Gazeta literară, ianuarie-iunie 1963 (Anul 10, nr. 1-25)

1963-05-09 / nr. 19

Pe scena micului şi ele­gantului teatru din intrarea Zalomit (Casa de Cultură „16 Februarie") o trupă compusă din muncitori, metodişti, din funcţionari, reprezintă de citeva zile două piese într-un actt ale lui Victor Bîrlădeanu. Cele două piesete ,.Sala de aştoptere“ şi ..Cu balcon la Dunăre”, prezintă aspecte contemporane, tratate vioi, cu fantezie şi umor, cu un dia­log plin de gînduri şi de vervă. Cele două comedii sînt­ slujite de cîţiva tineri actori amatori care prin stăruinţă, prin muncă şi învăţătură pot deveni cu vremea, excelenţi comedieni. Notez deocamdată pe Sergiu Mihail care în spectacol joacă trei roluri: Fabian din ,,Sala de aştep­tare“, Ionel Miclescu din „Cu balcon la Dunăre­”, Pierrot (într-un prolog intermezzo şi epilog) Pe colombina o in­terpretează cu multă graţie tînăra Iulia Mavrodin care apare şi în cele două piese Într-un act, în roluri diferite. Ceilalţi interpreţi plini ele vervă şi căldură ca Petre Vereşti, Nerulgie Constanti­­nescu, Tina Topirlea, Mihai Fulger, ca şi regia Ioanei Tudor, merită a fi menţio­nate. Acad. Victor EFTIMIU O INTERESANTA întîlnire a acut loc de curînd intre personajele Teatrelor de pă­puşi din Arad şi Oradea. Punînd in scenă aceeaşi pie­să, se poate spune că schim­bul de experienţă s-a făcut... de la personaj la personaj. Zilele trecut păpuşarii d­in Tg. Mureş au fost oaspeţii cote ai lor lor arădeni. TEATRUL NAŢIUNILOR, stagiunea 1863. Spicuiri din p­ agramul lunii mai: „Regele Lear". Prezintă „Royal Shakespeare company". Pegie, decoruri și costume : Peter Brook. In rolul titular: Paul Seofield. „Jocul eroilor“ Spectacol pe texte de Eschil, Shakespeare, Pirandello, Becket, etc. Pre­zintă „Teatrul popular ita­lian". Re­gi­a : Vittorio Gass­­man. „Metamorfozele unui mu­zician ambulant“. Adaptare după o farsă antică de Pe­­ppino de Filippo. Prezintă compania Peppino de Fili­ppo. FESTIVALUL de la Judin­burg (În august — 7 sep­tembrie 1963). Participă : Menuhin, Stern, Rose, Fie­­scher-Dreskau, San Carlo, Opera din Neapole, orchestra Co­ncertgebouw. Paralel cu manifestările muzicale, la Edinburg va a­­vea loc un festival al filmu­lui şi o conferinţă pe mar­ginea dramaturgiei contem­porane. RENUMITA stea de cine­matograf Marlen Dietrich a scrie o carte. Titlul : „Mică in­ciclopedi­e“. Artista deja naşte cu dezinvoltură diverse nostuni curente, subliniindu­­le insă puternic, din punctul ei de vedere, conţinutul afec­­tiv-politic. C­eva definiţii : Inutilă . Dacă acest epitet convine vieţii pe care o do­­riţi, înseamnă că vă puteţi pregăti pentru propria dvs. înmoi­mintura. Bogftţie — Puterea pe care o dă bogăţia este cea mai per­iculoasă putere — mai ales in mîinile bogaţilor. Ură — Am urli din 195­3 pină în 1945. E greu să tră­ieşti urînd. Dar dacă aşa im­pun circumstanţele, atunci trebuie să înveţi a urî. Mi-e aproape imposibil să-l urăsc pe cel ce mi-a făcut vreun rău mie personal. Pentru ca să-mi trezeşti ura, nu e ne­voie să loveşti doar în mine, ci nu mai mult decît în mine. Ruşii — îmi plac ruşii fiindcă sentimentele lor sînt adinei, fiindcă ei dispreţuiesc meschinăria. Lumea lor spi­rituală e foarte bogată. Ei pot să atingă cele mai mari profunzimi şi se pot înălţa pe­ cele mai avîntate culmi, fără să se oprească niciodată la nivelul lipsit de risc al emoţiei de tipul „nici peşte, nici carne"­. Aşa mi i-am reprezentat după ce am făcut cunoştinţă cu literatu­ra rusă. După ce am făcut cunoştinţă cu ruşii, impresia mi s-a confirmat. Disciplină liber consimţită — Cea mai folositoare dintre toate felurile de disciplină. Hiroşim­a — „Căzînd la Hi­­roşima, bomba atomică a că­zut şi asupra America. Aici, n-a prefăcut in ruine nici un oraş, nici o uzină de ar­mament, nici un şantier. N-a distrus nici o biserică, nici o şcoală. N-a omorît oameni. Dar a căzut, a căzut şi a ex­plodat şi a cutremurat ţara. O, Doamna, îndură-te de co­piii noştri, îndura­ te de A­­merica­,­­ Herman Hagedorn, 19­41. Frazele acestea figurau în cea de-a 12-a ediţie a cărţii lui Batlett : ,,Cuvinte înari­­pate“, apărută in 1943. In ediţia a 13-a din 1955, ele sunt omise. Nu e acesta un semn al timpurilor noastre ? cronica dramatică­­ de dinu săraru Ideea de bază a comediei satirice cu valori simbolice „Adam şi Eva“ este relevarea datoriei, respon­sabilităţii, misiunii, etice şi cetăţeneşti, pe care fiecare membru al societăţii noastre socialiste o are de a lupta pen­tru fericirea personală şi comună, împo­triva a tot ceea ce, indiferent de forme şi mijloace, ar putea afecta frumuseţea vieţii noastre. Este vorba, aşadar, de reliefarea uneia din trăsăturile esenţiale noi, nobile şi superioare care definesc conştiinţa omului lumii socialiste, mo­rala acestei lumi. Celor angajaţi în procesul complex al desăvîrşirii con­strucţiei socialiste nu le poate fi nimic indiferent, în faţa oricărui aspect al lumii pe care o clădesc ei se simt responsabili şi solidari. De aici acea datorie de a „îndrepta eroarea”, oriun­de s-ar afla ea şi indiferent dacă ne afectează personal, direct sau nu, şi mai ales de a face acest lucru cu con­ştiinţa liberă de convenienţe sau obli­gaţii. Transpusă pe planul comediei satiri­ce, ideea pe care am subliniat-o, pre­ţioasă prin caracterul ei educativ şi mobilizator, se traduce în ultima piesă a lui Baranga într-o acţiune plină de nerv, combativitate şi haz, condusă după toate regulile clasice, cu încurcă­turi, surprize, şi dezlegări neaşteptate, ilustrînd, din acest punct d­e vedere, o deplină stăpînire a tehnicii genului. Un oarecare om simplu, Adam, — pentru ca şi numele să sublinieze sim­bolul , cel din mulţime, dar şi cel adevărat, surprinde, „întîmplător”, man­trapazlîcurile unei bande de escroci strecuraţi la un oficiu de distribuire a spaţiului locativ, din birourile căruia negociază — iar cu sens simbolic — bucuria oamenilor de a-şi desfăşura viaţa într-o locuinţă plăcută. Aici este de observat şi celălalt aspect al valorii simbolice pe care o au nu­mele eroilor principali, adică aspectul ironic, bine sesizat de Radu Popescu. Dacă povestea biblică oferă oamenilor — lui Adam şi Eva — paradisul diri­senin, drept recompensă a faptului că sunt „ascultători”, în lumea noastră, cea reală, acest paradis, frumuseţea vieţii, trebuiesc cucerite prin luptă. Adam Vintilă nu rămîne pasiv în faţa „descoperirii“ sale, pe el îl inte­resează în aceeaşi măsură soarta Evei Pandele, fericirea ei personală, ame­ninţată, în situaţia care se gă­seşte, de victimă sentimentală a unor escroci de drept comun, dar şi răs­frângerea negativă asupra societăţii, a pungăşiilor acestora din urmă. Corectorul greşelilor de tipar prin profesie devine, se simte obligat de conştiinţa sa nouă să devină, corectorul unor erori umane. Intr-o cro­nică din „Romînia Liberă”, i se face au­torului imputarea de a fi dimi­nuat, oarecum, forţa morală a eroului principal prin aceea că „demascarea grupului de escroci nu aparţine, în ultimă instanţă, lui Adam, ci unor oameni ca Vucea şi Dumitrache, care nu apar pe scenă şi pe care nici Adam, nici spectatorul nu-i cunosc“. Dar Adam este un simbol a ceea ce am numit conştiinţa nouă, superioară, a omului societăţii socialiste, nu reprezentantul direct al vreunei forme sau instituţii de apărare administrativă a bunului obştesc. Astfel încît nici „ideea” coordo­nării acţiunilor lui Adam cu aceea a organelor administrative, reprezentate de Vucea, Dumitrache, sau miliţianul pus la uşa biroului lui Pandele, „idee" propusă de autoarea cronicii amintite nu merită să fie luată în consideraţie. Important nu este dacă Adam îl ia de guler pe Manolache, sau pe Nacu, sau pe Tacu, şi-i dă pe mina miliţia­nului, ci atitudinea lui Adam, poziţia lui faţă de asemenea indivizi, raporta­te la conştiinţa lui cetăţenească şi etică, de care am vorbit. Or, din acest punct de vedere privit, Adam Vintilă ADAM ŞI EVA de aurel baranga este, în esenţă, un erou reprezentativ, pentru ceea ce autorul a vrut şi a izbutit să ne comunice. In altă ordine de idei, tot Radu Po­­pescu­­ formulează o idee care mi se pare plină de adevăr. Anume, el se referă pe bună dreptate la un spor de calitate in ceea ce priveşte evoluţia lui Aurel Baranga, subliniind faptul real şi pozitiv, că „fenomenele de sen­timent ocupa un loc din ce in ce mai întind în acţiunea dramatică şi joacă un rol din ce în ce mai activ în înche­garea, dezvoltarea şi dezlegarea con­flictului”. In cazul de faţă, cronicarul „Magazinului“ se referă, deşi nu con­cretizează, la idila Adam-Eva care şi dă titlul comediei şi care ocupă un loc important în piesă. Evident, idila — dincolo de efectul ei în spectacol, (încă odată Baranga dovedeşte abilitate şi meşteşug) are dar­ul de a îmbogăţi profilul protago­nistului. Celelalte personaje sunt creionate, în funcţie de importanţa şi locul ocupat în desfăşurarea conflictului, cu o mină sigură, autorul le individualizează prin fine crochiuri, dar, cum e şi firesc, ele nu au alt rol decît acela de a furniza purtătorului de mesaj al piesei, argumente convingătoare în vederea susţinerii ideilor pentru care militează. De aceea figurile respective nici nu mi se par ci solicită, în mod ex­pres, o mai atentă aplecare analitică asupra lor. Există însă în piesă şi cîteva lu­cruri peste care socotesc că nu tre­buie să se treacă, deşi în cele două cronici apărute pînă acum, s-a trecut cu eleganţă. §1 sînt surprins că Radu Popescu care a făcut citeva observaţii ascuţite, le-a ocolit, cînd, cu alte pri­lejuri, s-a dovedit mai angajat, ca să vorbim în limbajul lui Adam, pe li­nia „corectării erorilor“. Mai întîi aş vrea să subliniez că în ciuda vervei şi a unui comic, de mul­te ori şi cu străluciri, substanţa, în esenţă foarte pozitivă a comediei, ne este transmisă cel mai adesea cu mij­loace — mă refer la replici — destul de uşurele. Sînt în comedia aceasta destule replici, şi schimburi de replici şi jocuri de replici, de un comic diluat şi călduţ şi apos, uneori îşi fac loc chiar glume din cele mai ieftine, im­provizate de dragul improvizaţiei şi care subţiază satira, îi slăbesc caracte­rul corosiv. Sigur că la ele se rîde, am asistat şi eu la modul zgomotos cum sînt re­ceptate de public, dar, după cum se ştie, nu toate hohotele de rîs indică valoarea şi eficienţa comicului. Mi se pare că e vorba şi de puţină grabă, şi de puţină cochetărie cu facilitatea. Apoi, nu trebuie ocolită nici surpriza produsă asupra spectacolului de in­fluenţa — sau filiaţia cu­rrt i-ar spune Aurel Baranga — nu îndestul de pre­lucrată, şi cu fantezie, a unor situaţii, ca să zic aşa, clasice, din comediile lui Sebastian sau Kiriţescu. Sînt şi acestea cîteva aspecte care denotă, cred eu, din nou, o anume grabă şi superfaci­lita­te. Şi, într-un anume fel se adaugă acelor rezerve ştirbite de diluare a corosivităţii satirei, ale cărei date esenţiale există şi dramaturgul reuşeşte în genere să le transmită. Astfel încît, referindu-mă şi eu, ca şi alţi spectatori, la locul pe care „Adam şi Eva“ îl ocupă în creaţia bogată a lui Aurel Baranga, mi se pare că, în ciuda laturilor pozitive subliniate pe bună dreptate, şi al unui vizibil cîştig în ceea ce priveşte lăr­girea registrului liric al comediei noas­tre, această ultimă piesă aminteşte mai mult pe autorul „Sicilianei", decît, cum aş fi dorit, pe acela al remarcabi­lei opere care rămîne „Mielul turbat“. Spectacolul creat de Sică Alexndrea­­cu a valorificat tot ceea ce este pre­ţios în piesa lui Aurel Baranga, cu mij­loacele depline de care dispune cunos­cutul regizor de comedie. Aş spune chiar că a exagerat, uneori, venind şi în întîmpinarea a ceea ce socotim a fi trăsături ţinînd de un comic uşu­rel şi diluat. Aspectul este însă uşor de remediat. In ansamblu trebuie spus că Sică Alexandrescu semnează, împreu­nă cu distribuţia bine alcătuită, un spectacol care asigură textului nive­lul cerut de o scenă a Naţionalului. Fiindcă deţine rolul protagonistului, mi se pare firesc să vorbesc întîi de Mihai Fotînu — respectiv Adam Vintilă. Actorul, cunoscut şi simpatizat de public, şi-a reafirmat calităţile, dar aceasta nu ni se pare destul. Inter­­petarea lui, altfel în linia rolului şi cîştigînd adeziunea sălii, rămîne încă datoare în ceea ce priveşte reliefarea cu mai multă pregnanţă, şi aş spune cu mai multă greutate, a conţinutului grav de idei pe care personajul său are menirea să ni-l transmită. E un efort pe care acest înzestrat actor, şi bine ales pentru rol, poate să-l facă fără îndoială. In rolul destul de sumar al Evei, Simona Bondoc are siguranţa şi can­doarea cerute, şi se află într-un pro­gres real, în sensul unei anume matu­rizări a mijloacelor actoriceşti frumoa­se, de care dispune. Al treilea dintre personajele lumi­noase ale comediei e un actor puţin ratat, puţin aiurit, puţin caraghios, dar cu un fond sufletesc admirabil, un fel de Sancho Panza al lui Adam. Interpretul său, inegalabilul comedian Dr. Vasiliu Birlic, stîrneşte copioase ho­hote de rîs cu magistrala sa artă de a nuanţa fiecare silabă a replicii şi fie­care schiţă de gest sau grimasă. Şi dovedeşte cum un mare actor poate face dintr-un rol episodic prim-planul unei acţiuni întregi. Tot pe linia comediei grase se în­scrie creaţia lui Niki Atanasiu — Manolache. Actorul răspunde simpa­tiei publicului prin străduinţa de a găsi şi de data aceasta mijloace noi, în demascarea unui alt gen de Caţa­­vencu, escroc şi demagog. Alături de el, în cuplul pe care-l formează, Dem. Rădulescu confirmă o evoluţie actoricească salutată cu în­credere şi entuziasm în atîtea rînduri. Şi ceea ce este foarte important pen­tru el, evidenţiază fuga de manierism. Trei roluri feminine, ca şi în cazul lui Birlic, devin, din episodice, creaţii scenice de valoare graţie actriţelor Silvia Dumitrescu-Timică, Nataşa Ale­xandra şi Draga Olteanu. In sfîrşit, în rolurile celui de-al doi­lea grup de escroci, apar Ovid Teodo­­rescu, Marin Hudac şi Cosma Braşo­­veanu. Este adevărat că partitura lor e mai puţin decît sumară, dar cred că şi regizorul i-a văzut mai ales ca prezenţă fizică, în sensul caricaturii. Decorul lui Perahim, la obiect, fără fantezia dovedită cu alte prilejuri. cronica filmului de nina cassian ROCCO ŞI FRAŢII SAI In presa noastră se dezbat, de la o vreme, destul de frec­vent, problemele poemului cinematografic. „Rocco şi fraţii săi“ este o veritabilă proză cinematografică. Nararea vieţii unei familii din sudul Italiei, sosită la Milano în căutarea unui trai mai bun, se petrece fără o organizare specială, iar Împărţirea în cinci episoade, purtînd numele celor cinci fraţi, e arbitrară. Există, de fapt, trei eroi principali : Rocco, Si­mone şi Nadia — celelalte personaje intervenind in acţiune destul de palid. Nu se simte din partea autorilor intenţia de a crea vreo „supratemă“ povestirii propriu-zise, nu există leit-motive, si­metrii, sim­bol­­ul, iar mijloacele de realizare sunt simple, fără filmări extravagante, unghiuri-surpriză, etc. Impresia de realism pe care o dă filmul e indiscutabilă. Cu un calm obiectiv sunt descrise şi scenele oarecare, de tranziţie, ca şi cele mai dramatice, ba chiar atroce (cam multe) care compun ţesătura povestirii. Act rezidă şi unul din dezavantajele filmului, despre care vom vorbi mai În­colo. Familia Parondi, o mamă văduvă şi cei cinci fii ai ei, îşi părăseşte, deci, satul natal şi se instalează la Milano. Greu­tăţile materiale şi primejdiile morale o însoţesc pas cu pas. O adevărată cronică a mizeriei e realizată în prima parte a filmului, pe fondul căruia încep să se precizeze caracterele şi destinele celor cinci fraţi. Atitudinea lor faţă de sărăcie diferă : Vincenzo Îşi doreşte o căsnicie mie-burgheza, Simone aspiră la o facilă glorie sportivă. Ciro se decide să devină muncitor calificat, iar Rocco asigură sprijinul permanent al familiei, executind munci ingrate. Copilul Luca, al cincilea frate, e, deocamdată, scos din cauză. Cei doi eroi principali, Rocco şi Simone, atestă o psiholo­gie destul de schematică : primul e bun („nu poate face rău nici unei muşte“ se spune despre ei), al doilea e duhul ma­lefic, uşuraticul, instinctualul, egoistul, violentul Simone, care va ajunge la crimă şi autodistrugere. Nu e vorba de contrastul înger-diavol, Intrucit, cum am mai spus, autorii nu suprapun naraţiunii nici un mit. Două preocupări co­mune li vor tortura pe cei doi fraţi : boxul, preluat de Rocco de la Simone şi Nadia, femeie uşoară, recuperabilă, de ase­meni preluată de Rocco de la Simone, dar redată acestuia, care, in cele din urmă, o va ucide. Decadenţa lui Simone, de la băiatul drăguţ şi­­copilăros, la bruta feroce de mai tlrziu, se face fără prea mare nuanţare, dar, în ciuda degradărilor pe care ie comite asupra lui şi asupra celorlalţi, Rocco stăruie în a-i atribui sentimente umane demne de luat în consideraţie. Nenorocirile familiei, Rocco le pune şi în seama actului părăsirii pămintului natal, încercînd să sugereze că totul s-ar datora antagonismului dis­trugător sat-oraş. Cum am mai spus, Vincenzo e o figură palidă, somnalînd în perimetrul familiei mic-burgheze pe care şi-a întemeiat-o. O altă figură ştearsă, Ciro, muncitorul calificat, devine, spre sftrşitul filmului, exponentul ideilor autorilor. El se do­vedeşte a fi singurul om lucid şi sănătos al familiei, singu­r ap?le,U’ datorită mediului In care evoluează, să judece adevăratele cauze ale prăbuşiră fratelui său. El spune, în final, că nu „oraşul tentacular“ e vinovat, că „pămintul" e tot a­ti­t de duşmănos, atita vreme cît trăiesc intr-o orînduire socială bazată pe exploatare. El condamnă şi „bunătatea“ fără criterii a fratelui său, Rocco, sursă a multor confuzii şi dezastre, precizând că „nu toţi trebuie iertaţi“. Aceste teze finale, deosebit de clare şi de pregnante, care dovedesc justa concepţie despre relaţiile sociale a autorilor flHHWui, nu sînt contrazise pe parcursul Celor trei ore în care se petrec pe ecran întâmplările, dar nici anunţate, sus­ţinute şi puse in valoare aşa cum s-ar fi cuvenit. Regizorul îşi impune o anumită neutralitate in expunerea faptelor, neutralitate practic imposibilă In artă. Intrucit arta înseamnă elaborare, organizare a materialului, demon­straţie chiar neaparentă. Visconti adoptă aci o poziţie simi­lară cu a lui Fellini, în „Dolce vita“. (Spre deosebire de „Nopţile Cabbriei“ şi de „Il bidone“, filme unitare, excepţio­nal „conduse“ de mina regizorului, in „Dolce vita“, Fellini se retrage parcă îndărătul materialului de viaţă cules, lăsindu-1 în desfăşurarea lui oarecum haotică „­veristă“, bazindu-se probabil pe forţa de sugestie a aglomerării episoadelor). „Neintervenţimismul- lul Visconti nu ajută decit pe alocuri la perceperea directă a adevărului; mai des, se In­­tîrapid, dimpotrivă, ca sensurile să se dilueze sau să se În­cețoșeze. (Bunătatea iertătoare a lui Roepo, atit de curatos condamnată în final de fratele lui, Ciro, e, pe parcurs, des­tul de confuză și solicită, nu o dată, adeziunea spectatorului — ceea ce falsifică punctele de vedere). Acelaşi noninterven­­ţionism e prezent şi in stilul artistic al fumului. Mijloacele cinematografice din „Rocco şi fraţii săi“ nu tensionează epi­soadele, nu subliniază, nu «pun in pagină“, nu gradează, lă­­sind tensiunea, sublinierea, gradaţia, exclusiv in sarcina ma­terialului de viaţă relatat. Astfel, „Rocco“ , mai puţin reve­lator, pe plan uman, decit „Hoţii de biciclete“ şi mai puţin revelator ca modalitate artistică decit „Aventura“ lui Anto­nioni — răminînd, totuşi, un film de nivel bun, prin realis­mul şi prin concluzia lui. Ca şi in „Vaporul lui Emil“, Annie Girardot, in Nadia, se dovedeşte a fi o actriţă excepţională, cu o tulburătoare mo­bilitate a feţei, cu un foarte variat registru de timbruri şi gesturi, inţelegindu-şi rolul in toate implicaţiile lui. In rolul lui Simone, Renato Salvatori e convingător, ca şi Alain De­lon in Rocco, iar scena Îmbrăţişării in durere a celor doi, e poate, cea mai bună din întreg filmul. Cam melodramatică, practicînd un joc desuet, Katina Paxini, in rolul mamei, Vincenzo, Ciro, in interpretarea actorilor Spyros Focas şi Max Centro, nu izbutesc să aibă destul­ personalitate. Nici Claudia Cardinale nu depăşeşte aportul unei figurante. Spuneam, la început, că „Rocco şi fraţii săi“ e o proză cinematografică. Ne am fi aflat in faţa unei producţii exce­lente, dacă economia detaliilor ar fi fost mai mare și pro­­cesul de interpretare artistică a evenimentelor mai marcat. Proza cinematografică — iată un subiect tot atit de actual şi de demn de a fi dezbătut, ca și poemul cinematografic. „OEDIP" IN TURNEU LA PARIS Obiectivul fotografic al lui Dan Grigorescu surprinde un tablou din spectacolul „Oedip“ de George Enescu, în interpretarea Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti, care urmează să fie prezentat luna aceasta pe scena Operei Mari din Paris. GAZETA LITERARA ® prin terefOn Azi la Cannes Astăzi începe, in atmosfera obişnuită, al XVI-lea Festi­val cinematografic. Vreme de două săptămîni, juriu, concurenţi şi numeroşi par­ticipanţi vor urmări 16 filme de lung metraj prezentate în concurs şi altele in afara concursului, precum şi peli­cule de scurt metraj — do­cumentare şi desene animate — în număr de 18. Nu vor lipsi vedetele, banchetele fastuoase date în special de producătorii unor „superpro­­duc­ţii” şi mai ales nu se va pierde prilejul de a se con­sacra noi stele de prima mînă. Aşa cum se prezintă lucrurile se pare că anul acesta la Cannes va fi rîn­­dul pasului spre celebritate al Claudiei Cardinale, care după Lolobrigida, Sophia Lo­ren, Monica Vitti, va intra în rîndul aştrilor de mări­mea întîia. Filmele înscrise în concurs sînt cunoscute mai demult, cu excepţia peliculei care re­prezintă oficial Franţa şi care a fost anunţată ca de obicei doar cu zece zile înaintea competiţiei. Sînt aş­teptate cu mult interes Gato­­pardul, realizat de Luchino Visconti, coproducţia romîno­­franceză Codin, în regia lui Henri Cotroi, filmul sovietic Tragedia optimistă — ecra­nizarea dramei lui Vişnevski, filmul englez Această viaţă sportivă, producţia ame­ricană întunericul dincolo de prăpastie — pentru care Gre­gory Peck a obţinut recent premiul „Oscar“. In competi­ţie vor intra de asemeni o zi, o prăjitură (Cehoslovacia), Celălalt Cristobal (Cuba), Mamy Watt­a (Gabon), Hara­kiri (Japonia), o mare dra­goste (Spania), O viaţă exem­plară (Ungaria), Lordul ne­buniilor (Anglia), Ce i s-a în­­tîmplat micuţei Jane ? (S.U.A.). Am lăsat înadins deoparte filmul francez desemnat ofi­cial pentru concurs, deoa­rece alegerea a fost înso­ţită de ample discuţii, de controverse vehemente. Este vorba despre Abisul, reali­zat de Nico Papatakis după Bonele lui Jean Genet şi prezentat de curînd pe ecra­nele pariziene. Abisul este un film straniu, de pură esenţă existenţialistă. Apari­ţia lui pe ecrane a stîrnit mari discuţii şi dacă nimeni nu obiectează asupra interpretă­rii şi regiei, foarte mulţi sînt nemulţumiţi de mesajul lu­crării. Jean Genet a avut drept sursă de inspiraţie a piesei sale un fapt divers întîmplat la Le Mans înainte de război. Spectacolul pus în scenă de Jouvet în 1948 a fost o cădere. Bonele sînt două surori care, angajîn­­du-se la un avocat, îi ucid soţia şi fiica cu o bestiali­tate îngrozitoare. Filmul reia faptul crud şi povestind aproape cu conştiinciozitate aşa cum s-au petrecut lu­crurile în realitate, insistă asupra abisului „inimii“ ome­neşti, a cruzimii fără limite şi total gratuite. Este inte­resant de arătat că Abisul s-a bucurat de aprobarea totală a cercurilor existenţia­liste şi decadente pariziene. André Breton afirma că Abi­sul este „prima tragedie ade­vărată a ecranului, unde par­tida e pierdută iniţial de toţi, în care toate personajele sînt nişte damnaţi". Astăzi are loc solemnita­tea deschiderii Festivalului. Să sperăm că el nu ne va dezamăgi ca anul trecut, cînd între filmul premiat şi celelalte a fost un mare de­calaj calitativ. Vom ţine pe cititorii romîni în curent cu desfăşurarea Festivalului şi vom da amănunte despre Co­din care va fi prezentat luni. Georges LEON PREZENTĂRI Programele urmărite prin fereastra televizoarelor noas­tre iscă de la preferinţă la preferinţă şi de la spectator la spectator comentarii şi o­­pinii felurite. Unii ar vrea în fiecare seară un spectacol de teatru, alţii fotbal, tinerii mai multă muzică de dans, copiii poate citeva minute de basm... Studioul Televiziunii încearcă să împace însă toate cerinţele : nu rămîne tele­spectatorilor decît să înţe­leagă că în general progra­mele se adresează unei mase foarte largi de oameni cu preocupări diferite şi că nu va fi posibil niciodată ca ace­laşi ecran să arate patru programe speciale în cele patru colţuri ale lui. In schimb din fiecare emisiune şi program fiecare are cîte ceva de văzut, de învăţat şi de simţit prin propria sensi­bilitate cu condiţia să se ur­mărească emisiunile mai a­­tent. O foarte reuşită emisiune : lecţia săptămînală de bucătă­rie in care gospodina­rea Studenţii Elena Bartok (în rolul Elena) şi Alexe Soloviev (în rolul Astrov) din piesa „Unchiul Vania“ , pe scena Studioului Institutului de teatru^*I. L. Caragiale eugen barbu ACTORUL ŞI PUBLICUL Dincolo de cortină, actorul, cetăţean cu ta­bieturi acasă, cu soţie şi cu griji personale, in faţa unei oglinzi se jupoaie pe sine cu ajutorul machiajului, intrînd într-o piele străină. Omul obişnuit al ziarului de seară citit In papuci, devine militarul agresiv şi vocea molcomă a­­dresată copiilor se transformă într-un izvor de aroganţe. Operaţia se petrece şi invers : înmor­­mîntezi personalitatea proprie, ca o găleată în­tr-o fîntînă cu nămol, scoţînd-o la suprafaţă după 11 noaptea, plină cu lună, dacă ai avut ceea ce se numeşte o „seară bună“. Odată cu reîmbrăcarea hainei obişnuite, actorul îşi duce la culcare fiinţa de fiecare zi, alterată undeva, îmbogăţită ca un muzeu. Ceea ce vedem noi, cei din stat, este numai încununarea unei munci despre care voi scrie cîteva rînduri cu evlavie, pentru că statul la masa de citit este o ope­raţie la fel de delicată cum e aceea a trans­formării unui strujean de metal într o delicată fiolă necesară industriei. Cu textul în faţă, pă­­mint necunoscut, adesea, vai, ţinut sterp — minerul sufletului omenesc, căutînd în cărbunele alb al emoţiei, diamantul unui „moment“ în stare să-ţi fure lacrima — dibuie adesea zile întregi. Este adevărat că există interpreţi de geniu care merg la cuvînt în mod firesc, dar ei sînt atît de rari ! Viaţa unui personaj de carne, născut din litere strîmbe de cerneală, mişcîndu-se pe po­deaua scenei, are drumuri de labirint şi bîj­­bîieli ca în faţa oglinzilor diformante. Te duci şi te-ntorci, urci şi cobori, — cauţi, într-un cuvînt, pînă ieşi dincolo de geografia persona­jului. Pe scurt , actorul se inventă în fiecare clipă. Există o spaimă în faţa rolului, impondera­bilul creator şi siguranţa care ucide. Preme­ditarea ajută rared­ şi fără urnirea frînghiilor interioare, ţinînd ghilotina sentimentului că trebuie gîtuit şi ucis cu elan, nu e posibil teatrul. Cunosc întîmplări cînd dintr-un acci­­dent al decorului s-a mobilat un moment «i au scînteiat aplauze, dar a te lăsa dus pe marea norocului de capriciul unei pensule le­neşe e cel puţin o hazardare. Actorul închipuit nu ştie că într-o catedrală (fie ea de carton) replica se rosteşte cu frigul în oase şi daci îngheţul n-a trecut rampa, poţi să te duci şi te culci. Spun demult că trebuie jucat cu bufonii ini­mii, cum numea Shakespeare ochii, pentru ci emoţia este o electricitate ce poate fi lipsiţi de gestul inutil, căldura putînd să vină din ur culise ca de la soare, fără telegrafia inim­ii. Nu-i mai puţin adevărat că organizatorul, dispecerul şef al rîsului şi ptinsului, numit regizor, poate să omoare sau st împietrea­sei într-un spectacol nemuritor, un text valoros, căruia nu-i lipseşte decît raza infraroşie a pe­r­­sonalităţii sale. Adesea, de la caiet la repre­zentaţie pasul e scurt, dar de cele mai multe ori el cere sacrificii , strîngere de dinţi la autor, nenorocit că i se fură fraza nesemnifi­­cativă, din simţ de proprietate, sudoare şi lite­ratură vorbită în explicaţii la bagheta ce or­chestrează. Din străduinţa aceasta, ceea ce va fi spus trebuie să stea în picioare ca o ruta îngheţată. Fisura versului dă bîlbîial­ă şi fan­­darea nu scuteşte hiatusul de gîfîială. Autori, nu cereţi perdele în plus, bizuiţi-vă pe textul singur în stare să strălucească chiar atunci cînd luminările se sting. Feeria nu ajută. «i îngreuiază, acesta nu-i un îndemn la economii, şi aplaud perdeaua albă pe care actorul d­e prolog aşează munţi şi cascade, grădini şi fin­­tîni. Publicul este dator ficţiunei cu jumătate şi cine nu are ce să cheltuie la teatru în afara costului biletului de parter, îşi pierde vremea degeaba. «■ baruţu t­ arghezi vîrstnică este o bună meşteră culinară şi o mare interpretă. Poate că n-ar strica „tinerei gospodine" să fie ceva mai dinamică și, din cînd in cînd, locul ei să fie luat şi de... un bărbat ! In fond citeva sfaturi pentru tinărul so{ sau necăsătoritul gospodar nu ar face decit să contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor ne­cesare. In acest caz emisiu­nea poate că ar trebui com­pletată şi cu alte cîteva sfa­turi utile într-un menaj proaspăt. Jocuri pioniereşti la tele­vizor : o idee bună dar slab realizată. A se ţine cont de limbajul folosit, de gesturi şi de concepţia jocurilor — copiii trebuie să ia exemplele cele mai bune şi să se obişnu­iască întotdeauna cu o ex­primare corespunzătoare. Din cele şase jocuri demonstrate în emisiunea din zilele tre­cute, abia unul a fost rea­lizat, în timp ce altul a fost caracterizat drept „păcă­leală“ (I ?) E bine să se mai ştie că prin jocuri pionie­reşti se înţeleg numai acelea care se adresează grupei sau detaşamentului şi au un con­ţinut inspirat din activitatea practică pionierească şi slu­jesc unui scop bine determi­nat. Celelalte sunt jocuri de copii, dinamice, de intenor sau în aer liber ; se aleg însă şi ele in funcţie de a­­numite particularităţi. Ar fi bine de organizat această emisiune dimpreună cu spe­cialişti calificaţi ! Emisiunea din seara pre­mergătoare zilei de Întîi Mai s-ar fi cerut mai complexa, avînd in vedere preziua unei mari sărbători. In tocul în­văţării unui cîntec, pionierii ar fi putut susţine un pro­gram de cîntece pioniere*1­ iar în locul filmului de co­pii „Cum a învăţat iepura­şul să patineze” un alt film dacă nu o piesă mică a tea­trului de păpuşi dintre atîtea formaţii ale caselor de cul­tură sau căminelor cul­i­­cale... O piesă de teatru de un interes mediu, comedia „Trei gemeni veneţieni“ in pauza căreia s-au demonstrat lent mişcările şi mutările cla­sice de şah­­... De un interes mai mare au fost emisiunii» Universitatea tehnică la Te­leviziune şi filmul documen­tar Asaltul cerului, adăugin­­du-se, ca întotdeauna in emi­siuni „Jurnalul Televiziunii", prezentat ilustrat frumos. Cîteva sugestii de emisiuni cu o durată de cinci minute : iniţiere practică în desen, pictură şi sculptură pentru a­­matorii, elevi, tineri, virst­­nici, de artă plastică. Apara­tele de fotografiat şi mînuirea lor ; şedinţe practice de or­ganizarea lucrului în labora­­torul foto-amatorului. Staruri cosmetice, sfaturi asupra ţi­nutei frumoase vesti­mev­ar, la femei şi bărbaţi. Staturi cu exemplificări practice pri­­vind unele activităţi de în­frumuseţare a interiorului lo­­cuinţei noi — adică emisiuni mici care să antreneze prac­tic telespectatorii şi care să corespundă efectiv prencu­m­ie­­rilor noi şi complexe ale oa­menilor muncii. Reproducem la titlul paginii (de la stingă la dreapta): 1. Fragment dintr-o frescă laică de la Voroneţ; 2. Instan­taneu la Şcoala Nr. 1 de coregrafie din Bucu­reşti; 3. Un portret re­cent al actriţei Silvia Popovici. 0 PAGINA 7

Next