fotografie , la Casa de cultură a raionului 1 Mai, CINTECUL „La un pas de fericire“, imprimat recent şi difuzat la radio, este admirabil interpretat de artista emerită Marcela Rusu. Ne amintim cu plăcere şi de alte imprimări mai vechi, făcute de actorii Liliana Tomescu, Ion Lucian, Iurie Darie. Se dovedeşte o dată în plus că interpretul de muzică uşoară trebuie să fie un bun actor, dublat fireşte şi de posesorul unei voci frumoase. TEATRUL de estradă „C. Tănase“ şi-a alcătuit o brigadă artistică de agitaţie, care a prezentat primul său program pe scena sălii de spectacole a uzinelor „23 August“. Alegerea nu este întîmplătoare. întregul program pregătit după o documentare la uzinele „23 August“, cuprinde duete comice, scenete, cupiente, cîntece inspirate din realităţile marii întreprinderi bucureştene. Cenaclul autorilor de texte pentru muzica ușoară, ar putea trece in planul său de activitate și această formă de lucru. disc ARGHEZI - EDIŢIE SONORĂ Călăuză sigură e glasul autorului. Un număr de 17 poezii scrise în răstimpul a trei decenii, reconstituie pentru ascultător parte din universul celui mai mare poet romîn în viaţă. De la „Testament” (Cuvinte potrivite) pînă la „Cîntecul de seară” (Frunze), Arghezi nu interpretează versurile sale , simplitatea totală a lecturii voit ,nuanţate,“ subliniază tocmai luciditatea gîndirii creatoare despre care acad. Mihail Raica vorbeşte în sumara prezentare imprimată pe mapa discului. Glasul molcom, aproape firav, fără mari vibraţii de timbru ori de ton, lasă intactă puterea sugestivă a cuvîntului şi imaginii poetice. O undă abia simţită de duioşie (Versuri de seară), o uşoară întîrziere pe încheierea plină de tîlc a unei idei profunde (Cîntare omului), o ironie rostită sec (Stihuri pestriţe), un tremur în glas, abia simţit, o precipitare care suprapune ritmul lecturii, momentelor de luptă ale poporului. In 1907. Poetul însuşi prefaţează această ediţie sonoră a cîtorva lucrări de-ale sale („Cer iertare, dar nu sunt eu vinovatul...“). Iniţiativa fixării ne discuri a cîntecului rostit de poet, se cuvine a fi continuată.. PAGINA 7